Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 87/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 87/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-02-2015 în dosarul nr. 35893/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.87 A
Ședința publică din data de 19.02.2015
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE – MEDIAN ANCA-MIHAELA
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelantul reclamant G. A. M., cu domiciliul ales la C.I.A. „D. I.”, cu sediul în București, ., ., ., sector 4, împotriva sentinței civile nr.1009/16.09.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, cauza având, ca obiect, „reparare prejudicii erori judiciare”,
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelantul reclamant G. A. M., prin avocat D. I., cu împuternicire avocațială la fila 7 și intimatul pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de consilier juridic S. C., cu delegație la fila 16.
Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat prin procuror C. C..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe apel.
Apărătorul apelantului reclamant G. A. M. solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, anularea hotărârii instanței de fond, respingerea excepției tardivității, ca neîntemeiată și reținerea cauzei spre soluționare.
În susținerea apelului, apărătorul apelantului reclamant arată că instanța de fond nu și-a întemeiat hotărârea pe dispozițiile art.506 alin.2 și art.504 C.pr.pen., care prevăd în mod expres care sunt cazurile și condițiile în care curge termenul de prescripție. Astfel, potrivit art.506 alin.2 C.pr.pen., acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau ordonanțelor procurorului prevăzute în art.504 C.pr.pen., iar la art.504 alin.3 C.pr.pen. se prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale în cazul pev. de art.10 lit.j C.pen. ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărârea definitivă de achitare sau prin hotărârea definitivă de încetare a procesului penal. În opinia sa, în raport de aceste prevederi, numai în situația în care există astfel de acte emise de instanța de judecată sau de procuror, de la data rămânerii lor definitive curge termenul de prescripție. În speță, arată apărătorul apelantului reclamant, este vorba despre o măsură de reținere preventivă pentru 24 de ore și o măsură de restrângere a libertății, respectiv obligația de nu a părăsi localitatea, pentru o perioadă de 6 zile.
În ceea ce privește ordonanța de reținere pentru 24 de ore, apărătorul apelantului reclamant arată că măsura a fost luată la data de 30.07.2008, însă această ordonanță nu a fost revocată în vreun mod, ci prin ordonanța din 02.03.2012, rămasă definitivă la 03.07.2012 și comunicată la 06.09.2012, procurorul face referire la măsura reținerii preventive. Ca atare, nefiind vorba de o revocare, singurul act care poate fi avut în vedere pentru scurgerea termenului de prescriere, este această ordonanță comunicată la data de 06.09.2012. Față de faptul că acțiunea a fost formulată la data de 08.11.2013, după 13 luni și 2 zile, apreciază că a fost făcută în termen.
În legătură cu obligația de nu a părăsi localitatea pentru o perioadă de 6 zile, apărătorul apelantului reclamant arată că nici cu privire la acest aspect nu s-a pronunțat instanța prin vreo hotărâre de revocare sau de achitare, ci procurorul s-a pronunțat cu ocazia celei de-a doua cereri de arestare preventivă, încheierea de respingere din 09.10.2008. Prin urmare, întrucât nici cu privire la cea de-a doua măsură preventivă nu a existat un act al instanței sau al procurorului cu privire la revocarea acesteia, termenul de prescriere trebuie să curgă de la data la care a rămas hotărârea definitivă, conform art.504 C.pr.pen.
Pentru aceste considerente, apărătorul apelantului reclamant G. A. M. apreciază că în ambele situații acțiunea a fost formulată înlăuntrul termenului de 18 luni, motiv pentru care solicită admiterea apelului.
Reprezentantul intimatului pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, referitor la solicitarea apelantului reclamant de reținere a cauzei spre soluționare, arată că nu există această posibilitate, având în vedere că instanța de fond s-a pronunțat pe excepție. Pe apel, solicită respingerea acestuia, ca nefondat, și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală, apreciind că în mod corect instanța, în raport de actele și lucrările dosarului și prevederile invocate ca temei de drept al acțiunii, a reținut că nu se poate solicita acoperirea unui prejudiciu pentru reținerea pentru 24 de ore și nici pentru restrângerea libertății, dacă acestea nu au fost constatate ca fiind nelegale.
Astfel, apreciază că în mod corect instanța de fond observă că prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală procurorul se pronunță asupra legalității acelei măsuri de reținere pe perioada de 24 de ore, iar împotriva acestei ordonanțe reclamantul nu a formulat calea de atac, așa încât reținerile procurorului cu privire la legalitatea măsurii își produc efectele. Față de această chestiune de fapt, în mod corect instanța reține că nu este ipoteza prev. de art.504-506 C.pr.pen. pentru a se putea solicita despăgubiri, nefiind vorba despre o măsură constatată ca fiind nelegală.
De asemenea, reprezentantul intimatului pârât apreciază că în mod temeinic și legal instanța de fond constată că cele două măsuri dispuse împotriva reclamantului, chiar dacă instanțele nu s-au pronunțat expres asupra nelegalității sau legalității până la momentul la care s-a dat ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, termenul de prescripție al acțiunii în despăgubiri a început să curgă din momentul în care soluția instanței de respingere a măsurii de arestare preventivă a devenit definitivă prin respingerea recursului Parchetului, la data de 29.10.2008.
Pentru aceste motive, reprezentantul intimatului pârât apreciază că în mod legal și temeinic instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel încât solicită respingerea apelului, ca nefondat.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea apelului, ca nefondat, și menținerea hotărârii apelate, apreciind că în mod corect instanța de fond a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune, considerând că termenul de 18 luni prevăzut de legea procesual penală curge de la data de 29.10.2008, dată la care încheierea instanței de judecată de respingere a propunerii de arestare preventivă a rămas definitivă. Mai arată că prin încheierea respectivă instanța de judecată a constatat că măsura arestării preventive nu este o măsură necesară și în interesul urmăririi penale, astfel încât în mod implicit s-a pronunțat cu privire la legalitatea măsurii preventive. Totodată, arată că nu se poate considera debutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune data pronunțării ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, având în vedere că procurorul în actul respectiv nu s-a pronunțat cu privire la revocarea vreunei măsuri preventive sau asupra oportunității măsurii restrictive de libertate, și anume aceea a obligării de a nu părăsi localitatea. Față de aceste considerente, apreciază criticile formulate de reclamant ca fiind neîntemeiate, astfel încât se impune respingerea apelului, ca nefondat.
În replică, apărătorul apelantului reclamant arată că hotărârile de casare nu fac parte din categoria hotărârilor prev. de art.504 C.pr.pen.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă în data de 08.11.2013, sub nr._, reclamantul G. A.-M. a solicitat obligarea pârâtului S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 50.000 euro pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin reținerea preventivă, timp de 24 de ore și obligarea de a nu părăsi localitatea, timp de 6 zile, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art. 504 – art.506 din Codul de procedură penală, reclamantul a arătat că prin ordonanța nr. 2811/P/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu s-a dispus reținerea sa timp de 24 de ore, începând cu data de 29 iulie 2008, ora 16,00, iar prin încheierea pronunțată la data de 30 iulie 2008 în dosarul nr._, Judecătoria Cornetu l-a obligat să nu părăsească localitatea pe o perioadă de 29 de zile, între 30 iulie 2008 – 27 august 2008.
Prin încheierea pronunțată la data de 4 august 2008, Tribunalul București a casat în tot încheierea din 30 iulie 2008, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea propunerii Parchetului de arestare preventivă.
Prin încheierea pronunțată la data de 9 octombrie 2008, propunerea Parchetului de arestare preventivă a fost respinsă, hotărârea rămânând definitivă ca urmare a respingerii recursului declarat de P. de pe lângă Judecătoria Cornetu, prin încheierea nr. 408/R/29 octombrie 2008 a Tribunalului București – Secția I Penală.
După finalizarea cercetărilor în dosarul nr. 2811/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, prin Ordonanța din 2 martie 2012 s-a dispus, printre altele, scoaterea sa de sub urmărire penală, în baza art. 249 alin. 1 rap. art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, cu privire la infracțiunile de șantaj și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, soluție rămasă definitivă prin Ordonanța nr. 821/II-2/2012, din 3 iulie 2012, a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, ce i-a fost comunicată la data de 6 septembrie 2012.
Reclamantul a susținut că privarea de libertate și apoi, restrângerea de libertate, nelegale, i-au cauzat un prejudiciu material și moral în contextul în care, în materialele difuzate în presa scrisă și audio-vizuală, a fost prezentat drept un mare șantajist, făcând parte dintr-un clan mafiot, care, prin amenințări, ar fi primit suma de 250.000 euro și ar fi încercat să intre în posesia a unui număr de 4–11 case. Aceste materiale au contribuit substanțial la știrbirea reputației și demnității sale, iar opinia publică și-a pierdut încrederea în respectabilitatea și moralitatea sa, cu consecințe nu numai pe plan moral ci și pe plan material deoarece S.C. Ghemark G. SRL, societate comercială al cărei administrator este, a pierdut contracte importante, un exemplu în acest sens fiind refuzul S.C. Prod Invest"94 S.A. B. de a continua relațiile contractuale, contractul în discuție fiind în valoare de 30.000 euro.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii, în susținerea căreia a arătat că în cauză nu este incidentă nici ipoteza reglementată la art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală, ce vizează erorile judiciare, deoarece nu există o hotărâre de condamnare definitivă a reclamantului, urmată de o hotărâre definitivă de achitare, și nici aceea reglementată la alineatul 2 al art. 504, deoarece din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că măsura reținerii pentru 24 de ore și interzicerea părăsirii localității pentru o perioadă de 6 zile, ar fi fost constatată nelegală printr-un act de natura celor prevăzute de art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Mai mult, legalitatea măsurilor reținerii pentru 24 de ore și interdicției de a părăsi localitatea a fost constatată în cuprinsul ordonanței din 2 martie 2012, împotriva căreia reclamantul nu a formulat plângere.
Pe fondul pretențiilor reclamantului, a arătat că acesta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 294 din Codul de procedură civilă, de a-și susține cererea de chemare în judecată cu argumente și probe pertinente și concludente care să contureze dimensiunea prejudiciului moral suportat, astfel că acordarea de daune morale ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză, iar în ceea ce privește daunele materiale arată că acestea se stabilesc precis, matematic, iar înscrisul depus la dosar în dovedirea prejudiciului material ce ar fi rezultat din pierderea contractului cu . SA B. este lipsit de relevanță probatorie, fiind produs pro causa.
În drept, au fost invocate prevederile art. 205 și următoarele din Codul de procedură civilă, art. 504 – art. 506 Cod procedură penală.
Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției inadmisibilității, întrucât cererea sa se întemeiază pe prevederile art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală, iar constatarea nelegalității privării și restrângerii libertății sale s-a realizat prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, neexistând nici un fel de probe privind săvârșirea unor fapte penale.
A arătat că în dovedirea daunelor morale a depus la dosar materiale din presa scrisă și audio-vizuală iar prejudiciul material rezultă din adresa nr. 142/31.10.2013 a . B., probatoriul urmând a fi completat după ce va fi discutat în condițiile art. 237 alin. 2 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
Argumentele invocate de pârât în susținerea excepției inadmisibilității cererii au fost discutate în ședința publică de la 18.02.2014, tribunalul constatând că acestea vizează fondul cauzei și nu admisibilitatea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 504 – art. 506 din Codul de procedură civilă.
În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri și testimonială, la propunerea reclamantului fiind audiat martorul C. E. G..
Prin sentința civilă nr. 1009 din 16.09.2014, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât și a respins cererea formulată de reclamantul G. A. M., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, constatând prescris dreptul material la acțiune.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În ședința publică de la 16 septembrie 2014, după administrarea probatoriului, reprezentantul pârâtului a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că aceasta a început să curgă la data de 4 august 2008, când tribunalul a casat în întregime încheierea pronunțată de Judecătoria Cornetu și a dispus trimiterea dosarului spre rejudecare.
Fiind vorba despre o prescripție începută anterior datei de 1 octombrie 2011, al cărei regim juridic este guvernat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și nu de cele ale art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, excepția poate fi invocată de partea interesată în orice stadiu al pricinii iar instanța este obligată să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris, astfel că tribunalul a analizat cu prioritate această excepție.
Potrivit art. 506 alin. 2 coroborat cu art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală, acțiunea pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a ordonanței procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, a ordonanței procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j), a hotărârii instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, a hotărârii definitive de achitare sau a hotărârii definitive de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
În speță, nelegalitatea măsurii privative de libertate dispusă față de reclamant a fost constatată mai întâi prin încheierea pronunțată de Judecătoria Cornetu la data de 30 iulie 2008, în dosar nr._, în care se arată că „(…) nu există elemente care să ducă la concluzia ce aceștia prezintă un grad ridicat de periculozitate socială, lăsarea în libertate a acestora neprezentând pericol”, motiv pentru care s-a respins propunerea de arestare și, în temeiul art. 145 Cod procedură penală, a obligat pe reclamant să nu părăsească localitatea de domiciliu în perioada 30 iulie 2008 – 27 august 2008, inclusiv.
După casarea acestei încheieri pentru motive procedurale, prin Încheierea nr. 324/R/04.08.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a Penală, Judecătoria Cornetu a respins din nou propunerea de arestare a reclamantului, în considerentele încheierii din data de 9 octombrie 2008 reținându-se că „din speță nu rezultă pericolul concret pe care lăsarea în liberate a inculpaților îl poate prezenta pentru ordinea publică și nici presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care s-a început urmărirea penală (…)”.
Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă prin Încheierea nr. 408/R pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală la data de 29.10.2008, recursul Parchetului fiind respins cu motivarea că „Prima instanță a apreciat în mod corect că în cauză se impune respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpaților, în condițiile în care în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 143 și art. 148 lit. f Cod procedură penală, neexistând probe sau indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați și nici probe că lăsarea acestora în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (…)”.
În raport de aceste considerente, chiar dacă instanțele nu s-au pronunțat expres asupra lor, atât măsura privativă de libertate dispusă de P. de pe lângă Judecătoria Cornetu cât și aceea restrictivă de libertate, dispusă de Judecătoria Cornetu prin încheierea din 30 iulie 2008, apar ca nelegale, astfel că data la care a început să curgă termenul de prescripție reglementat la art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală este, cel mai târziu, 29 octombrie 2008.
În nici un caz nu s-ar putea aprecia că prescripția a început să curgă la data de 3 iulie 2012, momentul rămânerii definitive a ordonanței din data de 2 martie 2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului, întrucât, în ceea ce privește măsura reținerii preventive, procurorul arată că „a fost luată în mod legal și temeinic de către un magistrat, inculpații au beneficiat de garanțiile procesuale și de căile de recurs prevăzute de lege, în cauză fiind îndeplinite dispozițiile art. 5 pct.1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, existând la momentul luării măsurii respective motive verosimile, apte să convingă un observator independent, că inculpații au săvârșit infracțiunile reținute în sarcina lor”.
Reclamantul nu a formulat plângere împotriva acestei ordonanțe (rămasă definitivă prin respingerea plângerii formulate de numiții Lavi Ben Hur și Lavi F.), astfel că, în condițiile în care nu numai că nu stabilește nelegalitatea privării sale de libertate ci afirmă legalitatea acestei măsuri, data rămânerii sale definitive nu poate constitui punct de pornire al curgerii prescripției extinctive.
În consecință, tribunalul a constatat că dreptul reclamantului la acțiunea în despăgubire s-a prescris la data de 29 aprilie 2010, mult înainte de sesizarea instanței, astfel că a respins acțiunea ca tardiv formulată, soluție în raport de care nu se mai justifică analiza aspectelor privind fondul dreptului.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul G. A. M., care, după expunerea situației de fapt, a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică întrucât în mod greșit s-a constatat că dreptul material la acțiune s-a prescris.
Din examinarea art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, republicat, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că acțiunea pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârilor instanțelor de judecată sau a ordonanțelor procurorului enumerate de acest text legal.
Prin urmare, instanța nu se poate raporta la alte acte emise de procuror sau de instanța de judecată, dat fiind faptul că normele de procedură penală sunt imperative, de strictă interpretare, iar utilizarea analogiei în domeniul dreptului penal și al procedurii penale este interzisă potrivit principiului legalității incriminării și pedepsei.
Apelantul a arătat că a fost reținut preventiv timp de 24 de ore prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu, prin ordonanța nr. 2811/P/2008 din 30 iulie 2008, iar această ordonanță de reținere nu a fost revocată în vreun mod, producându-și integral efectele.
Asupra legalității privării de libertate s-a pronunțat P. de pe lângă Judecătoria Cornetu prin ordonanța nr. 2811/P/2008 din 2 martie 2012 prin care s-a dispus, printre altele, scoaterea de sub urmărire penală a apelantului, în baza art. 249 alin. 1 lit. d Cod procedură penală. Această ordonanță a rămas definitivă prin ordonanța prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu nr. 821/II – 2/2012 din 3 iulie 2012 care i-a fost comunicată apelantului la data de 6.09.2012.
Apelantul susține că, întrucât ordonanța de reținere nu a fost revocată iar cauza a fost soluționată prin ordonanța definitivă de scoatere de sub urmărire penală, înseamnă că termenul de 18 luni pentru introducerea acțiunii de reparare a pagubei materiale sau a daunelor morale în cazul reținerii preventive în mod nelegal curge de la data comunicării ordonanței definitive de scoatere de sub urmărire penală, respectiv 6.09.2012, astfel că acțiunea înregistrată la tribunal la data de 8 noiembrie 2012 a fost făcută în termen legal.
Apelantul a mai arătat că prin încheierea din 30 iulie 2008 a Judecătoriei Cornetu a fost obligat să nu părăsească localitatea pe o perioadă de 29 de zile, această încheiere fiind casată în totalitate de Tribunalul București Secția a II-a Penală prin încheierea nr. 324/R/4.08.2008.
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea a avut o durată de 6 zile, ulterior nemaifiind dispuse nici un fel de măsuri preventive împotriva apelantului.
Prin încheierea din 9 octombrie 2008 a Judecătoriei Cornetu, definitivă prin încheierea nr. 408/R/29 octombrie 2998 a Tribunalului București Secția a I-a Penală s-a respins propunerea de arestare preventivă, iar prin ordonanța nr. 2811/P/2008 din 2.03.2012, definitivă prin ordonanța nr. 821/II-2/2012, comunicată la data de 6.09.2009, s-a dispus scoaterea apelantului de sub urmărire penală, în baza art. 249 alin.1 raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală.
Prin urmare, susține apelantul, nici această măsură preventivă nu a fost revocată de către instanța de judecată, ea încetând de drept după 6 zile, ca urmare a casării în totalitate a încheierii prin care s-a dispus măsura respectivă.
Or, nefiind pronunțată vreo hotărâre (definitivă) de revocare a măsurii preventive de obligare de a nu părăsi localitatea, nu se poate pune problema începerii prescripției de la data în care a rămas definitivă încheierea instanței de judecată de respingere a propunerii arestării preventive, respectiv 29.10.2009.
În cuprinsul hotărârilor judecătorești menționate mai sus nu există nici un fel de referiri sau dispoziții privind revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, spre a se putea aprecia asupra legalității acestei măsuri, unicul act procesual din care rezultă restrângerea libertății în mod ilegal, este ordonanța definitivă a procurorului prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în raport cu comunicarea căreia acțiunea a fost depusă în termen legal.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 – 482 din Noul Cod de Procedură civilă și art. 504 - 506 din Codul de Procedură Penală din 1968.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului și examinând sentința apelată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Cererea dedusă judecății are ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru privarea și restrângerea de libertate în mod nelegal (reținerea pe timp de 24 de ore și obligarea de a nu părăsi localitatea), în baza art. 504 – 506 Cod procedură penală.
Prin ordonanța de reținere emisă de P. de pe lângă Judecătoria Cornetu în dosarul nr. 2811/P/2008, s-a dispus reținerea apelantului pe timp de 24 de ore începând cu data de 28.07.2008, ora 16.00.
Prin încheierea din data de 30.07.2008 pronunțată de Judecătoria Cornetu, printre altele, s-a respins propunerea de arestare preventivă a apelantului, iar în temeiul art. 145 Cod procedură penală, acesta a fost obligat să nu părăsească localitatea pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 30.07.2008 până la 27.08.2008.
Această încheiere a fost casată în totalitate prin încheierea nr. 324/R din 04.08.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a Penală, cauza fiind trimisă spre rejudecarea propunerii de arestare preventivă a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu.
Prin încheierea din 09.10.2008 pronunțată de Judecătoria Cornetu s-a respins propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu de luare a măsurii arestării preventive față de apelant.
Această încheiere a rămas definitivă prin încheierea penală nr. 408/R/29.10.2008, pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Cornetu.
În motivare, s-a reținut că prima instanță a apreciat în mod corect că în cauză se impune respingerea propunerii de arestare a inculpaților, în condițiile în care nu sunt întrunite cerințele art. 143 și art. 148 lit. f Cod procedură penală (neexistând probe sau indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt cercetați și nici probe că lăsarea acestora în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică).
Prin ordonanța din 02.03.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a apelantului pentru săvârșirea infracțiunilor de șantaj și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.
În motivare, s-a reținut că măsura reținerii „a fost luată în mod legal și temeinic de către un magistrat, inculpații au beneficiat de garanțiile procesuale și de căile de recurs prevăzute de lege, în cauză fiind îndeplinite dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. c din CEDO, existând la momentul luării măsurii respective, motive verosimile, apte să convingă un observator independent că inculpații au săvârșit infracțiunile reținute în sarcina lor”.
Cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanței la data de 08.11.2013.
Prima instanță a respins cererea ca prescrisă, considerând că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 Cod procedură penală curge, cel mai târziu, de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a respins propunerea de arestare preventivă.
Raționamentul primei instanțe este corect, fiind nefondată critica apelantului-reclamant că începutul termenului de prescripție trebuia raportat la data la care s-a pronunțat ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, respectiv 02.03.2012.
Astfel, potrivit art. 504 Cod procedură penală, (2)Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. (3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Art. 506 Cod procedură penală prevede că (2) Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504.
Apelantul-reclamant susține că nu există în cauză nicio hotărâre de revocare a măsurii reținerii și nici a măsurii de obligare de a nu părăsi localitatea, unicul act din care rezultă privarea libertății în mod nelegal fiind ordonanța definitivă a procurorului prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală.
Critică este nefondată, deoarece prin hotărârea definitivă prin care s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a stabilit în mod implicit și cu efect retroactiv și caracterul nelegal al măsurilor privative sau restrictive de libertate luate împotriva apelantului (reținerea și obligarea de a nu părăsi localitatea).
Or, raportat la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a respins propunerea de arestare preventivă (29.10.2008), cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul instanței la data de 08.11.2013 a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 506 Cod procedură penală.
Argumentul apelantului reclamant legat de interzicerea utilizării analogiei în domeniul dreptului penal și al procedurii penale este nerelevant, întrucât în cauză nu se pune problema inexistenței unei norme juridice care să reglementeze cazul supus judecății, pentru a se face trimitere la analogie, ci situația de fapt existentă în speță se grefează pe dispozițiile art. 504-506 Cod procedură penală, ce permit interpretarea dată mai sus.
Mai mult, astfel cum a reținut prima instanță, ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nu poate reprezenta un reper pentru începutul termenului de prescripție, având în vedere că prin aceasta nu s-a stabilit nelegalitatea măsurii de privare sau restrângere de libertate, ci, dimpotrivă, în considerente s-a apreciat asupra legalității măsurii reținerii.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 480 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant G. A. M., împotriva sentinței civile nr. 1009 din 16.09.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. A. M. G. D. M.
GREFIER,
M. D.
Red/Tehnored MAM
Tehnhored./PS/4 ex.
Jud. fond: A. M. G.
| ← Anulare act. Decizia nr. 182/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Declararea judecătorească a morţii. Decizia nr. 184/2015.... → |
|---|
