Legea 10/2001. Hotărâre din 07-10-2015, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2015 în dosarul nr. 449/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECTIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.449 A
Ședința publică de la 07.10.2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - CRIȘCOV E. M.
JUDECĂTOR - O. M. D.
GREFIER - F. V.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanta reclamantă G. G., dom.ales SCAv.P.,..9, ., împotriva sentinței civile nr 10 din 07.01.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, având ca obiect”Legea 10/2001-contestație”.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 23.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta când instanța având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună note scrise a amânat pronunțarea la 30.09.2015 și apoi la 07.10.2015 când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 03.09.2014, reclamanta G. G. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul M. București Prin Primarul General să dispună anularea Dispoziției nr._ din data de 12.06.2014 și menținerea Dispoziției nr. 6674 din 31.10.2006, privind acordarea de măsuri reparatorii pentru întregul imobilul situat în București, .. 16, sector 6, București.
În motivare, reclamanta a arătat că la data de 25.12.1962 s-a căsătorit cu numitul Lupii V., dar conviețuirea cu acesta a fost imposibilă, astfel că după numai 1 an s-au despărțit în fapt. S-a învederat că cei doi soți au fost separați în fapt în perioada 1963- 1974, când reclamanta a introdus cererea de divorț.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 2988, pronunțată la data de 03.07.1975 de Judecătoria sectorului 7 București, în dosar nr. 7205/1974, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată cu L. V., fără a exista și o sentință de partaj a bunurilor comune.
În considerentele sentinței anterior menționate, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că cei doi soți au fost despărțiți în fapt meu din 1963 până în prezent.
Reclamanta a învederat că potrivit art. 430 alin. 2 Codul de procedură civilă, autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Așadar, despărțită în fapt fiind, la data de 30.05.1973 a încheiat un act de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 3864, iar ulterior pronunțării hotărârii de divorț s-a prezentat la Administrația financiară unde rolul fiscal a fost rectificat pe numele de G. până în anul 1986, la momentul naționalizării.
La data de 10.03.1986 a procedat la predarea imobilului iar în anul 1987 în baza Decretului nr. 242/1987, la poziția 63 din anexa s-a înscris cu teren expropriat de 208 mp și 109,88 mp construcții situate în București, .. 16, sector 6.
Odată cu apariția Legii nr. 10/2001, prin intermediul executorului judecătoresc a depus notificarea nr. 176/25.05.2001 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .. 16, sector 6. Soluționând notificarea, în mod corect, a fost emisă de către Primăria Municipiului București prin Primar General, Dispoziția nr. 6674/31.10.2006 prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 16, blocul 4. scara 2, apartamentul 75, sectorul 6, format din teren în suprafață 200 mp și construcție demolată, persoanei îndreptățite, G. G..
Ulterior, ca urmare a adresei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, s-a modificat Dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 6674/31.10.2006, înlocuindu-se cu Dispoziția nr._/12.06.2014, contestată prin prezenta cerere, prin care, în mod eronat, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent doar pentru o cotă de 1/2 din terenul în suprafață de 200 mp și o cotă de 1/2 din construcția demolată în suprafață construită desfășurată de 109.88 mp și suprafață utilă de 86,05 mp, reținându-se că pentru restul cotei de ½, nu s-a dovedit dreptul persoanei îndreptățite.
În susținerea reclamantei, motivarea menționată este eronată, nefiind luată în considerare întreaga situație conform documentelor anexate și nefiind înțeleasă situația juridică atât de la data dobândirii imobilului, cât și de la naționalizare.
Atâta timp cât a dobândit imobilul în cauză fiind despărțită în fapt de fostul soț așa cum a învederat anterior este lesne de înțes că fostul soț nu are cum să dețină o cotă de 1/2 din imobil, fiind de notorietate faptul că la data dobândirii imobilului (așa cum reiese din depozițiile martorilor audiați în procesul de divorț) erau despărțiți de 12 ani, fiecare având o viață de familie separată.
Mai mult decât atât, în conformitate cu procesul-verbal de predare din data de 10.03.186, cu fișa tehnică întocmită în acest sens, cu evidențele privind situația juridică din Adresa nr._/_/2003, rezultă că imobilul - în suprafață totală de 208 mp și 109,88 mp construcție, a figurat înscris pe numele G. G., fiind trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 242/03.10.1987, la poziția 63.
Or, prin coroborarea acestor înscrisuri cu dispozițiile art. 221 alin 1 din Legea 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. 2, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În probațiune, s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Pârâtul, legal citat, nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 10/07.01.2015 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta G. G., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că la data de 31.10.2006, pârâtul M. București prin Primar General a emis Dispoziția nr. 6674/31.10.2006 prin care s-au acordat reclamantei G. G. măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 16, sector 6, format teren în suprafață de 200 mp și pentru cota de ½ din construcția demolată în suprafață construită desfășurată de 109.88 mp și suprafață utilă de 86,05 mp situate în București, .. 16, sector 6.
Prin Dispoziția nr._/12.06.2014 emisă de M. București prin Primar General s-a modificat art. 1 al Dispoziției nr. 6674/31.10.2006, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de piață, pentru cota de ½ din terenul în suprafață de 200 mp și pentru cota de ½ din construcția demolată în suprafață construită desfășurată de 109.88 mp și suprafață utilă de 86,05 mp situate în București, .. 16, sector 6, în favoarea reclamantei G. G..
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut în esență că are calitatea de persoană îndreptățită pentru măsuri reparatorii privind integralitatea imobilului motivat de împrejurarea că, deși căsătorită la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, era despărțită în fapt de soțul său.
Tribunalul nu a putut primi teza menționată, aspectul învederat referitor la separația de fapt a celor doi soți fiind lipsit de efecte juridice sub aspectul regimului comunității de bunuri incident raportat la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că reclamanta a devenit proprietar a bunului subsecvent încheierii actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3864/30.05.1973 de notariatul de Stat Local al sectorului 7 București, moment la care erau incidente dispozițiile art. 30 din Codul Familiei potrivit cărora bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, odată cu desfacerea căsătoriei proprietatea devălmașă convertindu-se în proprietate comună pe cote-părți prezumate de ½ în favoarea fiecăruia dintre soți.
Pentru considerentele anterior menționate, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta G. G..
În motivarea apelului se arată că prin sentința nr. 10/07.01.2015 pronunțată de Tribunalul București, instanța de judecată a respins în mod eronat contestația introdusă împotriva Dispoziției Primarului General nr._ din data de 12.06.2014.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre instanța a avut în vedere dispozițiile art. 30 din C. fam fără a ține cont de momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din prezenta cauză.
Cum, cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv și constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, urmează ca instanța de apel în raport de dispozițiile art. 476 C.pr.civ și urm. să procedeze la reanalizarea prezentei cauze.
Totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum și tantum devolutum quantum judicatum.
În acest sens, art. 479 C.pr.civ. dispune că instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Cu toate acestea, instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.
Rezultă, din textul citat, multitudinea de mijloace puse de legiuitor la dispoziția instanței de apel, în sensul că aceasta poate soluționa litigiul în baza probelor administrate de prima instanță, ori poate să refacă o parte din aceste mijloace de probă sau să completeze probatoriul cauzei prin administrarea de noi probe.
Apelanta reclamantă a susținut că instanța de apel va pronunța propria sa hotărâre prin care, potrivit art. 480 C.pr.civ. poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, observând desigur respectarea principiului non reformatio in peius.
În opinia apelantei, instanța de apel este obligată să examineze toate motivele invocate de apelanți prin cererile lor și să răspundă criticilor aduse hotărârii atacate cu apel.
Așadar, arată apelanta, la data de 25.12.1962 s-a căsătorit cu fostul soț L. V. dar conviețuirea cu acesta era imposibilă motiv pentru care după numai 1 an, s-a despărțit în fapt, respectiv din anul 1963 până în anul 1974 când a introdus cererea de divorț.
Prin sentința civilă nr. 2988/03.07.1975 pronunțată de Judecătoria sectorului VII București, în dosar nr. 7205/1974, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată cu L. V., fără a exista și o sentință de partaj a bunurilor comune.
În considerentele sentinței susmenționate s-a stabilit cu putere de lucru judecat că apelanta a fost despărțită în fapt de soțul său „din 1963 până în prezent".
Apelanta reclamantă a precizat că în anul 1973 a încheiat un act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3864/30.05.1973 prin care a dobândit singură dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 16, sector 6, fiind fără echivoc faptul că atâta timp cât a fost despărțită în fapt de fostul soț de peste 10 ani, este cu neputință ca acesta să fi participat în vreun fel la achiziționarea sau la plata imobilului proprietatea reclamantei, fiecare având familii separate și vieți separate, cum corect a fost reținut de către instanța de judecată care a pronunțat divorțul.
După pronunțarea hotărârii de divorț, apelanta a arătat că s-a prezentat la Administrația financiară unde imobilul a fost trecut pe numele de G. până în anul 1986.
Se menționează că la data de 10.03.1986 a procedat la predarea imobilului, iar în anul 1987, în baza Decretului nr. 242/1987, la poziția 63 din anexă, apare ca înscrisă cu teren expropriat de 208 mp și 109,88 mp construcții situate în București, .. 16, sector 6.
Astfel, în temeiul Legii nr. 10/2001 prin intermediul executorului judecătoresc a depus Notificarea cu nr. 176/25.05.2001 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .. 16, sector 6. Urmare acestei notificări, în mod corect, a fost emisă de către Primăria Municipiului București prin Primar General, Dispoziția nr. 6674/31.10.2006 prin care „Se acordă măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, .. 16, blocul 4. scara 2, apartamentul 75, sectorul 6 format din teren în suprafață de 200 mp și construcție demolată, persoanei îndreptățite, G. G....".
Ulterior, ca urmare a adresei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, se modifică Dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 6674/31.10.2006, înlocuindu-se cu Dispoziția nr._/12.06.2014, contestată prin prezenta cerere, prin care, în mod eronat, se dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent doar pentru o cotă de ½ din terenul în suprafață de 200 mp și o cotă de ½ din construcția demolată în suprafață construită desfășurată de 109,88 mp și suprafață utilă de 86,05 mp.
În motivare, se susține că restul cotei de 1/2 este nedovedită. Apelanta reclamantă consideră că această motivare este total greșită, întrucât ANRF nu a luat în considerare întreaga situație conform documentelor anexate de reclamantă odată cu depunerea notificării conform Legii nr. 10/2001, neînțelegând situația sa juridică la data dobândirii imobilului.
În opinia apelantei, reclamante, atâta timp cât a dobândit imobilul în cauză fiind despărțită în fapt de fostul soț, acesta nu are cum să dețină o cotă de ½ din imobil, fiind de notorietate faptul că la data dobândirii imobilului (așa cum reiese din depozițiile martorilor audiați în procesul de divorț), fiecare are o viață de familie separată (inclusiv copii din alte relații). De asemenea, cu ocazia divorțului unul din martori a declarat că fostul soț „nu contribuia la întreținerea familiei și că de 10 ani sunt despărțiți).
În ceea ce privește faptul că imobilul apărea la Administrația Financiară pe numele apelantei, explicația este extrem de simplă, în sensul că aceasta a cumpărat imobilul în anul 1973, la acea dată neputând fi înscris decât pe numele de L., pentru că divorțul a fost pronunțat abia în anul 1975.
Ulterior acestui an, apelanta precizează că și-a schimbat numele de familie și s-a prezentat la Administrația Financiară în vederea modificării numelui din L. în G..
Ceea ce instanța de fond a omis a avea în vedere este faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile instituției puterii de lucru judecat.
Astfel, puterea de lucru judecat, se întinde atât asupra dispozitivului hotărârii, cât și asupra considerentelor pe care acesta se sprijină, făcând corp comun cu acesta. Acest lucru duce la evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești. Or, atâta timp cât în considerentele sentinței de divorț instanța a stabilit că soții au fost despărțiți în fapt, nemaiavând niciun fel de legătură unul cu celălalt pe cale de consecință rezultă că imobilul a fost dobândit exclusiv de către apelantă.
Apelanta reclamantă consideră că atunci când se invocă puterea de lucru judecat, nu este necesar ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză, în atare situație instanța de fond trebuind să constate doar că părțile despărțite în fapt de atâția ani, nu aveau cum să dobândească împreună imobilul, mai mult în cauză fiind audiați martori care au declarat că foștii soți aveau vieți cu totul separate.
S-au invocat dispozițiile art. 431 alin. 2 NCPC care arată că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.
În opinia apelantei, acest lucru ar fi trebuit să observe instanța de fond, despărțirea în fapt a soților și viața separată (cu patrimonii separate) a celor doi soți care a fost judecată anterior prin intermediul sentinței de divorț.
Pe de altă parte, a opinat apelanta, dacă fostul soț ar fi considerat că are un drept asupra imobilului, ar fi depus și această notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în vederea acordării de despăgubiri, însă de aici rezultă că acesta nici nu a luat în calcul această posibilitate știind că nu-i aparține.
În final, apelanta reclamantă a solicitat admiterea apelului, desființarea în tot a sentinței civile nr. 10/07.01.2015 și pe cale de consecință, anularea Dispoziției nr._/12.06.2014 și menținerea Dispoziției nr. 6674 din 31.10.2006, privind acordarea de măsuri reparatorii pentru întregul imobil situat în București, .. 16, sector 6, București.
Analizînd sentința apelată, în limitele devoluțiunii, în raport de disp. art. 477 alin.1 NCPC, Curtea reține că apelul este nefondat, urmînd a fi respins.
Astfel, apelanta critică omisiunea instanței de a da eficiență puterii de lucru judecat a sentinței 2988 / 03.07.1975, prin care s-a dispus desfacerea prin divorț a căsătoriei dintre apelantă și L. V., hotarare în ale cărei considerente se reține că soții sunt despărțiți în fapt de 10 ani, consecința fiind ,în opinia sa, calitatea de bun propriu al imobilului ce a făcut obiectul notificării în cadrul procedurii prevăzute de legea10/2001.
Curtea reține ca nefondată critica, întrucît prin hotararea menționată s-a dispus doar cu privire la relațiile personale dintre soți, nefăcînd obiect al judecății și raporturile patrimoniale, la data desfacerii căsătoriei fiind reglementat regimul comunității de bunuri, legal și obligatoriu.
Puterea de lucru judecat se atașează chestiunilor litigioase efectiv și expres rezolvate, în cadrul unei dezbateri contradictorii. Ori, sentința despre care face vorbire apelanta, nu a dezlegat chestiunea bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei, astfel că statuarea jurisdicțională referitoare la despărțirea în fapt este inoperantă în stabilirea caracterului de bun propriu al imobilului în litigiul ce vizează restituirea bunului în procedura prevăzută de legea 10/2001.
Avînd în vedere și disp. art. 480 alin.1 NCPC:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă G. G. cu domiciliul ales la . București, .. 9, . împotriva sentinței civile nr. 10/07.01.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General cu sediul în București Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.10.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
Crișcov E. M. O. M. D.
GREFIER
V. F.
Red. OMD
Tehnored. GC /MDO 4 ex
30.10.2015
Jud. fond C. M. I.
| ← Succesiune. Decizia nr. 988/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 444/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
