Legea 10/2001. Decizia nr. 380/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 380/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-03-2015 în dosarul nr. 23613/3/2010*

Dosar nr._

(2348/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.380

Ședința publică de la 24.03.2015

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI

JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile nr.1028 din data de 22.09.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant D. D. – G..

Obiectul pricinii – Legea nr.10/2001.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației depuse la fila 18 și mandatar Z. – C. C. – A., în calitate de reprezentant al intimatului – reclamant D. D. – G. în baza procurii autentificate sub nr.375 din data de 11.05.2010, de Biroul Notarilor Publici Asociați „R. C. și B. H.” (fila 4 dosar fond), lipsind reprezentantul recurentului – pârât C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentanții recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și al intimatului – reclamant, având cuvântul, susțin că mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligației de înaintare a dosarului administrativ, în condițiile în care această procedură este prevăzută de lege prin Ordonanța nr.81 și practic este lipsită de interes, menționarea în dispozitiv a acestei măsuri.

Față de recursul declarat de recurenta C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, solicită respingerea, iar în ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii prin puncte a părții adverse nu se opune acestei chestiuni.

Intimatul – reclamant D. D. – G., prin mandatar, având cuvântul, solicită respingerea recursurilor, ca netemeinice și nelegale.

Solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.05.2010 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._ , reclamantul D. D. G. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primar General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul să îi achite contravaloarea apartamentului revendicat situat în București, Calea Griviței nr.33, ..

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 06.08.2001, prin Notificarea nr.852, a revendicat apartamentul nr.5 situat în București, Calea Griviței nr.33, ., apartament ce a aparținut autorului său C. S..

A mai arătat reclamantul că apartamentul a fost înstrăinat către o terță persoană, iar prin lipsa de funcționalitate a Fondului Proprietatea, nu mai este posibilă aplicarea prevederilor Titlului VII din Legea nr.247/2005.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr.10/2001 modificate și completate, dispozițiile Codului Civil, precum și ale CEDO.

Prin sentința civilă nr. 1459/25.10.2010 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.

Prin decizia civilă nr. 356/11.10.2012, Curtea de Apel București a admis apelul, a desființat sentința apelată trimițând cauza spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._ .

La 9.05.2014, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată solicitând în contradictoriu cu M. București prin Primarul General, Statul Român prin C. Națională de Compensare a Imobilelor, obligarea primului pârât la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri compensatorii în condițiile art. 21 din Legea nr.165/2013, precum și obligarea acestuia la predarea către Prefectul Municipiului București, a dosarului administrativ pentru efectuarea controlului de legalitate; obligarea Statului Român prin CNCI să înregistreze și să opereze dosarul transmis de M. București, obligarea pârâtului Municipiului București la plata unor daune egale cu chiria pe ultimele 36 de luni pentru apartamentul respectiv, la valoarea de piață a acesteia - 64.800 lei.

Prin sentința civilă nr.1028/22.09.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea reclamantul, a obligat pârâtul M. București să emită dispoziție cu propunere de măsuri compensatorii prin puncte în favoarea reclamantului și a lui D. Vilareta și a lui D. M. E., cu privire Ia imobilul – apartament nr. 5, din Calea Griviței nr.33, ., imposibil de restituit în natură, a obligat pârâtul M. București să transmită dosarul administrativ aferent notificării nr._/8.08.2001 Prefectului Municipiului București, iar ulterior obținerii avizului de legalitate, în condițiile art. 21 alin.2 din Legea nr.165/2013, a obligat pârâtul M. București să transmită dosarul administrativ Secretariatului Comisiei Naționale de Compensare a Imobilelor, a obligat C. Națională de Compensare a Imobilelor la înregistrarea dosarului administrativ aferent notificării nr._/2001, astfel cum acesta va fi comunicat de M. București și a respins cererea de obligare a pârâtului M. București la plata către reclamant a sumei de 64.800 lei, reprezentând chiria pe ultimele 36 de luni, ca neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Prin notificarea nr._/2001, reclamantul D. D., alături de D. Vilareta și D. M. E., au solicitat restituirea în natură, iar în subsidiar, restituirea în echivalent, a apartamentului nr.5 situat în București, Calea Griviței nr. 33, ., în calitate de succesori ai defunctului S. C., fostul proprietar al imobilului.

Până la acest moment, notificarea nu a fost soluționată, iar între pârât și titularii notificării nu a existat vreo corespondență care să explice întârzierea în soluționarea notificării.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că nesoluționarea notificării până în prezent de către pârâtul M. București îmbracă forma unui refuz nejustificat, ceea ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 26 alin.3 din Legea nr.10/2001, astfel cum acesta a fost interpretat de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința recunoașterii dreptului reclamantului de a i se soluționa pe fond notificarea de către o instanță.

Analizând notificarea depusă, tribunalul a reținut că imobilul în cauză a fost dobândit de S. C. prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 18.04.1946.

Imobilul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, regăsindu-se în anexa acestui decret la poziția 2478, pe numele E. E., numele celei care a înstrăinat dreptul de proprietate asupra apartamentului către S. C. în anul 1946.

C. S. a decedat la 28.09.1982, de pe urma acestuia rămânând ca unic moștenitor D. E., în calitate de soră, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 452/1996.

D. E. a decedat la 16.06.1984, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 453/1996, moștenitorul acesteia a fost D. G..

Acesta din urmă a decedat la 13.01.1997, lăsând ca moștenitori legali pe D. Vilareta- soție supraviețuitoare, D. M. E.- fiică și D. D. G.- fiu.

Potrivit adresei eliberate de ., apartamentul ce face obiectul notificării a fost vândut în temeiul Legii nr.112/1995, către O. T. și Galina prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ . Din actele existente la dosar nu rezultă că s-ar fi constatat nulitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

Dată fiind situația de fapt expusă, tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada calității de persoane îndreptățite atât pentru sine cât și pentru ceilalți titulari ai notificării, în sensul art. 3 coroborat cu art. 4 alin.2 din Legea nr.10/2001, aceștia fiind moștenitorii legali ai defunctului C. S., fostul proprietar al imobilului preluat abuziv.

De asemenea, tribunalul a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art.7 alin.1 ind.1, precum și art. 7 alin.5 din Legea nr.10/2001.

Cu privire la forma măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți, tribunalul a arătat că până la soluționarea cauzei în primă instanță au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Potrivit art. 1 alin.2 din actul normativ menționat, în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte.

În aceste condiții, tribunalul a constatat că titularii notificării sunt îndreptățiți la soluționarea pe fond a notificării de către tribunal, în condițiile legislative în vigoare la data soluționării prezentei cauze.

Reținând că bunul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură, aspect necontestat în cauză, măsurile reparatorii la care sunt îndreptățiți sunt cele reglementate prin Legea nr.165/2013, măsurile compensatorii prin puncte.

Pentru a reține această concluzie tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr.165/2013 potrivit cu care dispozițiile acestei legi sunt aplicabile inclusiv cererilor aflate în curs de judecată.

A fost admisă și cererea de obligare a pârâtului Municipiului București la înaintarea dosarului administrativ Prefectului Municipiului București.

În acest sens au fost avute în vedere dispozițiile art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013 potrivit cu care „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile”.

Tribunalul a arătat că în situația în care decizia de propunere a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești, cum este cazul și în speța de față, controlul de legalitate al instituției prefectului nu va putea viza legalitatea acestei decizii, opunându-se în acest sens puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești în baza căreia s-a emis respectiva decizie. Tribunalul a arătat că acest control poate viza numai respectarea restului dispozițiilor art. 21 din Legea nr.165/2013, iar nu modul de soluționare în fond a notificării.

Temeinicia acestui capăt de cerere rezultă tot din refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa notificarea. Astfel, pentru a nu se tergiversa și mai mult finalizarea procedurii de acordare a măsurilor reparatorii, tribunalul consideră că este necesară obligarea pârâtului M. București la înaintarea dosarului administrativ către Prefect, de îndată ce a fost emisă dispoziția cu propunerea de măsuri reparatorii.

Potrivit dispozițiilor legale anterior citate, după obținerea avizului de legalitate de la instituția prefectului, dosarul este retrimis entității învestite cu soluționarea notificării, aceasta din urmă având obligația să îl înainteze Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Pentru aceleași considerente cu cele expuse mai sus, tribunalul a obligat, în consecință, M. București să înainteze dosarul administrativ, însoțit de avizul de legalitate, Comisiei, iar pe aceasta din urmă a obligat-o să îl înregistreze.

Cât privește ordinea de soluționare a dosarelor administrative, tribunalul a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art.33 alin.4 din Legea nr.165/2013, în sensul că acestea se vor soluționa în ordinea înregistrării acestora la entitățile învestite de lege. Prin urmare, tribunalul a constatat că nu poate fi obligată CNCI să soluționeze dosarul administrativ aferente notificării reclamantului, cu încălcarea drepturilor altor persoane, cu cereri înregistrate anterior cererii reclamantului.

A fost respinsă și cererea de obligarea a pârâtului M. București la plata de daune constând în contravaloarea chiriei pe ultimele 36 de luni pentru apartamentul ce face obiectul notificării, cerere evaluată de reclamant la 64.800 lei.

Împotriva sentinței primei instanței au formulat recurs pârâții M. București prin Primarul General și C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Recurenta – pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul art. 299 și următoarele, art. 304 pct. 3 și 304¹ Cod de procedură civilă, consideră sentința civilă ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele considerente:

l. În contextul noilor dispoziții legale ce reglementează procesul de soluționare a dosarelor de despăgubire, recurenta – pârâtă învederează instanței că acțiunea reclamantului, este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

1. Face precizarea că prin Titlul VII din Legea nr.247/2005, au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire.

Menționează faptul că în Monitorul Oficial nr. 278/17._ a fost publicată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.

Potrivit acestui act normativ, se înființează C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform art. 17 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 165/2013, la care s-a făcut referire mai sus, noua comisie validează/invalidează, în tot sau în parte, deciziile emise de entitățile învestite de lege, care conțin propunerea de acordare de măsuri reparatorii.

Mai mult, în prezenta cauză devin incidente prevederile noului act normativ, având în vedere dispozițiile art.4 din Legea nr. 165/2013, conform cărora dispozițiile prezentei legi se aplică (…) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi.

De asemenea, învederează instanțe că potrivit noilor dispoziții legale în vigoare - art. 21 din Legea nr. 165/2013, dosarele de despăgubire se înaintează mai întâi prefecturilor în vederea acordării avizului de legalitate, după care vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Naționale, de către instituția Prefectului (și nu de către Primăria Municipiului București).

Ulterior înaintării dosarului de despăgubire, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor va emite o decizie de validare/invalidare în termen de 60 de luni de la data înregistrării dosarului de despăgubire în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Până atunci, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și implicit C. Națională pentru Compensarea Imobilelor nu poate cădea în pretenții, întrucât pârâtul, care poate fi obligat la executarea unei obligații în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul unei obligații legale sau convenționale.

2. În perioada 15 martie 2012 - 15 mai 2013 procedura de evaluare și emitere a deciziilor reprezentând titluri de despăgubire, a fost suspendată în temeiul O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr.117/2012.

Prin această suspendare s-a urmărit atât implementarea Hotărârii C.E.D.O. din cauza - pilot M. A. și alții împotriva României, dar și blocarea operațiunilor mai sus amintite, pentru intervalul de timp necesar atât pentru reformarea legislației în acest domeniu, cât și pentru găsirea resurselor financiare necesare plății despăgubirilor.

În aceste condiții, practica judiciară a statuat cu caracter de principiu că solicitările având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire de CCSD sunt premature, dreptul la soluționarea dosarului de despăgubiri fiind afectat de un termen suspensiv, până la împlinirea căruia obligația corelativă acestui drept neputându-se executa.

3. Ca urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia, astfel cum este prevăzut în mod expres la art. 4 din noua lege.

Mai mult decât atât, dispozițiile noii legi se aplică inclusiv „cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor (...) la data intrării în vigoare a prezentei legi" (art. 4).

Așadar, potrivit acestui text de lege, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire al reclamantului se va realiza conform prevederilor Legii nr. 165/2013.

Prin această lege a fost înființată C. Națională pentru Compensarea Imobilelor care a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În privința termenului în care C. Națională are obligația de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, facem precizarea că art. 34 alin. (1) stabilește un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (2), persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței de judecată în termen de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea cererii sale.

Din analiza coroborată a celor două texte de lege antemenționate, recurenta – pârâtă apreciază că legiuitorul a stabilit pe de o parte, un termen prohibitiv și absolut de 60 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar pe de altă parte, un termen imperativ (peremptoriu) și absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, orice cerere de chemare în judecată formulată anterior împlinirii termenului prohibitiv de 60 de luni trebuie respinsă ca fiind prematur formulată.

4. Nu în ultimul rând, C. Națională pentru Compensarea Imobilelor face precizarea că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, „în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate".

„Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.

Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art.11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile." (alin. 2 și 3 al art. 21 din Legea nr. 165/2013).

În cazul de fată, dosarul de despăgubire al reclamantului nu a fost transmis Secretariatului Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.

Potrivit noilor dispoziții legale în vigoare, entitățile investite cu soluționarea notificării au obligația de a soluționa notificarea în termen de 36 de luni de la momentul adoptării Legii nr. 165/2013.

Până atunci C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și implicit C. Națională pentru Compensarea Imobilelor nu poate cădea în pretenții, întrucât pârâtul, care poate fi obligat la executarea unei obligații în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul unei obligații legale sau convenționale. Or, cum nu există vreo obligație în acest sens în sarcina CNCI, instanța nu poate obliga o parte la o prestație imposibil de adus la îndeplinire.

Pentru toate aceste considerente, recurenta – pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor solicită admiterea prezentului recurs, așa cum a fost formulat și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, ca fiind prematur formulată, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În drept, și-a întemeiat recursul peLegea nr. 10/2001, republicată, Legea nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, art. 299 din Codul de Procedură Civilă, Legea nr. 165/2013.

Recurentul – pârât M. București prin Primarul General consideră sentința civilă pronunțata netemeinică și nelegală pentru următoarele:

Consideră că în mod netemeinic și legal instanța a considerat că S. C. este proprietarul imobilului revendicat.

Conform anexei Decretului nr.92/1950 la poziția nr.2478 imobilul este preluat de la E. E. și nicidecum de la S. C.,

Consideră că nu au fost administrate suficiente probe din care să rezulte că la data preluării, proprietarul abuziv deposedat este acesta.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței de judecată să se pronunțe pe fondul notificării nr._/28.09.2001 formulate în condițiile Legii nr. 10/2001.

În motivele de fapt ale acțiunii, s-a invocat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat la adresa sus menționată, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și refuzul pârâtului de a soluționa notificarea, iar în drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001.

Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți.

Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.

Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.

O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975, că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.

Notificarea reclamantului urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct.23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării, de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat, din partea persoanei îndreptățite la restituire.

Pentru aceste motive, recurentul M. București prin Primarul General solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Intimatul reclamant nu a formulat în termen legal întâmpinare, deși avea această obligație potrivit art. 308 al.2 Cod Procedură Civilă.

În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art.305 Cod Procedură Civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3, art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererilor de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursurile promovate, ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

I.1 În legătură cu motivele de recurs ale pârâtului M. București, circumstanțiate de ansamblul criticilor referitoare la abilitarea de către legiuitor, a unității notificate, cu atributul soluționării notificării formulate în temeiul Legii 10/2001 și de inexistența unei precizări a intimatului, în sensul art. 25.1 din HG nr. 250/2007,Curtea constată caracterul neîntemeiat al acestora.

i. Astfel, la dosar, există dovada formulării notificării prin executor judecătoresc, de către intimatul reclamant, alături de D. Vilareta și D. M. E., la data de 28.08.2001, a notificării însoțite de copii ale actelor doveditoare (filele 11,10 și urm. dosar fond prim).

ii. Curtea observă faptul că potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 (art.23 înainte de republicarea din septembrie 2005, a legii), „în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”.

Sub un al doilea aspect, caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării, ((termen epuizat la momentul intrării în vigoare a noii Legi 165/2013, aplicabil cauzei prezente (date fiind dispozițiile exprimate în mod expres de Curtea Constituțională prin decizia sa nr.88 din 27 februarie 2014: „art. 4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”), potrivnic celor invocate de recurenta– pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor)), rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.

Prin acceptarea tezei contrare, a caracterului de recomandare al termenului, s-ar nesocoti intenția legiuitorului dedusă din întreaga economie a Legii nr.10/2001, aceea de soluționare cu celeritate a cererilor de restituire care intră sub incidența acestei legi, ceea ce a impus și stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.

A admite că termenul de soluționare a notificării, este un termen de recomandare, ar însemna în plus, să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare, durata soluționării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca, prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, determinată fie de neglijență, fie de rea-credință, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

De altfel, sub același aspect, al caracterului termenului în discuție, prezenta instanță de recurs constată că, analizând prin prisma temeiului art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale referitor la dreptul de acces la o instanță, caracterul eficace al procedurii instituite de Legea 10/2001, Curtea de la Strasbourg a arătat următoarele: „Curtea observă că, într-adevăr, reclamanților care au inițiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 li s-a respins acțiunea în constatare la data de 8 aprilie 2002, deși nu fusese pronunțată nici o decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primăria nu a solicitat informații suplimentare într-un termen rezonabil, solicitare care, dacă era cazul, ar fi putut fi luată în considerare de instanțe ca semn de activitate din partea autorității administrative competente. Modul în care instanțele le-au respins reclamanților acțiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune sub semnul îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească, conferit reclamanților (Cauza Faimblat împotriva României – hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, paragraful 33).

Mult mai tranșant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat sub același aspect în discuție, în recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,că „din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile”, apreciind că acest fapt reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, în temeiul tuturor acestor argumente, nu se poate acredita concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță trecând circa 12 ani de la data când recurentul trebuia să răspundă la notificare, potrivit considerentelor anterioare.

Critica recurentului pârât relativă inexistenței unei precizări din partea notificatorilor în sensul art. 25.1 din HG nr. 250/2007, nu este întemeiată, atât timp cât notificatorii au depus în cursul anului 2003, înscrisuri noi, față de care recurentul pârât nu a formulat vreo adresă către aceștia, privind caracterul insuficient al documentației pentru fundamentarea dispoziției care urma a fi emisă, potrivit obligației instituite de al.4 al normei juridice invocate.

În consecință, deoarece art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, Curtea observă că din acel moment, creditorul putea cere instanței, îndeplinirea ei, această posibilitate procedurală fiind recunoscută de altfel, în mod expres și obligatoriu prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a instanței supreme ce acordă atributul soluționării în astfel de cazuri, și instanței de judecată, contrar deci, criticii recurentului.

iii. Remediul procesual recunoscut în contrapunere față de pasivitatea autorităților administrative, este configurat de accesul conferit persoanelor notificatoare, la instanța de judecată, pentru soluționarea pe fond, a cererii lăsate în nesoluționare.

Această posibilitate eficace recunoscută, reprezintă o formă juridică de aplicare concretă a dreptului fundamental consacrat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale, el garantând oricărei persoane, dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește astfel "dreptul la o instanță", cu privire la care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte.

În cauza M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,Curtea E.D.O. a reamintit că „115. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. (...)Cu toate acestea, Curții îi revine obligația de a statua în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. (...) 119. Or, din practica națională reiese că, la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat obligația ce le revenea de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicțional prevăzut de lege. (...)120. În ceea ce privește posibilitatea de a sancționa întârzierea autorităților administrative în analizarea cererilor, Curtea observă că, prin decizia din data de 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au hotărât ca, în lipsa unui răspuns din partea autorităților administrative în termenul legal, instanțele să fie abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicării sale în Monitorul Oficial (Faimblat, menționată mai sus, § 42). (...)121. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că, înainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție să devină efectiv, doamnele A. și P. s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în fața instanțelor interne restituirea apartamentului în litigiu”.

Așadar, calea judiciară consacrată de Decizia în interesul legii nr. XX/ 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este un remediu procesual recunoscut pe deplin, persoanelor ale căror notificări nu au fost soluționate în termenul legal evocat anterior.

Întrucât prezenta acțiune este întemeiată și pe decizia în interesul legii evocată, fapt care rezultă din cadrul deciziei civile nr. 356/2012 a prezentei instanțe, Curtea constată că aceste motive din recursul promovat de pârâtul M. București, sunt nefondate, instanța putând statua asupra fondului cererii în contradictoriu cu pârâtul evocat, astfel cum în cauză, s-a și procedat.

2. În privința motivului de recurs relativ nedovedirii dreptului de proprietate al autorului asupra imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea, motiv asupra căruia recurentul pârât, prin reprezentantul său, nu a mai insistat în pledoaria sa de la momentul dezbaterilor, arătând că nu se opune acestui aspect, Curtea îl apreciază de asemenea, nefondat.

i. Sub un prim aspect, Curtea constată în mod preliminar, faptul că în privința dovedirii dreptului de proprietate, potrivit art. 23 din lege și art. 23.1 lit. a, b,f,g din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin HG 250/2007: „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate”, reprezintă: „a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea);

b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);(…)

f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; (…)

g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale”.

Nu mai puțin, prevederile art. 24 din Legea 10/2001, act normativ incident în cauză, atestă: „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Așadar, în temeiul tuturor acestor prevederi normative evidențiate, Curtea constată în referire la aspectul dovedirii existenței și întinderii dreptului de proprietate, pe de o parte, faptul că și în cadrul procedurii speciale a Legii 10/2001, funcționează principiul juridic al echivalenței și coroborării probelor, iar pe de altă parte, împrejurarea că regulile de probă a dreptului de proprietate instituite de dispozițiile speciale ale Legii 10/2001, derogă de la dreptul comun în materie, fiind mult mai permisive, oferind posibilitatea administrării a diverse categorii de dovezi sub acest aspect și nu doar a actelor juridice care sunt admise în mod tradițional, în cadrul acțiunii în revendicare obișnuite.

De asemenea, observăm că valoarea probatorie sub acest aspect, a actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este determinată ca având caracter declarat subsidiar, potrivit sintagmei folosite de legiuitor: „În absența unor probe contrare”.

Cu alte cuvinte, organele competente stabilite de Legea 10/2001, își vor întemeia aprecierile lor asupra aspectului dovedirii existenței și întinderii dreptului de proprietate, pe aprecierea coroborativă a probelor administrate cauzei, putând acorda motivat, preferință, unora pe care le vor considera ca oferind un grad mai mare de certitudine, în detrimentul altora. De asemenea, în subsidiar, deci în lipsa unor alte dovezi, își vor putea întemeia decizia, pe mențiunile din cadrulactului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive și numai dacă acestea se coroborează totuși, cu alte probe.

ii. Sub un secund aspect, Curtea observă, aplicând toate aceste dispoziții, situației de fapt a speței prezente, că intimatul reclamant a dovedit dreptul de proprietate al autorului său, asupra imobilului în litigiu.

Astfel, se observă că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18.04.1946, înregistrat ulterior la Administrația Financiară a Sectorului IV V. (fila 19 dosar fond rejudecare), numitul S. C. (autorul intimatului) a cumpărat de la E. E., dreptul de proprietate asupra imobilului apartamentul nr.5 situat în București, Calea Griviței, nr. 33, etajul II.

Calitatea de proprietar a cumpărătorului asupra acestui apartament, a fost recunoscută de către autoritățile comuniste, acestea comunicându-i prin adresa nr._/1969 a Direcției Generale de Gospodărie Locativă IAL nr. 1 (fila 21 dosar fond rejudecare), informații „asupra apartamentului Dvs. din Calea Griviței, nr. 33. Sectorul 1 București”.

Nu mai puțin, autorul intimatului reclamant a efectuat ulterior preluării abuzive de către statul comunist, a apartamentului, demersuri în vederea restituirii imobilului, potrivit adreselor nr. 1005/22/C/25.07.1968 și nr. 9797/439S/27.08.1968 emise de M. București, Consiliul Local al Sectorului 1, respectiv Consiliul Local al Sectorului 8 (fila 22 dosar fond, rejudecare).

Faptul menționării în actul de preluare a imobilului, de către stat, a numitei E. E., nu înfrânge situația juridică astfel cum rezultă ea din coroborarea probelor prezentate anterior, administrate cauzei deduse judecății, întrucât respectiva menționare s-a realizat din eroare, în temeiul subzistenței calității de proprietar a doamnei respective, asupra restului apartamentelor de la etajul II al imobilului, etaj la care se afla și apartamentul nr. 5 vândut către autorul intimatului, subzistență atestată de actul de partaj voluntar realizat la 29.12.1945 și autentificat sub nr. 394/05.01.1946 de Tribunalul Ilfov, Secția notariat (fila 23-25 dosar fond rejudecare).

Așadar, în temeiul tuturor acestor probe coroborate administrate, Curtea observă că în cauză s-a realizat de către reclamant, dovada dreptului de proprietate al autorului său C. S. asupra imobilului obiect al notificării, criticile recurentului sub acest aspect, fiind așadar, neîntemeiate, prin raportare și la considerentele evocate la punctul i anterior.

II. 1. În legătură cu primul motiv de recurs al recurentei C. Națională Pentru Compensarea Imobilelor, Curtea constată că potrivit art. 16 alin. 2¹ din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.

În urma intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, regula legislativă evocată este menționată în cadrul dispozițiilor art. 21 alin. 1 aplicabile și cauzelor aflate pe rolul instanțelor în temeiul art. 4 din același act normativ: „În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate”.

Conform art. 21 alin. 3: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”.

Interpretând în mod teleologic și sistematic, toate aceste prevederi legale ilustrate, Curtea statuează că intenția actuală a legiuitorului, distinctă de cea anterioară evocată prin art. 16 alin. 2¹ din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, este aceea ca întreaga documentație să fie trimisă cătreSecretariatului Comisiei Naționale, de către entitățile notificate și nu de către prefect. Astfel, se observă că, diferit de prevederea legală anterioară care impunea în mod expres prefectului obligația de a înainta documentația, în prezent nu mai este reluată această îndatorire în sarcina acestuia, ci se stipulează invariabil (în cadrul art. 21 alin. 1) că ea aparține entităților notificate, cu singura condiționare prevăzută pentru cazul particular analizat, a trimiterii după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Așadar, în temeiul noului act normativ, prefectului îi va incumba exclusiv obligația realizării controlului de legalitate, nu și cea privind înaintarea documentației.

2. În privința motivului de recurs aferent excepției de prematuritate, cu ansamblul criticilor evocate la punctele 2 și 3 din motivele de recurs, Curtea constată următoarele:

Prin decizia sa nr.88 din 27 februarie 2014, Curtea Constituțională a decis că „art. 4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”.

Întrucât prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013 invocate de recurent în susținerea excepției de prematuritate, se grefează pe termenele edictate de art. 33, termene care nu sunt aplicabile cauzei prezente (înregistrate în anul 2010), ca urmare a neîntrunirii cerinței expuse de Curtea Constituțională – cauza să nu se fi aflat pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a noii legi, Curtea reține că nici termenul de 6 luni stipulat de art. 35 nu este incident cauzei, excepția de prematuritate fiind așadar, nefondată.

În privința prevederilor art. 34 al. 1 din lege și ale OUG 4/2012, invocate de asemenea, în susținerea excepției de prematuritate, Curtea observă că aceste norme juridice nu sunt incidente cauzei, întrucât ele vizează termenul de soluționare a dosarelor înregistrate la C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, fază ulterioară celei prezente care se epuizează prin înregistrarea dosarului la CNCI.

3. În privința ultimului motiv de recurs invocat de către comisie, reluat de altfel, și în finalul primului său motiv de recurs, Curtea observă că prin hotărârea recurată, apreciată legală potrivit considerentelor anterioare ale prezentei instanțe de recurs, s-a dispus înaintarea dosarului administrativ, ulterior realizării controlului prefectului, către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, existând astfel, o astfel de îndatorire concretă stabilită.

Or, acestei obligații îi succede obligația legală a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor de a primi dosarul administrativ, prin înregistrarea sa, potrivit dispozițiilor art. 21 din lege, neputându-se invoca, pe cale de consecință, în mod fondat, lipsa calității sale de titular al vreunei obligații legale de înregistrare.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate, recursurile promovate, reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate, recursurile formulate de recurenții – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile nr.1028 din data de 22.09.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant D. D. – G..

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 24.03.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. H. G. S. C. G.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

2 ex./TB-S.4 – A.P.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 113/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Succesiune. Decizia nr. 386/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 380/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 380/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI