Pretenţii. Decizia nr. 362/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 362/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-03-2015 în dosarul nr. 11669/4/2012
Dosar nr._
(1632/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.362
Ședința publică de la 19.03.2015.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află rejudecarea cauzei, în urma casării cu reținere a deciziei civile nr. 458 din 16.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, dispusă prin decizia civilă nr. 1566 din 23.10.2014, privind pe recurenta reclamantă B. F. și recurentul pârât M. G. A..
P. are ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Ranetti R. A., în calitate de reprezentant al recurentei reclamante B. F., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la fila 17 din dosar, avocatul G. M. C., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. G. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2014, eliberată de Baroul București, atașată la fila 16 din dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au obiecțiuni de formulat la raportul de expertiză tehnică autor, respectiv nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul apelului, în rejudecare.
Avocatul recurentei reclamante B. F., în rejudecare, solicită admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 5.729,84 euro, reprezentând contravaloare autoturism, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în această fază procesuală de către domnul expert P. A..
Solicită obligarea părții adverse și la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de expert.
Avocatul intimatului pârât, având în vedere că prin raportul de expertiză întocmit de domnul expert P. A. s-a stabilit un prejudiciu în cuantum de 5729,84 euro, solicită obligarea părții pe care o reprezintă la plata acestei sume.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3690/08.04.2013 Judecătoria sectorului 4 București a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B. F., în contradictoriu cu pârâtul M. G. A. și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 27.119, 07 Euro, în echivalent în lei la cursul BNR de la data plății și la plata sumei de 4.172,2 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, la data de 09.04.2012, sub dosar nr._ , reclamanta a chemat în judecată pe pârât, solicitând obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a sumei de 27.140 Euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând sume retrase din contul acesteia și nerestituite până în prezent, obligarea pârâtului la restituirea autoturismului Chevrolet Kalos, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a terenului în suprafață de 350 mp, situat în intravilanul com. Vidra, ., având nr. cadastral_, înscris în cartea funciară_ a ., dobândit de pârât în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E. D. C. sub nr. 454/18.03.2011, terenului în suprafață de 350 mp, situat în intravilanul com. Vidra, ., având nr. cadastral_, înscris în cartea funciară_ a ., dobândit de pârât în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E. D. C. sub nr. 455/18.03.2011, contravalorii autoturismului Chavrolet Kalos având numărul de identificare KL1SF48TJ8B183977, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în urmă cu aproximativ 5 ani l-a cunoscut pe pârâtul M. G. A., au încercat să dezvolte împreună o afacere, dar care nu a dat rezultatele scontate, iar în aceste condiții, din dorința unui trai mai bun, reclamanta a plecat în Italia, iar pârâtul a rămas în România în speranța redresării afacerii. În acest timp, afacerea din România a eșuat, iar pârâtul venea sporadic în Italia, în speranța unui loc de muncă, dar cum pârâtul nu reușea să se angajeze, se întorcea în România, apoi, dezamăgit de insuccesul de acasă, revenea în Italia.
Reclamanta a precizat că i-a dat pârâtului puteri depline de operare asupra contului său bancar, deschis la Raiffeisen Bank, Agenția Toporași .
Ulterior, a semnat procura autentificată de Consulatul General al României la Torino sub nr._/01.10.2010, prin care l-a împuternicit pe pârât să circule și să înmatriculeze în România, pe numele său, autoturismul Chevrolet Kalos.
În cele din urmă, a semnat o a doua procură, autentificată de Consulatul General al României din Torino, sub nr. 2364/09.03.2011, prin care l-a împuternicit pe pârât să cumpere în numele său și pentru sine un teren intravilan în jud. Ilfov.
Reclamanta a precizat că a aflat că pârâtul nesocotise cu totul mandatul dat: i-a retras din bancă toate economiile, a înmatriculat autoturismul Chavrolet Kalos pe numele său și a cumpărat pe numele său, dar din economiile reclamantei, cele două terenuri mai sus amintite.
Reclamanta a învederat instanței că în ceea ce privește contul bancar, acesta extrăgea întreaga sumă imediat ce era depusă.
Reclamanta a precizat faptul că pârâtul aștepta să obțină de la bancă un extras de cont prin care se confirma depunerea banilor, îi comunica extrasul, și apoi folosea banii în interes personal. Dacă în ceea ce privește contul bancar, pârâtul se putea prevala de un mandat, în ceea ce privește înmatricularea, reclamanta a precizat că presupune că aceasta s-a făcut în baza unei plăsmuiri, pârâtul semnând-o în fals pe contractul de vânzare-cumpărare.
În ceea ce privește imobilele, reclamanta a arătat că a semnat procura la data de 09.03.2011, în data de 18.03.2011, a trimis banii, pe care pârâtul i-a ridicat în aceeași zi, dar a achiziționat cele două terenuri din . său și nu pe numele reclamantei cum era împuternicit.
Pe cale de consecință, s-a solicitat instanței să constate că pârâtul, în calitate de mandatar, a extras din contul său suma totală de 27.140 Euro, pe care a utilizat-o în interesul său exclusiv. Reclamanta nu a consimțit niciodată la înstrăinarea autoturismului Chevrolet Kalos către pârât. Dimpotrivă, l-a împuternicit pe pârât să înmatriculeze autoturismul pe numele reclamantei, Prin urmare, între părțile din prezenta cauză nu s-a îndeplinit acordul de voință stipulat de art. 942, 948, pct.2 și art. 1294 C.civ.. În aceste condiții, s-a solicitat obligarea pârâtului la restituirea autoturismului, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea autoturismului nu ar mai fi posibilă, s-a solicitat obligarea pârâtului la restituirea contravalorii autoturismului.
Reclamanta a precizat că l-a împuternicit pe pârât să achiziționeze un imobil pe raza județului Ilfov. Cele două imobile au fost achiziționate de pârât cu bani sustrași din contul reclamantei, cele două contracte fiind semnate chiar în data în care suma de 10.000 de Euro a fost ridicată din contul reclamantei, astfel încât adevăratul proprietar al terenurilor este reclamanta.
La data de 08.10.2012, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a sumei de 34.622 RON, în echivalent în lei la data plății reprezentând: sume retrase din contul reclamantei și nerestituite până în prezent, sume împrumutate și nerestituite, precum și contravaloarea autoturismului marca Chavrolet Kalos având numărul de identificare KL1SF48TJ8B183977, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii modificatoare, reclamanta a arătat că în fapt, în legătură cu sumele extrase din contul Raiffeisen Bank: la data de 20.12.2010, aceasta a depus în contul Raiffeisen Bank SA, Agenția Toporași suma de 15.000 de Euro, iar în aceeași zi a efectuat operațiunea de cumpărare de unități de fond ale aceleiași bănci pentru suma de 15.000 de Euro.
La data deschiderii contului, reclamanta l-a împuternicit pe pârâtul M. G. A. să efectueze operațiuni bancare pe numele său.
Ulterior, prin procura autentificată sub nr. 2364/09.03.2011, de Consulatul General al României la Torino, l-a împuternicit pe pârât să achiziționeze în numele său un teren intravilan în jud. Ilfov.
În baza împuternicirii date pentru efectuarea de operațiuni bancare în numele său, la data de 17.03.2011, pârâtul a răscumpărat unități de fond în sumă de 10.000 de Euro și a ridicat 9.950 Euro în numerar. Costul total al operațiunii de ridicare de numerar și comisioanele bancare a fost de 10.000, 04 Euro.
La data de 18.03.2011, pârâtul a achiziționat două terenuri pe numele său, iar nu pe numele reclamantei, așa cum fusese convenit.
La data de 06.04.2011, pârâtul a dispus răscumpărarea altor unități de fond, în sumă totală de 2.146 Euro, iar în aceeași zi, din contul reclamantei, pârâtul a retras suma de 2.129, 30 de Euro, costul total al operațiunii de ridicare de numerar și comisioanele bancare fiind de 2.143, 03 Euro.
Ca și în cazul extragerii din data de 17.03.2011, sumele retrase în data de 06.04.2011 au fost folosite de pârât în interes propriu și nu i-au fost restituite nici până în prezent.
Prin urmare, paguba provocată de pârât în ceea ce privește contul bancar este de 10.000, 04 Euro+2.143, 03 Euro, adică 12.143, 07 E uro.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 7.500 de Euro, sumă împrumutată și nerestituită. Reclamanta a precizat că l-a împrumutat pe pârât cu această sumă pentru achiziționarea unui camion, pârâtul a achiziționat într-adevăr un camion cu care își desfășoară activitatea de transporturi rutiere, dar nu i-au fost transmise documentele în acest sens ,dar nici până în prezent nu i-a fost restituită suma de 7.500 de Euro.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea contravalorii autoturismului marca Chevrolet Kalos, având în vedere că a achiziționat în Italia un autoturism marca Chevrolet Kalos, prin procura autentificată sub nr._/01.10.2010, de Consulatul General al României la Torino, l-a împuternicit pe pârât să înmatriculeze autoturismul pe numele acesteia, dar cu toate acestea, prin manopere frauduloase, pârâtul a înmatriculat în România autoturismul pe numele său, autoturismul fiind achiziționat în rate, pe care este nevoită să le plătească în continuare până la data de 15.04.2012. Valoarea totală a contractului este de 14.976 Euro, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 14.976 Euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin înmatricularea frauduloasă a autoturismului pe numele său.
La data de 05.10.2012, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că părțile au trăit în concubinaj, cu gândul comun de a se căsători și de a întemeia o familie. Este adevărat că reclamanta i-a emis o procură pentru a avea acces la contul bancar, dar ceea ce omite aceasta să precizeze este faptul că părțile, fiind concubini, aveau drepturi egale de a depune și de a retrage bani, ceea ce s-a și întâmplat.
Pe de altă parte, acei bani retrași de pârât la ordinul reclamantei au fost ulterior cheltuiți în comun în cadrul familial pe care părțile l-au avut. Referitor la solicitarea privind autoturismul marca Chevrolet Kalos, însăși reclamanta a înțeles să îi vândă acest autoturism și din această perspectivă nu există nici un fel de fals.
Instanța de fond a reținut că în ceea ce privește restituirea sumei de 12.143, 07 Euro, reprezentând sume ridicate de pârât din contul bancar al reclamantei, din extrasul de cont comunicat de Raiffeisen Bank SA rezultă că la data de 18.03.2011, pârâtul a extras din contul bancar al reclamantei deschis la Raiffeisen Bank SA, suma de 9.950 Euro, costul total al acestei tranzacții bancare, incluzând și comisioanele bancare, fiind de 10.000, 04 Euro.
La data de 06.04.2011, pârâtul a extras din același cont al reclamantei suma de 2.129, 30 de Euro, costul total al tranzacției, incluzând și comisioanele bancare fiind de 2.143, 03 Euro.
Suma totală extrasă de pârât din conturile reclamantei este de 12.143, 07 Euro. De altfel, la întrebarea nr. 2 la interogatoriu, pârâtul a răspuns că are cunoștință că extragerile efectuate de acesta rezultă din extrasele de cont.
Pârâtul M. G. A. fusese împuternicit de a efectua operațiuni pe conturile bancare ale reclamantei, astfel cum rezultă și din relațiile comunicate de Raiffeisen Bank SA coroborat cu mențiunile din Procura Specială autentificată sub nr. 3330/03.04.2012, de Consulatul General al României la Torino, în cuprinsul căreia reclamanta declară că revocă mandatul și dreptul de semnătură pe contul său deținut de pârât la Raiffeisen Bank SA, dat domnului M. G. A. prin convenție bancară la data deschiderii contului.
Instanța a reținut de asemenea că anterior, prin procura autentificată sub nr. 2364/09.03.2011, de Consulatul General al României la Torino, reclamanta l-a împuternicit pe pârât ca în numele său și pentru ea să îndeplinească formalitățile necesare și să cumpere un teren intravilan în jud. Ilfov.
Astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară pentru informare eliberate de OCPI Ilfov, terenul în suprafață de 350 mp, situat în intravilanul com. Vidra, ., având nr. cadastral_, înscris în cartea funciară_ a ., dobândit de pârât în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E. D. C. sub nr. 455/18.03.2011, a fost întabulat în cartea funciară pe numele pârâtului M. G. A., iar terenul în suprafață de 350 mp, situat în intravilanul com. Vidra, ., având nr. cadastral_, înscris în cartea funciară_ a ., dobândit de pârât în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E. D. C. sub nr. 454/18.03.2011, a fost întabulat în cartea funciară pe numele pârâtului M. G. A., deși acesta fusese mandatat să achiziționeze terenurile pe numele reclamantei, prin urmare, extragerile de numerar din contul reclamantei nu au fost folosite în beneficiul acesteia, în vederea achiziționării de bunuri în patrimoniul acesteia.
În ceea ce privește susținerile pârâtului în sensul că banii ar fi fost cheltuiți în comun în cadrul familial, instanța a reținut că aceste susțineri nu au fost dovedite de pârât, acesta nedepunând la dosar facturi, chitanțe, alte documente din care să rezulte că din aceste sume au fost achiziționate bunuri destinate uzului și traiului comun al părților.
În schimb, reclamanta a depus la dosar Contractul de închiriere încheiat la data de 11.04.2006, având ca obiect închirierea apartamentului situat în Torino, ., Italia, contravaloarea chiriei fiind în sumă de 350 de Euro lunar, contravaloare pe care reclamanta dovedește că a achitat-o conform extraselor de cont depuse la dosar. Aceasta a depus de asemenea la dosar facturile nr. 4097 și 4100/18.04.2006, pentru achiziționarea de mobilă și aparatură electrocasnică în vederea utilării apartamentului, prin extrasele de cont depuse la dosar aceasta dovedind de asemenea faptul că a obținut venituri proprii. Reclamanta a dovedit de asemenea faptul că a alimentat contul acesteia din România, deschis la Raiffeisen Bank SA, făcând dovada că la data de 17.12.2010, acesta a extras în numerar suma de 17.000 de Euro, din contul personal deschis la Intesa Sanpaolo Bank Italia, iar la data de 20.12.2010, 3 zile mai târziu, a depus în numerar suma de 15.000 de Euro în conul personal deschis la Raiffeisen Bank SA.
În drept, instanța a reținut că sunt aplicabile prevederile vechiului cod civil în materia contractului de mandat.
Astfel, potrivit art. 1540 C.civ.: „Mandatarul este răspunzător nu numai de dol, dar inca și de culpa comisa în executarea mandatului. Pentru culpa, cand mandatul este fara plata, răspunderea se aplica cu mai putina rigurozitate decât în caz contrariu”.
În conformitate cu art. 1541 C.civ.: „Mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrarile sale și de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar cand ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului”.
Având în vedere dispozițiile legale mai sus enunțate, și întrucât pârâtul a extras suma totală de 12.143, 07 Euro din contul bancar al cărui titular era reclamanta, fără a-și îndeplini obligațiile rezultate din contractul de mandat, acelea de a achiziționa cele două terenuri din . pe numele reclamantei, s-a apreciat că pârâtul se află în culpă contractuală față de reclamantă și are obligația, în temeiul art. 1541 C.civ., de a restitui reclamantei suma de 12.143, 07 Euro, în echivalentul în lei la cursul BNR de la data plății.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei având ca obiect restituirea sumei de 7500 de Euro, reprezentând suma pe care a înmânat-o pârâtului în vederea achiziționării unui autocamion, instanța de fond a reținut că la dosar nu a fost depus în acest sens un contract de împrumut în formă scrisă, având în vedere și imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris în acest sens, dată fiind relația de concubinaj dintre părți de la acea dată, însă reclamanta avea obligația ca în temeiul art. 1169 C.civ., să administreze alte mijloace de probă care să facă dovada împrumutului.
Cu ocazia administrării interogatoriului, pârâtul nu a recunoscut acest aspect, susținând la întrebarea nr. 5 de la interogatoriu faptul că nu a existat un împrumut în valoare de 7.500 de Euro. Într-adevăr, din extrasul de cont depus de reclamantă la dosar rezultă că a existat la data de 11.08.2008 o retragere de numerar din contul reclamantei deschis la IntesaSanpaolo Bank SA, în cuantum de 7.500 de Euro, fără a se menționa care a fost destinația acestei retrageri, însă reclamanta nu a administrat mijloace de probă din care să rezulte că această sumă a fost remisă efectiv sau transferată în contul pârâtului, că voința internă a părților a fost aceea de a încheia un contract de împrumut cu privire la această sumă, iar această sumă a fost utilizată de pârât la achiziționarea unui camion pentru activitatea de transport, nefiind depus la dosar în acest sens un contract de vânzare-cumpărare din care să rezulte achiziționarea efectivă a acestui camion de către pârât. Prin urmare, având în vedere că nu s-a dovedit existența unei convenții de împrumut cu privire la această sumă, pretențiile reclamantei având ca obiect restituirea de către pârât a sumei de 7.500 de Euro au fost apreciate neîntemeiate.
În ceea ce privește plata sumei de 14.976 Euro, reprezentând prejudiciul creat reclamantei de către pârât prin înmatricularea frauduloasă a autoturismului marca Chevrolet Kalos pe numele pârâtului, instanța a reținut că, în fapt, reclamanta a achiziționat prin intermediul unui contract de credit încheiat în Italia autoturismul marca Chavrolet Kalos având numărul de identificare KL1SF48TJ8B183977, valoarea totală a acestui credit fiind de 14.976 de Euro, astfel cum rezultă din adresa emisă de societatea finanțatoare Agos.
Prin Procura autentificată sub nr._/01.10.2010, de Consulatul General al României la Torino, reclamanta l-a împuternicit pe pârât să circule și să înmatriculeze pe numele acesteia autoturismul proprietatea sa marca Chevrolet Kalos având numărul de identificare KL1SF48TJ8B183977.
Conform relațiilor comunicate de Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatricularea Vehiculelor București, acest autoturism a fost înmatriculat în România pe numele pârâtului M. G. A. în baza unui Contract de Vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit având ca obiect autoturismul marca Chevrolet Kalos având numărul de identificare KL1SF48TJ8B183977 încheiat între B. F. și M. G. A. la București, la data de 01.10.2010.
În ceea ce privește acest contract de vânzare-cumpărare, reclamanta a susținut nevalabilitatea acestui înscris. Reclamanta a solicitat prezentarea originalului contractului de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, încă de la termenul de judecată din data de 22.10.2012, dar ca urmare a răspunsului organelor de poliție, a solicitat la termenul de judecată din data de 17.12.2012, ca pârâtul să depună acest înscris în original, având în vedere răspunsul pârâtului de la acest termen, consemnat în încheierea de ședință de la data de 17.12.2012, în sensul că ,,Nu știe dacă mai deține acest înscris, însă în măsura în care îl va găsi, îl va depune la dosarul cauzei”, solicitarea de a depune originalul contractului de vânzare-cumpărare fiind reiterată la termenele de judecată din datele de 11.02.2013, și 11.03.2013.
Deținerea de către pârât a acestui contract în original este dovedită și de răspunsul Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatricularea Vehiculelor București, în care învederează instanței că la dosarul de înmatriculare se reține doar o copie a documentului de proprietate, originalul fiind restituit proprietarului vehiculului.
Având în vedere faptul că pârâtul nu a prezentat originalul contractului de vânzare-cumpărare, deși a fost dovedită existența acestui înscris, s-a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 174 C.proc.civ., care prevăd faptul că „Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deținerii sau existenței înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că l-a ascuns sau l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deținerea înscrisului, nu-l înfățișează la cererea instanței, aceasta va putea socoti ca dovedite pretențiile părții care a cerut înfățișarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris”, instanța urmând a considera ca fiind dovedite în lipsa prezentării originalului contractului susținerile reclamantei cu privire la inexistența consimțământului acesteia în sensul transferului dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantei în cel al pârâtului.
În ceea ce privește răspunsul pârâtului la întrebarea nr. 8 de la interogatoriu, în sensul că ulterior întocmirii procurii, mergând acasă, a discutat cu prietenii din România și i-au spus că dacă vrea să facă înmatricularea pe numele reclamantei, va trebui să meargă la Bacău, având un contract de vânzare-cumpărare din România, doar tip, instanța reține că atât procura încheiată la consulatul României din Torino, cât și contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit au fost încheiate în aceeași zi, 01.10.2010, însă în timp ce procura a fost emisă la Torino, fapt atestat prin înscris autentic, la rubrica ,,Locul încheierii contractului” din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare este menționat ,,București”, deși pârâtul a menționat faptul că acest contract s-a încheiat în Italia, fapt reiterat și la răspunsul la întrebarea nr. 11 la interogatoriu, iar în ceea ce privește prețul contractului, acesta a declarat că suma a fost derizorie, nu a existat o reală tranzacție.
Instanța a constatat ca fiind întemeiată și apărarea reclamantei în sensul că semnătura aplicată pe contractul de vânzare-cumpărare, care cuprinde și o inadvertență a numelui, „B. F.”, nu coincide cu semnătura aplicată pe alte înscrisuri, cum ar fi procurile semnate de reclamantă la Consulatul General al României la Torino.
Toate aspectele reținute mai sus conduc la concluzia că nu a existat un acord de voință al reclamantei în sensul înstrăinării autoturismului către pârât.
În conformitate cu art. 998-999 C.civ, „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa, astfel că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane pentru fapta proprie este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită, existența unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
S-a apreciat că în cauza de față sunt îndeplinite în mod cumulativ toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, pentru fapta proprie, astfel cum se desprind din interpretarea prevederilor legale menționate mai sus, în sensul că pârâtul, prin fapta sa ilicită, constând în înmatricularea autoturismului pe numele său, astfel cum rezultă din dosarul de înmatriculare ,cu nerespectarea voinței reclamantei care îl împuternicise să înmatriculeze autoturismul pe numele reclamantei, a cauzat reclamantei, un prejudiciu, egal cu valoarea autoturismului, de 14.976 Euro, având în vedere că ,deși autoturismul a fost radiat în Italia de pe numele reclamantei la data de 14.11.2010, din cuprinsul extraselor de cont depuse la dosar de reclamantă la dosar rezultă că rata a fost achitată în continuare de către reclamantă în conturile societății de credit Agos Spa.
Culpa pârâtului a fost dovedită prin probele administrate în cauză, în sensul că, deși acesta cunoștea faptul că nu s-a realizat un real transfer al dreptului de proprietate, a înmatriculat autoturismul pe numele său în România, în contra procurii care îl împuternicea să înmatriculeze autoturismul pe numele reclamantei, legătura de cauzalitate dintre fapta licită și prejudiciu fiind de asemenea dovedită prin probele administrate în cauză.
În temeiul art. 274, alin. 1 C.proc.civ. pârâtul fiind în culpă procesuală, instanța l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 4.172,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 3.986, 20 RON reprezentând partea din taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar aferente pretențiilor admise, iar sumele de 111, 60 de lei și 74, 40 RON reprezintă contravaloarea taxelor de traducere a documentelor din limba română în limba italiană, conform chitanțelor . nr. 321/12.12.2012, și chitanței nr._/13.12.2012.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul M. G. A., apel care a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 22.05.2013.
M. G. A. a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și judecând cauza pe fond și admiterea apelului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata .
Apelantul arată că a conviețuit cu intimata reclamantă și că a plecat în Torino lucrând în construcții, chiar în a doua zi de la sosire.
Arată apelantul că nu s-a angajat legal deoarece nu avea documente de ședere legala în Italia, astfel că nu putea avea nici cont bancar, nici domiciliu.
Din banii care intrau în casa, o parte intrau în contul reclamantei deschis la Banca San Paolo, iar alta parte din cheltuielile casei se alocau traiului de zi cu zi.
Susține apelantul că după o perioada de 7 luni a reușit sa-și facă actele de domiciliu în Italia, dar firma la care lucra s-a închis.
În acea perioada intimat lucra la o fabrica ce producea piese pentru industria auto. Adresandu-se patronului sau pentru un loc de munca pentru apelant se decide sa dea o proba de lucru la firma Rem Snc Di Mappano fiind angajat „la negru".
Ulterior au luat decizia sa cumpere o mașina deoarece era foarte utila deplasării la serviciu fiind trecută pe numele intimatei care avea acte legale.
Susține că avansul la mașina de 800 de euro a fost dat de către el, aspect dovedit cu martori.
Mașina a fost bun comun pana în luna a - 04- a 2012 chiar daca a fost înmatriculata pe numele său, în 2010, mașina nu a mai fost folosita din momentul plecării din tara la munca în Anglia, adică din luna a-4-a 2012, ci a fost depozitata în condiții foarte bune, martor fiind M. N. S..
Precizează ca reclamanta nu a contribuit sub niciun fel la prețul combustibilului sau întreținerea mașini din momentul cumpărării și pana în ziua de azi, chitanțele de la combustibilul cumpărat și întreținerea mașini au rămas în Italia deoarece decizia despărțiri a fost luata instantaneu în momentul când a aflat ca aceasta îl înșelase.
Susține apelantul că a deschis o afacere de transport în România toate investițiile făcute timp de 5 ani în aceea firma fiind făcute numai de el.
După o perioada de 3 luni în care a muncit în fabrica la negru, patronul l-a angajat cu contract determinat de 6 luni și cerându-i un cont bancar pentru a putea plăti salariul prin virament, cont pe care nu-l avea, iar pentru a un pierde încheierea contractului i-a dat contul bancar al reclamantei. A lucrat la firmă 2 ani, apoi a intrat într-un program prin care era plătit cu salariu normal de către stat 1 an de zile, iar apoi a intrat în șomaj 7 luni de zile în șomaj. În această perioadă a desfășurat lucrări de amenajări interioare, câștigând bani la negru conform actelor ce le va depune.
Pentru dezvoltarea afacerii din țară, susține apelantul, au luat decizia de a înmatricula mașina în tara.
Cartea de înmatriculare și certificatul de vânzare-cumpărare inclusiv chitanțele de uz casnic și alte chitanțe au rămas în posesia reclamantei.
Nu s-a luat în considerare faptul ca reclamanta și-a radiat singura mașina de la taxe și impozite din Italia și ca a depus plângere de înșelăciune după 2 ani de zile de la înmatricularea autoturismului în România.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost făcut în aceeași zi cu procura de la consulat deoarece a doua zi avea programata plecarea spre București.
Reclamanta nu a avut nicio obiecțiune în ceea ce privește înmatricularea mașini.
În ceea ce privește procura trimisa de reclamantă, pentru a-i achiziționa teren aceasta nu era întocmita corect, neputând-o folosi deoarece în procura nu era menționat locul, lotul, . nu a fost eliberata pentru extragerea banilor din contul reclamantei, în vederea cumpărării, ci a fost data pentru cumpărarea de teren pe numele ei.
Reclamanta l-a trecut ca împuternicit deoarece știa foarte bine ca în contul acela sunt și banii lui.
În ceea ce privește mașina, creditul este un credit de nevoi personale.
Raportat la valoarea creditului contractat din valoarea de 14.976 euro, cat a presupus instanța de fond ca trebuie sa plătească ,apelantul arată că în cel mai rău caz a achiziționat o mașina second - hand depreciata în timp ,nu a ținut seama de uzură și că ar plați incă o data prețul real al acesteia. O mașina de tipul respectiv un valorează mai mult de 4000 euro pe piața, ori plata a_ euro este o îmbogățire fara justa cauza.
Arată ca atât contractul de vânzare-cumpărare, cat și cartea mașinii au rămas în casa din Italia, au fost solicitate de către reclamanta pentru a radia mașina, fiindu-i necesare la fisc pentru a face dovada noului proprietar, și a radia de pe numele ei.
În ceea ce privește contul bancar, fiind concubini depuneau și retrăgeau banii strânși în comun, banii fiind cheltuiți și în cadrul familial, reclamanta neavând cum sa strângă o asemenea suma singura.
Susține că instanța nu a reținut recunoașterile reclamantei conform cărora s-a prezentat în Italia cu acte, deci și cu contractul de vânzare cumpărare pentru a radia de la taxe și impozite autoturismul în Italia, rezultând ca actele mașinii au rămas în casa din Italia.
Apelantul pârât arată că raportat la valoarea creditului contractat din valoarea de 14.976 euro ar trebui să achite contravaloarea unei mașini second hand ce nu valorează mai mult de 4000 euro și, eventual lipsa de folosință.
Intimata-reclamanta a invocat în întâmpinare excepția inadmisibilității formulării cererii de ajutor public judiciar în fața instanței de apel, excepția nulității apelului în temeiul art. 20 alin.3 din Legea nr.146/1997, ținând seama de faptul ca taxa judiciara de timbru nu a fost achitata pana la primul termen de judecata.
Excepția inadmisibilității formulării cererii de ajutor public judiciar în apel a fost respinsă prin încheierea din data de 7.02.2014, apelantul pârât achitând taxa de timbru astfel cum i s-a pus în vedere.
Prin decizia civilă nr.458/A/16.04.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea la plata prejudiciului reprezentat de contravaloarea autoturismului și obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 12.143,07 euro și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că apelantul pârât M. G. A. și intimata reclamantă au locuit împreună în Italia având o relație de concubinaj începând cu anul 2007 și până în anul 2012 așa cum rezultă din probele administrate în cauză, respectiv interogatoriul intimatei reclamante.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că în această perioadă intimata reclamantă a avut un cont deschis la o bancă italiana, înscrisurile relevând că o singură dată a fost depusă suma de 500 euro de către apelantul pârât în contul intimatei reclamante, respectiv la data de 10.03.2011, de când acesta deține un cont bancar la o altă bancă așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Prin urmare, susținerea apelantului conform căreia aveau un cont comun în care erau depuși banii câștigați de ambele părți din salariu sau alte activități nu este conformă realității.
Astfel cum a reținut și instanța de fond apelantul pârât a extras din contul intimatei reclamante deținut la Raiffeisen suma de 12.143,07 euro în baza împuternicirii date de aceasta în vederea cumpărării unor terenuri la data de 18.03.2011 și 6.04.2011. Apelantul pârât a cumpărat terenurile pe numele său așa cum rezultă din copia contractelor de vânzare cumpărare, nerespectând contractul de mandat și folosind sumele de bani în interesul său, iar nu în interesul intimatei reclamante.
În consecință, instanța de fond a constatat în mod corect că apelantul reclamant nu a respectat obligațiile asumate prin contractul de mandat, astfel că, în baza art.1540-1541 din vechiul Cod civil, acesta a fost obligat la plata către intimata reclamantă a sumei de 12.143,07 euro.
Tribunalul a respins, ca urmare, motivul de apel referitor la această sumă.
În ceea ce privește criticile formulate prin motivele de apel referitoare la obligarea apelantului pârât la plata sumei de 14.976 euro ce reprezintă prejudiciul creat intimatei apelante și rezultat din înmatricularea autoturismului Chevrolet Kallos pe numele apelantului pârât în România, tribunalul a constatat că acestea sunt întemeiate.
Astfel, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei intimata reclamantă a cumpărat un autoturism Chevrolet Kallos în anul 2008 contractând un credit bancar pe 6 ani pentru care a achitat rate până la data de 15.04.2014, astfel cum rezultă din extrasele de cont bancar ale intimatei reclamante. Potrivit adresei comunicată de creditor intimatei reclamante valoarea totală a creditului de rambursat este de 14.970 euro.
Deși apelantul susține că a plătit avansul de 800 euro pentru achiziționarea autoturismului, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă ca fiind reală această susținere.
De la data cumpărării autoturismului și până la data înmatriculării acestuia în România, respectiv la data de 19.10.2011, autoturismul a fost folosit de ambele părți având în vedere traiul în comun al acestora.
La data de 1.10.2010, intimata reclamantă l-a împuternicit pe apelantul pârât să înmatriculeze autoturismul în România pe numele acesteia.
În aceeași zi, intimata reclamantă a vândut autoturismul apelantului cu prețul de 1000 euro conform contractului de vânzare cumpărare depus la dosar în copie, iar apelantul pârât îl înmatriculează pe numele său. Astfel cum rezultă din adresa comunicată de serviciul de înmatriculări auto, această operațiune s-a efectuat având și contractul de vânzare cumpărare în original ce a fost restituit apelantului pârât.
Intimata reclamantă a negat că ar fi semnat un astfel de contract de vânzare cumpărare, la dosar nefiind depus originalul contractului.
Din certificatul eliberat de Registrul Public de Automobile din Italia rezultă că la data de 4.11.2010 intimata reclamantă a solicitat încetarea din circulație datorată vânzării autoturismului în străinătate. Nu rezultă, însă, că intimatei reclamante i-a fost necesar pentru efectuarea acestei operațiuni originalul contractului de vânzare cumpărare, așa cum susține apelantul pârât. Prin urmare, originalul acestui contract se află în posesia apelantului, iar contractul nu a fost semnat de intimata reclamantă, concluzie la care a ajuns și instanța de fond.
Chiar și în situația în care în realitate acest contract nu a fost semnat de intimata reclamantă apelantul nu poate fi obligat la plata sumei de 14.970 euro ce reprezintă valoarea totală a creditului contractat de aceasta pentru achiziționarea autoturismului.
Astfel, tribunalul a constatat că intimata reclamantă l-a împuternicit pe apelantul reclamant să înmatriculeze pe numele său autoturismul în România, obligație pe care acesta nu a îndeplinit-o.
Potrivit dispozițiilor art. 1539 din vechiul Cod civil principala obligație a mandatarului este aceea de a executa mandatul și de a da socoteală despre îndeplinirea mandatului.
În baza acestor obligații apelantul reclamant trebuie să dea în primire mandantului, respectiv intimatei reclamante, tot ce i s-a predat în puterea mandatului potrivit art.1541 din vechiul Cod civil, respectiv să restituie autoturismul sau contravaloarea acestuia,contravaloare ce se stabilește la data predării, precum și eventualele prejudicii rezultate din lipsa folosirii bunului.
Suma solicitată de intimata reclamantă nu reprezintă valoarea bunului predat apelantului în calitate de mandatar, ci valoarea creditului contractat pentru achiziționarea autoturismului.
În consecință, tribunalul a constatat că instanța de fond a obligat în mod greșit apelantul pârât la plata acestei sume cu titlu de prejudiciu în conformitate cu dispozițiile art.998-999 din vechiul Cod civil.
Prin urmare, tribunalul, în baza art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea la plata prejudiciului reprezentat de contravaloarea autoturismului, urmând ca pârâtul să fie obligat numai la plata către reclamantă a sumei de 12.143,07 euro, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B. F. și pârâtul M. G. A..
Prin recursul declarat de reclamantă se solicită, în principal, modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârât împotriva sentinței instanței de fond, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru administrarea probei cu expertiză tehnică de evaluare auto și pentru evaluarea contravalorii lipsei de folosință, cu obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, recurenta reclamantă susține că decizia recurată este nelegală, întrucât, prin constatările de la fila 12, instanța de apel pare a aprecia că reclamanta ar fi vândut pârâtului autoturismul în aceeași zi în care l-a împuternicit pe acesta să înmatriculeze autoturismul în România.
Cu toate acestea, în fila următoare, instanța constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că actul translativ de proprietate nu a fost semnat de către reclamantă. În opinia recurentei, neclaritatea considerentelor se datorează volumului mare al deciziei sau a unei simple erori de redactare.
Totuși, concluzia finală și corectă a instanței de apel, anume că reclamanta nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare este fundamentată pe raționamentul judicios al instanței de fond. În fata instanței de fond, reclamanta a contestat faptul că ar fi semnat vreodată contractul și, la cererea sa, instanța l-a obligat pe pârât să prezinte originalul contractului, în vederea verificării de scripte (cerere formulată de reclamantă la 17.12.2012 și reluată la cele două termene de judecată ulterioare).
D. urmare, Judecătoria Sectorului 4 a reținut că actul de vânzare nu a fost semnat de reclamantă, iar după cum s-a arătat, în cele din urmă, instanța de apel a confirmat faptul că reclamanta nu a semnat contractul de vânzare-cumpărare.
În schimb, instanța de apel a omis să constatate că lipsa semnăturii reclamantei pe contractul de vânzare-cumpărare reprezintă și lipsa acordului de voința în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate.
În acest sens, se invocă art. 942 și 948 din Codul civil de la 1865 (sub imperiul căruia s-a produs "transferul" dreptului de proprietate).
Or, lipsa consimțământului reclamantei la înstrăinarea autoturismului va avea o influență hotărâtoare asupra modului de determinare a diminuării activului patrimonial al acesteia, adică a prejudiciului încercat.
În mod greșit (fără suport legal) a apreciat instanța de apel că apelantul-pârât nu va trebui să o despăgubească pe reclamantă cu suma plătită pentru autoturism.
Recurenta reclamantă subliniază faptul că Tribunalul București a apreciat că, în mod greșit, instanța de fond a obligat pârâtul la plata sumei de 14.970 Euro, reprezentând creditul contractat pentru achiziționarea autoturismului și nu la plata valorii bunului "predat".
Or, așa cum s-a arătat mai sus, reclamanta „nu a predat" autoturismul pentru a fi vândut, ci pentru a fi înmatriculat pe numele său.
În ceea ce privește „valoarea” bunului, se impun următoarele precizări:
Reclamanta a demonstrat, cu înscrisurile de la dosar faptul că „valoarea" autoturismului este de 14.970 Euro. Este adevărat că orice autoturism pierde din valoare în timp și este la fel de adevărat că achiziționarea unui autoturism prin intermediul unui credit presupune plata unei sume mai mari decât prețul bunului. Ceea ce a ignorat Tribunalul București este că reclamanta și-a asumat aceste pierderi, ținând seama că urma să se bucure de un autoturism pe care l-a plătit, din munca sa, timp de 6 ani.
Prin urmare, ținând seama că în patrimoniul său, autoturismul Chevrolet Kalos a intrat prin subrogarea reală cu titlu universal a celor 14.970 Euro cheltuiți, rezultă că, din punctul de vedere al patrimoniului său, autoturismul va avea mereu o singură valoare, respectiv 14.970 Euro.
În măsura în care reclamanta ar fi dorit să înstrăineze autoturismul, și-ar fi putut asuma și o pierdere, urmând să accepte să primească mai puțin decât cei 14.970 Euro pe care i-a cheltuit cu dobândirea acestuia.
În schimb, autoturismul a ieșit din patrimoniul său (unde a intrat în schimbul a 14.970 Euro) împotriva voinței sale.
D. urmare, ținând seama de faptul că în patrimoniul său, autoturismul avea valoarea de 14.970 Euro, ieșirea din patrimoniu acesteia, fără acceptul reclamantei, i-a provocat o pagubă tot de 14.970 Euro.
Instanța nu a justificat modul în care a considerat că se va stabili prejudiciul.
Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a apreciat că reclamanta ar fi îndreptățită să primească de la apelantul-pârât o despăgubire, dar egală cu valoarea de piață a mașinii, la momentul la care aceasta a fost înmatriculată pe numele pârâtului și contravaloarea lipsei de folosință a bunului.
S-a arătat mai sus motivul pentru care reclamanta este îndreptățită să recupereze prejudiciul reprezentat de suma efectiv cheltuită de ea pentru cumpărarea mașinii și nu o sumă mai mică.
Totuși, soluția instanței de fond este nelegală și din prisma neindicării vreunui temei legal pe care să se sprijine concluzia expusă, invocându-se în acest sens art. 261 alin.1 pct.5 Cod.proc.civ. de la 1865.
În lipsa indicării unui temei legal, opinia Tribunalului București nu reprezintă o interpretare sau o aplicare a legii, ci o opinie personală, lipsită de forță juridică.
4. Decizia este contradictorie în ceea ce privește respingerea cererii de acordare a despăgubirilor.
Instanța de apel a reținut, pe de o parte că reclamanta este îndreptățită la plata unei despăgubiri (fila 13 paragraful 6) dar, la numai două paragrafe mai jos, decide că în mod greșit a dispus instanța de fond obligarea pârâtului la plata prejudiciului.
Precizează că, prin cererea modificatoare pe care a depus-o la dosarul de fond, la termenul de judecata din 08.10.2012, reclamanta a înlocuit capătul de cerere privind revendicarea autoturismului cu cererea de obligare a pârâtului "la plata contravalorii autoturismului Chevrolet Kalos", adică a solicitat repararea prejudiciului prin plata echivalentului valoric.
Prin urmare, instanța de apel ar fi putut, cel mult, să dispună reducerea despăgubirii (de la valoarea de 14.970 Euro la o valoare mai mica), dar nu exista nicio justificare în fapt sau în drept pentru a se respinge cererea de acordare a unei despăgubiri.
Pentru cele de mai sus, recurenta reclamantă solicită a se constata că, în mod nelegal, instanța de apel a ignorat faptul că aceasta a cheltuit suma de 14.970 Euro pentru achiziționarea autoturismului (suma fiind achitată integral în cursul anului 2014, la 4 ani după ce apelantul-pârât a înmatriculat abuziv mașina pe numele său) și că, în mod nelegal, a admis apelul declarat de pârâtul M. G. A..
În consecința, în temeiul art. 304 pct.9 Cod.proc.civ., recurenta reclamantă solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului.
În subsidiar, solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea administrării probei cu expertiza tehnica de evaluare auto.
Recurenta-reclamantă reiterează faptul că paguba produsă acesteia este suma de 14.970 Euro și că instanța de apel a greșit arătând că prejudiciul ar fi limitat numai la valoarea de piața a mașinii, la momentul înmatriculării pe numele pârâtului, și la contravaloarea lipsei de folosință.
Totuși, așa cum s-a arătat, reclamanta a solicitat repararea prejudiciului prin cererea modificatoare. D. urmare, dacă instanța de apel se considera nelămurită prin probele administrate (în ceea ce privește întinderea prejudiciului), în virtutea art.129 alin.5 teza a 2-a Cod.proc.civ., era obligata să pună în discuția părților necesitatea administrării unei probe suplimentare, respectiv expertiza tehnica auto.
Cu toate acestea, instanța de apel a preferat să respingă capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor, deși la dosar fuseseră administrate probe din care rezulta întinderea prejudiciului.
Prin urmare, în măsura în care se va confirma raționamentul instanței de apel, în ceea ce privește limitarea prejudiciului la valoarea de piața a mașinii și la contravaloarea lipsei de folosința, recurenta-reclamantă solicită a se constata că se impunea administrarea unei probe cu expertiză tehnică, pusă în discuție de chiar instanța de apel. În consecință, daca și instanța de recurs va aprecia că despăgubirea la care recurenta este îndreptățită nu este egală cu valoarea prejudiciului real încercat de către aceasta, solicită a se constata că, pentru justa soluționare a cererii, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării expertizei tehnice.
Recurentul-pârât solicită, prin recursul declarat, casarea hotărârii atacate și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată prin compensarea cheltuielilor din fondul cauzei în sumă de 3986.20 RON, reprezentând cheltuieli cu taxa de timbru din fondul cauzei, cu cheltuielile de judecată din apel, reprezentând taxa de timbru în valoare de 2517 lei, întrucât în apel reclamanta a căzut în pretenții pe capătul de cerere privind plata contravalorii creditului și cu cheltuielile din recurs privind taxa de timbru .
În motivare, recurentul pârât a arătat că, prin acțiunea introductivă, reclamanta a solicitat inițial următoarele sume de bani:_ euro; 4000 euro/contravaloarea autoturismului Chevrolet Kalos.
În subsidiar, solicitând inițial obligarea pârâtului la „restituirea” (deși nu a avut niciodată în proprietate și posesie) terenurilor astfel cum au fost descrise în acțiune (astfel se impunea o acțiune în revendicare/revocatorie...)”
Urmare a precizării acțiunii, reclamanta solicită suma de_ euro, detaliind faptul că s-au retras sume de bani din cont, că ar fi împrumutat pârâtul și ar avea un credit contractat până în 15.04.2014.
În ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea sumei de_.07 euro, recurentul pârât menționează că avea împuternicire totală pe cont de la deschiderea contului și precizează că încă de când trăiau în comun, veniturile părților erau comune și așa cum există la dosarul cauzei extrasul de cont al pârâtului arată că a avut activitate atât remunerată prin contract de muncă, cât și în afara programului de muncă, obținând venituri pe care le-a depus în țară în contul din România și până acum, data promovării acțiunii, B. F. nu a contestat faptul că pârâtul nu a obținut venituri din diverse surse și că depunea în contul din România banii comuni.
Pentru efectuarea de plăți, extrageri, depuneri, numerar în cont etc. reclamanta a procedat cu bună știință la efectuarea împuternicirii pârâtului, motivul principal fiind acela că depunea și banii săi în cont, ceea ce rezultă din contractul de împuternicire și de perioada lungă de timp până la efectuarea acțiunilor, formulate drept răzbunare.
În ceea ce privește procura trimisă de B. F., pentru a-i achiziționa teren, pârâtul arată că nu era întocmită corect, neputând-o folosi deoarece în procură nu era menționat locul, lotul, .>notarul să o ia în considerare pentru a o reprezenta și pe ea la achiziționarea unui alt lot de teren.
Recurentul pârât arată că procura nu a fost eliberată pentru ca acesta să extragă bani din contul reclamantei, în vederea cumpărării, ci a fost dată în vederea cumpărării terenului pe numele ei, pârâtul retrăgând partea sa de bani, din ce era comun.
Din însăși exprimarea reclamantei „în data de 20.12... se depune suma de ...” rezultă fără echivoc împrejurarea că părțile au depus acești bani, pârâtul având o contribuție majoră, probată și cu contractele de muncă și cu veniturile din conturile personale retrase din Italia și depuse în România.
Recurentul pârât arată că a fost cercetat și sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, în sensul în care s-ar presupune că acesta i-ar fi înșelat încrederea, însa P. a dispus prin Referat de neînceperea urmării penale în dosarul penal nr.7426/P/2012, neatragerea vreunei sancțiuni, dispunându-se „neînceperea urmării penale”.
Pe fondul cauzei și în apel, pârâtul a solicitat admiterea/administrarea probei cu înscrisuri, nedepuse în etapa fondului, martori pentru a susține situația reală din casă, privitoare la situația materială a părților, dar nu i-a fost încuviințată această probă, și expertiză tehnică pentru mașină, în sensul de a se stabili cât valorează și expertiza contabilă referitore la situația plăților și a încasărilor pe conturile personale din Italia și ulterior din România, la fel neîncuviințată.
D. înscrisurile parțiale fără istoric au avut forță probantă în instanță.
Recurentul pârât consideră că a depus la dosarul cauzei acte din care rezultă faptul că nu a fost un întreținut, veniturile sale cel puțin cele din perioada 30.09._12, depășind 80.000 euro, bani ce s-au cheltuit în casa din Italia cu B. F., pe cheltuieli curente, de întreținere, achiziționare bunuri, afacere și în alte lucruri.
Din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar de către recurentul pârât cu veniturile realizate de reclamanta B. F., ce erau cuprinse în perioada 2007-2012 intre 800-1200 euro, rezultă faptul că este imposibil ca într-o țară ca Italia, să plătești singură, așa cum reclamanta susține prin acțiune, chirie, întreținere casa, rata mașină, deplasări în țară, achiziții bunuri în casă, cheltuieli cu întreținerea personala ...etc.
Este drept că, plecând din casă în acele condiții, pârâtul nu a mai intrat în posesia altor acte, din care să reiasă venitul pe care îl obținea lunar B. F., dar asta este o dovadă că nimic nu a fost premeditat, în fapt această acțiune a fost promovată la mai bine de 1 an de la retragerea sumelor, necontestând nimic în tot acest timp, nici legat de depunerile, retragerile ulterioare din acel an, până la prezenta acțiune.
Nici în ceea ce privește achiziția terenurilor, pârâtul nu a avut nimic de contestat, total luând o turnura de la momentul incidentului petrecut în Italia, soldat cu despărțirea bruscă a părților.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.488 alin.1 pct.6 alin.2 N.C.proc.civ.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat înscrisuri noi.
Prin decizia civilă nr.1566/23.10.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă B. F. împotriva deciziei civile nr. 458 A din 16.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă; a casat în tot decizia recurată și a reținut cauza pentru rejudecare, stabilind termen pentru rejudecare la 04.12.2014, cu citarea părților; a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. G. A. împotriva aceleași decizii.
Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea a constatat următoarele:
Recursul declarat de pârât a fost considerat nefondat pentru considerentele ce urmează.
Curtea trebuie să remarce în prealabil că în calea de atac a recursului nu mai este posibilă repunerea în discuție a situației de fapt a cazului și nici rediscutarea probatoriului administrat, prin criticarea modului de interpretare și apreciere a probelor realizate de instanța de apel, în raport de prevederile legale înscrise în art. 304 Codul de procedură civilă.
Astfel, în actuala reglementare, recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, calificare consacrată expres în capitolul I titlul V din Codul de procedură civilă, fiind pus la dispoziția părților numai pentru motivele limitativ și expres prevăzute de lege, enumerate în art. 304 pct. 1-9 codul de procedură civilă și care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate.
Realizarea controlului jurisdicțional în recurs este unul exclusiv de legalitate care se grefează pe situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită definitiv de instanța de apel. A reaprecia probele administrate pentru a ajunge la concluzia unei alte situații de fapt decât cea reținută, ar echivala cu o depășire a limitelor controlului său jurisdicțional, limite conferite de art. 304 alin.1 Cod de procedură civilă privitoare la „legalitatea hotărârii”, ceea ce Curtea nu poate face. Aceasta soluție este impusă de faptul că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața instanței de fond și o rejudecare a fondului în fata instanței de apel, atât în fapt cât și în drept.
D. în situația în care în recurs, ar fi administrate probe noi, în temeiul art. 305 Cod Procedură Civilă, instanța de recurs ar putea proceda la o reevaluare a situației de fapt.
Așa fiind, simpla nemulțumire a părții de hotărârea atacată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 1-9 Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 3021 alin.1 lit. c C.proc.civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin.3 C.proc.civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C.proc.civ. criticilor de recurs invocate.
Curtea a reținut în acest sens că în speță recurentul-pârât, criticând în esență soluția instanței de apel în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata sumelor retrase din cont, prezintă numai aspecte de netemeinicie a deciziei, expunându-și propria viziune asupra împrejurărilor de fapt determinante în reținerea obligației de plată și, respectiv, propria apreciere asupra probelor administrate în cauză în legătură cu acest aspect, situație care nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează recursul, conform celor anterior arătate.
Curtea a constatat că tribunalul a menținut soluția dată de prima instanță cu privire la plata acestor sume, considerând că s-a dovedit împrejurarea că pârâtul ar fi extras din contul reclamantei deținut la Banca Raiffeisen suma de 12.143,07 euro în temeiul împuternicirii date de aceasta în vederea cumpărării unor terenuri la data de 18.03.2011 și 6.04.2011, precum și faptul că pârâtul nu a respectat contractul de mandat și a folosit sumele de bani în interesul său – achiziționând terenurile pe numele său, iar nu în interesul intimatei reclamante.
Curtea a apreciat că nu poate reține deci susținerile recurentului referitoare la retragerea din cont a unei sume reprezentând partea sa de bani, din veniturile comune, întrucât procura nu ar fi fost eliberată pentru ca acesta să extragă bani din contul reclamantei, în vederea cumpărării de terenuri.
Fată de situația reținută și în apel, Curtea a constatat că în cauză s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.1540-1541 din Codul civil de la 1864, incidente în raport de momentul încheierii contractului de mandat, temei legal care impunea dezdăunarea reclamantei prin obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 12.143,07 euro - „sumă primită în puterea mandatului”, în sensul art. 1541 C.civ..
In ceea ce privește critica adusă de recurent deciziei de apel din perspectiva refuzului tribunalului de a da curs cererii sale de completare a probatoriului pe aspectele analizate anterior cu martori și expertiză contabilă, critică care poate fi analizată de Curte, conform art. 306 alin.3 C.proc.civ., prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct.5 C.proc.civ. – se constată că nici aceasta nu poate fi primită.
Curtea a reținut astfel că aspectul necesitații completării probatoriului a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii în apel la termenul de judecată din 4.04.2014, dată la care partea, beneficiind de asistență juridică calificată, a solicitat instanței de apel completarea probatoriului doar cu un martor și cu înscrisuri.
Această cerere a fost încuviințată în parte, fiind respinsă proba testimonială că nefiind utilă soluționării cauzei în apel, rezultând, așadar, că tribunalul a administrat numai probatoriul pe care, în condițiile prevăzute de art. 138 C.proc.civ., l-a considerat util soluționării cauzei prin prisma motivelor de apel cu a căror dezlegare a fost învestită.
În consecință, în raport de aceste constatări, nu se poate concluziona faptul că în condițiile sus menționate, s-ar fi încălcat drepturile procesuale ale recurentului-pârât, instanța de apel, procedând la analiza criticilor formulate de către acest apelant în limitele stabilite prin cererea de apel, analiză care a vizat, în mod corect, și modul de apreciere și evaluare a probatoriului administrat în ambele faze procesuale, iar simplul faptul că în urma exercitării controlului judiciar s-a reținut o altă situație de fapt decât cea dorită de parte nu poate susține o atare critică.
In privința refuzului de a se administra în cauză o expertiză tehnică pentru autoturism, Curtea a constatat că, pe de o parte, această probă nu a fost susținută în apel la momentul încuviințării probatoriului, cum deja s-a reținut, iar, pe de altă parte, că recurentul nici nu ar putea invoca vreo vătămare decurgând exclusiv din acest refuz, în condițiile în care pretențiile reclamantei referitoare la autoturism au fost respinse în apel, ca urmare a admiterii apelului formulat de pârât.
In ceea ce privește cererea recurentului de compensare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în fondul cauzei cu cele din apel, fază procesuală unde reclamanta ar fi căzut în pretențiuni pe capătul de cerere referitor la contravaloarea creditului, precum și cu taxele achitate cu același titlu în recurs, Curtea a constatat în aplicarea dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., că obligația de restituire a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe culpa procesuală, astfel încât partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul.
Pe de altă parte, în stabilirea persoanei care va suporta aceste cheltuieli trebuie ținut cont de soluționarea finală a raportului procesual.
Având în vedere însă că poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, s-a constatat că, în raport de considerațiile ce succed, dispunându-se rejudecarea cauzei, nu se va stabili partea câștigătoare, situație în care Curtea se va pronunța irevocabil asupra eventualelor pretenții legate de cheltuielile de judecată odată cu rejudecarea pricinii.
Recursul declarat de reclamantă a fost apreciat fondat în limitele și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost modificată ulterior, reclamanta a solicitat instanței ca pârâtul să fie obligat și la restituirea contravalorii autoturismului marca Chevrolet Kallos.
In legătură cu raporturile dintre părți analizate prin prisma pretenției sus-menționate instanța de apel, admițând apelul pârâtului și schimbând sentința apelată, a reținut că reclamanta a cumpărat un autoturism Chevrolet Kallos în anul 2008 contractând un credit bancar pe o durată de 6 ani pentru care a achitat rate până la data de 15.04.2014, valoarea totală a creditului de rambursat fiind de 14.970 euro.
De asemenea, s-a reținut că până la data de 19.10.2011, autoturismul a fost folosit de ambele părți având în vedere traiul în comun al acestora, iar, ulterior, deși reclamanta l-a împuternicit pe pârât să înmatriculeze pe numele său autoturismul în România, acesta nu și-a îndeplinit această obligație, tribunalul constatând că pârâtului îi revine, pe cale de consecință, conform art. 1539 și art.1541 din Codul civil de la 1864, obligația de restituire a autoturismului sau a contravalorii acestuia, contravaloare ce se stabilește la data predării, precum și eventualele prejudicii rezultate din lipsa folosirii bunului.
Or, câtă vreme, în raport de considerațiile expuse anterior, în recurs nu mai este posibilă reaprecierea probelor care au făcut deja obiect al analizei și interpretării în apel, spre a se ajunge la alte concluzii, în ceea ce privește situația de fapt, stabilită în faza procesuală devolutivă a apelului, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare, Curtea, având în vedere cele reținute privind raporturile dintre părți pe care se întemeiază pretenția dedusă judecății, a constatat că este fondată critica recurentei-reclamante vizând respingerea cererii de dezdăunare formulată în cauză, fiind incident motivul de nelegalitate a deciziei prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ..
Astfel, tribunalul, a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a textelor legale mai sus-menționate, incidente în cauză, având în vedere că, deși s-a reținut că aceste prevederi legale consacră o asemenea obligație de dezdăunare a mandantului, s-a respins cererea reclamantei cu această finalitate, apreciindu-se doar că suma care i s-ar cuveni nu poate fi suma de 14.970 euro, întrucât aceasta nu reprezintă valoarea bunului predat apelantului în calitate de mandatar.
Curtea nu poate împărtăși opinia recurentei-pârâte în sensul că suma solicitată, într-un cuantum egal cu valoarea totală a creditului contractat de aceasta pentru achiziționarea autoturismului, ar reprezenta valoarea despăgubirilor care i se cuvin, ținând seama de raporturile dintre părți derivând din existența contractului de mandat și textele legale relevante în acest caz, în mod corect tribunalul reținând în sarcina pârâtului numai obligația de restituire a autoturismului sau a contravalorii acestuia, contravaloare ce se stabilește la data predării, precum și eventualele prejudicii rezultate din lipsa folosirii acestui bun.
Curtea a reținut însă nelegalitatea deciziei decurgând din respingerea totală a pretențiilor reclamantei legate de autoturism, neputându-se justifica neaplicarea în speță a dispozițiilor legale enunțate și, prin urmare, satisfacerea pretențiilor deduse judecății în limitele stabilite de aceste norme.
Chiar dacă nu se poate reține, în aplicarea art. 129 alin. 51 C.proc.civ., nerespectarea de către instanța de apel a principiului rolului activ al judecătorului, în raport de probele solicitate și administrate în faza devolutivă a apelului, contrar celor afirmate de recurentă în acest sens, Curtea a apreciat însă ca fiind necesară completarea probatoriului cu o expertiză tehnică auto, în vederea stabilirii în concret a întinderii prejudiciului suportat de recurenta-reclamantă, probă în lipsa căreia modificarea deciziei recurate nu este posibilă, în condițiile prezentate.
In consecință, în baza art. 312 alin.3 și 4 C.proc.civ., fiind necesară casarea deciziei recurate și rejudecarea apelului, Curtea a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă și a casat în totalitate decizia instanței de apel, reținând pricina și stabilind un nou termen de judecată în acest scop.
In baza art. 312 alin.1 C.proc.civ, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât împotriva aceleiași decizii, pentru considerentele arătate anterior.
În rejudecare, în urma deciziei de casare cu reținere, Curtea constată următoarele:
Preliminar, Curtea reține că reclamanta a solicitat instanței prin cererea, astfel cum a fost modificată, restituirea contravalorii autoturismului marca Chevrolet Kalos, această sarcină urmând a fi impusă pârâtului din prezenta acțiune.
Totodată, Curtea reține că, potrivit situației de fapt, constatate de către instanța de apel asupra căreia instanța de control judiciar, în recurs, nu a putut interveni, dat fiind specificitatea acestei căi extraordinare de atac, autoturismul Chevrolet Kalos a fost cumpărat de reclamantă în anul 2008 prin contractarea unui credit bancar pe o durată de 6 ani, pentru care a achitat rate, până la data de 15.04.2014, valoarea totală a creditului fiind de 14.970 euro. Potrivit aceleiași situații de fapt, acest autoturism a fost folosit de ambele părți până la data de 19.10.2011, iar ulterior, deși reclamanta l-a împuternicit pe pârât să-l înmatriculeze pe numele său în România, acesta nu și-a îndeplinit această obligație, tribunalul constatând că pârâtului îi revine, pe cale de consecință, conform art.1539 și art.1541 din Codul civil de la 1864, obligația de restituire a autoturismului sau a contravalorii acestuia, contravaloare ce se stabilește la data predării, precum și eventualele prejudicii rezultate în lipsa folosirii bunului.
Prin decizia de casare cu reținere, instanța de recurs a apreciat că tribunalul a făcut o aplicare greșită a legii, respectiv a textelor legale mai sus menționate, incidente în cauză, întrucât s-a respins cererea reclamantei de dezdăunare a sa, apreciindu-se că suma ce i s-ar cuveni nu poate fi suma de 14.970 euro, întrucât aceasta nu reprezintă valoarea bunului predat apelantului în calitate de mandatar.
S-a apreciat de către instanța de recurs că în mod corect tribunalul a reținut în sarcina pârâtului numai obligația de restituire a autoturismului sau a contravalorii acestuia, contravaloare ce se stabilește la data predării, precum și eventualele prejudicii rezultate din lipsa folosirii acestui bun.
Cu toate acestea, Curtea a reținut în calea de atac a recursului nelegalitatea deciziei, decurgând din respingerea totală a pretențiilor reclamantei legate de autoturism, considerând că nu se poate justifica neaplicarea în speță a dispozițiilor legale enunțate și, prin urmare, satisfacerea pretențiilor deduse judecății în limitele stabilite de aceste norme.
Ca urmare, s-a apreciat necesară completarea probatorului cu expertiză tehnică auto în vederea stabilirii în concret a întinderii prejudiciului suportat de recurenta reclamantă.
Făcând aplicarea dispozițiilor deciziei de casare cu reținere, Curtea a procedat la administrarea probei cu expertiză tehnică auto, având ca obiectiv stabilirea contravalorii autoturismului Chevrolet Kallos la data predării acestui bun către pârât, respectiv 01.10.2010.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert tehnic P. A., autoturismul în litigiu a fost evaluat la 5.729,84 euro, echivalentul a 24.450 Ron, această valoare de piață fiind stabilită aferent datei de 01.10.2010.
Expertul a avut în vedere marca autoturismului, combustibilul cu care funcționează acesta – benzină,a– berlină cu hayon, starea tehnică de întreținere – medie, anul de fabricație – 2008, faptul că autoturismul nu a fost înmatriculat de nou în România, precum și faptul că acesta are ca utilizări: transport persoane.
Curtea are în vedere, totodată, faptul că în urma consultării acestui raport de expertiză, niciuna dintre părțile litigante nu a formulat obiecțiuni.
Așa fiind, în raport de îndrumările deciziei de casare cu reținere, dar și a prevederilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, având în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică auto întocmit în cauză, cât și limitele învestirii primei instanțe, Curtea, în temeiul art.296 C.proc.civ., va admite apelul declarat de apelantul-pârât M. G. A. împotriva sentinței civile nr.3690/08.04.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. F., va schimba în parte sentința apelată în sensul că va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5729,84 euro, reprezentând contravaloare autoturism, conform raportului de expertiză întocmit de expert P. A. și a sumei de 12.143,07 euro, reprezentând sumele extrase din cont și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În temeiul dispoz.art.316 cu referire la art.298 raportat la art.274 C.proc.civ., Curtea va obliga apelantul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1194 lei - cheltuieli de judecată, în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În rejudecare:
Admite apelul declarat de apelantul-pârât M. G. A. împotriva sentinței civile nr.3690/08.04.2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. F..
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5729,84 euro, reprezentând contravaloare autoturism, conform raportului de expertiză întocmit de expert P. A. și a sumei de 12.143,07 euro, reprezentând sumele extrase din cont.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1194 lei - cheltuieli de judecată, în rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. I. M.-A. I. D.
N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/08.04.2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 313/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 367/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
