Legea 10/2001. Decizia nr. 432/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 432/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-04-2015 în dosarul nr. 7396/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 432R
Ședința publică de la 6 aprilie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - ION POPA
JUDECĂTOR - D. F. B.
JUDECĂTOR - C. M. SPRINCEANĂ
GREFIER- V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr. 1498/10.11.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a lll-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți L. G. și D. H., având ca obiect: Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimații reclamanți reprezentați de avocat A. B. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că intimații reclamanți au formulat întâmpinare și au depus-o la dosar, prin serviciul registratură, la data de 16.03.2015, aceasta fiind comunicată recurentului pârât.
Reprezentantul intimaților reclamanți arată că nu mai are de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurată, urmând să solicite cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 09.03.2012 la Tribunalul București, reclamantele L. G. și D. H. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General și au solicitat să se constate calitatea petentelor de persoane îndreptățite la restituirea în natură și/sau măsuri reparatorii privind imobilul situat în București, . - 20, sector 1, în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În subsidiar, reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la soluționarea notificării nr. 2329/2001 prin care s-a cerut retrocedarea imobilul menționat.
Prin sentința civilă nr. 1498/10.11.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele L. G. și D. H. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, a obligat pârâtul să emită decizie cu propuneri de acordare de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte pentru imobilul situat în București, . - 20, sector 1 și a obligat pârâtul la 1500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert tehnic.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că autorii reclamantelor, Arusyak G. și Ș. G. au dobândit în proprietate imobilul situat în București, . - 20, sector 1, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5921/1936 și contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1941, acest bun fiind ulterior trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 fiind considerat ,,bun abandonat ”, sens în care a fost emisă de către Secția Financiară a Capitalei Decizia nr._/13.02.1963.
Tribunalul a reținut că, prin testamentul întocmit la data de 01 octombrie 1967, Ș. G. a lăsat întreaga sa proprietate situată în .-București soției sale Arussiag Pepron G. și fiicelor sale L. G. și Hilala G., iar conform testamentului datat 28.09.1984, Arusyak G. a dispus ca proprietatea din . să revină fiicelor sale, respectiv reclamantele din prezentul proces. Prin notificarea nr. 2329/2001 adresată PMB, reclamantele au solicitat să le fie restituite în natură imobilul din . și 20 care a reprezentat proprietatea părinților acestora, anexând la notificare înscrisuri doveditoare în conformitate cu prevederile Legii nr.10/2001.
Tribunalul a reținut că o parte din imobilul în litigiu a fost înstrăinat către numitul Muti M. conform contractului de vânzare-cumpărare nr._ ; totodată în imobil locuiește numitul C. C. potrivit contractului de închiriere nr. 66/1999. Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarului Public D. M. sub nr. 69/1996, Societatea Comercială ,,F. Hellas ” S.R.L. a dobândit în proprietate un teren în suprafață de 1764 mp, situat în ., sector 1, împreună cu construcțiile aferente existente pe teren, de la vânzătoarea S.C. „Exfor” S.A. care a deținut în proprietate terenul și clădirile respective în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 2517/19.12.1995 emis de Ministerul Industriilor și transcris la Judecătoria Sector 1 sub nr. 38/1996. Ulterior, ca urmare a radierii de la Registrul Comerțului a S.C. ,,F. Hellas ” S.R.L. București, întregul său patrimoniu a fost transmis către asociatul unic al acesteia, respectiv ,,Spentzos K.G” S.A Societate Anonimă de Investiții care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 550/24.05.2012 transmițând cumpărătoarei S.C. Enfolog Management Investment S.R.L., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., sector 1 înscris în Cartea Funciară a Municipiului București, sector 1, imobil compus din teren în suprafață de 1764 mp, respectiv 1730,48 mp din măsurătorilor cadastrale edificate pe acest teren.
Tribunalul a reținut că reclamantele, în calitate de unice moștenitoare ale foștilor proprietari Arusyak și Ș. G. sunt persoane îndreptățite în conformitate cu prevederile art.3 din Legea nr. 10/2001. Imobilul situat în București, . și 20, sector 1, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.111/1951, face parte din categoria imobilelor care au fost preluate în mod abuziv de către stat în regimul anterior, în sensul definit la art. 2 alin.1 lit. e din Legea nr.10/2001 republicată.
Tribunalul a reținut că, pe parcursul judecării litigiului, a fost adoptată Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire care, la art. 4, stabilește că dispozițiile acestui act normativ se aplică și cauzelor în materia imobilelor preluate abuziv în regimul anterior, aflate pe rolul instanțelor de judecată. Această lege prevede la art. 1 că imobilele care au fost preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte.
Având în vedere ansamblul dovezilor existente la dosar, constatările făcute de expertul topo și expuse în raportul întocmit, precum și amplasamentul și configurația imobilelor ce au fost identificate în expertiza tehnică, instanța a apreciat că nu se poate dispune restituirea în natură așa cum se solicită de către reclamante, astfel că a fost înlăturată varianta propusă în acest sens prin raport, rezultată în urma dezmembrării imobilului din ., sector 1.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că legiuitorul a stabilit, prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii. Unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Recurentul a arătat că, potrivit Legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii. Conform art. 1 alin. 1 și alin. 2, art. 4, art. 16 și art. 50 lit. b din Legea nr. 165/2013, M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art. 1 alin. 2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu. Art. 50 lit. b al Legii nr. 165/2013 menționează expres faptul ca «orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare se abrogă».
Recurentul a arătat că, prin raportare la dispozițiile art. 33 alin. 4 din legea nr. 165/2013, cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. 1, respectiv entitățile investite cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, astfel încât nu poate fi obligat la a soluționa dosarul reclamantelor, câtă vreme legiuitorul a stabilit ca rezolvarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 să se facă în ordinea depunerii acestora.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1500 lei, recurentul a considerat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării. Recurentul pârât a invocat jurisprudența C.E.D.O care prevede că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Recurentul a arătat că, în cazul onorariului de avocat nepotrivit de mare, sancțiunea este reglementată de art. 274 alin. 3 C. proc. civ. și constă în dreptul suveran al instanței de judecată de a micșora onorariul, dacă este nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat. Recurentul pârât a mai arătat că realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătura strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului, o garanție a succesului său. Recurentul a susținut nu este nici etic, nici moral și nici legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din banii publici, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Analizând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Motivul de recurs invocat de recurentul pârât în sensul că unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie privind măsurile reparatorii cuvenite persoanelor care au formulat notificarea nu este întemeiat. În cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului. În conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.
Curtea constată că, în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
De asemenea, în ceea ce privește depunerea actelor doveditoare, legea nu prevede obligația formulării de către persoana îndreptățită a unei declarații exprese că nu ar mai avea probe, făcând referire doar la o precizare în acest sens, astfel cum se menționează la pct. 25.1 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Mai mult, conform aceleiași prevederi legale, pentru a avea beneficiul prorogării termenului de 60 de zile, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.
Având în vedere și faptul că, de la data depunerii notificării de către reclamanți au trecut 14 ani, fără ca pârâtul să se fi pronunțat asupra acestei notificări, Curtea constată că acesta nu și-a îndeplinit obligația legală de a soluționa notificarea.
În această situație, având în vedere și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, menționată mai sus, Curtea constată că în mod legal prima instanță a procedat la stabilirea calității reclamanților de persoane îndreptățite. Nu se poate considera că, în cazul nefinalizării procedurii administrative la 14 ani după înregistrarea notificării, instanța de judecată nu ar putea să soluționeze fondul notificării, stabilind calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților și administrând probele necesare pentru stabilirea dreptului la despăgubiri, întrucât acest fapt ar încălca dreptul de acces la instanță, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Motivul de recurs prin care recurentul pârât a susținut că în cauză este aplicabilă Legea nr. 165/2013 care prevede măsura compensării prin puncte, ca măsură reparatorie, nemafiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005, este lipsit de obiect. Astfel, prin sentința recurată, tribunalul a aplicat Legea nr. 165/3013 și a stabilit ca măsură reparatorie cuvenită reclamantelor compensarea prin puncte conform dispozițiilor acestei legi.
Motivul de recurs prin care recurentul pârât a susținut că nu poate fi obligat să soluționeze notificarea reclamantelor este, de asemenea neîntemeiat, față de considerentele expuse mai sus, în sensul că față de decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții unite, asupra recursului în interesul legii, instanța este cea care soluționează fondul notificării.
Motivul de recurs referitor la greșita aplicare a art. 274 din codul de procedură civilă este de asemenea nefondat, întrucât partea care a căzut în pretenții în faza judecății în primă instanță este recurentul pârât, situație în care instanța a reținut în mod corect culpa procesuală a acestuia și l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, așa cum rezultă din prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul. În cauză, acțiunea îndreptată împotriva pârâtului a fost admisă, situație în care în mod corect a reținut prima instanță culpa procesuală a acestuia, în condițiile în care pârâtul este partea căzută în pretenții. Culpa sa procesuală ar fi fost exclusă în cazul în care ar fi recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamanților, declarând la primul termen că nu se opune la admiterea acțiunii, situație în care instanța nu ar fi putut să îl oblige la plata cheltuielilor de judecată față de prevederile art. 275 din Codul de procedură civilă conform cărora pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Totuși, și în cazul recunoașterii pretențiilor la prima zi de înfățișare, nu este exclusă culpa procesuală în cazul în care pârâtul a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată, situație existentă în speță, pârâtul nerespectând termenul legal de soluționare a notificării în procedura administrativă.
Este neîntemeiată solicitarea recurentului în sensul exonerării de la plata acestor cheltuieli, invocând în acest scop obligația reclamantelor de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării. În ceea ce privește depunerea actelor doveditoare, legea prevede că persoana îndreptățită poate formula o precizare că nu are alte probe, astfel cum se menționează la pct. 25.1 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, caz în care unitatea deținătoare este obligată să procedeze la soluționarea notificării. De asemenea, astfel cum s-a arătat mai sus, conform aceleiași prevederi legale, pentru a avea beneficiul prorogării termenului de 60 de zile, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate.
Motivul de recurs prin care recurentul pârât a solicitat reducerea onorariului de avocat ca fiind nepotrivit de mare, în temeiul art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, este străin cauzei, întrucât cheltuielile de judecată la care acesta a fost obligat au ca obiect onorariul expertului, și nu onorariul avocatului.
Conform art. 274 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Întrucăt cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul reprezintă onorariul expertului, Curtea constată că, față de prevederea legală arătată, nu este posibilă reducerea acestor cheltuieli.
Susținerea recurentului în sensul că nu este legal să fie obligat la plata unor sume nejustificate, din bani publici, cu titlul de cheltuieli de judecată, este neîntemeiată. Astfel, Curtea reține caracterul necesar al cheltuielilor având ca obiect onorariul expertului pentru expertiza dispusă de instanță, care a considerat necesară această probă pentru soluționarea litigiului, imposibilitatea micșorării acestei sume față de prevederile art. 274 alin. 2 din Codul de procedură civilă, precum și temeiul legal al acordării acestor cheltuieli, analizat mai sus.
Reținând că motivele de recurs invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1498/10.11.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1498/10.11.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți L. G. și D. H..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 06.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. P. D. F. B. C. M. S.
GREFIER
V. Ș.
Red. DFB
Tehnored. GC 2 ex
07.04.2015
Jud. fond C. T.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 487/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 429/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
