Obligaţie de a face. Decizia nr. 298/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 298/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2015 în dosarul nr. 7470/3/2013
Dosar nr._
(1933/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.298 A
Ședința publică de la 4.06.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - IONELIA DRĂGAN
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanții reclamanți J. G., J. D. și J. A., împotriva sentinței civile nr. 1897 din 13.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – obligația de a face.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 21.05.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 27.05.2015, apoi la data de 4.06.2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 19.02.2013 sub nr._, reclamanții Joitoiu G., Joitoiu D. și Joitoiu A., au chemat în judecată pe pârâtul Municipiului București prin Primar General, solicitând obligarea pârâtului să emită dispoziția de restituire prin echivalent în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a imobilului - construcție demolata în suprafața de 160 m.p. situat în București, . nr. 25 (., imobil preluat în mod abuziv de către stat, fără titlu, în baza Decretului 92/1950 și la plata sumei de 200 (doua sute) lei cu titlul de daune cominatorii, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va pronunța în cauză.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că autoarea acestora, Joitoiu M., a solicitat în baza Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr.745/2001, restituirea în natură ori prin echivalent a imobilului (teren în suprafața de 460 m.p. și construcție demolata în suprafața de 160 m.p.) situat în București, . nr. 25 (., imobil preluat în mod abuziv de către stat, fără titlu, în baza Decretului 92/1950.
În data de 04.06.2007, după o întârziere culpabila din partea entității destinatoare de aproximativ 6 ani de zile, având în vedere dispozițiile art. 25 alin.(l) din Legea nr. 10/2001, republicata, raportat la termenul rezonabil consacrat de dispozițiile art. 6 din Convenția CEDO, a fost emisa de către Societatea R. de Televiziune, Decizia Nr. J/86/04.06.2007, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri doar pentru imobilul - teren mai sus arătat.
Cât privește solicitarea de acordare de despăgubiri pentru construcția demolata ce face obiectul Dosarului Nr. 3927/2001 aflat spre soluționare la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București, nici până în prezent această notificare nu a fost analizată și soluționată de către pârâtă.
Au precizat reclamanții că imobilul în cauza a intrat abuziv în posesia statului în baza Decretului 92/1950 pag. 361 - poziția 15 anexa București, imobilul în speța încadrându-se în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 2 pct.(l) lit.(a) din Legea nr.10/2001, republicata. La data preluării abuzive de către stat a imobilului, fără titlu, au fost încălcate în mod flagrant dispozițiile art. II din D.92/1950, dispozițiile art. 480 - 481 Cod Civil, dispozițiile art. 17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului la care România era parte semnatara la acea epoca, precum și dispozițiile art.8 din Constituția Republicii Populare România. Ulterior preluării abuzive a imobilului construcție de către stat, acesta a fost demolat, motiv pentru care imobilul în cauza nu poate fi restituit în natura, incidente în speța fiind dispozițiile art.18 lit.(b) din L.10/2001, republicata.
Deși notificarea a fost însoțita de toate actele aferente ce dovedeau calitatea de persoana îndreptățită în sensul Legea nr.10/2001, precum și calitatea de proprietar incontestabili a defunctei mame a reclamanților, pana în prezent Primăria Municipiului București a tergiversat în mod nejustificat soluționarea notificării, în pofida numeroaselor audiențe, cereri precum și precizări depuse la dosar, prin care reclamanții au arătat că nu mai au de depus la dosar nici un act.
Pentru aceste motive în baza dispozițiilor art. 2 pct.(l) lit.(a), 18 lit.(b), 4 pct.(2 și 3), 25, 26 și următoarele din Legea nr. 10/2001, republicata, reclamanții solicita restituirea prin echivalent a imobilului - construcție demolata în suprafața de 160 m.p., situat în București . nr. 25 (., imobil preluat în mod abuziv de către stat, fără titlu, în baza Decretului nr.92/1950.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2 pct.(l) lit.(a), 4 pct.(2 și 3), 18 lit.(b), 24 pct.(2), 25, 26, din Legea nr.10/2001, republicata, dispozițiile art. 194, 293 alin.(l) Cod proc.civ. și 329 și următoarele din Codul proc. Civ., dispozițiile art. 21 alin.(2), 41, 42 și 44 din Constituție precum și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și dispozițiile art. 6 și 13 din Convenția CEDO.
Prin sentința civilă nr.1897/13.11.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții, moștenitorii notificatoarei Joitiu M., nu au dovedit dreptul de proprietate al autoarei acestora asupra construcției demolate.
Potrivit adresei 9854/30.04.2004 întocmită de CGMB – AFI, construcția din .. 25 a fost demolată urmare a punerii în aplicare a Deciziei 833/12.09.1964. La data demolării, terenul se afla în proprietatea statului, preluat fiind de la autoarea reclamanților prin Decretul 92/1950, potrivit aceleiași adrese și a celei aflate la fila 119.
Reclamanții au depus înscrisuri potrivit cu care autoarea acestora este proprietara materialelor incorporate și persoana care a plătit munca pentru edificarea construcției. Dar în condițiile art.492 din Codul civil, statul este prezumat proprietar al construcției și în persoana autoarei reclamanților nu se poate reține faptul de a construi cu bună credință ( fără a cunoaște că terenul nu îi aparținea). Aceeași situație juridică – privind proprietatea asupra construcției rezultă și din decizia nr.185/1954 potrivit cu care imobilul din .. 25 se afla la dispoziția Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei RPR, la acea data și din adresa de la fila 23 potrivit cu care imobilul – construcție aparținea statului la data demolării.
Având în vedere că, în cauză nu se face dovada calității de persoană îndreptățită în condițiile art.32 și 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții J. G., J. D. și J. A., solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivare, apelanții reclamanți susțin că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, hotărârea pronunțată fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal.
Reiterează că imobilul demolat a aparținut în proprietate autoarei lor, conform înscrisurilor aflate la dosar. Imobilul în cauză a intrat abuziv în posesia statului în baza Decretului 92/1950 pag. 361 - poziția 15 anexa București, imobilul în speță încadrându-se în sfera de aplicare a disp. art. 2 pct.(1) lit.(a) din Legea nr.10/2001, republicată.
La data preluării abuzive de către stat a imobilului, fără titlu, au fost încălcate în mod flagrant dispoz.art.II din Decretul nr.92/1950, dispoz.art.480 - 481 Cod Civil, dispoz.art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte semnatară la acea epocă, precum si dispoz.art.8 din Constituția Republicii Populare România. Ulterior preluării abuzive a imobilului construcție de către stat, acesta a fost demolat, motiv pentru care imobilul în cauză nu poate fi restituit in natura, incidente în speță fiind disp. art. 18 lit.(b) din Legea nr.10/2001, republicată.
Concluziile instanței de fond, cum că terenul pe care s-a edificat construcția, ar aparține statului, este lipsită de temei legal și sfidează evidența realității.
Mai mult, odată ce a fost emisă de către entitatea deținătoare - Societatea Română de Televiziune, Decizia nr. J/86/04.06.2007 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri doar pentru imobilul - teren mai sus arătat, practic li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului teren pe care s-a edificat construcția demolată.
Apreciază apelanții că Decizia nr. J/86/04.06.2007, emisă de către Societatea Română de Televiziune, reprezintă un act administrativ irevocabil, intrat în circuitul civil și care a produs de jure efecte juridice, și care atestă dreptul de proprietate al autoarei reclamanților asupra imobilului teren pe care s-a edificat construcția demolată, în speță nemaiputându-se pune problema constructorului de bună ori rea-credință, așa precum în mod eronat a reținut instanța de fond.
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare.
În apel, au fost administrate probele cu înscrisuri și 2 martori, la solicitarea apelanților reclamanți.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, în limitele stabilite prin criticile cu care a fost legal investită și de prevederile înscrise în art. 294 și art. 295 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prioritar, Curtea, verificând motivele invocate prin cererea de apel, constată că, în prezenta cale de atac, criticile reclamanților vizează exclusiv modul de soluționare al cererii având ca obiect soluționarea pe fond a notificării formulate de autoarea reclamanților având ca obiect construcția situată în București, ., nr. 25, sector 1, iar nu și soluția adoptată în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.
În referire la critica vizând insuficienta motivare a hotărârii apelate.
Sub acest aspect, Curtea reține că susținerile apelanților reclamanți fac trimitere exclusiv la considerentele care au justificat soluția adoptată de prima instanța în ceea ce privește solicitarea acestora de soluționare pe fond a notificării, argumentele acestora vizând deținerea de către autoarea acestora a unei construcții în curs de edificare, la adresa anterior menționată, la preluarea abuzivă a acesteia și respectiv la incidența disp. art. 2 pct.1 lit.a din Legea nr.10/2001, republicată, în cauză.
Critica este nefondată.
Astfel, din verificarea considerentelor sentinței civile recurate, Curtea constată că acestea îndeplinesc cerințele impuse de art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, de vreme ce, soluția adoptată de prima instanța este argumentată cu trimitere la probatoriul administrat instanța de fond făcând trimetere și la normele de drept apreciate ca fiind incidente.
De altfel, sub acest aspect, Curtea reține că ceea ce nemulțumește în realitate apelanții reclamanți nu vizează, în sine, coerența sau cantitatea argumentelor avute în vedere ci justificarea aprecierii instanței de fond, ca efect al stabilirii situației de fapt. Astfel, criticile concrete aduse de apelanți vizează raționamentul instanței de fond și modul în care aceasta a procedat la evaluarea probatoriului și la aplicarea normelor de drept incidente, aspecte care nu pot însă susține un aspect de nelegalitate al sentinței apelate dedus din încălcarea obligației instanței de a motiva soluția adoptată, o atare analiză fiind circumstanțiată de prezența unor considerente care să susțină soluția adoptată, iar nu temeinicia și legalitatea acestei soluții.
În referire la critica vizând modul de soluționare al cererii reclamanților privind constatarea calității acestora de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul construcție, demolată, situat în București, . nr. 25 (..
Sub acest aspect, Curtea reține că, prin notificarea nr.744/2001, autoarea reclamanților - Joitoiu M.- a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafața de 460 m.p. situat în București, . nr. 25 (.,respectiv pentru construcția edificată de aceasta pe terenul menționat, construcție demolată.
În cuprinsul notificării sus menționate, notificatoarea a precizat că imobilul construcție avea o suprafața de 160 m.p., el fiind alcătuit din demisol și fiind acoperit cu un pod locuibil, precizând că, datorită confiscării materialelor de construcție a fost în imposibilitate de a finaliza construcția, în care totuși a locuit începând cu anul 1949, respectiv că acest imobil a fost demolat în anul 1964.
Curtea reține că prin Decizia nr. J/86/04.06.2007, această notificare a fost soluționată parțial de către Societatea Română de Televiziune, în sensul că s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren mai sus menționat, pentru imobilul construcție, dispunându-se înaintarea deciziei către Primăria Mun. București, pentru soluționarea cererii cu acest obiect.
În referire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul construcție, Curtea reține că în anexa la Decretul nr. 92/1950, pag. 361 - poziția 15, este menționată autoarea reclamanților T. M., la categoria imobile în construcție, la adresa din București, ..
Curtea constată totodată, că prin actele de căsătorie aflate la filele 74 și 75, reclamanți au probat că autoarea lor, G. M., a purtat la data încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/18.09.1945, prin care a dobândit terenul de la adresa anterior menționată, numele de T., ca efect al căsătoriei, ulterior, acesta, recăsătorindu-se și purtând numele Joitoiu.
Tot astfel, reclamanții au anexat la dosar certificatul de calitate de moștenitor nr. 20/14.02.2007, respectiv certificatul de moștenitor nr. 21/15.02.2007, ambele eliberate de Notarul Public Schuster M., cu care au probat calitatea lor de succesori ai defunctei J. M..
Este, de asemenea, necontestată calitatea autoarei reclamanților de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului teren din fosta stradă Arhitect G. C., nr. 25, calitate recunoscută acesteia inclusiv în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. J/86/04.06.2007, emisă de către Societatea Română de Televiziune.
Curtea reține, totodată, că regulile probațiunii în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat cunosc derogări de la dreptul comun.
În acest sens, Curtea are în vedere pct. 23.1 din Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (art. 2 alin. (1) din lege), orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, extras din registrul agricol, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective) etc.
Cum art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire. Ca urmare, rezultă că, în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, așa încât sunt admisibile și alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate mai sus.
Sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" are, prin urmare, în accepțiunea legii de reparație, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie, asemenea ansamblului normelor actului normativ de reparație, în spiritul și finalitatea acestei legi. Ceea ce este important în accepțiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite.
Totodată, Curtea reține că potrivit art. 24 din Legea nr.10/2001, legiuitorul recunoaște valoarea mențiunilor din actul normativ de preluare a imobilului de către stat, ca mijloc de probă relevant pentru existența și întinderea dreptului de proprietate la momentul preluării.
Prezumția de proprietate, în favoarea persoanei individualizate în acel act normativ, operează însă doar în absența unor probe contrare, după cum se menționează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că un atare mijloc de probă nu este viabil dacă se înfățișează însuși actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.
Procedând la aplicarea în cauză a acestor considerații teoretice, concluzia care se impune este aceea că deși reclamanții nu au putut înfățișa o autorizație de construire și nici alte acte din care să rezulte starea concretă a construcției pentru care se solicită măsuri reparatorii, nu se poate face abstracție de împrejurarea că aceasta figurează înscrisă în anexa la Decretul nr. 92/1950, ca deținător al unei construcții nefinalizate.
În același sens, Curtea reține că în cauză au fost administrate probe care nu sunt de natură a răsturna prezumția legala anterior menționată ci, dimpotrivă o susțin.
Astfel, Curtea reține că la dosarul de fond, la filele 76-89, au fost anexate înscrisuri sub semnătură privată, necontestate de pârât, care atestă contractarea de către autoarea reclamanților a unor lucrări pentru realizarea construcției din . realizarea proiectului locuinței, plata contravalorii unor prestări servicii pentru obținerea autorizației de construire și supraveghere lucrări, efectuarea de săpături, cumpărarea unor materiale de construcție - aceste înscrisuri fiind întocmite în perioada 1946-1947.
Pe de altă parte, Curtea apreciază, contrar argumentelor primei instanțe, că deciziunea nr. 185/1954, emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei RPR, nu reprezintă o probă contrară celor anterior menționate, ci atestă împrejurarea că la momentul emiterii acestui act administrativ, pe terenul din ., nr. 25, era edificată o „construcție”, de vreme ce, se solicită a fi „transferat în folosință, imobilul pentru a fi amenajat în locuințe, pentru salariații Comisiei Controlului de Stat”, emitentul autorizând această solicitare, cu condiția ca locatarii care ocupă spații în acel imobil să le dețină în continuare”.
Tot astfel, din declarația dată de martora L. M., rezultă că acesta a cunoscut-o pe autoarea reclamanților în anul 1955, moment la care a constatat că acesta locuia în imobilul de la adresa menționată, imobil care era alcătuit la acea dată din demisol alcătuit din 4 camere și parter, cu două camere și pod nelocuibil, casa fiind în stadiul „la roșu, netencuită”, iar potrivit declarației date de martorul S. I., la nivelul anului 1963, aceeași autoare locuia în imobilul situat la adresa anterior menționată, la acel moment, imobilul fiind alcătuit din demisol, parter și un etaj, martorul precizând ca are cunoștință de faptul că parterul și etajul fuseseră construite din cărămidă, cu aceeași vechime.
Din coroborarea acestor declarații cu însăși susținerile autoarei reclamanților din notificare, rezultă că construcția existentă pe terenul din . nr. 25, a suferit în timp modificări constructive, pe fostul amplasament al demisolului, care era un spațiu locuibil, fiind ridicate, de către autoritățile de stat, un parter și un etaj, momentul edificării acestor ultime părți componente fiind ulterior naționalizării.
Or, coroborând prezumția de proprietate dedusă din art. 24 din Legea nr. 10/2001 cu celelalte probatorii anterior evaluate, Curtea apreciază că instanța de fond a concluzionat greșit că nu s-a făcut dovada îndreptățirii reclamanților la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru construcția locuință aflată în curs de construire, în prezent demolată, probele anterior evaluate, conducând, indubitabil la concluzia că, în fapt, la data deposedării fostului proprietar, pe terenul situat la adresa menționată, acesta începuse edificarea unei construcții, care avea demisol, compus din 4 camere, spațiu locuibil și era acoperită cu pod, construcție care nu era finalizată la momentul preluării.
Este real că decizia nr. 185/1954, anterior menționată atestă că la momentul anului 1954, au fost derulate demersuri pentru amenajarea acestei construcții, însă, așa cum s-a arătat anterior, probatoriul anterior evaluat, nu lasă nici o urmă de îndoială, cu privire la faptul că la momentul preluării imobilului, acesta exista la stadiul de construcție în curs de edificare, mai exact fusese ridicat un demisol, ocupat de fostul proprietar, așa cum de altfel recunoaște chiar autoarea reclamanților în notificare.
Curtea are în vedere și faptul că deși martorii audiați în cauză, au luat cunoștință de starea construcției ulterior naționalizării imobilului de către stat, însă, în cauză nu se poate aprecia că autoarea reclamanților, ar fi edificat pe terenul de care fusese deposedată, doar ulterior momentului naționalizării, o atare concluzie a instanței de fond, neținând cont nici de momentul la care au fost realizate demersurile pentru începerea edificării construcției de către autoarea reclamanților și nici de împrejurarea că nu s-a probat de către pârât, că statul ar fi efectuat și alte lucrări de construcție anterior celor autorizate în anul 1954. De altfel, raționamentul primei instanțe, este contrazis de chiar menționarea de către autoritățile statului comunist, a autoarei reclamantei în anexa de Decretul nr. 92/1950, act normativ care a vizat imobile construcții, dar și cele menționate în cuprinsul deciziei nr. 185/1954, care atestă că pe terenul menționat era edificată la momentul emiterii acestui act administrativ, o construcție ocupată de chiriași.
Curtea nu poate reține însă ca fiind fondată, susținerea autoarei reclamanților din notificare, respectiv a titularilor cererii de chemare în judecată, în sensul că demisolul era acoperit, la momentul naționalizării construcției de un pod locuibil, în condițiile în care, caracterul locuibil al acestui pod, nu rezultă din nici un mijloc de probă din cele anterior evaluate, fiind dimpotrivă contrazisă de declarațiile de martor care au făcut referire la un pod nelocuibil, respectiv la faptul că aspectul construcției, releva la momentul anului 1963, că parterul și etajul aveau aceeași vechime, ceea ce, coroborat cu chiar recunoașterea autoarei reclamanților din notificare, conduce la concluzia că acestea au fost edificate în aceeași perioada de timp - ulterior naționalizării.
Tot astfel, în ceea ce privește suprafața construcției edificate de autoarea reclamanților, Curtea urmează a reține suprafața indicată în notificare ca și în cererea de chemare în judecată, respectiv de 160 mp.. Curtea a avut în vedere în acest sens, prevederile art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, reținând totodată, că deși planul de situație anexat la dosar (fila 39 dosar fond), fac referire la o suprafață a construcției la sol, de 186 mp., așa cum rezultă din declarația data de martora L. M., în fapt, construcția edificată la demisol, nu respecta întrutotul proiectul anexat.
Concluzionând, în raport de toate argumentele care preced, Curtea constată că este fondată susținerea din apel, în sensul că reclamanții au probat edificarea de către autoarea acestora a imobilului construcție compus din demisol, alcătuit din patru camere și pod, având o suprafață de 160mp., construcție în prezent demolată, pe terenul proprietatea acesteia, situată în București, . nr.25, sector 1, astfel că în mod greșit s-a apreciat că în privința calității autoarei acestora de proprietar al acestei construcții, nu era incidentă prezumția instituită de art. 24 din Legea nr 10/2001.
Tot astfel, Curtea constată că este fondată susținerea apelanților în sensul că acest imobil face obiectul Legii nr. 10/2001, de vreme ce el a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar legea specială de reparație, prin art. 2 lit. a recunoaște explicit caracterul abuziv al acestei preluări.
Pe cale de consecință, Curtea constată că imobilul construcție solicitat prin notificare în compunerea la care s-a făcut anterior referire, a fost preluat în mod abuziv de către stat.
Cum în cauză a rezultat că terenul pe care a fost edificată această construcție, este afectat, în prezent, în întregime de amenajări de utilitate publică, construcția edificată pe acesta de autoarea reclamanților fiind demolată, în anul 1964, așa cum rezultă din adresa nr. 9854/30.04.2004 eliberată de AFI, Curtea apreciază că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru acest imobil, fiind incidente pentru situația acestora prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
În raport de toate considerentele anterior expuse, prin raportare la momentul sesizării instanței de fond cu soluționarea acțiunii introductive, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 făcând, totodată, aplicarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând în același timp, că până la acest moment, Primăria Municipiului București, căreia ii revenea competența de soluționare a notificării reclamanților, în procedura administrativă, în temeiul art. 32 din Legea nr. 10/2001, nu a procedat la soluționarea notificării cu care a fost sesizată, Curtea apreciază apelul ca fondat.
În temeiul art.296 Cod procedură civilă, față de considerentele expuse, va admite apelul și va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanți, va constata calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, pentru imobilul construcție, alcătuit din demisol compus din patru camere și pod, situat la adresa din București, ., nr. 25, în prezent demolată, urmând ca pârâtul să fie obligat să emită o dispoziție în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanții reclamanți J. G., CNP_, J. D., CNP_ și J. A., toți cu domiciliul procesual ales la CA I. L., cu sediul în București, .. 36, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr.1897/13.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, ..291-293, sector 6.
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că:
Admite acțiunea formulată de reclamanții J. G., J. D., și J. A., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, în parte.
Constată că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, cu privire la construcția situată în București, ., nr. 25, sect.1, alcătuită din demisol, compus din patru camere și respectiv pod, având o suprafață construită de 160 mp., în prezent demolată și obligă pârâtul să emită dispoziție în acest sens.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 04.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
6 ex/16.06.2015
--------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – L.P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 717/2015. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 323/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
