Obligaţie de a face. Decizia nr. 556/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 556/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-05-2015 în dosarul nr. 72398/3/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.556R
Ședința publică de la 11 mai 2015
Curtea compusă din
PREȘEDINTE - C. M. SPRINCEANĂ
JUDECĂTOR - B. A. S.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER- V. Ș.
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenții pârâți T. I., T. D., V. C. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr. 630/26.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât V. P. și intimații reclamanți B. R. și D. M. A., având ca obiect: Legea nr. 10/2001.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 20.04.2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 27.04.2015, la 4.05.2015 și apoi la 11.05.2015.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV-a Civilă la data de 16.11.2011, sub nr. de dosar_, reclamanții D. M. A. și B. R. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând instanței obligarea pârâtului la restituirea imobilului situat în București ., sector 2 compus din două corpuri de clădire și teren în suprafață de 247 mp; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat, în esență, că reclamanții D. M. A. si B. R. sunt unicii succesori în drepturi ai autorilor lor, E. D. (căsătorita Miladinov), M. D. (căsătorita C.) si N. D., aceștia fiind la rândul lor succesorii in drepturi ai părinților lor I. si M. D..
Aceștia din urmă, au dobândit imobilul situat in . la data perfectării actului nr. 12), prin cumpărare de la V. si M. Saita conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat cu nr._/11 octombrie 1900.
In anul 1930, M. D. - devenita văduva - vinde fiicei sale E. D., 2/3 din jumătatea imobilului compus din teren si construcții situat in ., arătându-se in actul de vânzare cumpărare ca cealaltă jumătate este stăpânită in indiviziune in cote egale de copii săi: E., N. D. si M. C.. Actul a fost autentificat sub nr._/23.07.1930 de către Tribunalul Ilfov - Secția Notariat.
Prin procesul verbal nr._/1940 emis de către Comisia Cărților Funciare București, cu privire la imobilul situat in ., compus din teren in suprafața de 247 m.p. si doua corpuri de clădire, sunt indicați următorii proprietari:
D. M. - văduva - având o cota de 1/6, D. N. - 1/6, C. M. (nascuta D.) - 1/6 si Miladinov E. (născuta D.) - 3/6, toți fiind domiciliați in imobil.
Imobilul situat in ., a trecut in proprietatea statului in baza Decretului nr. 92/1950, de la D. I. și Miladina.
Concluzionând, rezultă indubitabil că autorii reclamanților au fost proprietarii imobilului situat în București, ., compus din teren in suprafața de 247 m.p. si doua corpuri de clădire, imobilul fiind dobândit inițial de către bunicii lor I. si M. D..
Reclamanta B. R. este unica moștenitoare a defunctei sale mame, C. M. (născuta D.), conform certificatului de moștenitor nr. 206/1962 si nr. 826/1991.
Reclamanții D. M. A. si B. R. sunt unicii moștenitori ai mătușii lor Miladinov E., fiecare având o cota de 1/2 din masa succesorala, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 21/08.09.2010.
De asemenea, au si calitatea de moștenitori ai bunicii lor M. D., fiind astfel in cote egale proprietari asupra imobilului din ..
F. de acesta situație, rezulta ca reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor imobilului situat in ., fiecare având o cota de 1/2 din acesta.
In anul 1950, deși autorii lor dețineau perfect legal imobilul, lucru ce rezulta indubitabil din cele reiterate mai sus, prin Decretul 92 din data de 19.04.1950 care privea naționalizare unor imobile, trece in mod ilegal in proprietatea statului.
De altfel, legea 10/2001 - art. 2- include in categoria imobilelor preluate in mod abuziv si pe cele naționalizate prin Decretul 92/1950.
Conform anexei de la Decretul 92/1950 ( poziția 2406) statul a naționalizat si imobilul situat in ., aflat la acea data in proprietatea autorilor lor, fiind astfel preluat in mod - abuziv si fara titlu de către statul roman.
Prin notificarea nr. 1370/30.07.2001 au solicitat restituirea in natura a imobilului, cererea nefiind soluționata pana in prezent. Acesta cerere formează obiectul dosarului nr. 7680/2001, constituit in baza legii 10/2001.
Din adresa nr. A 922/28.08.2003, rezulta ca in imobil nu au fost efectuate vânzări in baza legii 112/1995.
Astfel cum rezulta din actele de stare civila anexate si certificatele de moștenitor, reclamanții sunt moștenitorii proprietarilor imobilului situat in ..
La termenul din 17.09.2012 reclamanții și-au completat cererea de chemare în judecată în sensul că au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți a numiților T. I., T. D., V. C., V. P. și pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5970/29.01.2008 și nr. 5966/21.01.2008, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin 5 din Legea nr. 10/2001.
Pârâții T. I. și T. D. au formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care au invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului București iar pe cererea reconvențională au solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 25.000 euro reprezentând contravaloarea lucrărilor de refacere a imobilului și aducerea acestuia în situația de a fi utilizat, a îmbunătățirilor efectuate și obligarea pârâtului MFP la restituirea prețului achitat indexat cu rata inflației.
Totodată,T. I. și T. D. au formulat cerere de intervenție în cauză iar prin încheierea de ședință din 21.01.2013, tribunalul a calificat cererea ca fiind intervenție accesorie în interesul pârâtului M. București și a dispus admiterea acesteia în principiu.
Prin aceiași încheiere Tribunalul a respins excepția de necompetență materială și funcțională a Tribunalului București cu motivarea arătată în cuprinsul încheierii de ședință.
Prin încheierea de ședință din 18.03.2013, Tribunalul a dispus disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală conform art. 120 alin 2 C.pr.civ, pe cererea reconvențională fiind format un nou dosar.
La termenul din 15.04.2013, pârâții T. I. și T. D. au invocat excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului reclamanților iar prin sentința civilă nr. 985/2013, Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei calității de reprezentant și a anulat acțiunea pentru lipsa calității de reprezentant al reclamanților a d-nei avocat Varban L. A..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1799/2013 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, a fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București unde dosarul a fost înregistrat la Secția a IV-a Civilă sub prezentul nr._ .
Prin încheierea de ședință din 17.03.2014, tribunalul a respins cererile de înscriere în fals formulate de pârâții și intervenienții T. D. și T. I. ca neîntemeiate, cu motivarea arătată în cuprinsul acestei încheieri (fila 27-28).
Prin sentința civilă nr. 630/26.05.2014 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis acțiunea precizată.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5970/2008 precum și a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5966/2008 privind imobilele în litigiu. A fost obligat M. București prin Primarul General să restituie reclamantului terenul în suprafață de 258,4 m.p., situat în București, ., sector 2 și construcția corp A și B edificate pe acest teren și identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul A. I..
A fost respinsă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de intervenienții T. D. și T. I., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța în acest mod, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, imobilele naționalizate astfel încât imobilul face parte din categoria imobilelor pentru care foștii proprietari pot obține restituirea în natură sau prin echivalent în baza Legii 10/2001.
Așadar, tribunalul a constatat că Primăria avea obligativitatea de a se pronunța asupra fondului cererii formulate, respectiv avea obligativitatea de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra imobilului.
Potrivit art. 7 alin. 1 imobilele preluate în mod abuziv se restituie de regulă în natură, iar în acest sens sunt și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 conform căruia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.
Din conținutul raportului de expertiză tehnică construcții întocmit de expertul A. I. a rezultat că imobilul ce formează obiectul cauzei este compus din teren în suprafață de 258,4 mp și două corpuri de clădire în suprafață totală de 179,61 mp având ca posesori pârâții persoane fizice din prezentul dosar precum și pe numita A. L. C..
Totodată expertul a menționat că imobilul identificat este unul și același cu cel deținut de autorii reclamanților M. și I. D..
Potrivit art. 18 lit. c din Legea 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
În raport de dispozițiile legale sus menționate, tribunalul a constatat că imobilul nu ar putea fi restituit decât în ipoteza în care ar exista vreun motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii
nr. 112, imobilul fiind în prezent în proprietatea unor persoane fizice și numai o mică parte din imobil este în proprietatea Municipiului București și în posesia chiriașului A. L. C..
Tribunalul a apreciat că în speța dedusă judecății contractele de vânzare cumpărare au fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale sus menționate, întrucât atât vânzătorul cât și cumpărătorul au cunoscut sau puteau cunoaște faptul că tranzacționează asupra unui imobil teren pentru care era formulată notificare în baza Legii nr.10/2001.
La aprecierea acestei situații, tribunalul a avut în vedere că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sub nr. 1370/2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 247 m.p. și două corpuri de casă.
Susținerile pârâților în sensul că dreptul reclamanților de a solicita constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare este prescris sunt neîntemeiate întrucât potrivit art. 45 din Legea 10/2001: (1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
(4) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi (ulterior termenul s-a prorogat la 18 luni).
Tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale susmenționate întrucât acest articol se referă la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate de stat care cad sub incidența Legii 10/2001 și încheiate până la data de 14.02.2001 când a intrat în vigoare această lege.
La data formulării notificării de către reclamanți contractele de vânzare-cumpărare sus-menționate nu erau încheiate astfel încât nu putea curge termenul de 18 luni prevăzut de art. 45 din Legea 10/2001, aceste contracte au fost încheiate în perioada în care era pe rol soluționarea cererii de notificare formulată, neputându-li-se imputa reclamanților faptul că nu au cunoscut despre încheierea acestor contracte de vânzare-cumpărare.
Totodată, susținerile pârâților în sensul că tribunalul nu este competent, acțiunea formulată este o acțiune în revendicare și nu o contestație în baza Legii nr. 10/2001 sunt nefondate întrucât toate aceste chestiuni au fost analizate prin încheierea de ședință din 21.01.2013 iar tribunalul a respins excepția de necompetență materială și funcțională și a arătat în mod expres că prezenta acțiune este o contestație în baza Legii nr. 10/2001 și nicidecum o acțiune în revendicare, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanții au menționat în mod expres temeiul de drept ca fiind Legea nr. 10/2001.
Ca efect al constatării nulității absolute a celor două contracte imobilele au reintrat în patrimoniul vânzătorului și pe cale de consecință în temeiul art. 1, 7, 9 din Legea nr. 10/2001 a fost obligat pârâtul M. București Prin Primar General să restituie reclamanților terenul in suprafața de 258,4 mp situat în București ., sector 2 și construcția corp A și B edificate pe terenul sus menționat, astfel cum acestea sunt identificate în raportul de expertiză întocmit de expertul A. I..
Totodată, ca efect al admiterii acțiunii, tribunalul a respins cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de intervenienții T. D. și T. I., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat recurs în termen legal pârâtul M. București prin Primarul General și pârâții V. C., T. I. și T. D.,
Pârâtul M. București prin Primarul General a formulat următoarele critici în ceea ce privește hotărârea judecătorească pronunțată în cauză;
Atât petitul acțiunii, cat si motivele de fapt si de drept invocate in susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiata pe Legea nr. 10/2001 îndreptata împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrata de reclamanți.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligata sa se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivata, asupra cererii de restituire in natura sau prin masuri reparatorii.
Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire in natura.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât daca este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 si următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât, vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cal si prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum si că „există posibilitatea limitărilor implicit admite chiar în afara, limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
Notificarea reclamantului urmează a fi analizata pe cale administrativa si, daca se va fi stabilit ca imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare in termen legal si restituirea in natura este posibila potrivit, legii, doar in parte, se va emite o dispoziție de restituire in natura si o dispoziție de propunere de acordare de masuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit in natura.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, solicitându-se admiterea recursului și modificarea sentinței civile în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pârâta V. C. a formulat critici vizând modul de soluționare a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. 5970/29.01.2008.
Se susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 fără a avea în vedere că părțile contractante s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă în ceea ce privește existența vreunei cereri de restituire a imobilului în imobilul legii nr. 10/2001.
Se arată că M. București nu a cunoscut faptul că a fost învestit cu soluționarea vreunei cereri de restituire nici înainte, nici după expirarea termenului de decădere prevăzut în art. 22 alin. (1), astfel că imobilul în cauză a rămas în percepția părților ca fiind în proprietatea Statului Român și al Municipiului București, liber de orice sarcini.
Buna credință a pârâtei în calitate de cumpărător, cât si al pârâtului M. București este prezumată de lege și rezultă din probațiunea administrată.
Actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor a fost cu titlu oneros.
În sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri poate acoperi atât bunurile actuale cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, iar Curtea Europeană a stabilit în mai multe cauze faptul că exigențele art. 1 al Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în al cumpărătorului de bună-credință.
Pârâții T. I. și T. D. au invocat dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 3, 7 și 9, art. 3041 și art. 312 pct. 3 Cod procedură civilă, solicitând casarea sentinței recurate.
Se susține că instanța de fond a reținut în mod greșit că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, arătându-se că acest text de lege se referă la regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat, încheiate până la data de 14.02.2001 când a intrat în vigoare această lege. Însă, se arată de către recurenții pârâți, instanța de fond trebuia să constate că termenul de un an se aplică și contractelor de vânzare – cumpărare în discuție iar dreptul la cererea/acțiunea în anulare este prescris.
O altă critică formulată de recurenții – pârâți vizează competența de soluționare a cererii principale cât și a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare – cumpărare care este diferită iar tribunalul a greșit conferind cererii în constatarea nulității un caracter accesoriu conform dispozițiilor art. 17 Cod procedură civilă.
Prin art.26 alin.3 din legea nr.10/2001 republicata, legiuitorul a conferit Tribunalelor jurisdicția de prima instanța in acțiunile exercitate de persoanele care se pretind îndreptățite la masuri reparatorii, vizând legalitatea deciziei motivata de respingerea notificării sau a cererii de restituire in natura.
In consecința, norma evocata este una speciala de competenta după materie si are un caracter absolut, exclusa fiind aplicarea la alte ipoteze decât acea reglementare expresa.
O corecta interpretare a dispozițiilor legii nr.10/2001 este aceea care respecta regimul "juridic consacrat al normelor de competenta imperative si statuează in sensul ca acțiunile directe in justiție având ca obiect constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare care cad sub incidența prevederilor acestei legi, urmează regulile dreptului comun in materie, materializate in dispozițiile art. 1.1 coroborat cu art.2 pct.1 b C.pr.civ.
In cazul de fata, Tribunalul trebuia sa disjungă capetele de cerere vizând anularea actelor de vânzare-cumpărare, si numai după soluționarea acesteia urma sa se pronunțe asupra fondului.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei în raport de criticile
formulate, apărările invocate cât și față de dispozițiile legale incidente, Curtea reține că recursurile sunt nefondate.
Critica formulată de pârâtul M. București este formală.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În consecință, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării acțiunii, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
Astfel, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Secții unite, asupra recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.
Curtea constată că, în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere și faptul că, de la data depunerii notificării de către reclamanti au trecut 14 ani, fără ca pârâtul să se fi pronunțat asupra acestei notificări, Curtea constată că în mod corect a apreciat tribunalul că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de a soluționa notificarea.
Critica formulată de recurenții – pârâți T. I. și T. D. vizând împrejurarea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate au fost depuse de intimații - reclamanți în cursul anului 2008 iar pârâtul M. București nu mai putea soluționa notificarea formulată în anul 2001 în aceste condiții nu este fondată.
Conform dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice precum și în cazul moștenitorilor,cele care atestă această calitate și după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.
Or, aceste înscrisuri au fost depuse atât odată cu formularea notificării cât și ulterior, în anul 2009, însă înainte de soluționarea notificării.
Critica privind soluționarea greșita a prescripției dreptului de a solicita anularea contractelor (ca o apărare de fond) este de asemenea nefondata.
Contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absoluta a fost invocata de către reclamanți au fost încheiate la data de 21.01.2008 si 29.01.2008 .
Termenul special de un an prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. 5 din legea 10/2001, prelungit ulterior cu 6 luni, a fost instituit de la data intrării în vigoare a legii, fiind evident ca fata de data de 14.08.2002, data la care a expirat termenul de un an, aceasta dispoziție speciala nu se poate aplica decât actelor juridice de înstrăinare încheiate înainte de . Legii nr. 10/2001.
In plus, temeiul de drept indicat de către reclamanți in susținerea cererii de constatare a nulității absolute nu este cel prevăzut de art. 45 din legea 10/2001, cererea fiind întemeiata pe disp. art. 21 alin. 5.
Sensul articolului 45 din lege este acela de a valida sau invalida contractele de vânzare cumpărare încheiate anterior intrării in vigoare a legii 10/2001, termenul de 1 an de prescripție fiind calculat de la data intrării in vigoare a legii, fiind prelungit succesiv prin OUG 109/2001 si OUG 145/2001, astfel ca la data de 14.08.2002 acest termen s-a împlinit
Fiind vorba despre o nulitate absoluta, prevăzuta expres de legea 10/2001 in art. 21 alin. 5 i se aplica regula de drept comun in materie de nulitate, respectiv a imprescriptibilității.
Conform art. 2 din Decretul 167/1958 (dispozitiile sale fiind aplicabile la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare) nulitatea absoluta poate fi invocata oricând pe cale de acțiune sau de excepțiune, fiind imprescriptibila.
Dispozițiile art. 7, alin. 11, art. 45 alin. 2 și art. 46 alin. 4 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 nu au relevanță în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. 5 întrucât se referă la contractele de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul legii nr. 112/1996, însă înainte de . Legii nr. 10/2001.
Un argument în favoarea acestei teze sunt dispozițiile art. III din titlul I al Legii nr. 247/2005 cu modificările ulterioare, care nu sunt încorporate în textul republicat al Legii nr. 10/2001 și care se aplică în continuare ca dispoziții propriii ale legii nr. 247/2005 – actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după 14 februarie 2001, încheiate cu nerespectarea interdicției prev. de art. 44 din OUG nr. 40/1999 și care nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii contractului.
Criticile formulate de recurenții – pârâți T. I. și T. D. vizând competența tribunalului de a soluționa cererea de anulare a contractelor de vânzare – cumpărare nu pot fi reținută.
Cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare în temeiul legii nr.112/1995 este o cerere accesorie contestației formulate de reclamanți în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, cererea accesorie fiind întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 a prevăzut o procedură specială și unitară pentru soluționarea cererilor decurgând din reglementarea retrocedărilor imobilelor preluate abuziv și ca urmare, conform dispozițiilor art. 17 Cod procedură civilă cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Așadar, chiar dacă soluția pronunțată în privința cererii accesorii de constatare a nulității absolute determină modul de soluționare a cererii întemeiate pe dispozițiile art.26 din Legea nr. 10/2001, această împrejurare nu poate conduce la înlăturarea dispozițiilor art. 17 Cod procedură civilă.
Critica formulată de recurenta pârâtă V. C. cu privire la buna credință este nefondată.
Dispozițiile art. 21 alin. 5 din legea nr. 10/2001 ce interzic orice înstrăinare până la soluționarea procedurilor administrative sau judiciare nu pot fi înlăturate prin constatarea bunei credințe la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, de vreme ce intimații reclamanți au formulat notificare încă din anul 2001, nesoluționată iar imobilul a fost vândut în condițiile în care intimatul pârât M. București nu soluționase notificarea. Este evident că pârâtul M. București avea cunoștință de existența notificării, iar în ceea ce o privește pe pârâtă este de notorietate împrejurarea că orice parte interesată putea face demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului pe care intenționează a-l achiziționa, conform prevederilor Legii nr. 112/1995.
In consecința, instanța de fond a reținut in mod corect ca buna sau reaua credința a paraților nu are nici o relevanta in cazul acțiunii in anulare întemeiata pe prevederile art. 21 alin. 5 din lege, fiind prevăzuta sancțiunea nulității absolute indiferent de atitudinea subiectiva a pârtilor, nulitatea fiind condiționata doar de existenta notificării.
Teoria recurentei V. C. privind noțiunea de bun in jurisprudenta CEDO este aplicabila in cazul acțiunii in revendicare in care ambele părți exhiba un titlu valabil, nu insa si in speța de fata care are ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu fraudarea legii.
Față de aceste considerente Curtea în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă urmează a respinge recursul ca nefondat .
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de recurenții pârâți T. I., T. D., V. C. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr. 630/26.05.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât V. P. și intimații reclamanți B. R. și D. M. A.,
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 11 mai 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. S. B. A. S. D. F. B.
GREFIER
V. Ș.
Red. C.M.S.
Tehnored. T.I.
2 ex./15.05.2015
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 592/2015. Curtea de Apel... | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 260/2015. Curtea... → |
|---|
