Obligaţie de a face. Decizia nr. 634/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 634/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-05-2015 în dosarul nr. 634/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.634R
Ședința publică de la 29 mai 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - P. F.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - R. P.
GREFIER - G.-M. V.
**************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât . împotriva deciziei civile nr.1549A/20.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant . SRL, cauza având ca obiect „servitute, obligație de a face”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul-pârât reprezentat de avocat D. D., cu împuternicire avocațială la dosar și intimatul-reclamant reprezentat de avocat M. T. D., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, după care;
Apărătorul recurentului-pârât invederează că nu are cereri de formulat.
Apărătorul intimatului-reclamant invederează că nu are cereri de formulat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în dezbaterea recursului.
Apărătorul recurentului-pârât solicită admiterea recursului conform motivelor depuse în scris la dosar, pe care le susține oral, schimbarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată în cauză, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate la instanțele de apel și recurs. Depune la dosar concluzii scrise.
Apărătorul intimatului-reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, conform motivelor invocate în întâmpinare și menținerea deciziei recurate, ca fiind temeinică și legală. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.2856 din 10.04.2014 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 6 București s-a respins excepția prematurității capătului de cerere privind autorizarea reclamantei de a efectua lucrările de demolare ca neîntemeiată și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta . SRL în contradictoriu cu pârâta ., ca neîntemeiată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 6077,28 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune în acest sens s-au reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția prematurității invocată în ceea ce privește capătul de cerere privind autorizarea reclamantei, analizând această excepție în raport de motivele invocate în susținerea sa, instanța a constatat că este neîntemeiată, având în vedere că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la demolarea gardului construit pe calea de acces și, doar în caz de refuz, să se dispună autorizarea sa de a efectua aceste lucrări.
Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
La data de 24.05.2000 între . calitate de vânzătoare și ., în calitate de cumpărătoare, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1932/24.05.2000 de BNP E. B., rectificat prin încheierea nr. 7808/17.10.2000, prin care vânzătoarea a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. 4510 a Municipiului București, cu număr cadastral 2469/5, situat în București, .._ sector 6, compus din teren în suprafață de 14.675,84 mp și construcțiile enumerate în cuprinsul contractului. Prin acest contract . s-a obligat să asigure . drept nelimitat de trecere, în mod gratuit, pe toate căile de acces care fac obiectul contractului de vânzare - cumpărare. S-a mai prevăzut în contract și că “ în caz de avarie sau lucrări de întreținere a instalaților și rețelelor care deservesc . K. CO SRL se obligă să acorde acesteia un drept de acces pentru finalizarea intervențiilor necesare în timpul cel mai scurt posibil”.
În data de 28.03.2011 între persoanele mai sus menționate s-a mai încheiat și contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1090/28.03.2001 de BNP E. B., prin care a fost vândut imobilul înscris în CF nr. 4510, cu număr cadastral 2469/7, situat în București, Splaiul Independenței nr._, sector 6, compus din teren în suprafață de 3.751,11, mp, precum și construcții. Conform acestui contract cumpărătoarea s-a obligat să-i acorde . drept de acces în caz de avarie sau lucrări de întreținere a instalațiilor și rețelelor ce deservesc și proprietățile vânzătoarei, cât și pentru activitățile desfășurate la club .
Întrucât ulterior .-a divizat conform proiectului de divizare parțială publicat în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, nr. 2403/17.09.2007, reclamanta . SRL a preluat terenurile având numerele cadastrale 2469/15/10, 2469/15/9, 2469/15/7, 2469/15/11, 2469/15/12, 2469/19, 2469/17, 2469/10, 2469/16, 2469/6., 2469/18, 2469/15/13/4. Conform relațiilor comunicate de OCPI –fila 152 dosar - cărțile funciare ale imobilelor identificate cu nr. cadastrale 2469/5 și 2469/7 au fost închise în baza art. 880 al. 2 C.civ, astfel că s-au deschis cărțile funciare nr._ și respectiv, nr._, pentru imobilele cu nr. cadastrale vechi 2469/15/12 și 2469/15/11, ce au fost preluate de către reclamantă.
Analizând temeinicia cererii reclamantei, instanța a reținut că prin cererea ce formează obiectul cauzei de față reclamanta . SRL a învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni confesorii, întemeiată pe dreptul de servitute de trecere convențională stabilit prin contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 1932/24.05.2000 și 1090/28.03.2001 de BNP E. B., drept transmis reclamantei în urma preluării de la . imobilelor cu nr. cadastrale vechi 2469/15/12 și 2469/15/11. În acest sens se reține că servitutea, fiind un accesoriu al fondului, se transmite odată cu acest fond, iar conform art. 633 din vechiul c.civ dacă se împarte fondul dominant fiecare parte diviză din acesta este în drept să se folosească de servitutea existentă, cu condiția să nu se agraveze exercițiul ei.
În ceea ce privește dreptul de servitute stabilit prin primul contract de vânzare cumpărare, instanța reține că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei în sensul că cele convenite prin acest contract ar fi fost modificate prin cel de-al doilea contract, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1090/28.03.2001 nu cuprinde nici o dispoziție în acest sens. Or, în lipsa acordului părților nu se poate reține faptul că acestea ar fi convenit încetarea dreptului de servitute constituit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1932/24.05.2000 ( conform principiului “mutuus consensus, mutuus dissensus”, înscris în art.969 al. 2 din vechiul C Civ ) .
Cât privește apărările conform cărora terenul proprietatea reclamantei nu ar avea calitatea de loc înfundat, instanța consideră că acestea nu au nicio relevanță, întrucât reclamanta nu a solicitat stabilirea în favoarea sa a unui drept de servitute rezultând din lege, ci respectarea unei servituți deja constituite prin contractele încheiate între părți. Totodată, mai trebuie precizat că în contractele încheiate de părți nu se prevede faptul că servitutea ar fi fost creată în scopul de a asigura reclamantei o cale de acces la drumul public, așa încât nu interesează dacă în prezent reclamanta beneficiază sau nu de o astfel de cale.
De asemenea, nu pot fi reținute nici afirmațiile în sensul că dreptul de servitute constituit prin cel dintâi contract s-ar fi stins prin confuziune, deoarece, conform art. 638 din vechiul C.civ, această cauză de încetare intervine doar atunci când are loc reunirea fondului dominant și a celui aservit în patrimoniul aceluiași proprietar. Această situație nu se regăsește în speța de față, întrucât pârâtei nu i s-a înstrăinat întregul fond dominant, ci doar o parte din acesta, din raportul de expertiză rezultând că reclamanta deține în continuare terenurile identificate prin punctele 1,2,34,5,6,7,8,9,10,11,12,13,, respectiv, 3,14,15,16,17,18,19,20,21,22,23,24,25,26,,27,28,29,5,4 .
Pe de altă parte,procedând la interpretarea contractului nr. 1090/28.03.2001, în conformitate cu prevederile art..977 din vechiul C civ. (în vigoare la data încheierii acestuia) instanța a reținut că noțiunea de club a fost folosită în contract pentru a desemna, nu denumirea unei clădiri, ci destinația acesteia. Astfel, martorul L. I. a arătat că, înainte de a fi vândut, imobilul la care se referă contractul de vânzare cumpărare avea destinația de club, fiind un club de întreprindere cu circuit închis, în care se organizau diferite evenimente. În sprijinul celor reținute de către instanță în sensul că părțile au avut în vedere la constituirea dreptului de servitute destinația clădirii, stă și faptul că exercitarea dreptului de acces a fost limitată, conform contractului, la activitățile desfășurate la club. Dacă părțile ar fi dorit să constituie un drept de servitute pentru a asigura autoarei reclamantei folosința clădirii ce avea denumirea de club, indiferent de destinația acesteia, nu ar fi menționat în mod expres că aceasta are drept de acces doar pentru activitățile pe care le desfășoară la club. Prin urmare, față de cele anterior arătate și având în vedere că, în prezent, conform celor declarate de martorul L. I., clădirea denumită club a fost închiriată de către societatea reclamantă unor terțe persoane pentru desfășurarea unor activități comerciale, nemaifiind așadar folosită pentru desfășurarea activităților proprii, specifice destinației imobilului (de club), instanța a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantei privind obligarea paratei de a-i respecta dreptul de servitute constituit în legătură cu imobilul respectiv.
În ceea ce privește dreptul de servitute constituit prin contractul nr. 1932/24.05.2000, nelimitat, pe toate căile de acces care fac obiectul contractului de vânzare –cumpărare, instanța a reținut că, după încheierea celui de-al doilea contract de vânzare cumpărare, cu nr. 1090/28.03.2001, prin care s-a înstrăinat de către autoarea reclamantei terenul aflat în imediata vecinătate a fondului aservit (terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare 1932/24.05.2000) reclamanta se găsește în imposibilitate de a mai exercita acest drept nelimitat de trecere . Astfel, prin cel de-al doilea contract de vânzare cumpărare, nr.1090/28.03.2001, autoarei reclamantei nu i s-a mai acordat un drept de trecere nelimitat, la fel ca în primul contract. Dreptul de servitute constituit prin contractul nr. 1090/28.03.2001 este unul limitat, reclamanta având posibilitatea în prezent de a-l exercita doar în caz de avarie sau lucrări de întreținere a instalațiilor și rețelelor ce deservesc proprietățile sale. Așadar, întrucât pentru folosirea fondului aservit conform contractului nr. 1932/24.05.2000 reclamanta ar trebui să treacă pe terenul înstrăinat paratei prin contractul de vanzare cumpărare nr. 1090/28.03.2001, cu privire la care are însă, așa cum s-a arătat, un drept de acces limitat, instanța consideră că sunt îndeplinite condițiile art. 636 din vechiul Cciv care prevăd că „servitutea încetează când lucrurile se găsesc în astfel de stare, încât servitutea nu se mai poate exercita”.
Totodată,întrucât reclamanta nu a făcut dovada cu probele administrate în cauză că parata ar fi împiedicat exercitarea dreptului constituit prin ambele contracte, de acces în caz de avarie sau lucrări de întreținere a instalațiilor și rețelelor ce deservesc proprietățile sale, instanța constată că acțiunea este neîntemeiată și în ceea ce privește acest drept. De altfel chiar reclamanta arată în răspunsul dat la întrebarea nr. 1 din interogatoriu (referitoare la restricționarea de către parată a accesului la cele două stații) că obiectul prezentului dosar vizează doar servitutea de trecere constituită pe toate căile de acces, în mod nelimitat, nu și dreptul de acces în caz de avarie sau pentru lucrări de întreținere, ceea ce înseamnă implicit recunoașterea faptului că acest din urmă drept nu i-a fost încălcat.
În ceea ce privește cererea de desființare a gardului, instanța consideră că nu se impune a fi luată o astfel de măsură, având în vedere că, potrivit celor mai sus arătate, singurul drept pe care-l mai poate exercita reclamanta este dreptul de trecere în caz de avarie sau lucrări de întreținere a instalațiilor și rețelelor. Or, cum astfel de situații se pot ivi doar în mod excepțional nu este necesar a fi îngrădit dreptul paratei de a-și delimita proprietatea, existența gardului neconstituind o piedică în exercitarea dreptului de trecere recunoscut reclamantei, care poate pătrunde pe fondul aservit și pe alte căi.
Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta . SRL.
Prin sentința civilă nr.1549 A din 20.10.2014 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului București Secția a III a Civilă s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că s-a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să respecte servitutea de trecere stabilită pe cale convențională; a fost obligată pârâta la demolarea gardului construit pe calea de acces la limita dintre cele două proprietăți; a fost autorizată reclamanta ca, în caz de refuz din partea pârâtei, să efectueze lucrările de demolare a gardului pe cheltuiala pârâtei; s-a înlăturat obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată; s-a menținut dispoziția sentinței de fond privind respingerea excepției prematurității și a fost obligată intimata la 12,15 lei cheltuieli de judecată către apelantă.
Pentru a dispune în acest sens, analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate tribunalul a reținut următoarele:
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1932/24.05.2000 la B.N.P. E. B., intimata – pârâtă s-a obligat să asigure autoarei apelantei-reclamante,respectiv societății S.C. „Semănătoarea” S.A. un drept nelimitat de trecere, în mod gratuit, pe toate căile de acces care fac obiectul contractului de vânzare – cumpărare.
Prin același contract s-a prevăzut că, în caz de avarie sau lucrări de întreținere a instalațiilor și rețelelor care deservesc S.C. „Semănătoarea” S.A., societatea pârâta se obliga să-i acorde acesteia un drept de acces pentru finalizarea intervențiilor necesare în timpul cel mai scurt posibil.
Prin încheierea de rectificare nr. 7808/17.10.2000 autentificată la B.N.P. B. E. s-a dispus rectificarea contractului de vânzare-cumpărare mai sus menționat în sensul că s-a menționat că, pe terenul vândut, se află următoarele construcții: o hală de producție cu o suprafață utilă de 6.792 mp și o suprafață construită de 7007,47 mp, cu destinația de complex comercial și club, un cabinet medical cu o suprafață utilă de 407,90 mp și o suprafață construită de 530,54 mp, cu destinația actuală parțială, fiind utilizat drept birouri.
Ulterior, la data de 28.03.2001, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1090 la B.N.P. E. B., S.C. Semănătoarea S.A. a vândut intimatei – pârâte din prezenta cauză o suprafață de teren de 3751,11 mp pe care se aflau drept construcții: birouri (fost cabinet tehnic) în suprafață construită de 579,80 mp; depozite și birouri (fosta hală produse diverse) în suprafață construită de 1270 mp.
Prin contractul menționat mai sus pârâta s-a obligat să-i acorde societății „Semănătoarea” S.A. drept de acces în caz de avarie sau lucrări de întreținere a instalațiilor și rețelelor ce deservesc și proprietățile vânzătoarei, cât și pentru activitățile desfășurate la club.
Rezultă, din cele mai sus reținute, că servitutea constituită prin cele două contracte de vânzare – cumpărare este una convențională stabilită prin titlu.
Nu poate fi primită apărarea intimatei – pârâte în sensul că voința părților exprimată în primul contract a fost modificată prin încheierea celui de–al doilea contract întrucât obiectele celor două contracte sunt diferite și, ca atare, ele trebuie privite în mod distinct, nu ca un tot unitar. Dacă părțile ar fi dorit ca, prin încheierea celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare, să modifice clauzele inserate în primul contract referitoare la servitute, ar fi acționat în consecință. Or, din clauzele celui de-al doilea contract nu rezultă că acestea au modificat clauzele primului contract, situație în care tribunalul va avea în vedere obiectul fiecărui contract pentru înțelegerea clauzelor referitoare la servitute.
Potrivit disp. art. 620 - 643 C.civ., servituțile stabilite prin fapta omului sunt servituți care, pornind de la luarea în considerare a intereselor proprietarilor unor terenuri învecinate, au în vedere impunerea unor sarcini normale, reciproce sau numai pentru unii dintre ei, în așa fel încât imobilele să poată fi folosite conform voinței părților, ceea ce înseamnă că se vor putea constitui, prin fapta omului, inclusiv servituți reglementate ca fiind legale dar pentru care nu sunt întrunite toate condițiile impuse de lege pentru nașterea lor, cum ar fi, de exemplu, o servitute de trecere, chiar dacă fondul dominant nu este înfundat.
Singura limită ce trebuie avută în vedere la constituirea servituților prin fapta omului este aceea dată de respectarea ordinii publice.
O primă consecință ce se desprinde din încheierea actului prin care se stabilește servitutea este reprezentată de dreptul proprietarului fondului dominant de a folosi servitutea constituită în favoarea fondului său.
Corelativ dreptului proprietarului fondului dominant de a folosi servitutea constituită în favoarea fondului său corespunde obligația proprietarului fondului aservit de a se abține de la orice act de natură să împiedice exercițiul dreptului de servitute.
Tribunalul a constatat, din cele mai sus expuse, că intimata-pârâtă are obligația legală de a respecta servituțile constituite în favoarea apelantei-reclamante prin cele două contracte de vânzare-cumpărare întrucât, din probele administrate, nu a rezultat că s-au modificat condițiile de fapt avute în vedere de părți la încheierea contractelor și nici că nu mai există interesul pentru care aceste servituți au fost constituite.
Astfel, susținerea că, deși s-a folosit noțiunea de „club” în ambele contracte, părțile au avut în vedere numărul restrâns de persoane ce foloseau aceste construcții, nu poate fi primită de tribunal atâta timp cât, la momentul încheierii celor două acte juridice, existau, în fapt, cluburile despre care se face vorbire în cuprinsul contractelor.
Nu se poate interpreta, la acest moment, voința celor două persoane juridice care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin reținerea unei situații de fapt relevată de un martor deoarece voința părților contractante s-a transpus, fără echivoc, prin inserarea clauzelor referitoare la servituți constituite prin fapta omului, clauze ce nu sunt îndoielnice pentru a se justifica administrarea de probe în vederea interpretării acestora.
În aceste condiții tribunalul a constatat că acțiunea reclamantei este întemeiată, motiv pentru care, în temeiul art. 296 C.pr.civ., va admite apelul și va schimba în parte sentința apelată în sensul admiterii acțiunii și a obligării pârâtei să respecte servitutea de trecere stabilită pe cale convențională.
Așa cum rezultă din expertiza topografică efectuată la instanța de fond, astfel cum aceasta a fost completată prin răspunsul la obiecțiuni, gardul ridicat de pârâtă este amplasat pe drumul de acces dintre imobilul proprietatea acesteia și imobilele proprietatea apelantei-reclamante.
Aceasta înseamnă că gardul ridicat de pârâtă îngrădește dreptul de acces al apelantei la imobilele proprietatea sa, fără a exista vreo justificare legală în acest sens.
De asemenea, prin același raport de expertiză menționat mai sus s-a concluzionat că imobilul proprietatea apelantei-reclamante are calitatea de loc înfundat, întrucât aceasta nu are acces, din altă parte la imobilul ce-i aparține, în afara celui precizat prin contractele de vânzare-cumpărare mai sus menționate.
În aceste condiții tribunalul a apreciat că soluția care se impune este aceea a obligării pârâtei la demolarea gardului construit pe calea de acces, la limita dintre cele două proprietăți.
Va autoriza pe reclamantă ca, în caz de refuz din partea pârâtei, să efectueze lucrările de demolare a gardului pe cheltuiala pârâtei.
Va înlătura obligația reclamantei de plată a cheltuielilor de judecată.
Va menține dispozițiile din sentință privind respingerea excepției prematurității.
Împotriva deciziei a formulat recurs pârâta . iar reclamanta a formulat întâmpinare.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sinteză s-au susținut următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a arătat că ceea ce face necesară existența prezentului litigiu este conflictul dintre părți referitor la „dreptul nelimitat de trecere, în mod gratuit, pe toate căile de acces care fac obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr.1932/24.05.2000 și dreptul de acces pentru activitatea desfășurată la club și că instanța de apel a emis considerente greșite cu referire la dispozițiile art.620 – 643 Cod civil.
În dezvoltarea motivului recurenta – pârâtă a arătat că dreptul de servitute a fost stabilit prin raportare la activitățile desfășurate la Club, activități care au încetat și drept consecință a încetat și dreptul de servitute.
De asemenea a arătat că instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractului fără să țină seama de voința părților la data încheierii actelor.
Recurenta pârâtă a arătat că prin cel de-al doilea contract dreptul de servitute a fost limitat la activitățile desfășurate la Club și că a i se recunoaște reclamantei un drept nelimitat de trecere pe toate căile de acces echivalează, pe de-o parte, cu a-i acorda mai mult decât a cerut, pe de altă parte, se depășesc limitele dreptului de servitute.
Procedând în acest fel, arată recurenta instanța de apel a încălcat dispozițiile art.635 Cod civil, art.620 alin.2 Cod civil, art.969 cod civil și art.977 Cod civil.
Printr-un al doilea motiv s-a susținut că elementul esențial l-a constituit activitatea sau activitățile desfășurate la clădirea denumită Club, în considerarea cărora s-a instituit dreptul de servitute.
În dezvoltarea motivului – referitor la cea de-a doua componentă a dreptului de servitute – de acces pentru activitățile desfășurate la Club s-a susținut că instanța de apel a făcut confuzie între clădirea reclamantei în care astăzi funcționează o clinică privată, denumită în contract „club” și construcțiile care au făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr.1932/24.05.2000, confuzia fiind ilustrată în penultimul paragraf al paginei nr.5, când instanța se referă la mai multe cluburi în loc de un singur club.
Recurenta arată că nu există nici o legătură între clădirea intitulat club în considerarea căreia a fost stabilită servitutea în cel de-al doilea contract și hala de producție cu destinație de complex comercial și club, așa cum figurează în încheierea de rectificare nr.7808/17.10.2000.
Se mai arată că nu poate fi analizat comparativ și Clubul IDM, proprietatea recurentei, și Clubul de întreprindere care face obiectul dreptului de servitute.
Printr-un al treilea motiv s-a susținut că instanța a ignorat probatoriul administrat în cauză a încălcat normele referitoare la servituțile constituite prin fapta omului, la servituțile urbane și la limitele acestora și a făcut o interpretare restrictivă a clauzelor contractuale, fără o analiză dacă se mențin împrejurările existente la data constituirii servituții.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că prin probele administrate s-a făcut dovada modificării situației din momentul încheierii contractului, în sensul că destinația clădirii de Club a fost schimbată în prezent desfășurându-se activități spitalicești.
De asemenea a arătat că eronat s-a reținut de către instanță că s-a îngrădit dreptul de acces al reclamantei la imobilele proprietatea sa.
Printr-un al patrulea motiv s-a susținut că instanța de apel a recunoscut reclamantei mai mult decât are potrivit titlurilor sale.
S-a arătat de recurentă că prin raportul de expertiză nu s-a concluzionat faptul că proprietatea reclamantei ar avea calitatea de a fi loc înfundat și că din cauza erorilor referitoare la starea lucrărilor s-a ajuns la admiterea celui de –al doilea capăt de cerere, în sensul că instanța a dispus demolarea gardului pe calea de acces.
Recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
În ce privește primul motiv de recurs, astfel cum a fost formulat și dezvoltat critica este nefondată pentru următoarele argumente:
Este falsă afirmația recurentei – pârâte potrivit cu care considerentele instanței de apel ar fi contrare dispozițiilor art.620 - 643 Cod civil – 1864.
Din examinarea deciziei recurate se constată că în mod legal instanța de apel a reținut că suntem în ipoteza unei servituți convenționale.
Nu se poate reține critica potrivit cu care considerentele instanței de apel ar fi greșite prin raportare la dispozițiile art.620 – 643 Cod civil în condițiile în care instanța de apel a constatat că nu exista modificări ale condițiilor de fapt avute în vedere de părți la încheierea contractelor și nici că nu mai exista interesul pentru care servituțile au fost constituite.
De asemenea se constată că în mod corect și legal instanța de apel a reținut faptul că voința părților din momentul încheierii contractului s-a transpus în actele juridice încheiate și că depoziția unui martor este nerelevantă față de transpunerea voinței părților în clauzele contractului.
Este falsă și afirmația recurentei potrivit cu care instanța de apel ar fi acordat mai mult decât drepturile rezultate din titluri.
Astfel din examinarea comparativă a contractelor cu dispozitivul deciziei rezultă că s-a dispus respectarea servituții de trecere care s-a constituit prin contractul autentificat sub nr.1992 din 24.05.2000.
În ce privește obligarea de a demola gardul, această obligație rezulta din fapta ilicită a recurentei de a îngrădi prin gard dreptul de acces.
Rezultă deci că nu s-a dat mai mult decât s-a avut prin titlurile de proprietate.
Afirmația recurentei că dreptul s-a stins pentru că nu se mai desfășoară activitățile inițiale la clădirea Club și pentru că în clădire se desfășoară activități spitalicești nu poate fi primită pentru că nu sunt îndeplinite condițiile art.636 Cod civil, potrivit cu care servituțile încetează când lucrurile se găsesc în astfel de stare, încât servitutea nu se mai poate exercita.
Or, corect instanța de apel a reținut că interesul reclamantei continua să existe pentru exercitarea dreptului de servitute la clădirea cu denumirea de „club” chiar dacă în prezent se desfășoară și alte activități decât cele inițial invocate.
Cât timp deci clădirea este în stare de a fi folosită și este folosită, dreptul de servitute continuă să existe.
În concluzie, la primul motiv de recurs nu se poate reține incidența art.304 pct.9 Cod procedură civilă și încălcarea și aplicarea greșită a art.635 cât timp nu s-a făcut dovada unui prejudiciu împovărător pentru recurentă și art.620 alin.2, acest din urmă text de lege nereferindu-se la specificul activității desfășurate ci la folosința și întinderea dreptului de servitute.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, astfel cum a fost formulat și dezvoltată critica este nefondată pentru următoarele argumente:
Este falsă afirmația potrivit cu care motivul determinant (elementul esențial) la încheierea contractului ar fi fost activitatea desfășurată la club, pentru că motivul determinant numit și element esențial este de natură psihologică în timp ce activitatea desfășurată este de natură fizică.
Instituirea dreptului de servitute la clădirea Club este cauza prestației reclamantei de a transmite dreptul său de proprietate asupra imobilelor vândute.
Faptul că instanța de apel s-a referit în considerentele sale, la folosirea noțiunii de „club” în ambele contracte nu dovedește că instanța de apel s-a referit la cele două cluburi invocate de recurenta – clubul IDM și clădire club proprietatea reclamantei, de vreme ce s-a referit expres la două cluburi.
Este adevărat că nu exista nici o legătură dintre complexul comercial și Club IDM și dreptul de servitute dar această lipsă de legătură nu are relevanță atunci când se examinează dreptul de servitute și clădirea club, proprietatea reclamantei.
În concluzie, nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, respectiv nefiind arătate ce texte de lege au fost încălcate sau aplicate greșit, în cadrul acestui motiv de recurs, critica nu poate fi primită.
Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs astfel cum a fost formulat și dezvoltat, critica este nefondată pentru următoarele argumente:
În primul rând în faza recursului nu se mai pot invoca motive de netemeinicie, cum ar fi ignorarea probatoriului și analiza împrejurărilor existente la data constituirii servituții.
În al doilea rând în acest motiv se reiau aspecte care au fost prezentate și în primul motiv de recurs, cum ar fi încălcarea textelor de lege care reglementează servituțile, respectiv art.620 – 643 Cod civil – 1864.
Afirmația recurentei, potrivit cu care greșit s-ar fi reținut de către instanța de apel îngrădirea dreptului de servitute, nu poate fi primită de vreme ce s-a construit un gard pe calea de acces, fapt ce dovedește imposibilitatea exercitării dreptului de servitute, dovada fiind expertiza întemeiată în cauză.
Pentru aceste argumente, nefiind incidente art.304 pct.9 Cod procedură civilă și acest motiv de recurs va fi respins ca nefondat.
Referitor la cel de-al patrulea motiv de recurs astfel cum a fost formulat și dezvoltat, critica este nefondată pentru următoarele argumente:
Este falsă afirmația recurentei – pârâte că instanța de apel ar fi dat mai mult decât în titluri, de vreme ce s-a dispus respectarea drepturilor de servitute așa cum rezultă din titluri, aspecte care au mai fost examinate.
De asemenea este falsă afirmația potrivit cu care admiterea celui de-al doilea capăt de cerere s-ar fi datorat erorilor cu privire la starea lucrurilor, recurenta fiind ea în eroare între semnificația „starea lucrărilor” care se referă la imobil și activitățile desfășurate în lucruri.
Faptul că proprietatea reclamantei nu este un loc înfundat este nerelevant pentru că, în speță este vorba de un drept de servitute stabilit prin convenția părților, iar acordarea acestui drept s-a datorat transmiterii dreptului de proprietate al vânzătorului – întemeiat în cauză.
Nefiind deci incidente art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-pârât . împotriva deciziei civile nr.1549A/20.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant . SRL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29 mai 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. F. A. V. R. P.
GREFIER
G. – M. V.
RED.PF
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
12.06.2015
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 549/2015. Curtea de Apel... | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 630/2015. Curtea de... → |
|---|
