Pretenţii. Decizia nr. 626/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 626/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-05-2015 în dosarul nr. 25196/299/2009

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Dosar nr._

(453/2015)

DECIZIA CIVILĂ NR.626.

Ședința publică din 19.05.2015

Curtea constituită din:

Președinte - Andreea Doris Tomescu

Judecător - M. G. R.

Judecător - A. P. B.

Grefier - E. C.

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta pârâtă reclamantă C. (fostă P.) O., împotriva deciziei civile nr.2003 A din 10.12.2014, pronunțate de Tribunalul București Ilfov – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă pârâtă Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat – S. pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar.

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții și evacuare.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 06 mai 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.

Pentru a le da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 12 mai, apoi la 19 mai 2015, când a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9304/23.04.2013, Judecătoria Sectorului 1 București arespins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată de pârâta-reclamantă; a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei-pârâte RA-A. împotriva pârâtei C. O. (fostă P.) și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională a pârâtei-reclamante.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta – reclamanta, prin care susține că litigiul nu este de competența instanțelor judecătorești deoarece în cuprinsul contractului de închiriere este stipulat ca acesta reprezintă titlu executoriu care permitea reclamantei sa ceara evacuarea paratei, ci nu sa solicite despăgubiri civile, instanța de fond a respins ca neîntemeiată aceasta excepție, deoarece părțile prin convenție au stabilit caracterul de titlu executoriu al contractului de închiriere, iar în caz de nerealizare a obligațiilor, reclamanta are posibilitatea de a chema în judecata debitoarea în scopul realizării creanței.

Ca atare, excepția invocate îmbracă mai degrabă forma unor apărări, nicidecum a unei excepții.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că la data de 16.10.2008 a fost încheiat contractul de închiriere nr. 887 în forma autentica la BNP sub nr. 6575/16.10.2008, având ca obiect folosința temporara a apartamentului 13 din . sector 1 cu destinația de locuința de serviciu.

A fost încheiata de părți convenția 883/16.10.2008 ce a avut ca obiect asigurarea de către SAIFI a prestărilor de servicii specifice imobilului și livrarea de utilități pe durata contractului de închiriere, conform articolului 10 din convenție.

Apartamentul a fost atribuit pârâtei cu destinația de locuința de serviciu în baza OUG 80/2001.

La data solicitării atribuirii locuinței, pârâta deținea funcția de consilier personal al secretarului de stat din Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, fapt pentru care s-a formulat și nota de atribuire nr.20/_/G.B/26.09.2006 aprobata de Secretarul General al Guvernului.

La data de 18.03.2009, cu adresa_, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale comunica reclamantei ca pârâta nu mai deține funcția de consilier personal la cabinetul secretarului de stat din cadrul Ministerului din 09.01.2009.

La data de 14.04.2009, prin notificarea instrumentata de executori judecătorești, pârâta a fost somata de reclamanta sa elibereze apartamentul, insa somația a fost emisa către pârâta la adresa apartamentului ce a constituit obiectul închirierii, deși chiar din procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc rezultă că nu a fost găsită la locuința ce-a făcut obiectul închirierii nicio persoană.

Pe de alta parte, instanța a constatat ca pârâta nu mai locuiește la adresa din . februarie 2009, ci în cartierul Tineretului, aspect confirmat de martorul M. Ș. fila 291 vol. I. – care a declarat ca în luna februarie 2009 a ajutat pe reclamanta și i-a transportat lucrurile personale din locuința din . Tineretului la soțul sau.

A constatat ca în mod neîntemeiat reclamanta solicită daune interese de la pârâta, deoarece obligația asumată de reclamantă prin contract nu au fost îndeplinite de aceasta.

Astfel, potrivit art. 19 din contractul de închiriere nr. 887/2008, părțile au stipulat ca încetează de drept contractul la data încetării calității ce a determinat atribuirea locuinței de serviciu conform art. 1 din OUG 80/2001, respectiv a calității de consilier personal al secretarului de stat din Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Aceasta calitate a pârâtei a încetat la data de 09.01.2009, ea având posibilitatea sa mai locuiască în apartamentul ce-a constituit obiectul închirierii încă 30 de zile.

Potrivit declarației martorului M. Ș., pârâta nu mai locuiește din luna februarie 2009.

Reclamanta nu a procedat la punerea în executare a contractului constând în evacuarea administrativă a locatarei – pârâte fără o prealabila notificare și fără intervenția instanțelor judecătorești, așa cum s-a stabilit în contract.

Dimpotrivă, reclamanta în atare situație, conform cadrului contractului a procedat la notificarea paratei, apoi la cererea de chemare în judecată ce are ca obiect daune interese.

În cauza nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale răspunderii delictuale, așa cum susține reclamanta deoarece prejudiciul reclamat nu-i poate fi imputat pârâtei.

Culpa reclamantei în declanșarea momentului când se naște prejudiciul lipsește, se întemeiază pe propria culpa. Nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să pună în executare dispozițiile art.19 din contract. După epuizarea demersurilor prevăzute de art.19 din contract se naște dreptul reclamantei la daune – interese. Procedând la modalitatea unilaterală ce n-are nicio legătură cu contractul, de a notifica pe pârâta și de a solicita intervenția instanței judecătorești în scopul evacuării reclamantei, lipsește pretențiile reclamantei de vreo legătura de cauzalitate.

Cuantumul pretențiilor reclamantei sunt rezultate din nerealizarea culpabila de către reclamanta a evacuării administrative a paratei.

Ca atare este exclusa vinovăția paratei, ceea ce duce la ineficacitatea unei răspunderi delictuale ce presupune îndeplinirea cumulativa a tuturor elementelor ce conturează o astfel de răspundere mai ales ca reclamanta daca ar fi uzat de dreptul, dar și obligația în același timp a disp. art. 19 din contract, ar fi constatat în termenul prevăzut de OUG 80/2001 ca pârâta nu mai folosea spațial din . februarie 2009.

Nici utilitățile imputate paratei nu au temei, deoarece pârâta neutilizând spațiul nu-i poate fi imputat vreun beneficiu de alta natura care sa fi rezultat din spațiul respectiv.

Reclamanta a procedat la emiterea unor facturi, fără nicio dovadă că de serviciile facturate ar fi beneficiat pârâta.

Cererea reconvențională a pârâtei reclamante de constatare a nulității art. 10 din contractul de închiriere este neîntemeiată.

Clauza cuprinsa în art. 10, contestat de pârâta, este rezultatul voinței părților, rezulta dintr-un act administrativ anterior și necontestat, respectiv ordinul 257/2007 și în baza acestuia a fost adoptata Hotărârea 6, nefiind inserată o clauza abuziva în contractul 882/2008, care și-a produs efectele pe durata prevăzuta de acesta. Dispozițiile art. 10 se refera la daune interese născute ulterior duratei contractului, neavând legătura cu dispozițiile legii 193/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta-pârâtă R.A. - A.P.P.S. - S. PENTRU ADMINISTRAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR.

În motivare, s-a arătat că, respingând acțiunea civilă, prima instanță nu motivează în niciun fel hotărârea în ceea ce privește temeiul de drept invocat de reclamantă, singura normă de drept invocată în mod constant de instanță este art. 19 din Contractul nr. 882/2008.

Plecând de la acest articol, instanța face o întreaga teorie privind culpa pe care o are R.A. - A.P.P.S-ul în ceea ce privește neevacuarea pârâtei din spațiul deținut cu toate derivatele sale: lipsa elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale și cuantumul pretențiilor.

Hotărârea instanței cuprinde motive contradictorii.

Astfel, dacă inițial instanța spune că recurenta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 19 din contract, adică, punerea în executare a contractului prin preluarea imobilului pur și simplu fără nicio altă formalitate, mai apoi reține că „Culpa reclamantei în declanșarea momentului când se naște prejudiciu lipsește, se întemeiază pe propria culpa”.

Însuși această motivare este contradictorie, ea având două teze, prima care spune că „Culpa reclamantei în declanșarea momentului când se naște prejudiciu lipsește... „ și a doua care spune că, prejudiciul „se întemeiază pe propria culpa”.

Astfel, nu se poate înțelege unde este culpa R.A. - A.P.P.S, când se naște ea - instanța stabilind mai multe momente – la 30 de zile de la data de 09.01.2009, momentul când pârâta era eliberată din funcție; 30 de zile de la data de 18.03.2009, data la care ne-a fost comunicat de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, care prin adresa nr._, i-a comunicat că pârâta nu mai deține funcția de consilier personal la cabinetul secretarului de stat din cadrul Ministerului din data de 09.01.2009 sau din luna februarie 2009, potrivit declarației martorului M. Ș., fila 291, voi. 1 din dosar.

Recurenta apreciază că instanța a dat o interpretare cu rea credința a prevederilor contractului nr. 882/2008, interpretându-le în mod trunchiat. Pentru instanță nu exista decât art. 19, încălcând astfel dispozițiile art. 977 C.civ. raportat la art. 982 C.civ., creând o confuzie totală și o motivare ce vine în contradicție cu realitatea și cadrul juridic invocat.

Un alt motiv de apel se referă la faptul că, prima instanță, după ce face o trecere în revistă a raportului juridic contractual încheiat între subscrisa și pârâtă, reținând chiar faptul că regia a notificat prin intermediul executorului judecătoresc pe pârâtă la data de 14.04.2009, să elibereze apartamentul deținut în baza Contractului nr. 882/16.10.2008, aceasta în mod greșit constată că „pârâta nu mai locuiește la adresa din . februarie 2009, ci în cartierul Tineretului, aspect confirmat de martorul M. Ș., fila 291 vol. 1....

Instanța de fond a constatat ca în mod neîntemeiat reclamanta solicita daune interese de la pârâta, deoarece obligația asumata de reclamanta prin contract nu a fost îndeplinita de aceasta.

Astfel, potrivit art. 19 din contractul de închiriere nr. 882/2008, părțile au stipulat ca încetează de drept contractul la data încetării calității ce a determinat atribuirea locuinței de serviciu conf Art. 1 din OUG nr. 80/2001, respectiv a calității de consilier personal al secretarului de stat din Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Aceasta calitate a paratei a încetat la data de 09.01.2009, ea având posibilitatea sa mai locuiasa în apartamantul ce a constituit obiectul inchirierii inca 30 de zile.

Potrivit declarației martorului M. Ș., pârâta nu mai locuiesta din luna februarie 2009.

Reclamanta nu a procedat la punerea în executare a contractului, constând în evacuare administrativa a locatarei - parate fara o prealabila notificare și făra intervenția instanțelor judecătorești, asa cum s-a stabilit în contract.

Motivarea instanței încalcă dispozițiile art. 969 C.civ raportate la 970 C.civ., în sensul că Contractul nr. 882/2008 are putere de lege între părți și trebuie executat cu bună credință.

În toată motivarea sa evidențiază culpa regiei, uitând să precizeze că pârâta O. C. (fostă P.) nu a dat dovadă de bună credința în executarea contractului.

Astfel aceasta, potrivit art. 1 coroborat cu art. 4 din OUG nr. 80/2001 și art. 8 lit. a) din contractul nr. 882/2008, avea obligația să informeze regia că i-a încetat calitatea ce a determinat atribuirea locuinței de serviciu, iar în 30 de zile trebuia să predea imobilul.

Obligația de predare a imobilului aparține pârâtei, potrivit art. 8 lit. a) din Contractul nr. 882/2008 raportat la art. 1431 C.civ, care prevede că „Locatarul trebuie sa restituie lucrul în starea în care 1-a primit, conform inventarului, daca s-a fost făcut un asemenea intre dansul și locator...”.

Astfel pârâta nu și-a îndeplinit obligația de restituire a imobilului închiriat, acesta obligație, potrivit textelor mai sus citate, aparține ei și nu R.A. - A.P.P.S.

Instanța prin motivarea sa a încălcat principiile de drept civil consfințite de art. 969 și 970 alin. 1 din C.civ.

Nu se poate susține că vina aparține reclamantei R.A. - A.P.P.S. care nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 19 din contract.

Nici măcar acest articol nu a fost interpretat de instanță cu bună credință, astfel, acesta prevede că: „Contractul încetează de drept, inainte de termen, la data incetarii calității care a determinat atribuirea locuinței de serviciu, conform articolului 4, alin 1 din OUG nr. 80/2001. Locatarul are obligația eliberării locuinței în termen de 30 de zile de la încetarea calității ce a dus la atribuirea acesteia, plata c/val. tuturor cheltuielilor aferente utilizării spațiului (chirie, utilități, întreținere, etc), în caz contrar locatorul putând proceda la punerea în executare a prezentului contract și evacuarea locatarului fara o prealabila notificare și fara a fi necesara intervenția instanțelor judecătorești”.

În acest sens, instanța încalcă art. 977 C.civ., care prevede că: „Interpretarea contractelor se face după intenția ., iar nu după sensul literal al termenilor” coroborat cu art. 982 C.civ., care dispune că „Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dandu-se fiecăruia înțelesul ce rezulta din actul intreg”.

În opinia recurentei, instanța trebuia să rețină că, pârâta O. C. (fostă P.) nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute prin contract la momentul încetării acestuia, astfel: pârâta trebuia să informeze de îndată R.A. - A.P.P.S., după data de 09.01.2009, ca acesteia i-a încetat calitatea ce a determinat atribuirea locuinței de serviciu; în 30 de zile de la momentul încetării (09.01.2009) aceasta trebuia să predea imobilul către locator (R.A. - A.P.P.S.), obligație cuprinsă „expresis verbis” cu caracter imperativ în contractul nr. 882/2008 - art. 8 lit. a) coroborat cu art. 19, teza a II-a.

Contractul nu are clauze primitoare de două sensuri, dar chiar și în situația acesta, instanța trebuia să interpreteze contractul în conformitate cu dispozițiile art. 978 C.civ.

Instanța a transformat o clauza dispozitiva într-una imperativă, deși contractul este foarte clar în sensul asta, iar pe aceasta și-a construit tot eșafodajul soluției pe care a dat-o. Modalitatea de evacuare a pârâtei din imobil era la alegerea regiei, aceasta putând să uzeze de prevederile art. 19 teza a II-a ultima parte, care prevăd că „Locatarul are obligația eliberării locuinței în termen de 30 de zile de la incetarea calității ce a dus la atribuirea acesteia, plata contravalorii tuturor cheltuielilor aferente utilizării spațiului (chirie, utilități, întreținere, etc), în caz contrar locatorul putând proceda la punerea în executare a prezentului contract și evacuarea locatarului fara o prealabila notificare și fara a fi necesara intervenția instanțelor judecătorești”, sau putea alege calea dreptului comun.

Prima instanță trebuia să analizeze și să interpreteze art. 10 din contractul nr. 882/2008, articol ce a făcut obiectul cererii reconvenționale formulată de pârâtă, care prevede că: „În cazul nerespectarii dispozițiilor contractuale cu privire la predarea spațiului la data încetării contractului, locatarul datorează locatorului contravaloarea lipsei de folosința a spațiului calculata Ia valoarea maxima a chiriilor practicate la nivelul R.A. - A.P.P.S. pe metru pătrat, pentru suprafețe, altele decât cele comerciale. Aceasta valoare se va aplica întregii suprafețe a spațiului, asfel cum este individualizat la art. 1 din prezentul contract”.

Numai acest text din contract ne era suficient, fără a mai invoca dispozițiile prevăzute de art. 998 - 999 C.civ., privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Privitor la răspunderea civilă delictuală a pârâtei O. C. (fosta P.), instanța a reține că „în cauza, nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale răspunderii delictuale, asa cum susține reclamanta deoarece prejudiciul reclamat nu-i poate fi imputat paratei”.

Recurenta și-a întemeiat cererea introductivă de instanță pe dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., articole ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Pentru existența răspunderii civile delictuale trebuie întrunite toate elementele constitutive, astfel: prejudiciul, fapta ilicita, raportul (legătura) de cauzalitate și vinovăția.

Existența prejudiciului este dovedit prin înscrisurile depuse la dosar din care rezultă, fără putere de tăgdă, că pârâta O. C. (fostă P.) datorează suma de 27.916,54 euro și suma de 41.721,82 lei.

Acest prejudiciu a fost creat prin neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor ce-i reveneau din contractul nr. 882/2008, art. 8 lit.a coroborat cu dispozițiile art. 10 raportate la prevederile art. 19. Obligația de predare aparține pârâtei și nu reclamantei, așa cum instanța în mod greșit a reținut, „Nimic nu a impiedicat-o pe reclamanta sa pună în executare dispozițiile art. 19 din contract”.

Recurenta a procedat legal, nu putea să intre în imobil și să-l preia fără a notifica în prealabil locatara deoarece nu avea cunoștință de situația acesteia. Nu cunoștea dacă pârâta mai deținea sau nu mai deținea funcția ce-i dădea dreptul la locuință de serviciu conform OUG nr. 80/2001.

Daca ar fi acționat așa cum susține instanța în pag. 5 alin. 2 din hotărâre, și ar fi pus în executare contractul, constând în evacuarea administrativa a pârâtei, fără o notificare prealabilă, risca să încălce prevederile contractului, art. 7 lit. a, precum și prevederile Codului civil, art. 1420, în sensul că-i încălcau pârâtei dreptul de a se folosi de imobilul închiriat în mod liber, neîmpiedicată, precum dorește.

Fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În speță, C. O., nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a preda apartamentul înlăuntrul celor 30 de zile de la momentul încetării (09.01.2009) către locator (R.A. - A.P.P.S.), obligație cuprinsă „expresis verbis” cu caracter imperativ în contractul nr. 882/2008 - art. 8 lit. a) coroborat cu art. 19.

Pentru a stabili raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, este necesar ca între faptă (neîndeplinirea obligației de predare a spațiului) și prejudiciu (pretențiile R.A.-A.P.P.S.), să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Prin adresa nr. 723/27.01.2009 R.A.-A.P.P.S. prin S.A.I.F.I. a readus la cunoștință pârâtei obligațiile contractuale și consecințele neîndeplinirii acestora consfințite prin art. 19 coroborat cu art. 10 din contract 882/2008, adresă semnată cu confirmare de primire în data de 03.02.2009, la care pârâta C. O. nu a dat curs, nici chiar motivat.

Faptul că pârâta nu și-a respectat obligația contractuală de a preda locuința de serviciu la încetarea calității ce a determinat atribuirea locuinței de serviciu, conform art. 4, alin. (1) din OUG nr. 80/2001, da dreptul R.A. - A.P.P.S. de a face aplicarea art. 10, respectiv plata contravalorii lipsei folosință spațiu reprezintă prejudiciul, până la momentul efectiv al predării (proces verbal de predare-primire din data de 13.08.2013), nu putea dispune de apartamentul în cauză în scopurile căruia îi este destinat - locuință de serviciu.

Întrucât în dreptul civil, indiferent de împrejurarea că fapta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este aceeași. Indiferent de gravitatea vinovăției, obligația de reparare a prejudiciului cauzat este integrală, cuantumul despăgubirii depinde de întinderea prejudiciului și nu de gravitate vinovăției.

Inacțiunea pârâtei, de la momentul în care aceasta și-a pierdut calitatea în baza căruia i s-a atribuit locuință de serviciu, până la data de 12.08.2009 la care dna. C. O. a adus la cunoștință faptul că dorește să predea locuința, constituie neîndeplinirea predării spațiului, deși această măsură, conform art. 8 lit. a) coroborat cu art. 19 din contrat trebuia să fie îndeplinită.

Apelanta a menționat că solicitarea paratei de predare a locuinței nr._/12.08.2009 produce, conform art. 1176 C.civ „Actul sub semnătură privată, recunoscut de acela cărui se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are același efect ca actul autentic, între cei ce l-au sujașcris.și între cei ce reprezintă drepturile lor”, aceleași efecte ca un act autentic”.

Privitor la administrarea probatoriului în această cauză, instanța a administrat proba cu înscrisuri și proba testimoniala cu un martor, deși asupra acesteia din urma s-a opus. După administrarea acestui probatoriu, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată având în vedere și dispozițiile art. 1169 C.civ.

Potrivit art. 1169 C.civ., „Cel ce face o proprunere înaintea judecații trebuie sa o dovedească”.

În acest sens, regia a depus toate înscrisurile ce au stat la baza pretențiilor sale și anume: Contractul nr. 882/2008 care dovedește faptul că pârâta a deținut imobilul din ., sector 1, București, conf. OUG nr. 80/2001 având în vedere calitatea acesteia de consilier personal al secretarului de stat din M.A.P.D.R.; Procesul verbal predare-primire a spațiului închiriat, încheiat la data de 16.10.2008, între O. (fosta P.) C., în calitate de locatar (primitor) și R.A. - A.P.P.S. prin S.A.I.F.I., în calitate de locator (predător); Notificarea nr. 251/21.04.2009 și Notificarea nr. 402/17.06.2009, prin care i se aduce la cunoștință pârâtei obligațiile de plată restante și obligația de predare a spațiului; adresa R.A.-A.P.P.S. prin S.A.I.F.I., înregistrata sub nr. 2151/10.03.2009, prin care solicitam M.A.P.D.R. să ne comunice dacă d-na C. O. mai deține funcția de consilier personal la secretatul de stat, iar în cazul în care nu mai deține funcția să ne comunice data de la care a încetat această calitate; Adresa M.A.P.D.R. nr._/18.03.2009, înregistrata la R.A. - A.P.P.S. prin S.A.I.F.I. sub nr. 6147/20.03.2009, prin care ne este comunicat faptul ca d-na P. O. nu mai deține funcția de consilier personal al secretarului de stat, din data de 09.01.2009; Cererea pârâtei O. (fosta P.) C. din data de 12.08.2009 prin care dorea să predea locuința deținută, începând cu 31.07.2009; Procesul-verbal de predare primire a spațiului încheiat la data de 13.08.2009, între d-na O. (fosta P.) C., în calitate de predător și R.A. - A.P.P.S prin S.A.I.F.I., în calitate de primitor; facturi care fac dovada pretențiilor recurentei.

Textul art. 1170 C.civ. prevede ordinea în care se face dovada celor susținute înaintea judecății. Potrivit acestuia, „Dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumții, prin mărturisirea uneia din parti și prin jurământ”.

Având în vedere că dispozițiile Codului de procedura civila cuprinse în Capitolul II Secțiunea a III - a, Administrarea dovezilor, nu prevede în vreun text de lege ordinea de administrare, totuși acesta o tratează, cu anumite modificări, în ordinea prevăzută de art. 1170 Cod Civil.

Este știut faptul că judecătorul are obligația să țină cont și să coroboreze toate probele administrate, iar în cazul în care îndepărtează vreuna dintre acestea să motiveze de ce o face. Or, instanța nu a motivat în niciun fel de ce a îndepărtat înscrisurile depuse de regie în cadrul administrării probei cu înscrisuri.

Martorul M. Ș. a declarat, potrivit declarației de martor aflată la fila 291, vol. 1 din dosar, și reținută de instanță la pagina 5 alin.l ca „pârâta nu mai locuiește din luna februarie 2009” în apartamentul situat în imobilul din București, ., sector 1.

Apelanta a mai învederat că nu comentează veridicitatea acestei mărturii, dar instanța nu putea tine cont de ea atâta timp cât la dosar existau înscrisuri care o contrazic, care dovedesc contrariu, înscrisuri de care s-a făcut vorbire anterior.

În ceea ce privește pretențiile pecuniare ale R.A. - A.P.P.S. acestea au fost demonstrate cu înscrisuri - contract, notificări, adrese, procese verbale și facturi, în funcție de care regia a procedat la calculul pretențiilor pecuniare.

Instanța a respins pretențiile recurentei, cu încălcarea prevederilor art. 1191 C.civ., făcând aplicarea art. 1169 C.civ., și ținând cont de proba testimonială administrată în cauză. Proba testimoniala este interzisă de prevederile art. 1191 C.civ., atunci când ea se administrează în cazul litigiilor ce au ca obiect pretenții bănești.

Prin administrarea acestei probe, pârâta a vrut să demonstreze, iar instanța a îmbrățișat teza probatorie, că din februarie 2009 aceasta nu a mai locuit în imobilul închiriat și astfel nu a mai beneficiat de serviciile noastre, iar sumele solicitate sunt nedatorate, ceea ce este fals, având în vedere existenta celor două înscrisuri, din care unul emana chiar de la pârâta (cererea olografa făcută de pârâta O. (fosta P.) C. la data de 12.08.2009 și înregistrată la recurenta sub nr._/12.08.2009 prin care solicită predarea imobilului, precum și procesul-verbal de predare primire a spațiului încheiat la data de 13.08.2009, între d-na O. (fosta P.) C., în calitate de predător și R.A. - A.P.P.S prin S.A.I.F.I., în calitate de primitor).

Privitor la emiterea facturilor pentru utilități, instanța de fond, în mod greșit a reținut „Nici utilitățile imputate nu au temei, deoarece pârâta neutilizând spațiul nu-i poate fi imputat vreun beneficiu de alta natura care sa fi rezultat din spațiul respectiv.

Reclamanta a procedat la emiterea unor facturi, fără nicio dovada ca de serviciile facturate ar fi beneficiat pârâta”.

Instanța consideră că pârâta nu datorează contravalorii utilităților, că nu a beneficiat de ele, aserțiune ce are la baza declarația de martor a lui M. Ș..

Aceasta declarație nu are nicio valoare juridica, depoziția martorului este una generală, cum că pârâta ar fi părăsit spațiul în luna februarie 2009, nu este sprijinită de nici un înscris sau altă probă.

Intimata-pârâtă-reclamantă C. O. (fosta P.) a formulat întâmpinare.

Pe fond, a arătat că motivele invocate de către apelanta-reclamanta, sunt nefondate și în acest sens intimata a învederat că art. 998 și 999 C.proc.civ., invocate de către reclamanta se refera tocmai la instituția răspunderii civile delictuale, prin aceasta reclamanta recunoscând și invederand din nou ca și-a motivat pretențiile pe instituția răspunderii civile delictuale; nu corespunde adevărului susținerea reclamantei în sensul ca instanța nu și-ar fi motivat în drept hotărârea, deoarece din conținutul acesteia rezulta cu claritate ca instanța a reținut în mod corect și legal ca „nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale respunderii delictuale, asa cum a susținut reclamanta”.

În ceea ce privește art. 19, este evident ca instanța s-a referit la acest articol ca la o clauza a contractului nr. 882/16.10.2008, în speța de fata „legea părților”, și nu ca la o norma de drept.

Nu se poate reține ca o critica fondata, faptul ca instanța ar fi făcut o „întreaga teorie” cu privire la culpa recurentei și elementele constitutive ale răspunderii delictuale, deoarece „culpa (vinovăția)” alături de „existenta unei fapte ilicite”; „existenta unui prejudiciu” și „raportul de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu”, sunt . ale răspunderii civile delictuale, a căror indeplinire cumulativa generează aceasta răspundere, neindeplinirea numai a unuia din aceste elemente având ca rezultat ineficacitatea unei astfel de răspunderi. Asa-zisa „întreaga teorie” se refera în fapt și drept la prevederile legale în aceasta materie, dezvoltate de doctrina și preluate în mod constant de către jurisprudenta.

În susținerea afirmației apelantei, în sensul ca hotărârea ar cuprinde motive contradictorii, acesata reproduce cu rea-credinta alin. 5 din pag. 5 al sentinței civile nr. 934/23.04.2013, respectiv „Culpa reclamantei în declanșarea momentului când se naște prejudiciul lipsește, se întemeiază pe propria culpa”, cunoscând sigur ca, asa cum am menționat mai sus, este vorba de o eroare materiala, asa cum aceasta a fost definita de art. 281 C. proc.civ. Cu ocazia procesării sentinței, la acest aliniat, comitandu-se o eroare cu privire la calitatea unei parti, precum și omisiunea unor cuvinte.

Mai mult, aliniatul reprodus mai sus face parte din practicaua hotărârii și nu din dispozitivul acesteia, precum și faptul ca și chiar scoaterea în întregime a acestui aliniat nu influențează cu nimic înțelesul lămurit și vădit neindoielnic al sentinței civile atacate.

De fapt nici chiar recurenta-reclamanta, afara de unele „întrebări retorice”, în fapt remarci malițioase nu a mai insistat pe acest aspect.

În ceea ce privește afirmația recurentei ca „instanța ar fi dat o interpretare cu rea-credinta a prevederilor contractului de închiriere nr. 882/16.10.2008 interpretându-le în mod trunchiat”, a învederat că, pe de o parte de nicăieri din conținutul sentinței civile atacate nu rezulta o astfel de interpretare.

Pentru cel de al doilea motiv prevăzut de Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține ca „motivarea instanței ar fi încălcat dispozițiile art. 969 și 970 C. civ., în sensul ca contractul de închiriere nr. 882/16.10.2008 are putere de lege intre parti și trebuie executat cu buna- credința, astfel: instanța în toata motivarea sa evidențiază culpa regiei, uitând să precizeze ca pârâta nu a dat dovada de buna- credința în executarea contractului.

La dezvoltarea primului motiv de nelegalitate, reclamanta nu era de acord cu întreaga teorie privind raspundera civila delictuala pe care ar fi facut-o instanța.

Intimata apreciază că adresa R.A.-A.P.P.S. nr. 2151/10.03.2009, prin care s-a solicitat relații despre pârâta de la M.A.P.D.R.; Adresa M.A.P.D.R. Nr._/18.03.2009, prin care s-a răspuns la adresa de mai sus a R.A. -A.P.P.S.; cererea paratei din data de 12.08.2009; Procesul-Verbal din data de 13.08.2009 de predare-primire a locuinței de serviciu, proces- verbal semnat cu obiectiuni de către pârâta deoarece membrii comisiei desemnați de R.A.-A.P.P.S. pentru luarea în primire a apartamentului au refuzat sa înscrie în procesul-verbal data reala a eliberării în fapt a locuinței de serviciu; facturile ce nu fac dovada prejudiciului; în opinia reclamantei proba testimoniala admisa de către instanța de fond ar fi fost interzisa de art. 1191 C.civ.

Susținerile apelantei, în sensul ca instanța nu ar fi acordat Contractului de închiriere nr. 882/16.10.2008 ”putere de lege” pentru părțile semnatare, prin aceasta incalcand Art. 969 alin.(l) C. civ. nu sunt dovedite de către aceasta. Din contra, se poate constata ca instanța de fond, în motivarea și pronunțarea sentinței civile nr. 9304/23.04.2009, a ținut cont în primul rând de acest contract.

Nefondat susține recurenta ca instanța nu a ținut cont nici de art. 970 alin.(l) C.civ. și nu a observat ca pârâta nu ar fi dat dovada de buna-credinta în executarea contractului, deoarece, conform art. 1; art. 4 din OUG nr. 80/31.05.2001 și art. 8 lit. a) din Contractul nr. 882/16.10.2008, ar fi avut obligația sa informeze regia ca i-a incetat calitatea care a determinat atribuirea locuinței de serviciu. Astfel, vazand conținutul prevederilor indicate chiar de către recurenta, respectiv: art. 1 alin. (1) din OUG Nr. 80/2001: „Prin derogare de la prevederile Legii locuinței nr. 114/1996. republicata, cu modificările și completările ulterioare, persoanele prevăzute la art. 2, care isi desfășoară activitatea în cadrul ministerrelor celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituții publice, li se pot atribui temporar immobile cu destinație de locuințe de serviciu din fondul locativ aflat în administrarea R.A.-A.P.P.S”.

Art. 4 alin. (1) și (2) din OUG nr. 80/2001: „(1)- Contractul de închiriere inceteaza de drept la data încetării calității care a determinat aiibuirea locuinței de serviciu; (2)- La data rezilierii Contractului de închiriere beneficiarul are obligația de a preda locatorului imobilul în starea în care aceasta se afla la momentul preluării, precum și de a suporta cheltuielile necesare pentru renovarea acestuia în cazul deteriorării din culpa sa”.

Art. 8 lit. a) din Contractul nr. 882/16.10. 2008: „Locatarul se obligă sa predea locuința în termen de 30 de zile de la data încetării contractului”; se poate constata ca, din prevederile respective, nu rezulta asa-zisa obligație a paratei de a informa regia în cazul când acesteia i-a încetat calitatea care a dederminat atribuirea locuinței de serviciu. Este evident ca în realitate recurenta încearcă sa duca în eroare onorata instanța de recurs și nici de cum nu este vorba de o încălcare de către instanța de fond a art. 970 alin. (1) C. civ.

Cu toate acestea, după data de 9.01.2009, când paratei i-a încetat calitatea de consilier al ministrului fostului Minister al Agriculturi, Pădurilor și Dezvoltării Rurale aceasta s-a pezentat la sediul locatorului S.A.I.F.I.- București și i-a adus la cunoștința ca începând cu data de 9.01.2009 nu mai este incadrata în funcția de consilier; ca în următoarele 30 de zile va elibera locuința de serviciu și ca pentru acesta sa trimită un delegat pentru predarea apartamentului.

Insa, după circa o săptămâna, fara nicio justificare, S.A.I.F.I. - București i-a transmis paratei adresa nr. 723/27.01.2009 prin care i s-a comunicat ca: „În situația în care nu respecta obligațiile contractuale referitoare la eliberarea spațiului, locatotul isi rezerva dreptul de a pune în executare contracul, având în vedere ca acesta constituie titlu executoriu, respectiv evacuarea ei din spațiu”.

Intimata a arătat că adresa nr. 723/27.01.2009, contrar sustiderilor recurentei, dovedește indubitabil următoarele: ca în realitate locatorul a fost informat de incetarea calității paratei; ca în cazul când pârâta nu ar fi eliberat locuința, opțiunea locatorului a fost clar pentru evacuarea administrativa a paratei.

Acest lucru, precum și faptul ca prin adresa sus-mentionata paratei i s-a adus pentru prima data la cunoștința ca în cazul când nu va elibera apartamentul ar urma sa plătească un tarif de 3544,20 Euro (fara T.V.A.)/luna (care i-a produs o puternica temere) a determinat-o ca inaintea expirării celor 30 de zile, la data de 6.02.2009, sa elibereze apartamentul și sa se mute la domiciliul viitorului sot.

Cu toate ca ulterior, pârâta s-a prezentat de mai multe ori la S.A.I.F.I. - București solicitând ca la fosta sa locuința de serviciu sa se prezinte un împuternicit al locatorului pentru predarea apartamentului, aceasta a tot fost amânata de mai multe ori (și sunt indicii ca aceaste amânări au fost deliberate pentru ca viitoarea reclamanta sa-și preconstituie dovezi).

Este nefondata și susținerea apelantei în sensul ca obligația restituirii imobilului ar aparține paratei și nu R.A.-A.P.P.S., deoarece obligația restituirii nu este o obligație singulara, de sine stătătoare, ci este indisolubil legata de obligația primirii imobilului, obligație care aparține locatorului. Cu ocazia restituirii imobilului nu are loc numai predarea acestuia de către locatar ci concomitent și primirea acestuia de către locator. Prima obligație nu exista fara cea de a doua obligație. Restituirea se concretizează . predare –primire, în acest sens fiind și procesul verbal de predare- primire din data de 13.08.2009.

Nu este nici de cum „hilara” susținerea instanței de fond în sensul ca R.A.-A.P.P.S. este vinovata ca nu și-a îndeplinit obligația sa prevăzuta de art. 19 din Contractul nr. 882/16.10.2008, deoarece daca s-a dovedit ca pârâta a eliberat locuința de serviciu la începutul lunii februarie 2009 (inainte de expirarea termenului de gratie de 30 de zile), reclamanta nu și-a indeplinit obligația sa inscrisa tot în același Art. 19.

Recurenta nu și-a dovedit indeplinirea obligației de a proceda la evacuarea administrativa a paratei în cazul când aceasta nu ar fi eliberat locuința, deși prin cererea introductiva reclamanta a afirmat ca pârâta continua sa ocupe locuința după ce i-a incetat calitatea și ca refuza eliberară acesteia.

În realitate nici nu ar fi fost vorba de o evacuare administrativa, deoarece locatorul cunoscând ca locuința a fost eliberata, printr-o minima diligenta reprezentanții S.A.I.F.I.-București ar fi trebuit sa se intalneasca cu pârâta la sediul apartamentului pentru predarea-primirea acestuia, asa cum s-a intamplat la data de 13.08.2009 când s-a semnat procesul verbal de predare-primiri din aceasta data.

Recurenta-reclamanta mai aduce acuzații instanței de fond în sensul ca nici aceasta „nu ar fi dat dovada de buna-credinta” în interpretarea art. 19 din Contractul nr. 882/16.10.2008 și ca prin aceasta instanța ar fi incalcat art. 977 și art. 982 C.civ.

Și aceste acuzații sunt nefondate, deoarece, asa cum a demonstrate mai sus, nici în art. 8 lit. a) și nici în art. 19 nu se regăsește obligația paratei „de a informa de indata R.A.-A.P.P.S. ca acesteia i-a incetat calitatea ce a determinai atribuirea locuinței de serviciu”.

Nefondate sunt și susținerile potrivit cu care „instanța ar fi reținut greșit ca în cauza nu sunt indeplinite elementele constitutive ale răspunderii delictuale”: existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita și prejudice; existenta vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

În realitate în speța dedusa judecații nu exista prejudiciu dovedit. Nu s-a dovedit nici caracterul cert (care presupune ca acesta sa fie sigur atât în privința existentei cat și în privința posibilității de evaluare) și nici caracterul actual al acestuia (prin care se intelege ca s-a produs deja).

Pretinsul prejudiciu este în realitate unul virtual și eventual. Chiar și în cazul în care s-ar fi indeplinit condiția suspensiva din art. 10 al Contractul nr. 882/16.10.2008 (în sensul ca pârâta nu ar fi eliberat locuința) aceasta condiție nu ar fi fost suficienta, deoarece pentru închirierea ap. 13 din ., sectorul 1, ar mai fi fost necesare îndeplinirea cel puțin a doua condiții care în niciun caz nu ar fi putut sa fie imputate paratei, respectiv: schimbarea destinației exclusive ca locuința de serviciu a apartamentului respectiv; sa fi existat un locator dispus sa închirieze apartamentul cu exorbitanta chirie de 3540,20 Euro (fara TVA)/luna.

Relevanta în acest sens este chiar mențiunea recurentei din recursul acesteia (alin. 4, pag.7) în sensul ca: „plata contravalorii lipsei de folosința al spațiului ar reprezenta prejudiciul suferit de către reclamanta, deoarece pana la momentul predării de către pârâta a locuinței, reclamanta nu a putut dispune de apartament în scopurile căruia ii este destinat: locuința de serviciu”.

Și la judecrea în fond a cauzei, răspunzând la una din întrebările din interogariul propus de către pârâta și aprobat de către instanța, reclamanta a învederat instanței ca: „Destinația ca locuința de serviciu a ap. 13, din . sectorul 1, București, nu a fost schimbata și ca ulterior la data de 17.02.2010, a fost închiriat următorului chiriaș, dl Tanczos B., prin Contractul nr. 184/17.02.2010 (de care s-a făcut vorbire la pag. 8 de mai sus).

Este evident ca în perioada cuprinsa intre luna aug. 2009 (când s-a făcut predarea-primirea apartamentului inre pârâta și reclamanta) și luna februarie 2010 (când a venit următorul chiriaș), locuința a rămas neocupata fara ca R.A-A.P.P.S. sa fi reclamat vreun prejudiciu.

Mai mult, asa cum s-a detaliat și în Anexa I la prezenta, precum și la pag. 7 de mai sus, prin Notele Scrise din 25.02.2013 depuse la dosarul cauzei de R.A.-A.P.P.S. și semnate atât de care directorul general și cat și de directorul juridic al regiei, aceștia au confirmat ca tariful de 22 Euro/mp/luna ( care calculat pentru locuința de serviciu din ., . la chiria de 3544.20 Euro/luna) s-a referit la spatiile cu destinație de BIROURI și nu la locuințele de serviciu. Nu în ultimul rând, hotărâtor, concludent și pertinent pentru speța de fata este faptul ca la data de 16.10.2008, când s-a incheiat Contractul nr. 882, erau în vigoare tarife legale impuse prin OUG nr. 47/21.04.2008 (publicata în M.Of. nr. 322/23.04.2008), pe care locatorul trebuia sa le respecte, asa cum le-a respectat la încheierea Contractului nr. 184/17.02.2010, depus chiar de către reclamanta la dosarul cauzei, orice alte neconformari fiind nule de drept.

Chiar și cu ocazia promovării apelului sau, se încearca inducerea în eroare atunci când susține ca „nu ar fi putut proceda la evacuarea administrativa a paratei, deoarece nu a cunoscut daca acesteia i-a încetat calitatea pentru care i s-a atribuit locuința de serviciu”, susținere care nu corespunde adevărului asa cum dovedește adresa ei Nr. 723/27.01.2009; acceptând ca la 27.01.2009 recurenta nu a cunoscut ca la data de 9.01.2009 paratei i-a incetat calitatea respectiva, cu siguranța a cunoscut acest fapt (cum singura recunoaște) la data de 18.03.2009 din adresa nr._/18.03.2009 transmisa R.A..-A.P.P.S. de către fostul M.A.P.D.R., și cu toate acestea nici la aceasta data nu și-a indeplinit obligația pe care tot ea și-a asumat-o prin contract; introduce în conținutul art.19 din Contractul nr. 882/16.10.2009 pe langa obligația de eliberare a locuinței și obligația de predare a locuinței, prin aceast falsificând și denaturând înțelesul lămurit și vădit neindoielnic al acestuia (a se vedea cele invederate în acet sens onoratei instanțe la pag. 14 de mai sus).

Calitatea de titlu executoriu atribuit Contractului nr. 882/16.10.2008, inclusiv articolului 19 din acest contract, i-a permis locatorului sa procedeze la evacuarea administrativa a paratei, fara o prealabila notificare și fara intervenția instanțelor judecătorești. Cu toate acestea reclamanta, incalcand interdicția potrivit căreia: „nemo auditor propriam turpitudinem alegam” s-a adresat instanțelor judecătorești, și, prin invocarea propriei culpe, asa cum corect a reținut instanța de fond, a încercat sa obtina o hotărâre favorabila pe baza unor probe preconstituite și a altor inscrisuri pe care pârâta nu le-a cunoscut și care nu au fost menționate în Contractul de închiriere nr. 882/16.10.2008, contract care tot recurenta susține ca este „legea părților” și ca trebuie interpretat conform art. 977 și 982 C.civ.

Cu privire la susținerile recurentei - reclamante, în sensul ca și-ar fi dovedit pretențiile sale prin Contractul de închiriere nr. 882/16.10.2008, precum și prin notificările nr. 251/21.04.2009 și Nr. 402/17.06.2009, transmise în temeiul art. 1079 C. civ. printr-o Societate Civila de Executori Judecătorești, învederând că recurenta invoca în realitate și răspunderea civila contractuala/convenționala nu numai răspunderea civila delictuala.

Cu referire la cele doua notificări instanța a reținut corect ca acestea au fost utilizate în afara cadrului contractual impus prin Contractul nr 882/16.10.2008.

Aceste notificări insa, prin mențiunile făcute pe comunicările acestora, respectiv „nici o persoana de la pct. 1 nu a fost găsita”, mențiuni făcute de persoane investite cu autoritate de stat, asa cum sunt executorii judecatorești, fac dovada ca nici la data de 21.04.2009, și nici la data de 17.06.2009, pârâta nu mai locuia în ., sectorul 1 București.

Aceste dovezi, împreuna cu celelate dovezi adminiatrate în cauza, respectiv, depoziția de martor a d-lui M. Ș., care nemijlocit a ajutat-o pe pârâta în data de 6.02.2009 sa se mute din locuința de serviciu la domiciliul viitorului ei sot, precum și răspunsurile reclamantei la interogatoriile propuse de pârâta și aprobate de către instanța de fond, probează faptul ca pârâta și-a indeplinit obligația inscrisa în art. 19 din Contractul nr. 882/16.10.2008, respectiv în mai puțin de 30 de zile de la încetarea calității care a determinat atribuirea locuinței de serviciu, la data de 6.02.2009 a eliberat locuința respectiva. Este deasemenea concludent și faptul ca reclamanta, care susține ca ar fi parte vătămata și căreia deci ii revine sarcina probei pentru întrunirea tuturor elementelor constitutive ale raspunerii civile delictuale, nu a probat asa-zisul refuz al paratei de a elibera locuința.

Deși ulterior pârâta s-a prezentat de mai multe ori la sediul S.A.I.F.I.-București, comunicând ca a eliberat locuința, solicitând tot o data ca un împuternicit al locatorului sa se prezinte la locuința respectiva pentru predarea-primirea acesteia, profitând de faptul ca din conținutul Contractului nr. 882/16.10.2008. nu s-a inserat și clauza obligatorie impusa de Legea locuinței nr. 114/1996 prin fostul art 21 lit. f) privind „locul și condițiile în care se realizează primire și restituirea cheilor”, omisiune făcuta cu vinovăția R.A.-A.P.P.S., pârâta a fost amânată săptămâni și luni de zile (și este evident ca aceasta amânare a fost deliberată), ca în final în luna iulie sa i se spună ca pentru predarea locuinței trebuie (culmea) sa semneze o cerere scrisa, condiție impusa deasemenea arbitrar în afara cadrului contractual.

În aceasta situație, pârâta a semnat o cerere procesata la sediul S.A.I.F.I.-Bucuresti., în care sa menționa expres ca predarea locuinței se va face la data de 31.07.2009. Cu toate acesta, consecventa atitudinii culpabile dovedite anterior de către S.A.I.F.I.-București, aceasta înregistrează cererea cu doua săptămâni mai târziu, cu Nr._/12.08.2009, asa cum rezulta din inscrisul respectiv depus chiar de recurenta - reclamanta la dosarul cauzei.

Ulterior la data de 13.08.2009 intre pârâta și trei reprezentanți ai S.A.I.F.-Bucuresti, care s-au prezentat în ., . procesul verbal de predare- primire a spațiului (!) eliberat de dna P. O., inscris depus deasemenea la dosarul cauzei de către recurenta-reclamanta, refuzandu-se insa indicarea datei când locuința a fost eliberata de către pârâta, eliberarea efectuandu-se, asa cum s-a dovedit la data de 6.02.2009 și nu în data de 13.08. 2009 asa cum ar dori recurenta sa se inteleaga din conținutul acestui inscris.

În ceea ce privește sustinera recurentei, în sensul ca facturile emise unilateral și fara temei de către S.A.I.F.I.-București, ar face dovada prejudiciului, reiteram onoratei instanțe, asa cum a reținut și instanța de font, ca aceste facturi au fost emise fara nicio dovada ca de serviciile respective (folosința locuința, cote de întreținere, amortizări dotări, etc.) ar fi beneficiat pârâta.

De asemenea, a învederet că tariful de 22 Euro/m.p./luna, ce ar fi fost aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administrație al R.A.-A.P. P.S. nr. 6/10.06.2008, s-a referia la spatiile cu destinație de birouri și nu la locuințele de serviciu; la data de 10.06.2008, R.A.-A.P.P.S. prin Consiliul sau de Administrație, nu ar fi putut stabili un alt tarif pentru locuințele de serviciu fata de tariful legal stabilit prin OUG nr.47/21.04.2008, publicata în M. Of. nr. 322/23.04.2008, prevederi legale care erau în vigoare și la data de 16.10.2008, când s-a incheiat cu pârâta Contractul nr. 882; și sub acest aspect recurenta-reclamanta isi invoca propria culpa pentru realizarea unui beneficiu injust, ilegal și imoral.

Cu privire la criticile aduse instanței de fond cu privire la proba testimoniala admisa de aceasta instanța, s-a învederat, ca și acestea sunt nefondate. Astfel, este irelevanta susținerea ca reclamanta s-ar fi opus administrării acestei probe, deorece conform art. 129 alin. (5) C.proc.civ. „judecătorii vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca părțile se opun”; potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existenta elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului, deoarece ea este aceea care reclama ceva în fata justiției (art. 1169 C. civ.). Deoarece este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu - orice mijloc de proba este admisibil, deci inclusiv proba cu martori.

Declarația de martor al d-lui M. Ș. se refera la o fapta, respectiv la un eveniment la care a participat direct și nemijlocit: mutarea paratei la data de 6,02.2009 din locuința se serviciu la domiciliul viitorului ei sot; inadmisibilitatea probei cu martori în cazul actelor juridice a căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 lei, înscrisa la art. 1191 C. civ. și pe care ii invovca recurenta, se refera la acte juridice de valoare și nu la fapte juridice. Și aceasta este inca o dovada a numeroaselor incercari de ducere în eroare a onoratei instanțe de către recurenta-reclamanta.

Cu privire la susținerile recurentei- reclamante, ca instanța de fond ar „fi greșit și în cazul când a respins și celelate capete de cerere” ale reclamantei, (cote de întreținere, amortizări, etc), este evident ca în situația când reclamanta a procedat la emitera unor facturi fara ca, asa cum a reținut instanța de fond, „sa facă dovada ca de serviciile facturate ar fi beneficat pârâta”,și aceste critici sunt nefondate.

Prin încheierea de ședință din 03.12.2014, în temeiul art. 282 ind.1 C.proc.civ., tribunalul a calificat calea de atac declarată în cauză ca fiind apelul.

Prin decizia civilă nr.2003/A/10.12.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă-pârâtă R.A. - A.P.P.S. - S. PENTRU ADMINISTRAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR, împotriva sentinței civile nr.9304/23.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._/299/2009, a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru judecarea pe fond.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită prima instanță, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând folosință spațiu fără titlu pentru perioada 9.02._09, dobânda legală calculată conform OG nr.9/2000, cote de întreținere, dobândă legală aferentă acestora, amortizare dotări și evacuarea pârâtei din apartamentul nr. 13 situat la etajul 2 din imobilul din ., sector 1.

Astfel cum a reținut și prima instanță, pârât a folosit locuința anterior menționată în baza contractului de închiriere nr. 882/16.10.2008 autentificat sub nr. 6575/16.10.2008. Odată cu încheierea contractului de închiriere s-a încheiat și contractul nr.883/16.10.2008 cu privire la asigurarea de către SAIFI a prestărilor de servicii specifice imobilului și livrarea de utilități, convenție valabilă pe perioada contractului de închiriere.

Reclamanta a susținut, în esență, că pârâta a folosit locuința după încetarea de drept a contractului, întemeindu-se pe dispozițiile art. 10 din contractul de închiriere.

Cât privește cauza cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile OUG nr.80/2001, art.51 din legea nr.114/1996, art.998-999 c.civ., art. 1079 cod civil, făcând trimitere, așa cum s-a arătat anterior, la clauzele contractuale. Totodată, reclamanta a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, întrucât pârâta a folosit locuința după încetarea contractului.

Sub un prim aspect, al cauzei cererii de chemare în judecată, invocat prin motivele de apel, tribunalul a constatat că prima instanță a analizat consecințele clauzelor contractuale la situația de fapt reținută în speță, pentru ca în final, să conchidă că reclamanta nu și-a executat obligațiile contractuale, cu consecința imposibilității angajării răspunderii civile delictuale a acesteia.

Față de cele anterior expuse, tribunalul a constatat că, deși reclamanta a făcut referire explicită la răspunderea civilă delictuală, în cauză aceasta s-a întemeiat, la fel de explicit și pe răspunderea contractuală, în condițiile în care și-a justificat pretențiile prin art. 10 din contract, ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligației de predare a bunului la încetarea contractului. În plus, deși tribunalul nu este ținut în mod exclusiv de temeiurile de drept invocate, în cauză s-a constatat că reclamanta s-a întemeiat pe dispozițiile OUG nr.80/2001, pe dispozițiile legii nr.114/1196, cu referire la contractul de închiriere a locuințelor de serviciu.

Din acest punct de vedere, cu privire la pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, tribunalul a constatat că prima instanță a identificat greșit cauza cererii de chemare în judecată, în cauză fiind în prezența unei ipoteze clasice de răspundere civilă contractuală, aspecte ce vor fi însă analizate ulterior, pe fondul cererii de chemare în judecată.

Este adevărat însă că, referitor la obligația de plată a utilităților și a cotelor de întreținere aferente locuinței pentru perioada în care se susține că aceasta a fost folosită fără drept de pârâtă, singurul temei care poate fi avut în vedere este răspunderea civilă delictuală, această obligație, în măsura în care ea există, depășind sfera contractuală dintre părți.

Așa fiind, tribunalul a apreciat că greșita identificare a cauzei cererii de chemare în judecată, pe aspectul lipsei de folosință conduce la nulitatea hotărârii primei instanțe, situație în care se impune, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin.2 teza a II-a c.pr.civ. (în forma în vigoare în 2009, data începerii litigiului), anularea hotărârii și reținerea pentru judecare în fond.

De asemenea, tribunalul a găsit întemeiată critica adusă de reclamantă hotărârii primei instanțe cu privire la aplicarea legii la situația de fapt dedusă judecății, cât și cu privire la interpretarea clauzelor contractuale.

În concret, pe un prim aspect, tribunalul a reținut, contrar celor reținute de prima instanță, că în cauză trebuie avut în vedere raportul juridic derivat din contractul de închiriere, în care reclamanta avea calitatea de locator, iar pârâta de chiriaș. În conformitate cu dispozițiile art.29 lit.d din legea nr.114/1996, precum și cele ale art. 1431 c.civ., reluate de părți în cuprinsul contractului de închiriere, la încetarea contractului, una din obligațiile principale ale chiriașului este cea de predare a bunului care a făcut obiectul închirierii. Așadar, folosința bunului ce a făcut obiectul locațiunii, ulterior încetării contractului, reprezintă o neexecutare a obligației de predare, faptă ilicită ce generează răspunderea civilă contractuală.

În acest context, art. 10 din contract, pe care își întemeiază pretențiile reclamanta, are natura juridică a unei clauze penale, ce cuantifică anticipat prejudiciul provocat reclamantei, pentru ipoteza în care pârâta nu execută la timp obligația de predare a bunului. O astfel de concluzie rezultă neîndoielnic din cuprinsul acestui articol, care prevede că: „în cazul nerespectării dispozițiilor contractuale cu privire la predarea spațiului la data încetării contractului, locatarul datorează locatorului contravaloarea lipsei de folosință a spațiului, calculată la valoarea maximă a chiriilor practicate la nivelul RA-A. pe metrul pătrat, pentru suprafețe, altele decât cele comerciale. Această valoarea se va aplica întregii suprafețe, astfel cum este individualizat la art. 1 din prezentul contract”.

Aceasta fiind natura clauzei contractuale, în ipoteza în care se reține neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligației de predare a bunului la încetarea contractului, aceasta urmează a se aplica întocmai, proporțional cu suprafața locuinței și perioada de timp în care pârâta a întârziat în executarea obligației.

Greșit a fost interpretat de prima instanță și conținutul clauzei contractuale cuprinse în art. 19 din contract, care nu reglementează nicidecum o obligație a reclamantei de a proceda la evacuare pe cale administrativă, ci, în mod neîndoielnic, reglementează un caz particular de încetare a contractului, derivat din OUG nr. 80/2001, în aplicarea căreia s-a încheiat contractul și care se referă la încetarea, pentru chiriaș, a calității care a determinat încheierea contractului. Aceeași clauză reglementează totodată și obligația de predare a bunului de către chiriaș, analizată anterior, precum și termenul de care este afectată această obligație, reglementat de părți în favoarea debitorului.

Tribunalul a găsit întemeiat și motivul de apel prin care se aduc critici cu privire la situația de fapt reținută.

În primul rând, cu privire la probele testimonială administrate în fața primei instanțe, tribunalul a constatat nefondată critica apelantei cu privire la admisibilitatea acestei probe, în condițiile în care teza probatorie pentru care proba a fost încuviințată, și care va fi analizată în continuare cu privire la situația de fapt, a vizat un fapt juridic, în sens restrâns, respectiv părăsirea locuinței de către intimata pârâtă, împrejurare ce putea fi dovedită prin orice mijloc de probă. Astfel cum se va arăta în continuare, raționamentul cu privire la sarcina probei, corect realizat de prima instanță, este invers celui indicat de apelantă, în sensul că proba a aparținut pârâtei, reclamanta administrând în contraprobă înscrisuri.

Reapreciind probele administrate în fața primei instanțe, tribunalul a reținut următoarele:

În primul rând, reținând temeiul răspunderii contractuale cu privire la cererea privind lipsa de folosință, în cauză își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art.1082 c.civ., din a căror interpretare se desprinde prezumția simplă a culpei debitorului contractual. Întrucât reclamanta a dovedit dreptul său corelativ obligației de predare, prin dovedirea încetării contractului, aspect necontestat în cauză, se reține prezumția de culpă a pârâtei în neexecutarea la timp a obligației de predare a bunului la încetarea contractului, odată cu încetarea calității acesteia care a determinat închirierea contractului de închiriere.

Fiind o prezumție simplă, era posibilă în cauză proba contrară, în sarcina pârâtei, în sensul dovedirii executării obligației sau al dovedirii unei cauze exoneratoare de răspundere, probă ce nu a fost făcută de pârâtă.

Pentru a reține această ultimă concluzie, tribunalul a avut în vedere faptul că, pe acest aspect, în primă instanță a fost administrată atât proba cu înscrisuri, cât și proba testimonială.

Pe acest aspect, la solicitarea pârâtei, a fost administrată proba testimonială, fiind audiat martorul M. Ș., care a declarat, în esență, că pârâta a părăsit locuința în februarie 2009, el fiind cel care a ajutat-o la mutarea lucrurilor.

În contraprobă, reclamanta a depus la dosar două înscrisuri relevante, aflate la fila 276-277 dosar – vol. 1, primul fiind reprezentat de o cerere adresată de pârâtă la 12.08.2009 prin care solicita predarea locuinței ce face obiectul litigiului începând cu data de 31.07.2009 (!), iar la doilea, procesul –verbal de predare primire a spațiului, încheiat la 13.08.2009, ambele fiind semnate de pârâtă, pe procesul-verbal fiind menționat în dreptul semnăturii pârâtei „cu obiecțiuni”.

Tribunalul a apreciat, contrar celor reținute de prima instanță, că pârâta nu a făcut dovada executării la timp a obligației de predare a locuinței. În primul rând, tribunalul a arătat că executarea obligației de predare nu înseamnă părăsirea locuinței, ci efectuarea de demersuri prin care chiriașul să predea efectiv locuința, nu de puține ori modalitatea concretă de predare, fiind, cel puțin, predarea cheilor acesteia. Prin urmare, și dacă ar fi fost avută în vedere declarația martorului, ea nu dovedește decât părăsirea imobilului, fapt ce nu poate fi apreciat drept executare a obligației de predare.

Determinant este însă faptul că înscrisurile administrate în contraprobă de reclamantă sunt de natură să înlăture declarația martorului, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, cele două înscrisuri sunt semnate de pârâtă și sunt apte să dovedească predarea efectivă a bunului către locator.

Cele susținute de intimată prin întâmpinare, referitor la faptul că pârâta ar fi contactat în mai multe rânduri reprezentanții reclamantei, în vederea predării bunului, însă predarea nu ar fi fost posibilă din culpa reclamantei, sunt afirmații nedovedite, nimic neîmpiedicând-o pe pârâtă să procedeze la o manifestare scrisă a intenției de predare a bunului, așa cum a procedat, de altfel, prin cererea înregistrată la reclamantă la data de 12.08.2009.

Nefondate sunt și susținerile intimatei referitoare la menționarea „obiecțiunilor” în cuprinsul procesului verbal anterior menționat, în sensul că, în lipsa unor mențiuni exacte, tribunalul nu poate prezuma că obiecțiunile s-ar referi la data la care a avut loc predarea, iar nu, de exemplu, la sumele menționate în cuprinsul procesului verbal ca fiind datorate.

În consecință, față de cele expuse, tribunalul a constatat că cererea reclamantei sub aspectul cererilor având ca obiect lipsa de folosință, dobânda legală aferentă acesteia este întemeiată, sub aspectul existenței obligației pentru intervalul solicitat.

Reținând că perioada februarie 9.02._09 inclusiv reprezintă perioada în care pârâta nu și-a executat obligația de predare și, prin urmare, a rămas în folosința locuinței, pe temeiul răspunderii civile delictuale, tribunalul a apreciat întemeiată și cererea reclamantei cu privire la obligația de plată a cotelor de întreținere, a contravalorii utilităților, a amortizărilor, precum și a dobânzilor legale aferente perioadelor pretinse. Condițiile răspunderii civile delictuale, reprezentate de faptă ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate sunt dovedite. În concret, neexecutarea obligației de predare a produs consecințe atât în plan contractual cât și delictual, astfel încât cele anterior menționate sunt pe deplin valabile și cu privire la răspunderea civilă delictuală.

Din analiza înscrisurilor administrate de reclamantă în susținerea cererii, cu privire la întinderea prejudiciului, tribunalul a constatat că există inadvertențe între calculul făcut de reclamantă și sumele pretinse.

Cu titlu de exemplu, dacă se calculează valoarea lipsei de folosință pentru cele 7 luni pretinse de reclamantă (februarie-august 2009), pe baza criteriilor prevăzute de art. 10 din contract, la valoarea maximă a criteriilor practicate la nivelul RA-A. pe metrul pătrat, de 22 euro /mp, luând în considerare suprafața totală a apartamentului, de 161,1 mp, se ajunge la o valoarea de 3544,2 euro/ lună, în total_ euro pentru 7 luni, nicidecum 27.916 euro, pretinși de reclamantă. De asemenea, tribunalul a constatat diferențe de sume și la calculul amortizărilor. Pe cale de consecință și calculul dobânzii legale este influențat de cuantumul pretențiilor principale la care s-au raportat.

În aceste condiții, apreciind întemeiată cererea reclamantei sub aspectul existenței dreptului de creanță al reclamantei, tribunalul a constatat că se impune efectuarea unei expertize contabile care să determine, potrivit clauzelor contractuale și dispozițiilor legale în materie, cuantumul corect al pretențiilor deduse judecății.

Acesta este al doilea motiv pentru care se impune anularea hotărârii primei instanțe și reținerea pentru judecarea în fond, astfel încât, în consecință, tribunalul a admis apelul, a anulat sentința primei instanțe și a reținut cauza pentru judecare în fond.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta-reclamantă C. O., în termen legal, solicitând casarea în totalitate a hotărârii recurate și menținerea sentinței civile nr.9304/23.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, ca fiind legală și temeinică.

În motivare, recurenta pârâtă reclamantă susține, cu privire la nulitatea necondiționată, următoarele:

S-a statuat ca activitatea judecătorului se desfășoară sub formă de proces, după o procedură specifică care impune în primul rând respectarea principiilor publicității dezbaterilor, a contradictorialității, a oralității și a dreptului de apărare.

Principiul contradictorialității, respectiv contradictorialitatea în procesul civil, îngăduie pârtilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecării litigiului, având dreptul de a discuta și combate susținerile făcute de fiecare din ele, precum și de a-și expune punctul de vedere asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Se mai spune că principiul contradictorialității este un principiu natural al instanței.

Judecătorul, ca autor al procesului, cel care înlătura contradicția dintre părți, prin pronunțarea hotărârii se supune și el principiului contradictorialității. Altfel spus, aspectele de fapt sau de drept pe care le ridica din oficiu trebuie să le pună în discuția contradictorie a părților, deoarece altfel nu se poate baza pe ele la pronunțarea hotărârii.

După cum s-a menționat mai sus, la precizări preliminarii, în data de 3.12.2014, la judecarea apelului, schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta-apelantă nu a fost pusă în discuția părților, nici măcar în discuția părții căruia i s-a îngăduit să-și expună oral susținerile.

Principiul dreptului de apărare, strâns legat de principiul contradictorialității, se impune în primul rând prin faptul ca este un principiu constituțional (Art.24 alin.1 din Constituție). În sens procedural acest drept este de asemenea garantat și se manifesta în primul rând prin dreptul părților de a participa personal sau prin reprezentant la toate fazele procesului, de a lua la cunoștința de conținutul dosarului, de a propune probe, de a-și prezenta susținerile în scris și oral, de a exercita căile de atac etc.

Sub acest aspect, recurenta învederează instanțe de recurs că, prin interzicerea ilegală a procuratorului judiciar al intimatei-pârâte de a participa la dezbateri, în fapt i s-a îngrădit pârâtei exercitarea dreptului de apărare.

Și acest principiu impune judecătorilor (chiar și atunci când, legal, își exercită rolul activ), de a nu schimba, în speța de față cauza cererii de chemare în judecată a reclamantei, fără a da posibilitatea părții pârâte de a-și formula apărările corespunzătoare.

Principiul oralității: Acest principiu este consacrat în mod expres de Codul de procedura civila ( Art.127 din VCPC, respectiv Art.15 din NCPC) și în temeiul acestui principiu, președintele completului de judecată are obligația, sub sancțiunea nulității hotărârii, de a da părților cuvântul pentru a-și susține oral pretențiile, de a discuta regularitatea actelor de procedura, de a propune probe și de a formula concluzii.

În speța de față, interdicția ilegală impusă de către instanța procuratorului judiciar al pârâtei-intimate de a nu pune concluzii orale, a pus pârâta în imposibilitate de a se apară și prin aceasta producându-i o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii.

Principiul publicității, care impune ca procesul civil, cu excepția deliberărilor, să se desfășoare înaintea instanței, în ședința publică și în prezenta părților, precum și a altor persoane străine de litigiu care doresc să participe la dezbateri, și este o garanție a corectitudinii și imparțialității judecătorilor, precum și a independentei acestora, a fost și el încălcat în ziua de 3.12.2014 de către cei doi judecători care au compus completul de apel.

Încălcarea acestui principiu, deși indirectă, s-a manifestat prin nerespectarea principiilor contradictorialității, a oralității și a dreptului de apărare, principii prin care se realizează în concret publicitatea dezbaterilor.

Având în vedere cele de mai sus, în cauza dedusă judecății sunt întrunite condițiile anularii, respectiv a casării în totalitate a deciziei civile nr.2003A/10.12.2014 fără condiționarea unei vătămări.

Cu privire la nulitatea condiționată, arată că încălcarea în apel a regulilor de procedura atât de ordin public cât și privat și care au propus pârâtei-intimate o grava vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea, respectiv casarea în totalitate a deciziei civile nr. 2003A/10.12.2014 sunt în principal următoarele:

Admiterea în dosarul cauzei a unui apel, precum și a unor motive de apel, cu mult peste termenul de 15 zile de la comunicarea sentinței civile nr.9304/23.04.2013, pronunțată de către Judecătoria Sectorul 1 București.

În acest sens, judecarea la Tribunalul București a apelului era posibilă numai pe baza recursului și a motivelor de recurs ale R.A.-A.P.P.S. care au fost calificate ca apel.

Pe cale de consecință, recurenta invocă excepția tardivității formulării de către R.A.-A.P.P.S. a apelului sau, întrucât nu a avut posibilitatea să invoce această excepție, deoarece instanța Tribunalului București - Secția a - IV-a Civilă i-a interzis să ia parte la dezbateri.

Chiar și în situația în care, în cauza și-ar fi găsit aplicabilitatea prevederilor art.457 alin.(3) din NCPC și instanța ar fi respins ca inadmisibil recursul declarant de către reclamanta și cauza ar fi fost repusă în termen, în sensul că reclamantei i s-ar fi acordat un nou termen de 15 zile pentru formularea apelului, în cauză ar fi fost incidente prevederile legale prevăzute de art.289 C.proc.civ. cu privire Ia fixarea de către președintele instanței de apel a primului termen de înfățișare cu citarea pârtilor; comunicarea cererii de apel și a motivelor acestei cereri cu mențiunea privind dreptul intimatei de a depune Ia dosar întâmpinare într-un anumit termen.

Aceste prevederi procedurale erau obligatorii pentru instanță și, pe cale de consecință, trebuiau respectate.

Așa cum s-a menționat mai sus Ia precizări preliminarii, instanța nu numai că nu a respectat aceste prevederi, ci și în mod sfidător a înmânat apelul cu motivele de apel, (depuse neregulat la dosarul cauzei dar acceptate de către instanța) după ce reprezentantul reclamantei-apelante și-a expus oral concluziile pe fond și dezbaterile (și acestea unilaterale) s-au încheiat.

Admițând la dosarul cauzei un apel tardiv formulat și pe care nu l-a comunicat procuratorului judiciar al pârâtei-intimate, decât după încheierea dezbaterilor, instanța de apel nu a observat sau nu a vrut să observe că și în faza de apel procesul este guvernat de principiul disponibilității și. pe cale de consecință, nu se poate proceda în această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant (tantum devolutum quantum apellantum).

De asemenea, efectul devolutiv este limitat și de regula - tantum devolutum quantum judecatum- regula procedurală imperativă înscrisă la art.294 alin. (1) C.proc.civ.. Mai mult chiar, instanța de apel a schimbat cauza cererii de chemare în judecată din răspundere civilă delictuală, invocată continuu și permanent în toate fazele procesului de către reclamantă în răspundere civila contractuală, schimbarea făcându-se fără cunoașterea chiar de către reclamantă a acestui lucru.

Schimbarea chiar ilegală, în apel, a cauzei cererii de chemare în judecată chiar de către instanța nu a fost pusă în discuția părților și prin aceasta nu a dat posibilitatea părților, în special al pârâtei-intimate, să-și formuleze apărări în acest sens, prin aceasta încălcându-se o altă regulă procedural imperativă înscrisă Ia Art. 129 alin.(4) C.proc.civ.

Schimbând cauza cererii de chemare în judecată și anulând ilegal sentința civilă nr.9304/23.04.2013, instanța de apel a procedat concomitent și la judecarea fondului, așa cum se poate constata din conținutul pag. 15, 16, 17,și 18 ale deciziei civile nr.2003A/10.12.2014.

Astfel, s-a reținut de care instanță că art.10 din Contractul de închiriere nr. 882/16.10.2008 cu privire Ia "obligația locatarului de a preda spațial la încetarea contractului, "are natura juridică a unei clauze penale ce cuantifică anticipat prejudiciul", fără să rețină însă un fapt evident și anume că din conținutul acestui art.10 (de fapt chiar din întregul conținut al contractului) așa zisul prejudiciu nu este determinat și nici determinabil. Pretinsa răspundere pentru nerespectarea eventuală a obligației înscrisa la art. 10 este nu numai extracontractuală, ci este și ilegală întrucât contravine atât prevederilor H.G. nr.47/21.04.2008 cu privire la nivelul chiriilor pentru persoane fizice, hotărâre care era în vigoare încă înainte de încheierea la dată de 16.10.2008 a Contractului de închiriere nr.882; Art.1085 C. ci v., cat și propriilor hotărâri ale reclamantei adoptate în ședința Consiliului de Administrație al R.A.-. data de 10.08.2009.

Mai mult se poate constata ca "clauza penala" este înscrisa la Art. 6 al contractului, dar diferă cu mult de pretențiile reclamantei.

Instanța face o . aprecieri cu privire la probele administrate în cauză, reținând imparțial, ca pertinente și concludente numai probele favorabile reclamantei-apelante ignorând însă probele într-adevăr concludente și pertinente pentru soluționarea corectă și legală a cererii reclamantei-apelante, respectiv HG nr.47/21.04,2008 și o reglementare obligatorie impusă chiar de reclamanta-intimata, respectiv Nota de fundamentare aprobată în ședința Consiliului de Administrație al R.A.-

A.P.P.S. din data de 10.08.2009, deci cu mult anterior formulării cererii introductiv-precizatoare, prin care s-a modificat, în conformitate cu prevederile HG nr.47/21.04.2008, conținutul Art.10.

Se poate constata că instanța, procedând cu părtinire, a schimbat cauza cererii de chemare în judecată din răspundere civila delictuala în răspundere civila contractuală cu intenția vădita de a ușura sarcina probei ce revine reclamantei-intimate.

În acest sens, intrând și mai mult în fondul cauzei, reține o presupusă vinovăție exclusivă a pârâtei care ar consta în aceea că nu ar fi predat locuința, ignorând faptul ca predarea nu se poate face decât prin primirea locuinței și că locul predării-primirii se face la sediul locuinței și nu Ia sediul reclamantei-intimate.

Soluționând aproape în totalitate și fondul cauzei, instanța constată și un presupus prejudiciu ce s-ar încadra în limitele cuprinse între 24.809 euro și 27.916 euro, consemnând că acesta ar fi și al doilea motiv care ar impune anularea sentinței civile nr. 9304/23.04.2013.

Se poate constata astfel că "reținerea cauzei pentru judecare fondului" este pur formală și fără obiect, întrucât în realitate instanța de apel prin decizia civilă nr. 2003A/10.12.2013 s-a pronunțat și pe fondul cauzei.

Având în vedere cele de mai sus este evident că prin decizia civilă nr.2003A/10.12.2013, care a anulat sentința civilă nr.9304/23.04.2013, temeinică și legală, pronunțată de către instanța Judecătoriei Sector 6 București, s-a adus o gravă vătămare pârâtei-intimate constând în:

- surprinderea pârâtei care nu a putut să-și exercite, prin procurator judiciar, drepturile procesuale, în mod deosebit dreptul la apărare;

- interdicția impusa paratei, prin procurator judiciar, de a lua parte la dezbateri în contradictoriu, și în mod deosebit la dezbaterile orale;

- iminentul prejudiciu patrimonial apreciat de către instanța intre 24.809 euro și 27.916 euro, ce ar rezulta însă dintr-o cauza falsă, ilicită și deopotrivă imorală;

- posibilitatea intrării sub autoritatea de lucru judecat a unei probleme de drept ilegal soluționata (schimbarea în apel, chiar de către instanța a cauzei cererii de chemare în judecată formulată de reclamant), care nu poate fi înlăturata decât prin anularea/casarea în totalitate a deciziei civile nr.2003A/10.12.2014.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ.

Instanța de apel a invocat la pag. 15 a deciziei civile nr.2003A/10.12.2014, - și nu în dispozitivul acesteia - ca temei procesual al anularii sentinței civile nr.9304/23.04.201, pronunțată de către instanța Judecătoriei Sectorul 1 București. Art. 297 alin (2) teza a -II -a C.proc. civ.:

"(2) Dacă prima instanța s-a declarat competenta și instanța de apel stabilește ca a fost necompetenta, anulând hotărârea atacata, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competență, afara de cazul când constata propria competenta. În acest caz și atunci când exista vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanța a judecat în fond, instanța de apel anulând în tot sau în parte procedura urmata și hotărârea pronunțata, va retine procesul spre judecare ".

Se poate constata că această prevedere procesuală (în prezent modificată substanțial) a reținut ca motiv principal al anularii unei hotărâri necompetenta primei instanței și competenta instanței de apel.

În ceea ce privește referirea la "existența vreunui alt motiv de nulitate", practica și doctrina au reținut că sancțiunea nulității poate interveni în următoarele cazuri:

- netimbrarea acțiunii (care în prezent se poate acoperi prin debitarea taxelor);

- compunerea sau constituirea nelegală a completului de judecată;

- nerespectarea termenilor prohibitive ( de ex. prematuritatea).

Schimbarea în apel, chiar de către instanța de apel a cauzei cererii de chemare în judecată a reclamantului, fără ca măcar aceasta să fie pusă în discuția părților și cu încălcarea flagrantă a prevederii legale imperative, prevăzută la art.294 alin (1) C.proc.civ. cu siguranță nu se încadrează Ia "alte motive de nulitate" de care face vorbire art. 297 alin. (2) C.proc.civ.

În acest sens, recurentul învederează faptul că instanța de apel a făcut și o aplicare greșită a legii procesuale astfel încât și sub acest aspect se impune casarea în totalitate a deciziei civile nr.2003 A/10.12.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a -IV - Civila.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Și acest motiv este incident în cauza dedusă judecații întrucât în toate fazele procesului reclamanta R.A.-A.P.P.S. București a susținut că și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală. Este evident că instanța de apel s-a substituit reclamantei și a schimbat ilegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al temeiului de drept invocat permanent de reclamantă.

Legal citată, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat..

Din oficiu, în temeiul dispozițiilor art.129 al.4 C.pr.civ., Curtea a ridicat excepția inadmisibilității recursului, asupra căreia reține următoarele:

Prin decizia nr.33/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, s-a statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 299 alin. 1 raportat la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, că recursul declarat împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum și hotărârea apelată, cu reținerea cauzei spre judecare, cu excepția cazului în care instanța de apel a constatat propria sa competență, este inadmisibil; aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai odată cu deciziile pronunțate asupra fondului, după judecarea cauzelor în apel

Potrivit dispozițiilor art.330⁷ C.pr.civ., „dezlegarea dată problemelor de drept judecate (prin decizia în interesul legii – n.n.) este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

Curtea reține că, deși în cauză discuția poartă asupra aplicării dispozițiilor art.299 al.1 rap. la art.297 al.1 C.pr.civ., considerentele avute în vedere de instanța supremă în decizia în interesul legii nr.33/2007 sunt pe deplin incidente.

Astfel, Înalta Curte a precizat că “decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, cu reținerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, nu poate fi decât o hotărâre cu caracter intermediar, având menirea de a pregăti soluționarea fondului cauzei.

Așa fiind, o atare hotărâre, nerezolvând prin ea însăși obiectul litigiului, impune incidența dispozițiilor art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății", a căror rațiune constă tocmai în a nu se exercita de mai multe ori, succesiv, o anumită cale de atac într-o cauză aflată în același stadiu de rezolvare.

Or, câtă vreme cauza rămâne în curs de rezolvare după anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, astfel că nu poate fi considerată soluționată definitiv decât după pronunțarea deciziei asupra fondului procesului, iar rațiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile judecătorești definitive este tocmai necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure judecarea completă și într-un timp rezonabil a dosarelor, fără fragmentarea cursului judecății, se impune cu evidență ca o atare cale de atac să nu poată fi exercitată și împotriva deciziei de anulare în tot sau în parte a procedurii urmate și a hotărârii apelate, cu menținerea cauzei spre judecare.

De altfel, față de caracterul ei intermediar, decizia instanței de apel de anulare a hotărârii primei instanțe fără a se evoca fondul, cu reținerea cauzei spre judecare, nici nu are o existență autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, astfel că atât timp cât nu a fost epuizată examinarea căii extraordinare de atac a apelului, prin pronunțarea hotărârii definitive asupra fondului pricinii, o atare cale de atac nu se poate exercita și asupra hotărârii anterioare, care a declanșat procedura ulterioară de cercetare din nou a cauzei pe fond”.

În cauză, toate aceste dezlegări sunt incidente, întrucât prin decizia atacată cu recurs, tribunalul, reținând că prima instanță a identificat greșit cauza cererii de chemare în judecată, a anulat hotărârea acesteia, reținînd cauza pentru judecarea fondului".

În raport de considerentele expuse, Curtea constată că recurenta a exercitat o cale extraordinară de atac nepermisă de lege, urmând a respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta pârâtă reclamantă C. (fostă PETRUȘENCO) O. împotriva deciziei civile nr.2003/A/10.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă R.A. A.P.P.S. – S. PENTRU ADMINISTRAREA ȘI ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 19.05.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A. D. T. M. G. R. A. P. B.

GREFIER

E. C.

Red.A.P.B.

Tehnored.APB/B.I.

2 ex/08.07.2015

T.B.-Secția a IV-a – A.P.

- A.G.Țambulea

Jud.Sector 1 – O.C.

← Partaj judiciar. Decizia nr. 595/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Anulare act. Decizia nr. 559/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 557/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 581/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 551/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 595/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 559/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 568/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 569/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI