Legea 10/2001. Decizia nr. 58/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 58/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-02-2015 în dosarul nr. 14757/3/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 58A
Ședința publică din data de 04 februarie 2015
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE - O. M. D.
JUDECĂTOR - F. L. E.
GREFIER - D. L.
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant D. T., decedat în faza apelului, continuat de moștenitorii acestuia D. D.- cu domiciliul în București, ., ., ., D. C. – cu domiciliul în București, Șor. Giurgiului nr.117, ., ., sector 4, și D. M. – cu domiciliul în București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr.97/03.02.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria M. București prin Primarul General – cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, cauza având ca obiect „Legea nr.10/2011 ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care;
Curtea, față de înscrisurile de la filele 32-26 din dosar, reține că moștenitorii defunctului D. T. decedat în faza apelului, sunt D. D., D. C., în calitate de fii și D. M., în calitate de soluție supravețuitoare și constatând că în cauză nu mai sunt alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, constată pricina în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.97/03.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul D. T., în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL; a obligat pârâtul Municipiul București să emită dispoziție cu propunere de măsuri compensatorii prin puncte în favoarea reclamantului cu privire la imobilul situat în București, .. 38, sector 5, compus din teren în suprafață de 173 mp; s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului Municipiul București la înaintarea dosarului administrativ către CNCD, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul să transmită dosarul administrativ aferent notificării nr.321/1.06.2001 către Prefectul M. București; a obligat pârâtul Municipiul București să plătească reclamantului suma de 2150 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, reclamantul D. T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se soluționeze pe fond notificarea înregistrată sub nr. 321/2001, privind imobilul situat în București, .. 38, sector 5, format din teren în suprafață de 187 mp, în sensul de a se dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, al căror cuantum urmează a se stabili prin expertiză la valoarea de piață a imobilului de la data soluționării; să fie obligat pârâtul să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._, aferent notificării 321/2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză; în subsidiar, în măsura în care se apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin.21 din legea nr. 247/2005, a solicitat obligarea pârâtului la transmiterea dosarului către Prefectura M. București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10 /2001 a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul teren, anterior arătat, formulând notificarea nr. 321/2001.
Se arată că terenul ce face obiectul notificării a fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1938 de D. Ș. și D. T., autorii reclamantului, terenul având o suprafață de 187,50 mp. Ulterior, imobilul a fost identificat ca având numărul 38, pe . 5, pe acest teren fiind edificată, fără autorizație de construire, o construcție din paiantă.
Potrivit certificatelor de moștenitor nr. 351/1980 și 1131/1984, unicul moștenitor ai lui D. Ș. și T. este reclamantul.
Imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin aplicarea decretului nr. 50/1981, în anexa nr. 8 a actului de preluare fiind înscriși autorii reclamantului. Au fost acordate despăgubiri pentru construcția ce s-a aflat pe acest teren, astfel cum a rezultat din adresa emisă de . nr. 6514/14.12.2004.
Din relațiile comunicate de PMB Direcția Patrimoniu, precum și din planurile de situație ale imobilului, reclamantul arată că, în prezent, terenul este afectat de construcții - blocuri de locuințe, spații verzi, trotuare, astfel încât se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, reclamantul a menționat că în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 3.10.2012 a depus la dosar toate documentele pe care le-a anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada: calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a afirmat că pârâtul a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de completare cu ultimul act solicitat, respectiv până la data de 03.12.2012.
Reclamantul a învederat tribunalului că, în conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite.
Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor de internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Referitor la capătul 2 de cerere, reclamantul a arătat că obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005. Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. În absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Reclamantul a precizat că controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.
De asemenea, reclamantul a menționat că art.16, alin 21 din cap. V, Titlul VII al Legii nr.247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autorităților administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul CCSD, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta, iar în speța de față, notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, lipsind astfel de efecte controlul de legalitate, nu se încadrează în norma legală mai sus arătată, nefiind astfel aplicabilă. Mai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere de la Prefectură către CCSD ar fi inaplicabilă și ar duce la o tergiversarea soluționării, întârziere care a determinat să se adreseze instanțelor de judecată.
Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice, și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care a solicitat găsirea de soluții pentru o rezolvare rapidă.
Reclamantul a precizat că nu este admisibil și s-ar afecta, cu consecințe deosebit de grave, securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile legii 10/2001, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, aft.6 din CEDO, art.16 cap.V, Titlul VII din Legea nr.247/2005, și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
La 6.06.2013 pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
A arătat că potrivit legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din legea nr. 247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii în condițiile acestei legi, ci pârâtul urmează să fie obligat să emită dispoziția în sensul art. 1 alin.2 din legea nr. 165/2013, respectiv de compensare prin puncte.
Municipiul București nu a putut înainta dosarul administrativ direct către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor întrucât potrivit art. 24 din titlul VII al legii nr. 247/2005 au obligația înaintării dosarului către Instituția Prefectului.
La 1.07.2013 s-a depus răspuns la întâmpinare de câtre reclamant, în cuprinsul căreia a arătat, în esență, că modificările legislative invocate de pârât au survenit ulterior depunerii cererii de chemare în judecată.
Prin . legii nr. 165/2013 au fost abrogate dispozițiile din titlul VII al legii nr. 247/2005 pe aspectele referitoare la stabilirea și acordarea despăgubirilor, unica modalitate de despăgubire fiind compensarea prin puncte, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.
În considerarea noilor dispoziții legale, reclamantul a arătat că a înțeles să solicite soluționarea pe fond a notificării, să se constate calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin puncte și obligarea pârâtului, în principal, la transmiterea dosarului administrative către Comisia Națională de Compensare a Imobilelor.
La termenul de judecată din 23.09.2013 reclamantului i-a fost încuviințată administrarea probei cu înscrisuri și expertiză tehnică în specialitatea topografie.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, la 1.06.2001 reclamantul D. T. a formulat notificare în temeiul legii nr.10/2001, înregistrată sub nr. 321/2001 la Primăria M. București, solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren - 187 mp situat în București, la adresa inițială ..38, sector 5,ulterior . 50).
Se constată că deși reclamantul a depus la dosarul întocmit pe baza notificării formulate în temeiul legii nr. 10/2001 toate actele necesare pentru soluționarea notificării, nici până în prezent aceasta nu a fost soluționată. În aceste condiții, tribunalul a apreciat, în conformitate cu interpretarea dată art. 26 din legea nr. 10 /2001 prin Decizia XX/2007 a ÎCCJ, că reclamantul este îndreptățit să solicite tribunalului soluționarea pe fond a notificării, tribunalul urmând să analizeze notificarea formulată sub toate aspectele.
Imobilul ce a format obiectul notificării a fost dobândit de D. T. și Ș. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/16.03.1938. (filele 10,11).
Pe acest teren a fost edificată o construcție din paiantă, fără autorizație de construire, în acest sens fiind atât mențiunile din certificatele de moștenitor depuse la doar, cât și fișa tehnică a imobilului, întocmită în anul 1970 (filele 14,15).
Imobilul a trecut în proprietatea statului prin expropriere, în baza decretului nr. 50/1981,imobilul fiind menționat la poziția 476 din anexa decretului (fila 36-37).
D. Ș. a decedat la 4.11.1979, moștenitorii acesteia fiind D. T. – soț supraviețuitor și D. T. - fiu, în conformitate cu certificatul de moștenitor nr. 351/3.04.1980 (fila 12).
D. T. a decedat la 11.07.1985, unicul moștenitor al acestuia fiind reclamantul, D. T., în calitate de fiu, în acest sens fiind certificatul de moștenitor nr. 1131/9.o6.1994 (fila 13).
Din cele expuse, instanța a constatat că reclamantul a făcut atât dovada formulării în termen a notificării cât si dovada calității de persoană îndreptățită la restituire în conformitate cu dispozițiile art. 3 și 4 din legea nr.10/2001, iar imobilul a fost preluat abuziv potrivit dispozițiilor art. 2 din legea nr.10/2001.
Pentru identificarea imobilului ce face obiectul notificării s-au avut în vedere concluziile expertizei judiciare în specialitatea topografie, administrată în cauză.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert C. S. I., în prezent, terenul de 173 mp este ocupat în întregime de spațiu verde, de blocul M 8 din . și de bl. M7 din ..
Cât privește diferența între suprafața de teren menționată în actul de proprietate, de 187,50 mp și cea de 173 mp, identificată de expert, tribunalul va avea în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, ce justifică diferența de măsurători, prin eroare de măsurătoare de la nivelul anului 1938.
Cât privește construcția ce s-a aflat pe teren, tribunalul a reținut că aceasta nu face obiectul prezentei cauze, reclamantul solicitând în mod expres despăgubiri numai pentru teren, arătând că pentru construcție a încasat despăgubirile la momentul exproprierii.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 și 11 din legea nr. 10/2001 potrivit cu care se restituie în natură terenul rămas liber și construcțiile nedemolate.
Față de situația de fapt menționată, tribunalul a apreciat că terenul nu poate fi restituit în natură, acesta fiind afectat în întregime de blocuri de locuințe și spațiu verde.
Cât privește forma măsurilor reparatorii, tribunalul a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legii nr.165/2013, ce au intrat în vigoare pe parcursul soluționării prezentei cauze.
Potrivit art. 1 alin.2 din actul normativ menționat, în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se acordă sunt compensarea cu alte bunuri și servicii de către unitatea deținătoare sau compensarea prin puncte.
În aceste condiții, tribunalul a constatat că, reclamantul este îndreptățit la soluționarea pe fond a notificării de către tribunal, în condițiile legislative în vigoare la data soluționării prezentei cauze.
Reținând că bunul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, măsurile reparatorii la care este îndreptățit reclamantul sunt cele reglementate prin legea nr.165/2013, măsurile compensatorii prin puncte.
Pentru aceste motive, tribunalul a admis cererea și a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de măsuri compensatorii prin puncte în favoarea reclamantului cu privire la imobilul ce a fost situat în București, .. 38, sector 5, compus din teren în suprafață de 173 mp..
A fost respinsă cererea de obligare a pârâtului la înaintarea dosarului administrativ direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. În acest sens au fost avute în vedere dispozițiile art.21 alin.3 din legea nr.165/2013 potrivit cu care „ Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile.
Prin urmare, întrucât dosarul administrativ trebuie însoțit de avizul de legalitate al instituției prefectului, este necesar ca înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, dosarul administrativ însoțit de toate înscrisurile menționate la art. 21 din legea nr.165/2013, anterior precitat, să fie înaintat instituției prefectului.
Tribunalul a arătat că în situația în care decizia de propunere a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești, cum este cazul și în speța de față, controlul de legalitate al instituției prefectului nu va putea viza legalitatea acestei decizii, opunându-se în acest sens puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești în baza căreia s-a emis respectiva decizie. Tribunalul a arătat că controlul de legalitate poate viza numai respectarea restului dispozițiilor art. 21 din legea nr.165/2013, iar nu modul de soluționare în fond a notificării.
A fost admisă, prin urmare, cererea formulate în subsidiar, de obligare a paratului la înaintarea dosarului administrativ Instituției Prefectului.
În temeiul dispozițiilor art. 274 c.pr.civ., a obligat pe pârâtul Municipiul București să plătească reclamantului suma de 1300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de expert si 850 lei, onorariu de avocat, conform chitanței depusa la dosar.
Împotriva sentinței civile nr.97/03.02.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă a declarat recurs reclamantul D. T..
În motivarea recursului apelantul reclamant critică sentința pentru următoarele motive:
Recursul privește și capătul de cerere nr. 2, prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General de a trimite dosarul aferent notificării nr. 321/.2001, direct fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar, în subsidiar în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art.16 alin 21 din Legea nr.247/2005, a solicitat obligarea Municipiul București să transmită dosarul către Prefectura M. București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative și se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod proc. civ și ale art. 3041 cod proc. civ.
Asupra capătului de cerere prin care a solicitat înaintarea dosarului administrativ direct la fosta Comisie Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța de fond a respins acest capăt de cerere, având în vedere dispozițiile art.21 alin 3 din Legea 165/2013, apreciind că înainte de a ajunge dosarul la Comisia Națională de Compensare a imobilelor, dosarul administrativ însoțit de toate înscrisurile menționate la articolul 21 din Legea nr.165/2013 trebuie să fie transmis la Prefect pentru efectuarea controlului de legalitate. Instanța a mai apreciat că, viza de legalitate, nu se va referi la decizia pe care o va emite pârâtul Municipiul București,cu propunerea de măsuri reparatorii în echivalent, în urma hotărârii judecătorești, fiindcă s-ar opune autoritatea de lucru judecat, ci va viza doar respectarea dispozițiilor art. 21 din Legea 165, cu respectarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) din Legea Contenciosului Administrativ, nr. 554/2004.
La momentul introducerii cererii de chemare în judecată, erau aplicabile dispozițiile art. 16 din Titlul VII al legii 247/2005, prin care se stabilea etapele care trebuie parcurse pentru emiterea titlului de despăgubiri.
Art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat și completat prin OUG nr.81/2007, stabilea circuitul dosarelor aferente dispozițiilor emise de primarii unităților administrative deținătoare ale imobilelor preluate abuziv, care nu pot să fie restituite în natură, în sensul că după trecerea termenului de contestație stabilit de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile/deciziile împreună cu dosarul aferent se înaintează Instituției Prefectului, în vederea realizării controlului de legalitate, cât și faptul că prefectul, după ce verifica din punct de vedere legal dispozițiile, emite un ordin cu propuneri de acordare de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, pe care îl înaintează pe bază de proces - verbal către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea evaluării imobilelor și emiterii titlului de despăgubiri.
Aceste dispoziții, au fost abrogate prin Legea 165/2013, care prevede oarecum aceeași metodologie, de transmitere a dosarelor administrative, către Prefect, în vederea exercitării controlului de legalitate, în condițiile art. 11 alin (1) și (2) din Legea 554/2004.
Prin urmare, nimic din motivația utilizată în cererea de chemare în judecată în sprijinul admiterii acestui capăt de cerere, nu s-a schimbat, cu precizarea că prin Legea 165/2001, au fost abrogate și acele dispoziții, care prevedeau obligativitatea centralizării dosarelor la nivel de prefectura.
În speța prezentă însă, controlul de legalitate cu privire la calitatea subsemnatului reclamant de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul preluat abuziv, cât și la dreptul de proprietate asupra imobilului și faptul că acesta nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, în urma acestui control de legalitate stabilindu-se că subsemnatul persoană fizică avea calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, astfel că nu se impune ca Prefectul M. București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Oricum, instanța de judecată are plenitudine de competentă în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de Primarul General al M. București, cât și de Prefectul M. București, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării noastre, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubiri lor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De altfel, instanța prin hotărâre a recurată, împărtășește punctul de vedere, potrivit căruia, controlul de legalitate efectuat de prefect, nu poate viza fondul unei decizii, emise în temeiul unei hotărâri judecătorești, care se bucură de autoritate de lucru judecat, apreciind că acest control trebuie să se referă la respectarea restului dispozițiilor art. 21 din Legea 165/2013.
Ori aceste dispoziții, prevăd că, alin (1) - se transmite întreaga documentație, care a stat la baza emiterii dispoziției și cele privind descrierea construcției; iar alin (2), înscrisurile care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare a altor bunuri.
Față de aceste dispoziții, a rezultat că dacă prefectul nu efectuează controlul de legalitate a fondului notificării, potrivit susținerii instanței de fond, nici restul dispozițiilor art. 21 din Legea 165/2013, nu mai pot fi supuse controlului de legalitate, pentru că cele ce cad în sarcina autorității administrative emitente dispoziției, au fost și ele verificate din punct de vedere legal de către instanța de judecată cu ocazia pronunțării hotărârii, fiindcă această hotărâre, a avut la bază, înscrisuri care evidențiază imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, a descrierii construcției, iar cea privind imposibilitatea atribuirii în compensare a altor bunuri și servicii, este o problemă, care depinde exclusiv de voința notificatorului, care prin cererea de chemare în judecată, nu a înțeles să beneficieze de această măsură reparatorie oferită de lege.
La această rațiune, se adaugă și faptul că dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea 554/2001, controlul de legalitate, nu poate fi interpretat, ca fiind aplicabil decât dispozițiilor emise exclusiv în procedura administrativă, iar nu judiciară.
Or, în speța prezentă, atâta timp cât notificarea nu a fost soluționată de primar, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării, a analizat dosarul sub toate aspectele, imposibilității restituirii în natură, iar notificatorul nu și-a exprimat acordul primirii în compensare a altor bunuri sau servicii, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală;
Măsura invocată de prima instanță ar fi excesivă și ar conduce la prelungirea inutilă a termenului de soluționare definitivă a notificării, privind dreptul la soluționarea cererilor adresate autorităților statului, într-un termen rezonabil.
Pârâtul Municipiul București prin Primarul General va fi obligat să pună în executare hotărârea instanței, prin care s-a soluționat pe fond notificarea si s-a stabilit dreptul reclamanților de a beneficia de măsurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de stat, fără a mai adopta alte măsuri suplimentare, care să poată eventual să facă obiectul controlului de legalitate din partea prefectului.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV -a Civila, în sensul admiterii capătului de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General să înainteze dosarul aferent notificării nr.321/2001, împreună cu prezenta hotărâre judecătorească, direct fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actualmente CNCI, având în vedere că imobilul preluat abuziv nu este posibil să fie restituit în natură.
În drept, reclamantul a întemeiat cererea pe dispozițiile art.299, 3041, 304 pct.8,9 și art.312 alin.3 Cod procedură civilă.
Calea de ataca a fost calificată ca apel, față de dispozițiile art. 7 din legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Analizând sentința apelată, în limitele devoluțiunii, față de dispozițiile art. 477 alin. 1 Ncpc, Curtea reține ca nefondată critica ce vizează soluția de respingere a cererii de înaintare a dosarului administrativ direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, față de considerentele următoare:
La data de 20.05.2013, a intrat în vigoare Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Potrivit art.4 din Legea nr.165/2013 „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (…)”, iar potrivit art.50 lit. c din același act normativ „La data intrării în vigoare a prezentei legi (…) articolele 16, 17, 18, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189 și articolul 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi se abrogă”.
Odată ce notificarea recurenților reclamanți nu era soluționată irevocabil la data de 20 mai 2013, dispozițiile legii nr.165/2013 sunt aplicabile litigiului de față, acest nou act normativ prevăzând, la rândul său, o procedură ulterioară emiterii dispoziției administrative.
Astfel, potrivit art.17 din Legea nr.165/2013 în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar procedura de urmat în vederea acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele imposibil de restituit în natură este reglementată în capitolul III al legii.
În cauza de față, tribunalul a fost investit cu o cerere prin care s-a urmărit soluționarea pe fond a notificării, iar într-un asemenea litigiu, instanța de judecată nu putea dispune altceva ori mai mult decât ar fi dispus unitatea deținătoare însăși, dacă ar fi respectat legea.
Conform art. 21 alin1 din actul normativ menționat: ” (1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate.
Curtea mai constată că potrivit dispozițiilor art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013 „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”, situație în care controlul de legalitate efectuat de prefect prevăzut de vechea reglementare este menținut și prin noua lege.
Scopul controlului de legalitate de către prefect este de a verifica modul în care s-a emis decizia ca urmare a obligării entității învestite prin hotărîre judecătorească, astfel că aceasta etapa este obligatorie, nefiind posibilă transmiterea dosarului administrativ direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor .
Față de considerentele expuse, ținînd seama și de disp. art. 480 alin. 1 NCPC, apelul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant D. T., decedat în faza apelului, continuat de moștenitorii acestuia D. D. - cu domiciliul în București, ., ., ., sector 5, D. C. – cu domiciliul în București, Șor. Giurgiului nr.117, ., ., sector 4, și D. M. – cu domiciliul în București, ., ., ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.97/03.02.2014 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria M. București prin Primarul General – cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04.02.2015.
Președinte, Judecător,
O. M. D.F. L. E.
Grefier,
D. L.
RED.MDO
Tehnored.MȘ/MDO 6 ex.
| ← Anulare act. Decizia nr. 161/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partide politice. Decizia nr. 98/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
