Partaj judiciar. Hotărâre din 08-09-2015, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-09-2015 în dosarul nr. 759/299/2011
Dosar nr._
(1229/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Î N C H E I E R E
Ședința publică din 01.09.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - N. - C. I.
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta-reclamantă M. (B.) M. și de recurentul-pârât D. V. F. împotriva deciziei civile nr. 1640A din 23.10.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât I. E. G..
Cauza are ca obiect: partaj judiciar, servitute.
La apelul nominal făcut în ședința publică, pe lista dosarelor solicitate la amânare, se prezintă recurenta-reclamantă M. (B.) M., legitimată cu carte de identitate . nr._, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, după care:
Recurenta-reclamantă M. (B.) M. solicită amânarea judecării cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul întâmpinării formulate de recurentul-pârât D. V. F..
Curtea, în urma deliberării, respinge cererea de amânare formulată de recurenta-reclamantă ca neîntemeiată, având în vedere faptul că întâmpinarea depusă de recurentul-pârât D. V. F. la data de 26.08.2015 a fost comunicată părții la data de 28.08.2015, astfel cum rezultă din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de citare atașate la dosar, la fila 46. Constatând că judecata nu presupune o amânare fără discuții, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 104 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, dispune lăsarea dosarului la o nouă strigare.
La reluarea cauzei, se prezintă recurenta-reclamantă M. (B.) M. și avocat Clark Rucsandra, în calitate de reprezentant al recurentului-pârât D. V. F., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 11.08.2015 emise de Baroul București, fila 44 dosar.
Recurenta-reclamantă M. (B.) M. solicită amânarea judecării cauzei pentru lipsă de apărare.
Reprezentantul recurentului-pârât D. V. F. nu se opune cererii de amânare.
Curtea, în majoritate, respinge cererea de amânare formulată de recurenta-reclamantă M. (B.) M., având în vedere dispozițiile art. 156 Cod procedură civilă, apreciind că nu există motive temeinice pentru amânarea cauzei, în vederea angajării unui apărător, în condițiile în care partea care formulează cererea are calitatea de recurent, inițiator al recursului, iar citația de încunoștințare a părții asupra termenului de judecată a fost comunicată la data de 04.08.2015. Cu opinia separată a doamnei judecător M. H. în sensul admiterii cererii de amânare, față de poziția exprimată de partea adversă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor, urmând a amâna pronunțarea pentru a da posibilitatea recurentei-reclamante să formuleze și să depună concluzii scrise.
Recurenta-reclamantă M. (B.) M. solicită admiterea recursului propriu promovat împotriva deciziei civile nr. 1640 A, așa cum a fost formulat. Solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
Recurentul-pârât D. V. F. solicită admiterea recursului propriu promovat împotriva deciziei pronunțate de Tribunalul București, modificarea în parte a acesteia în ce privește acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în faza apelului, în sensul admiterii acestora în totalitate și obligarea reclamantei la plata sumei de 8.320,70 lei, reprezentând onorariu de avocat pentru reprezentarea ambilor apelanți și taxă judiciară de timbru.
În susținere, arată că dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă statuează o regulă de care instanța este obligată să țină cont, respectiv aceea că partea căzută în pretenții trebuie să suporte cheltuielile de judecată, iar excepția, prevăzută în alin. 3 al art. 274 Cod procedură civilă, va putea fi aplicată de către judecători, ori de câte ori vor constata, motivat, că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Or, prin simpla aplicare a art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, instanța de apel fundamentează presupunerea că munca prestată de S.C.A. Clark & Z., raportată la gradul de complexitate al cauzei, nu a fost de o amplitudine deosebită, motivare ce în mod cert nu corespunde exigențelor art. 261 alin.1 pct. 5 Cod procedură civilă. Solicită a se avea în vedere faptul că onorariul a fost stabilit în considerarea întregului volum de muncă pe care societatea de avocatură l-a prestat pentru susținerea apelului declarat de apelanții D. V. F. și I. E. G..
Solicită respingerea recursului promovat de recurenta-reclamantă M. (B.) M., ca neîntemeiat, arătând că instanța a reținut toate susținerile părților în faza de apel, susțineri fondate pe probatoriul principal al dosarului, și anume raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul F. L.. Expertiza a avut ca obiectiv principal a se stabili dacă terenul identificat este sau nu comod partajabil în natură, iar expertul F. L. a reținut că terenul este coproprietate forțată, partajul putându-se realiza doar cu acordul părților.
Reținând această stare de indiviziune forțată și perpetuă constatată prin expertiză, consideră că instanța de apel în mod corect a reținut că prevederile art. 728 cod civil nu au aplicare în cauză, întrucât coproprietatea forțată și perpetuă are ca obiect bunuri care prin natura sau destinația lor asigură folosința normală a spațiilor aflate în proprietate exclusivă.
Solicită respingerea susținerilor recurentei cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă, arătând că singura limită în care instanța de fond era ținută să judece era aceea a situației de indiviziune existentă între părți.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, sens în care depune factura . nr. 393/20.08.2015.
Recurenta-reclamantă M. (B.) M. solicită recursului promovat de pârâtul D. V. F., ca neîntemeiat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
În vederea deliberării și pentru a da posibilitatea recurentei - reclamante M.
(B.) M. să depună concluzii scrise, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 08.09.2015.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
N. C. I.
Dosar nr._
(1229/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 846
Ședința publică de la 08.09.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - N. - C. I.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenta-reclamantă M. (B.) M. și de recurentul-pârât D. V. F. împotriva deciziei civile nr. 1640A din 23.10.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât I. E. G..
Cauza are ca obiect: partaj judiciar, servitute.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 01.09.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate recurentei-reclamante M. (B.) M. să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 08.09.2015.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13.12.2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._/299/2007, reclamanta M. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Dranceanu V. F. și I. A., stabilirea servituții de trecere și ieșirea din indiviziune asupra terenului situat în București, .. 7, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecata din data de 24.04.2008, reclamanta a arătat instanței că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții Dranceanu V. F. și I. E. G..
La data de 11.02.2008, pârâții I. E. G. și D. V. F. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității față de solicitarea reclamantei de ieșire din indiviziune prin stabilirea loturilor în natură numai asupra unei părți din proprietate, respectiv numai asupra terenului (curții) de la imobilul situat în .. 7, sector 1, București, imobil format din construcție și teren și, în subsidiar, stabilirea servituții de trecere pentru toți proprietarii.
Prin sentința civilă nr. 5494/24.04.2008, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția inadmisibilității formulării acțiunii, a respins ca inadmisibilă acțiunea și a obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe baza înscrisurilor analizate, că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni având ca obiect ieșirea din indiviziune, în sensul că nu rezultă existența unei stări de coproprietate, chiar forțată și perpetuă, asupra terenului a cărui partajare se solicită.
Astfel, în privința reclamantei, din titlul de proprietate nr._/1 din data de 12.07.2002 rezultă că aceasta deține o suprafață de 146 m.p. - cotă indiviză - aferent . fiind individualizat în materialitatea sa, acest înscris neconferindu-i o cotă-parte ideală, abstractă dintr-un drept de proprietate asupra aceluiași bun cu privire la care pârâții să dețină celelalte cote părți. Instanța a considerat că sintagma „cotă indiviză" din cuprinsul acestui înscris nu semnifică existența unei stări de coproprietate, atâta timp cât nu se indică bunul, în totalitatea lui, în raport cu care reclamanta deține doar o cotă indiviză. De asemenea, pârâtul D. V. F. deține o suprafață indiviză de 104 m.p. din întregul teren în suprafața de 577,83 m.p. iar pârâtul I. E. G. o cotă de 30 % din suprafața totală a terenului de 209 m.p., respectiv 63 m.p. aferenta acestui apartament.
Împotriva acestei sentințe, la data de 20.06.2008 a declarat apel reclamanta M. M., are a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția III-a Civilă la data de 25.07.2008.
Prin decizia civilă nr. 1161A/06.10.2008, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că probele administrate atestă că asupra terenului liber de construcții părțile dețin cote de proprietate diferite, situație în care nu se poate aprecia că prezenta acțiune este inadmisibilă, chiar dacă respectivele cote au fost determinate ca suprafețe în metri pătrați, ieșirea din indiviziune presupunând și o operațiune de împărțire efectivă și de atribuire în concret a folosinței suprafeței de teren în discuție.
Împotriva acestei decizii, la data de 17.02.2009 au declarat recurs pârâții I. E. G. și D. V. F., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală la data de 25.02.2009.
La data de 30.03.2009, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului.
Prin decizia civilă nr. 196R/07.04.2009, Curtea de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins excepția nulității recursului ca nefondată și a respins, ca nefundat, recursul.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, referitor la prima critică formulată, că prin excluderea din categoria motivelor de recurs, a celor vizând netemeinicia hotărârii (cu modificările intervenite asupra Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 195/25.05.2004 pentru aprobarea O.U.G. nr. 58/25.06.2003, respectiv prin Legea nr. 219/06.07.2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000) și limitarea criticilor recursului doar la aspectele de nelegalitate, legiuitorul a înlăturat posibilitatea reaprecierii probatoriilor de către instanța de recurs.
Cel de-al doilea motiv de recurs, amplu dezvoltat, privind greșita interpretare în cauză a dispozițiilor art. 728 Cod civil, este unul formal, deoarece indiviziunea forțată nu a făcut obiectul considerentelor deciziei atacate. Critica este în afara soluției de ieșire din indiviziune, vizând nu o interpretare greșită a dispozițiilor legale, ci modalitatea de aplicare a acesteia. Cum asupra situației de fapt instanța a reținut argumentat, contrar argumentelor avute în vedere de instanța de fond, existența unui drept indiviz al fiecăreia dintre părți asupra terenului liber de construcții, determinat ca suprafețe în metri pătrați, nu se poate reține că legea a fost greșit aplicată prin reținerea admisibilității acțiunii de ieșire din indiviziune.
Cauza a fost reînregistrată la data de 06.10.2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._./299/2007.
La data de 11.03.2010 reclamanta a depus la dosar cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună constatarea nulității absolute parțiale, pentru fraudă la lege, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/25.12.1973 de fostul notariat de Stat Local al Sectorului 7 București privind suprafața de teren transmisă în proprietate și a încheierii de rectificare nr. 38/11.01.2010 date de B.N.P. Asociați C. & C. și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor nr. 1216/26.08.1983 eliberat de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 1 București privind suprafața de teren transmisă în proprietate și a încheierii de rectificare nr. 39/11.01.2010 date de B.N.P. Asociați C. & C., cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr._/18.11.2010, Judecătoria Sectorului 1 București a admis capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/25.12.1973 privind suprafața de teren transmisă în proprietate, modificată prin încheierea de rectificare nr. 38/11.01.2010 și a încheierii de rectificare nr. 38/11.01.2010, precum și cel având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de moștenitor nr. 1216/26.08.1982, privind suprafața de teren aferentă apartamentului din București, .. 7, demisol, sector 1, modificată prin încheierea de rectificare nr. 39/11.01.2010 și a încheierii de rectificare nr. 39/11.01.2010; a constatat nulitatea absoluta parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/25.12.1973 privind suprafața de teren transmisă în proprietate, modificată prin încheierea de rectificare nr. 38/11.01.2010 și a certificatului de moștenitor nr. 1216/26.08.1982, privind suprafața de teren aferentă apartamentului din București, .. 7, demisol, sector 1, modificată prin încheierea de rectificare nr. 39/11.01.2010 și a încheierilor de rectificare nr. 38/11.01.2010 și nr. 39/11.01.2010; a disjuns capetele de cerere având ca obiect stabilire servitute de trecere și ieșire din indiviziune și a dispus formarea unui alt dosar și a obligat pârâtul I. E. G. să plătească reclamantei suma de 24,6 lei, cheltuieli de judecată.
Această sentință a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 162A/20.02.2012 pronunțată de Tribunalului București - Secția V-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 198/31.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă.
Capetele de cerere disjunse au fost înregistrate la data de 05.01.2011 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr._/16.12.2013, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea de ieșire din indiviziune; a dispus ieșirea din indiviziune asupra terenului situat în București, .. 7, sector 1, conform raportului de expertiză supliment întocmit de expertul F. L.; a atribuit reclamantei M. (B.) M. cota indiviză din lotul 1, reprezentând alee comună de acces, în suprafață de 30,30 m.p. din total lot de 65 m.p., lotul 5, în proprietate exclusivă, în suprafață de 76,05 m.p., total suprafață repartizată 106,35 m.p.; a atribuit pârâtului Dranceanu V. F. cota indiviză din lotul 1, reprezentând alee comună de acces, în suprafață de 21,60 m.p. din total lot de 65 m.p. și lotul 3, în proprietate exclusivă, în suprafață de 1,85 m.p., total suprafață repartizată 23,45 m.p.; a atribuit pârâtului I. E. G. cota indiviză din lotul 1, reprezentând alee comună de acces, în suprafață de 13,10 m.p. din total lot de 65 m.p., lotul 2, în proprietate exclusivă, în suprafață de 12,30 m.p. și lotul 4, în proprietate exclusivă, în suprafață de 12,80 m.p., total suprafață repartizată 38,20 m.p. și a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de 6.139 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin certificatul de moștenitor nr. 578/1967 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului 16 Februarie București, V. M., în calitate de moștenitoare a numitei Iulich M., a dobândit imobilul situat în București .. 7, Raionul 16 Februarie, compus din teren în suprafață de 313 m.p. cu construcțiile aflate pe el având subsol, parter și un etaj.
În conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8912/04.11.1972, V. M. a vândut lui C. M., căsătorită cu C. M., apartamentul de la etajul imobilului situat în București, .. 7 precum și cota de 1/3 parte indiviză din suprafața totală a terenului imobilului de 313 m.p., parte indiviză aferentă apartamentului vândut. În baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5287/15.12.2006, pârâtul D. V. F. a dobândit de la numitul C. M. dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în București, .. 7, etaj 1, sector 1, cota indiviză aferentă apartamentului din părțile și dependințele comune ale imobilului, precum și suprafața indiviză de 104 m.p. din întregul teren în suprafață de 577.83 m.p.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/25.12.1973 de Notariatul de Stat al Sectorului 7 București de notar de stat C. L., I. A. a cumpărat de la V. M. dreptul de proprietate asupra apartamentului de la demisol, cu dreptul indiviz asupra celorlalte părți comune din imobil care prin natura lor sunt în folosința comună a celorlalte apartamente, plus terenul aferent acestui apartament aflat în indiviziune în cotă de 30 % din suprafața totală a terenului de 209 m.p., respectiv 63 m.p. aferentă acestui apartament, din imobilul situat în București, .. 7, sectorul 7. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 1216/1982 din data de 26.08.1982 și actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 9114/26.08.1982, titularul acestor drepturi a devenit pârâtul I. E. G..
În baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/20.12.1985, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în București, .. 7 și dreptul indiviz din părțile comune ale imobilului, terenul aferent, în suprafață de 146 m.p. trecând în proprietatea statului, conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974. În baza titlului de proprietate nr._/1 din data de 12.07.2002, terenul situat în București, .. 7, sector 1, în suprafața de 146 m.p. – cotă indiviză – aferent . în proprietatea reclamantei.
Potrivit art. 728 Cod civil, nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune.
Conform art. 6735 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța a făcut împărțeala în natură, procedând la formarea loturilor și la atribuirea lor.
Imobilul a fost identificat prin suplimentul la raportul de expertiză efectuat de expertul F. L., în sensul că suprafața totală juridic, teren și construcții, este de 313 m.p.
Astfel, s-a determinat terenul deținut sub construcție de fiecare coproprietar, respectiv M. M. – 39,65 m.p., Dranceanu V. – 80,55 m.p. și I. E. – 24,70 m.p. și suprafața aleii comune de acces de 65 m.p. Suprafața deținută în indiviziune, de către fiecare parte, din alee, s-a stabilit în funcție de suprafața totala deținută conform actelor, astfel: Mihăița M. deține o suprafață de 30,30 m.p., Dranceanu V. deține o suprafață de 21,60 m.p. și I. E. deține o suprafață de 13,10 m.p.
Defalcând suprafața construită și suprafața aferentă aleii din total suprafață deținută, rezultă suprafața exclusivă a terenului liber pentru fiecare parte astfel: Mihăița M. are dreptul la o suprafață de 76,05 m.p. (146 m.p. conform actelor - 39,65 m.p. teren sub construcție - 30,30 m.p. cota din . V. are dreptul la suprafața de 1,85 m.p. (104 m.p. din acte - 80,55 m.p. teren sub construcție – 21,60 m.p. cota din . E. are dreptul la 25,20 m.p. (63 m.p. din acte - 24,70 m.p. teren situat sub construcție - 13,10 m.p. cota-parte din .> Prin raportul de expertiză s-a propus o repartiție a terenului liber.
Expertul a precizat ca lotul 3 s-a repartizat lui Dranceanu V. F. deoarece se află lângă corpul C3, deținut în totalitate și poate servi și ca zonă de protecție pentru construcție, iar lotul nr. 2 s-a repartizat lui I. E. G. deoarece se află în fata intrării I6, folosită numai de acesta și pe care se află construcția anexă C5 fără acte, deținută tot de acesta.
Totodată, expertul a arătat că repartizarea terenului liber părților nu diminuează valoarea imobilului care în prezent se află în indiviziune, înstrăinarea unor părți din imobil fiind grevată de acest aspect și că această ieșire din indiviziune duce la creșterea valorii diverselor părți din imobil, deoarece crește interesul cumpărătorului pentru părți din imobil bine conturate.
Pe de altă parte, instanța a apreciat că, chiar în situația în care curtea imobilului s-ar reține că ar constitui obiectul proprietății forțate și perpetue, trebuie avut în vedere în ce măsură aceasta se impune a fi menținută, iar natura și destinația funcțională a bunului - în speță curtea imobilului în care se află locuințele proprietate exclusivă a celor trei proprietari - dă posibilitatea împărțirii lui. Tot astfel, dacă terenul, care prin natura lui este afectat folosinței în comun de către coproprietarii locuințelor situate pe acesta, depășește suprafața normală a unei curți, porțiunea excedentară nu mai constituie proprietate forțată și poate fi împărțită.
Totodată, în ceea ce privește posibilitatea de utilizare a aleii de acces de către cei doi pârâți, instanța a apreciat că pentru situația apariției unor împrejurări excepționale precum cele invocate în cuprinsul concluziilor pe fondul cauzei (de natură medicală sau de protecție împotriva incendiilor etc.) aceștia au posibilitatea să invoce în favoarea lor în momentul ivirii respectivei împrejurări dispozițiile art. 622 Cod civil.
De asemenea, instanța a apreciat că modul de dispunere a rețelei de utilități nu este de natură a influența modalitatea de partajare a imobilului, față de dispozițiile art. 621 Cod civil. Totodată, anterior intrării în vigoare a Codului civil, se aplicau dispozițiile art. 90 din Legea nr. 351/2004.
Pe de altă parte, instanța a apreciat că modul de partajare propus de expert nu poate fi respins pentru motivul că nu s-a ținut cont de dispozițiile Codului civil referitoare la servitutea de vedere, întrucât acest aspect nu a constituit unul din obiectivele raportului de expertiză, iar pârâții nu au învestit instanța cu o cerere având ca obiect respectarea limitelor acestei servituți.
În ceea ce privește magazia la a cărei dezafectare ar trebui să fie obligat pârâtul Dranceanu, instanța a apreciat că în această chestiune s-ar pune problema nerespectării unei obligații de a nu face, respectiv de a nu efectua lucrări de construcție în lipsa autorizațiilor necesare în acest sens, devenind astfel incidente dispozițiile art. 1076 Cod civil și legislația în materia edificării construcțiilor, precum și eventual regulile accesiunii imobiliare artificiale, aspecte care însă nu sunt de natură a împiedica partajarea efectivă a terenului indiviz pe care s-a realizat respectiva construcție, în modalitatea propusă de expert, în condițiile în care în prezent nu s-a făcut dovada existentei unui drept al pârâtului Dranceanu asupra respectivei magazii, opozabil celorlalți coindivizari.
Prin urmare, instanța a reținut că prin ieșirea din indiviziune și repartizarea terenului fiecărei părți se respectă suprafețele prevăzute în actele de vânzare-cumpărare ale fiecărui proprietar, că pârâții, deși au invocat, nu au făcut dovada că valoarea fiecărui lot ar scădea, în loc să crească, astfel cum a apreciat expertul, că se asigură și accesul fiecărui coproprietar la locuința proprie și că menținerea stării de indiviziune nu se mai poate realiza în lipsa acordului tuturor coproprietarilor, pe fondul și a neînțelegerilor existente între părți.
Împotriva acestei sentințe, la data de 20.01.2014 au declarat apel pârâții I. E. G. și D. V. F., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția IV-a Civilă la data de 14.04.2014.
Prin decizia civilă nr. 1640/23.10.2014, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a admis apelul; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată; a obligat reclamanta la plata către pârâtul D. a sumei de 4.130 lei, cheltuieli de judecată la fond, cu aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă și a obligat intimata la plata către apelanți a sumei de 10 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, prin concluziile inițiale ale raportului de expertiză, expertul tehnic judiciar desemnat de către instanță a stabilit caracterul nepartajabil al terenului în litigiu. Aspectul că, prin aceleași concluzii și, ulterior, prin suplimentul la raport, expertul a expus o variantă de lotizare îmbrățișată de instanța de fond nu conduce la o altă concluzie, din moment ce propunerea de partajare în natură a unui astfel de teren a fost recomandată de către expert a fi fost realizată „cu acordul părților”, ceea ce evident, în contextul prezentului apel, nu s-a obținut.
Tribunalul a mai constatat că o astfel de partajare a unui teren de mici dimensiuni și față de modul de amplasare a acestuia contravine total unei posibilități de valorificare economică ulterioară a acestuia de către oricare dintre copartajanți, precum și împrejurarea că lipsa acordului unuia dintre coproprietari cu privire la o astfel de modalitate de partajare este esențială. Tribunalul a apreciat că ar fi putut fi admisă o asemenea propunere doar în situația extremă a acordului tuturor copărtașilor și a unei înțelegeri amiabile între aceștia.
Tribunalul a subliniat că, deși partajarea în natură este regula în ceea ce privește ieșirea din indiviziune, această regulă nu trebuie absolutizată în detrimentul unora dintre copărtași, chiar dacă drepturile ce se cuvin acestora, prin raportare la cota parte revenită, sunt mai reduse ca întindere față de alți copartajanți, cum este apelantul D. V., căruia i s-a atribuit un lot în proprietate exclusivă de 1,85 mp.
De asemenea, tribunalul a subliniat că prin modalitatea de partajare acceptată și stabilită de către instanța de fond în fapt s-a diminuat suprafața în indiviziune, aceasta rămânând doar la nivelul aleii propuse ca fiind de acces, încercându-se din restul suprafeței aflate în indiviziune o propunere de atribuire în natură a unor loturi, din care lotul desemnat pentru apelantul D. V. este insignifiant ca întindere, partajul în natură concretizându-se, în final, doar între ceilalți doi proprietari.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanta la plata către pârâtul D. a sumei de 4.130 lei, cheltuieli de judecată la fond, cu aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, iar în apel a obligat intimata la plata către apelanți a sumei de 10 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii, la data de 18.05.2015 a declarat recurs pârâtul D. V. F., iar la data de 20.05.2015 a declarat recurs reclamanta M. (B.) M., cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 29.07.2015.
În susținerea cererii sale, recurenta-reclamantă a arătat că din întreaga motivare a deciziei atacate nu se înțelege de ce instanța de apel consideră întreg terenul aflat în coproprietate forțată și perpetuă. Nu se face nicio corelare între conținutul și limitele cererii de chemare în judecată și criticile formulate de către apelanți.
Motivarea în fapt și în drept lipsește.
Cu titlu de critică pe motive de legalitate a deciziei, recurenta-reclamantă a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a art. 728 Cod civil raportat la situația de fapt.
Imobilul aflat la adresa poștală Dr. R. nr. 7, sector 1 este format din construcția compusă din 3 apartamente și teren. Terenul este: teren aflat sub construcție, teren afectat căii de acces și teren liber de construcții ce constituie curtea liberă a imobilului.
Prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanței, pentru o bună utilizare a terenului, pentru a pune capăt stării de tensiune și divergență dintre cei trei coproprietari și
pentru a aduce o stare de confort firească utilizării proprietății, ieșirea din indiviziune numai asupra terenului liber de construcții.
Contrar celor reținute de instanța de apel, în coproprietate forțată și perpetuă nu pot fi decât terenul de sub construcție și terenul de sub . este și nu poate fi în coproprietate forțată și perpetuă terenul liber de construcții, curtea liberă a imobilului din care fiecare dintre coproprietari dețină o cotă-indiviză.
Terenul liber de construcții nu poate fi decât în stare de coproprietate ordinară sau temporară, ca modalitate a dreptului de proprietate.
Dovada acestui fapt o constituie cele două expertize efectuate în cauză în care cei doi experți au găsit modalități de partajare comodă și echitabilă a terenului, această soluție constituind și modalitatea firească de încetare a disputelor permanente dintre părți.
Referitor la considerentele deciziei civile atacate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța, în cele cinci paragrafe alocate motivării argumentează în trei paragrafe imposibilitatea de ieșire din indiviziune întrucât intimatului-pârât D. V. F. i-ar rămâne o suprafață de teren foarte mică, care scade valoarea economică a imobilului său. Chiar dacă este o critică pe motive de temeinicie, recurenta-reclamantă a arătat totuși că D. V. F. are în proprietate exact terenul pe care îl deține prin actele de proprietate. Pe terenul în cotă-indiviză pe care îl deținea și pe care avea un garaj Dinceanu V. F. a înțeles să își construiască o casă de locuit.
Respingând în mod netemeinic cererea de ieșire din indiviziune, instanța nu face decât să alimenteze diferende viitoare, întrucât, fără discuție, cei doi intimați vor fi obligați să aducă fiecare metru pătrat de teren pe care îl folosesc la starea de indiviziune liberă: vor fi obligați să demoleze și să demonteze toate construcțiile neautorizate, provizorii sau nu, construite pe terenul indiviz.
Instanța apreciază în mod greșit faptul că ieșirea din indiviziune s-ar fi putut face doar cu acordul tuturor coindivizarilor și că lipsa acordului unuia dintre coproprietari cu privire la o astfel de modalitate de partajare este esențială.
Tribunalul ignoră faptul că tocmai acesta este motivul pentru care cauza a fost adusă în fața instanței de judecată; au fost încercări repetate de soluționare amiabila cel puțin a folosinței terenului liber de construcții, dar fără niciun fel de finalitate, intimații-pârâți refuzând orice dialog. Au fost trimise notificări, au fost adresate invitații la conciliere, mediere.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal. Toate argumentele pe care instanța le aduce pentru a demonstra că: - valoarea economică a proprietății intimatului-pârât D. V. va scădea; - drepturile intimatului-pârât D. V. sunt afectate întrucât acesta deține în proprietate exclusivă doar suprafața de 1,85 m.p., - lotul desemnat pentru intimatul-pârât D. Vald este insignifiant nu au temei legal, instanța făcând o greșită aplicare a art.728 Cod civil.
De asemenea, a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 315 Cod procedură civilă, după cum a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 621, 622 Cod civil.
Pe aspectul cheltuielilor de judecată, a arătat că prezenta cerere de chemare în judecată este consecința refuzului intimaților-pârâți de a soluționa diferendele pe cale amiabilă. De aceea, trebuie puse în sarcina celor care au determinat nașterea litigiului. Indiferent de rezultat, recurenta-reclamantă nu se va găsi în culpă procesuală, întrucât nu
aceasta a determinat nașterea litigiului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 și următoarele, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii sale, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește cererea sa de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, dovedite cu facturi fiscale (facturile . nr. 250/20.03.2014, în cuantum de 4.180,26 lei și . nr. 261/05.05.2014, în cuantum de 4.130,44 lei).
Cele două facturi totalizează suma de 8.310,70 lei - cheltuieli de judecată în apel, achitate de recurentul-pârât Societății Civile de Avocatură „Clark & Z.", conform contractului de asistență juridică prin care a fost stabilit un onorariu de 1500 EURO + TVA - plătibil în 2 rate egale la valoarea leu/euro din ziua facturării.
Onorariul, deși achitat în totalitate de recurentul-pârât D. V. F., a fost acceptat în considerarea faptului că societatea de avocatură îi va reprezenta pe ambii apelanți-pârâți în faza de apel și mai ales în considerarea întregului volum de muncă pe care societatea de avocatură aleasă urma să îl presteze și pe care l-a prestat cu succes: - analizarea dosarului de fond al Judecătoriei sectorului 1 București nr._/299/2007; - analizarea dosarului de apel al Tribunalului București - Secția a III-a Civilă nr._/299/2007; - analizarea dosarului de recurs al Curții de Apel București - Secția a IX-a civila și pentru cauze privind proprietatea intelectuala nr._/299/2007; - analizarea dosarului Judecătoriei Sectorului 1 București nr._/299/2007, în rejudecarea cauzei; - analizarea dosarului de apel al Tribunalului București - Secția a V-a Civila, la sentința civilă data în rejudecarea dosarului nr._/299/2007; - analizarea dosarului de fond al Judecătoriei Sectorului 1 București nr._, disjuns din dosarul nr._/299/2007; - formularea motivelor de apel în dosarul nr._ ; - reprezentarea apelanților-pârâți D. V. F. și I. E. G. în fața Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă; - formularea de concluzii scrise.
Aceste cheltuieli au fost efectuate numai în dosarul de apel și nu pentru fondul cauzei, cum în mod greșit a reținut instanța de apel prin decizia civilă atacată.
De asemenea, recurentul-pârât a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 din Statutul profesiei de avocat, onorariul de avocat - sub aspectul cuantumului și al modalității de plata - se stabilește liber, prin contractul de asistență juridică încheiat cu clientul, în baza acordului de voință intervenit între avocat și client, în speță contractul nr._/2013.
Or, având în vedere volumul foarte mare de documente, ca și restul elementelor enumerate ce se iau în calcul la stabilirea onorariului de avocat și în mod special faptul că pentru această suma au fost reprezentați ambii apelanți-pârâți, apreciază că suma de 1500 EURO + TVA, respectiv 8.310,70 lei, este una perfect justificată, nu este o sumă excesivă, necesar a fi micșorată de instanța de judecată.
Mai învederează faptul că, deși suma reprezentând onorariu avocat este de 1500 EURO (echivalent lei la data facturării), atâta timp cât aceasta a fost calculată și plătită cu includerea taxei pe valoarea adăugată, consideră că partea căzută în pretenții trebuie să suporte, ca destinatar final, cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat, inclusiv TVA.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, art. 304 pct. 9 coroborate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă.
La data de 12.08.2015, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, a arătat că argumentele invocate nu sunt de legalitate, ci numai de temeinicie, care nu pot fi cercetate în recurs.
Totodată, aprecierile recurentului-pârât referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată sunt nefondate.
Nu a constituit motiv de recurs nici faptul ca instanța face referire la cheltuielile de la judecata fondului cauzei și nici faptul că aceste cheltuieli sunt datorate numai pârâtului D., și nu ambilor pârâți; prin urmare, aceste aspecte nu mai pot fi puse în discuție.
Totodată, practica în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
În același sens dispune și decizia nr. 401/14.07.2005 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Un alt aspect pe care îl pune în discuție apărătorul pentru a justifica cuantumul onorariului îl reprezintă munca depusă pentru studierea dosarelor casate. Intimata-reclamantă solicită să se constate faptul ca nu se poate pune în sarcina sa acțiunea recurentului-pârât de a schimba apărătorul. În discuție se poate pune numai munca depusă de către apărător în susținerea apelului.
Analiza devoalează faptul că gradul de dificultate a judecații în apel a fost redus, munca depusă a fost minimă - 2 termene de judecată, dintre care unul pentru lipsă apărare, la al treilea termen fiind puse concluziile; complexitatea redusă a probatoriului administrat (exclusiv proba cu înscrisuri aflate la dosarul cauzei); valoare neevaluabilă în bani a litigiului. Sunt criterii suficiente pentru a justifica scăderea cuantumul onorariului în temeiul art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
La data de 26.08.2015, intimatul-pârât D. V. F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante ca fiind neîntemeiat.
1. În motivare, a arătat că, rejudecându-se cauza în limitele de casare - din punctul de vedere al coproprietății existente între părți - practic, ceea ce era de stabilit prin expertiză (ca probă esențială a cauzei) în situația judecării în fond a unui partaj judiciar era dacă terenul este în coproprietate obișnuită sau dacă este în coproprietate forțată și perpetuă și, în situația în care ar fi fost obișnuită, s-ar fi aplicat prevederile art. 728 Cod civil.
Or, ceea ce expertul F. L. a reținut în raportul de expertiză depus în fondul cauzei a fost că terenul este coproprietate forțată, partajul putându-se astfel realiza doar cu acordul parților - situație reținută în motivarea instanței de apel, în justificarea deciziei civile pronunțate de schimbare în tot a sentinței civile apelate.
În aceste condiții, apreciază ca decizia civilă atacată este cât se poate de clară și concisă, oferind părților și instanței de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
2. Instanța de apel a aplicat în mod corect principiile legale în materia partajului judiciar, prevederile art. 728 Cod civil, conform cărora nimeni nu poate fi obligat a rămâne în stare de indiviziune, neavând aplicare în cauză, căci coproprietatea forțată și perpetuă, aflată dincolo de voința coproprietarilor, are ca obiect bunuri care, prin natura sau prin destinația lor, asigură folosința normală a spațiilor aflate în proprietate exclusivă.
Astfel, imobilul, construit de părinții lui Iulich M. (autoarea recurentei) - G. G. și Ș. - a fost conceput ca o unitate locativă distinctă, pentru o singura familie - părinții la parter și fiica/nepoata la etajul 1.
Actualul nivel intitulat „demisol" (ce în prezent aparține lui I. E. G.) a avut inițial destinația de „subsol" nelocuibil.
Pe cale de consecință, terenul liber de construcții aferent imobilului în cauză nu a fost conceput pentru a fi utilizat - și eventual împărțit - în mod distinct de trei coproprietari din familii diferite, dispuși cu apartamente de sine stătătoare pe trei nivele, respectiv subsol, parter și etaj, curtea nefiind concepută cu o configurație care să permită acest lucru.
În urma încheierii contractelor de vânzare-cumpărare succesive, părțile au devenit proprietari exclusivi ai unor unități individuale din compunerea unui condominiu (conform extrasului de carte funciara) și coindivizari forțați atât pe anumite spații ale clădirii, cât și pe terenul pe care se află construcția și terenul aferent, ce constituie curtea.
Mai mult, ceea ce instanța de apel a reținut la fel de corect este și faptul că între părți nu a intervenit nicio învoială în privința lotizării și niciun acord cu privire la împărțirea terenului pe loturi - acord absolut necesar sistării stării de indiviziune forțată.
3. Față de susținerile recurentei-reclamante cu privire la încălcarea prevederilor art. 315 Cod procedură civilă, intimatul-pârât a arătat că, prin sentința civilă nr. 5494/24.04.2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, instanța a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată, reținând că „nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni având ca obiect ieșirea din indiviziune, în sensul că nu rezultă existența unei stări de coproprietate, chiar forțată și perpetuă, asupra terenului a cărui partajare se solicita".
Analizând apelul formulat de reclamantă, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin decizia nr.1161A/06.10.2008, l-a admis reținând că: „Susținerile reclamantei au fost probate cu actele depuse la dosar din care rezulta dreptul indiviz la fiecărei părți ..., probe ce atestă că asupra terenului liber de construcții părțile dețin cote de proprietate diferite, situație în care nu se poate aprecia că prezenta acțiune este inadmisibilă, chiar dacă respectivele cote au fost determinate ca suprafețe în metri pătrați, ieșirea din indiviziune presupunând o operațiune de împărțire efectivă și de atribuire în concret a folosinței suprafeței de teren în discuție".
Astfel, singura limită în care instanța de fond din prezenta cauză era ținută să judece era aceea a „situației de indiviziune existentă între părți".
Contrar celor indicate de recurenta-reclamantă în cuprinsul motivelor de recurs, nicăieri în cuprinsul acestei decizii civile nu se impune instanței de rejudecare o ieșire din această indiviziune, instanța de apel limitându-se doar la a constata că acțiunea este admisibilă, între părți existând o stare de indiviziune.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115-118 și art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. Referitor la recursul declarat de recurenta-reclamantă, Curtea are în vedere sub un prim aspect faptul că cel de-al șaptelea motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Tribunalul a prezentat argumentele decisive și suficiente care au stat la baza soluției pe care a adoptat-o, și anume că terenul în litigiu nu este partajabil, în considerarea faptului că „o astfel de partajare a unui teren de mici dimensiuni și față de modul de amplasare a acestuia contravine total unei posibilități de valorificare economică ulterioară a acestuia de către oricare dintre copartajanți, precum și împrejurarea că lipsa acordului unuia dintre coproprietari cu privire la o astfel de modalitate de partajare este esențială”, reținând și „că ar fi putut fi admisă o asemenea propunere doar în situația extremă a acordului tuturor copărtașilor și a unei înțelegeri amiabile între aceștia”.
2. Critica formulată de către recurenta-reclamantă ce vizează încălcarea unei norme juridice de procedură - art. 315 Cod procedură civilă -, va fi încadrată, în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, în cel de-al cincilea motiv de recurs, care are caracter de normă specială față de cea cu caracter general cuprinsă în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, și analizată ca atare. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă; toate neregularitățile procedurale care nu sunt enunțate în alte motive de recurs au fost integrate astfel într-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.
Într-adevăr, potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
În cauză însă, statuând asupra admisibilității acțiunii introductive formulate de reclamantă, instanța de recurs care a soluționat calea de atac în ciclul procesual anterior nu a stabilit și obligativitatea împărțirii efective a terenului liber de construcții prin formarea și atribuirea de loturi, ci strict existența unei stări de indiviziune asupra acestuia.
Astfel, prima instanță reținuse că nu s-a făcut dovada existenței unei stări de indiviziune a părților asupra aceluiași bun, de vreme ce nu toate cotele-părți din dreptul de proprietate asupra terenului menționate în contractele de vânzare-cumpărare se raportează la întregul teren de 577,83 m.p. (de exemplu, I. A. a dobândit 30 % din terenul în suprafață de 209 m.p.). Consecința juridică a inexistenței unei stări de indiviziune asupra unui bun este aceea că nu se poate proceda la o împărțire a sa, prin formare și atribuire de bunuri. Reciproca nu este însă totdeauna adevărată, astfel că existența unei stări de indiviziune nu conduce neapărat la concluzia că se impune realizarea efectivă a unui partaj, fiind necesar să fie îndeplinite și alte condiții, ci doar la aceea că se impune o analiză pe fond inclusiv a existenței unei asemenea posibilități.
Ținute de una din limitele caracterului devolutiv al căilor de atac, conform căreia efectul devolutiv vizează numai ce s-a judecat de către prima instanță (tantum devolutum, quantum iudicatum), în temeiul art. 294 alin. 1 și art. 316 rap. la art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă, instanțele care au soluționat apelul și recursul în ciclul procesual anterior nu puteau să verifice decât dacă s-a reținut corect inexistența unei stări de indiviziune.
Faptul că s-a procedat astfel rezultă din aceea că, la argumentul recurenților-pârâți conform căruia instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 728 Cod civil, care privesc ieșirea din indiviziune obișnuită și normală, și nu situația coproprietății forțate și perpetue, Curtea nu a dat un răspuns pe fond, ci a arătat că acesta constituie un motiv formal, pentru că indiviziunea forțată nu a făcut obiectul considerentelor deciziei atacate. Totodată, din argumentul final și decisiv al Curții („Cum asupra situației de fapt instanța a reținut … existența unui drept indiviz al fiecăreia dintre părți asupra terenului liber de construcții … nu se poate reține că legea a fost greșit aplicată prin reținerea admisibilității acțiunii de ieșire din indiviziune”) reiese că admisibilitatea acțiunii introduse de reclamantă a fost înțeleasă strict ca derivând din simpla existență unei stări de indiviziune între părți, aplicarea în concret a art. 728 Cod civil constituind o chestiune distinctă („Critica este în afara soluției de ieșire din indiviziune, vizând nu o interpretare greșită a dispozițiilor legale, ci modalitatea de aplicare a acesteia”).
Prin urmare, apărarea pârâților privind posibilitatea realizării unui partaj în condițiile existenței unei coproprietăți forțate și perpetue (ca specie de proprietate comună alături de coproprietatea obișnuită și temporară) nu a fost examinată prin decizia instanței care a soluționat primul recurs și implicit nici tranșată cu autoritate de lucru judecat, care să se opună rediscutării ei în cel de-al doilea ciclu procesual.
3. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Referitor la înțelesul sintagmei „încălcarea sau aplicarea greșită a legii” trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.
Raportând aceste considerații de ordin teoretic la cel de-al treilea motiv de recurs invocat în prezenta cauză, Curtea reține că în categoria textelor de lege ce implică a apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se includ și regulile de drept privind includerea terenului neconstruit în categoria bunurilor aflate în coproprietate forțată.
În acest sens, instanța de recurs are în vedere că potrivit art. 6 alin. 6 din noul Cod civil: „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi”.
Conform art. 646 pct. 1 noul Cod civil, se află în coproprietate forțată, între altele, bunurile prevăzute la art. 649, iar art. 649 alin. 1 lit. a noul Cod civil prevede că: „Sunt considerate părți comune, în măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel, terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafața construită, cât și din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinației construcției, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; pentru eventuala suprafață excedentară proprietarii sunt titularii unei coproprietăți obișnuite”.
Textele de lege citate nu fac decât să confirme soluția care s-a impus în jurisprudență și în literatura de specialitate sub imperiul legislației anterioare (Legea nr. 5/1973, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 230/2007) în privința raporturilor juridice în legătură cu dreptul de proprietate într-un condominiu.
Astfel, prin excepție de la regula potrivit cu care proprietatea comună pe cote părți este temporară, există situații în care coproprietatea apare ca fiind forțată și perpetuă, dincolo de voința coproprietarilor. De regulă, ea are ca obiect bunuri care prin natura sau prin destinația lor pot fi folosite de mai mulți coproprietari. Prin definiție, bunurile de folosință comună, asupra cărora există coproprietate forțată, sunt accesorii față de altele care sunt bunuri principale și care sunt proprietatea exclusivă a fiecărui coproprietar. Prin urmare, coproprietatea forțată și perpetuă are caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate exclusivă, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că o cotă parte din coproprietatea forțată se transmite automat odată cu bunul principal, independent de existența unei mențiuni exprese în acest sens în cuprinsul actului, iar pe de altă parte, că aceasta se poate înstrăina numai odată cu bunul principal. Această din urmă coproprietate se menține independent de voința copărtașilor și este determinată de destinația bunului respectiv.
Transformarea părții din terenul neconstruit necesar utilizării normale a construcției în proprietate exclusivă ar fi de natură să aducă atingere exercitării în bune condiții a dreptului de proprietate asupra apartamentelor ce revin părților în exclusivitate și în virtutea căreia legiuitorul a consacrat caracterul forțat și perpetuu al coproprietății asupra sa.
Mai mult decât atât, nici acordul actualului proprietar nu poate să conducă la partajarea acestui bun, care nu este permisă de lege și pentru a proteja interesul proprietarilor ulteriori, ce ar avea la rândul lor nevoie de această parte comună a imobilului ce asigură o folosință la nivelul cel mai bun posibil a apartamentului aflat în proprietate exclusivă. Este de menționat faptul că, prin decizia nr. 1514 din 15 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a constatat că sunt neconstituționale prevederile art. 45 alin. 3 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare: „Prin excepție de la dispozițiile alin. (2) și prin derogare de la prevederile art. 39 din Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, încetarea destinației de folosință comună pentru părțile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî motivat, cu o majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor", reținând și că: „Cel mult, reglementarea criticată putea să completeze art. 39 din Legea nr. 230/2007, având în vedere destinația părților comune, în sensul că, în unanimitate, proprietarii unui condominiu pot înstrăina unele părți comune din imobil ce ar pune în valoare construcția respectivă și nu ar afecta rezistența construcției și funcționalitatea utilităților comune”.
Din această perspectivă, apreciind că un teren neconstruit în suprafață de 168,10 m.p. (din care expertul a lăsat în continuare în indiviziune o alee de 65 m.p., formând loturi pentru 103,10 m.p.) este unul de mici dimensiuni și că modul de amplasare a acestuia (care conduce la formarea unor loturi cu suprafețe mici: 12,30 m.p., 1,85 m.p., 12,80 m.p., 76,05 m.p. de la clădirea aflată în spatele terenului și până la stradă, de-a lungul aleii) contravine unei posibilități de valorificare economică ulterioară, instanța de apel și-a folosit corect puterea de apreciere, argumentele folosite în susținerea soluției fiind pertinente și suficiente.
Neînțelegerile între părți cu privire la folosirea terenului neconstruit (ca și a celorlalte părți din imobil aflate în coproprietate forțată, precum conductele de distribuție și coloanele instalațiilor de apă, canalizare, încălzire, energie electrică; casa scării; ascensorul; structura de rezistență; fațadele; acoperișul) nu au ca sancțiune legală ieșirea din indiviziunea asupra acestuia.
Pe de altă parte, dat fiind că reclamanta a pornit prezentul demers judiciar soluționat în defavoarea sa, punându-i astfel pe pârâți în situația de a-și formula o apărare și implicit de a efectua cheltuieli în legătură cu desfășurarea procesului, aceasta se află în culpă procesuală, astfel că în mod legal a fost obligată, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, la suportarea lor.
II.1. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-pârât, Curtea reține, în primul rând, că ipoteza a doua a celui de-al nouălea motiv de recurs - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.
Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
Curtea constată că primul motiv de recurs vizează faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că onorariul de avocat menționat în cele două facturi depuse la dosar ar fi fost plătit pentru apărarea exercitată în primă instanță, iar nu în apel. Critica se referă astfel la situația de fapt reținută de către instanța de apel, considerată de recurentul-pârât o consecință a interpretării greșite a probelor administrate în cauză (facturile . nr. 250/20.03.2014 și . nr. 261/05.05.2014), iar nu la încadrarea în drept a situației respective, ceea excede conform celor expuse anterior controlului instanței de recurs.
2. Potrivit art. 274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată; așadar, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile proprii, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul. Conform alin. 3 al acestui text de lege: „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Fundamentul acestei obligații, care constituie un caz particular de răspundere civilă, îl constituie culpa procesuală, adică împrejurarea că partea, prin atitudinea sa în proces, a determinat aceste cheltuieli, fie solicitând recunoașterea unui drept pe care nu îl are, fie neexecutându-și o obligație care îi incumbă. Temeiul acestei obligații îl poate constitui așadar fapta de a promova o acțiune în justiție în condițiile arătate, precum și aceea de a formula apărări în proces, însă nu prin sine însăși, ci prin prisma împrejurării că reflectă nerecunoașterea și implicit nerespectarea dreptului reclamantului.
Culpa procedurală este cea care determină aplicarea efectelor contractului de asistență juridică dintre avocat și partea în favoarea căreia s-a soluționat litigiul și asupra părții căzute în pretenții, conform principiului că regula în materia reparării prejudiciului în domeniul răspunderii civile delictuale este repararea integrală a prejudiciului produs.
De asemenea, conform art. 127 alin. 2 din Statutul profesiei de avocat din 2011, onorariile avocațiale sunt stabilite în funcție de dificultatea, complexitatea și durata cazului. Mai mult, alin. 3 al aceluiași art. 127 prevede că onorariile avocaților vor fi stabilite în considerarea următoarelor elemente: timpul și volumul muncii depuse pentru executarea mandatului primit sau a activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau alți specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
În fine, criteriile aplicate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului se referă la realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, inclusiv al onorariilor avocaților (cauza S. și P. împotriva României, hotărârea din 28.09.2009).
Fără a nega respectarea criteriilor impuse de art. 127 din Statutul profesiei de avocat din 2011 în raporturile juridice dintre recurentul-pârât și avocații săi, Curtea reține în schimb că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 274 Cod procedură civilă pentru suportarea totalului onorariilor de către intimata-reclamantă, respectiv caracterul corespunzător cu „valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”, privit, prin prisma aplicării criteriului „tabloul onorariilor minimale”, în raport de limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocați pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător. De fapt, niciunul din cele două criterii (proporționalitatea cu valoarea pricinii și proporționalitatea cu munca îndeplinită de avocat) nu poate fi privit izolat și în abstract, fiind necesar să se ia în considerare, în estimarea pe care o face instanța asupra rezonabilității onorariului, și un indicator obiectiv și concret de evaluare a muncii prestate de avocat la care să se raporteze acele criterii, iar singurul instrument utilizabil în scopul arătat este dat de limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocați pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător - aplicându-se astfel regulile generale de stabilire a valorii de piață a unui serviciu.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursurile ca nefondate.
De asemenea, în temeiul art. 316, 298 și 274 Cod procedură civilă, Curtea constată că recurenta-reclamantă, care se află în culpă procesuală sub aspectul respingerii recursului propriu, este obligată să plătească recurentului-pârât cheltuielile de judecată aferente apărării realizate în legătură cu acest recurs, reprezentând o parte din onorariul avocatului angajat, conform art. 275 Cod procedură civilă, apreciată de instanță ca fiind de 5.000 lei din totalul de 6.200 lei. Curtea va face în același timp și aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, astfel că va obliga recurenta-reclamantă să suporte numai o parte din cheltuielile efectuate în cauză de partea adversă, considerate necesare și cu caracter rezonabil, respectiv 4.000 lei din totalul de 5.000 lei, achitat de către recurentul-pârât avocatului său. Au fost avute în vedere, pe de o parte, timpul și volumul de muncă solicitate pentru redactarea întâmpinării, stabilite în raport de împrejurarea că raționamentul recurentei-reclamante din recursul propriu și respectiv apărarea recurentului-pârât sunt construite, în esență, pe aceleași elemente învederate și în fața instanțelor de fond, iar pe de altă parte, limitele cuantumului onorariilor percepute de regulă de avocați pentru cauze cu un grad de dificultate asemănător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă M. (B.) M. și de recurentul-pârât D. V. F. împotriva deciziei civile nr. 1640A din 23.10.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât I. E. G., ca nefondate
Obligă recurenta-reclamantă să plătească recurentului-pârât D. V. F. suma de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 275 și art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. HOROLOMEI
GREFIER
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex. 2/30.09.2015
T.B. Secția a IV-a Civilă - E. R.
- A. M. B.
Jud. Sector 1 București - S. A.
| ← Anulare act. Decizia nr. 916/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 169/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
