Revendicare imobiliară. Decizia nr. 24/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 24/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-01-2015 în dosarul nr. 24/2015
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(_ )
DECIZIA CIVILĂ NR.24 A
Ședința publică de la 23.01.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. B. T.
JUDECĂTOR - A. P. B.
GREFIER - S. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului declarat de apelantul – chemat în garanție S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.900 din 11.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.
P. are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 21.01.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 23.01.2015 și, când a decis următoarele:
CURTEA ,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă la data de 19.05.2008, sub nr._/3/2008, reclamanta S.C. Electromagnetica S.A. a solicitat obligarea pârâtului V. M. - A. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în . (fosta .. 35) sector 5, București.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Întreprinderea de Stat Electromagnetica s-a înființat în urma naționalizării societății anonime pe acțiuni Standard Electrica Română și investiții ale statului român după anul 1951. Prin Decretul nr. 126 din 27 aprilie 1976, în scopul construirii scolii profesionale de pe lângă întreprinderea Electromagnetica SA, s-a expropriat și s-a trecut în proprietatea statului, dându-se în administrarea directă a întreprinderii Electromagnetica, terenurile în suprafață de 7.148 mp și construcțiile aferente, conform anexei la acest decret, anexă ce cuprinde și terenul ce face obiectul litigiului.
Totodată, prin Ordinul de transfer pentru fonduri fixe nr._/8.04.1987, se transmite din administrarea întreprinderii de Electronica Industriala București în administrarea Electromagneticii, Liceul Industrial nr. 14.
În temeiul legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat autonome și societăți comerciale, prin HG nr. 1224/23.11.1990 s-a hotărât ca Electromagnetica să se reorganizeze ca societate comercială pe acțiuni.
În 25 martie 1992 se încheie contractul de proiectare nr. 127 având ca obiect evaluarea patrimoniului Electromagnetica SA. La 5 mai 1992 prin Ordinul Ministerului Industriei nr. 3025, în vederea dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de către societatea comercială cu capital de stat Electromagnetica SA, se constituie comisia de stabilire și evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul acestei societăți. La data de 30 septembrie 1992 Electrouzinproiect SA, întocmește printre altele și proiectul: Ridicare topografică pentru documentația de obținere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniu, vol. IX - teren .. 23-37. In anexă se află procesul verbal de determinare a limitelor terenului din .. 23-37 aflat în patrimoniul . HG nr. 834/1991, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării obiectului lor de activitate, se determină de organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort (art.1), societăților comerciale respective fiindu-le eliberate certificate constatatoare ale dreptului de proprietate (art.5). După ce trenurile aflate în patrimoniul societății au fost stabilite și evaluate conform HG nr. 834/1991, comisia solicită aprobarea Consiliului Împuterniciților Mandatați ai Statului să transmită aceste documentații, în vederea avizării și obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor la Oficiul de cadastru și Organizarea Teritoriului și la Departamentul P. Urbanism și Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei Municipiului București și la Ministerul Industriilor. Anexa 2 la procesul verbal de recepție a Documentației întocmite de către Electrouzinproiect SA la Oficiul de Cadastru și Organizarea Teritoriul București, ce cuprinde Situația privind stabilirea terenului din .. 23-37, aflat în patrimoniul Electromagneticii SA este vizată la 27.01.1995 de Oficiul de Cadastru și Organizarea Teritoriului, Comp. P. Urbanism și Amenajarea Teritoriului. Totodată, Planul de situație topografic aferent terenului situat în .. 23-37 a fost vizat la 27.01.1995 de către Departamentul Patrimoniu Imobiliar - Direcția Generala de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, plan care include depozit și atelier.
La data de 3 aprilie 1995, Ministerul Industriilor eliberează Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru societățile comerciale cu capital de stat . nr. 1793, teren situat în .. 23-37, teren ce cuprinde și numărul 29, în conformitate cu prevederile art. 1 din HG nr. 945 /1990 privind inventarierea și reevaluarea patrimoniului unităților economice de stat, coroborat cu punctul 1 din cap. 1 cuprins în Anexa 1 la HG nr. 945/1990, coroborat cu art. 1 din HG nr. 834/1991 și art. 5 din HG nr. 834/1991.
Terenul situat în .. 23-37, teren ce cuprinde și nr. 29, sector 5, a fost inclus în capitalul social, în conformitate cu prevederile art. 19 din Criterii nr. 2665/1992 coroborat cu art. 20 din Criterii nr. 2665/1992 privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, modificata și completata de "Modificări și completări nr._ - 8392 NN/1998".
La data de 10 februarie 1999, prin perfectarea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 72, Electromagnetica SA devine societate cu capital privat.
In dosarul de prezentare privind oferta de vânzare acțiuni gestionate de FPS la . 16 septembrie 1998, la punctul 1.11 intitulat "Lista activelor revendicate sau revendicabile" se face mențiunea nu este cazul, totodată la punctul 7 intitulat "Capitalul social" se face mențiunea "valoarea terenului este inclusa în capitalul social".
Întrucât pârâtul a devenit proprietar în temeiul contractului de vânzare cumpărare" autentificat sub nr. 1189 din 14 mai 2007 de către BNP B. V., drept pentru care opozabilitatea față de terți curge de la momentul înscrierii în cartea funciară, respectiv 16.05.2007, față de terți, iar opozabilitatea dreptului de proprietate al . de terți curge de la data înscrierii în registrul de transcripțiuni, respectiv 26 aprilie 1995, consideră întemeiată cererea.
În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 480 C.civil, art. 481 C.civil, Legea nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, Legea nr. 58/1991, H.G. nr. 945/1990, Criterii nr. 2665/1992, Ordin nr. 2388/1995, Modificări și completări nr._-8392 NN/1998, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 7/1996.
Reclamanta a formulat și cerere de chemare în garanție a Autorității Valorificării Activelor Statului, solicitând obligarea acesteia să restituie valoarea bunului imobil situat în . (fost ..35) sector 5, bun imobil ce face parte integrantă din terenul situat în sectorul 5, .. 23-37, aflat în patrimoniul societății Electromagnetica SA la data reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, asupra căruia are atestat dreptul de proprietate conform certificat . nr. 1793 emis la 03.04.1995, teren inclus în capitalul social la data privatizării .>
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul V. M. A. a solicitat respingerea acțiunii, invocând totodată excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.
Prin sentința civilă nr. 253/22.02.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, in dosarul nr._/3/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea principală, a fost disjunsă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă împotriva chematei în garanție A. pentru Valorificarea Activelor Statului, formându-se dosarul cu nr._/3/2010.
Prin cererea depusă la data de 21.11.2011, reclamanta a precizat temeiul juridic al cererii arătând că acesta este reprezentat de dispozițiile art. 32 ind.4 alin.1 și 3 din OUG nr. 88/1997, de art. 3 lit. g din OUG nr. 88/1997, precum și de dispozițiile art.30 alin.3 din Legea nr.137/2002.
Pârâta a formulat completare la întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii, deoarece obiectul acesteia nu este în mod cert stabilit și determinat. Pe fond, a arătat că, în temeiul dispozițiilor Legii 137/2002, cuantumul despăgubirilor la care poate fi obligată este limitat la 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător, chiar dacă este vorba de un contract de privatizare încheiat în anul 1999, deoarece dreptul reclamantei de a solicita despăgubiri s-a născut după . actului normativ susmenționat.
De asemenea, a formulat cerere de chemare în garanție a Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere obligația de garanție directă prevăzută expres de dispozițiile alin.6 al art. 32 ind.4 din OUG nr. 88/1997. Totodată, pârâta a arătat că, potrivit art. 9 din OUG nr. 88/1997, modificată, toate sumele încasate de A. din contractele de privatizare se varsă la bugetul statului.
La data de 20.03.2010, reclamanta și-a completat cererea solicitând, în principal, obligarea A. la plata sumei de 365.947 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului deținut de societatea comercială fostului proprietar, situat în . A, fosta ..35, sau, în subsidiar, la plata valorii contabile a acestui imobil, respectiv suma de_ lei.
Instanța a administrat, la solicitarea reclamantei, proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică evaluatorie (raportul de expertiza întocmit de expertul Papasteri M. fiind depus la f. 333 - 348).
Prin sentința civilă nr. 1230/06.06.2012, au fost respinse excepțiile inadmisibilității și prescripției, invocate de pârâtă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta . contradictoriu cu pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului și a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 208.328,40 lei, cu titlu de despăgubiri; a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata valorii de circulație a terenului, ca neîntemeiat.
Prin decizia civila nr. 247 A/05.09.2013 a Curții de Apel București, Secția IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 809/12.03.2014 a Inaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta . acestei hotărâri și a fost admis apelul declarat de apelanta A. pentru Administrarea Activelor Statului, a fost desființată în parte sentința civilă nr. 1230/2012, numai în ceea ce privește nesoluționarea cererii de chemare în garanție formulată de A. pentru Administrarea Activelor Statului, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea respectivei cereri de chemare în garanție.
Ca urmare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a civilă, la data de 03.06.2014, sub nr._ .
Cu ocazia rejudecării nu au fost administrate alte probe.
Prin sentința civilă nr. 900 din 11.07.2014, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de pârâta A. pentru Administrarea Activelor Statului, în contradictoriu cu chematul în garanție S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat chematul în garanție la plata către pârâtă a sumei de 145.989,31 lei.
Analizând materialul probator administrat in cauza, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1230/06.06.2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr._/3/2010, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 247 A/05.09.2013 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 809/12.03.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta . contradictoriu cu pârâta A. pentru Administrarea Activelor Statului și a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 145.989,31 lei, cu titlu de despăgubiri. In considerentele acestei sentințe s-a reținut că în temeiul art. 32 ind.4 din OUG nr. 88/1997, pârâtei A. pentru Administrarea Activelor Statului îi revine, în calitate de instituție publică implicată în privatizare, obligația să acopere prejudiciul cauzat reclamantei . pierderea proprietății asupra terenului în suprafață de 274.74 mp, situat în București, .. 35, sector 5.
Prin disp. art. 32 ind.4 alin.6 din OUG nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999, statul și-a asumat obligația de a garanta îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligației instituite în sarcina lor prin alin.1 al aceluiași articol, respectiv aceea de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Ca atare, instanța a constatat că cererea de chemare în garanție formulată de pârâta A. pentru Administrarea Activelor Statului este întemeiată, a admis-o și, pe cale de consecință, a dispus obligarea chematului în garanție S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către pârâtă a sumei de_.31 lei.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, chematul în garanție S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat apel.
Prin motivele de apel, apelantul chemat în garanție a arătat că prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin. (2) C.pr.civ.
Astfel, prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanție formulată de A. pentru Administrarea Activelor Statului depusă pentru termenul de judecată din data de 21.02.2012, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat următoarele excepții;
- excepția de fond, absolută și peremptorie a lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R. în acest litigiu și,
- excepția de fond, absolută și peremptorie a lipsei calității procesuale pasive a Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, față de pretențiile chematei în garanție A. pentru Valorificarea Activelor Statului.
În esență, s-a arătat astfel faptul că, potrivit art. 32 ind. 4 din OUG nr. 88/1997 "(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
(2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc (prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. (... )"
Arată apelantul că din dispozițiile legale mai sus invocate, rezultă fără dubiu faptul că instituțiile implicate în procesul de privatizare au obligația de plată a despăgubirilor și, în consecință, doar instituțiile publice implicate pot avea calitate procesuală în litigii având acest obiect, iar nu S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Instituția implicată în procesul de privatizare, în cauza de față, așa cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, a fost Fondul Proprietății de Stat.
Fondul Proprietății de Stat (FPS) a fost o agenție de stat, înființată cu scopul de a privatiza societățile comerciale de stat. Instituția și-a schimbat denumirea în anul 2001, în A. pentru Privatizare și Administrarea Proprietății Statului (APAPS), ulterior, în anul 2004 a fost reorganizată prin absorbție cu A. pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.).
Prin dispozițiile Legii nr.192/2013, a avut loc schimbarea numelui instituției din A. pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) în A. pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.).
În contextul celor mai sus arătate, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit cărora „S. este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. EI participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor,afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".
De asemenea, potrivit art. 37 alin (1) din același act normativ "S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat,ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".
Aceste dispoziții ale Decretului nr. 31/1954, în prezent abrogat, au fost preluate și cuprinse în Legea nr. 287/2009 republicată .
Astfel, art. 223 alin. 1 prevede că "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens",iar potrivit art. 224 alin. 1 "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".
Or, în cauza de față, legiuitorul a stabilit un alt subiect de drept ca fiind titularul obligației de plată a despăgubirilor, instituția publică implicată, în speță, A. pentru Administrarea Activelor Statului, neputând fi antrenată răspunderea subsidiară a statului într-o astfel de ipoteză.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit că, în această ipoteză, S. R. este reprezentat de A. pentru Administrarea Activelor Statului și, în nici un moment, legiuitorul nu a acordat acestei instituții posibilitatea de regres împotriva Statului R. reprezentat de orice altă instituție.
În sensul susținerilor arată apelantul că este și practica instanțelor de judecată, așa cum este reflectată și în conținutul Deciziei civile nr.1131/2012, pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/2/2010.
Mai mult decât atât, HG nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice nu stabilește în sarcina Ministerului Finanțelor Publice atribuții de plată a despăgubirilor.
Față de aceste motive, s-a solicitat instanței să constate faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de reprezentant al Statului R. în acest litigiu cu consecința respingerii cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată, s-a solicitat instanței de judecată respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată, întrucât legiuitorul în nici un moment. nu a lăsat să se înțeleagă că S. R. ar garanta instituțiile publice implicate, în speță A. pentru Administrarea Activelor Statului pentru obligația instituită în sarcina sa de art. 32 ind. 4 alin. 2 din OUG nr. 88/1997.
Cu atât mai mult, Ministerul Finanțelor Publice nu poate răspunde în cazul în care entitatea menționată anterior nu își îndeplinește obligațiile prevăzute în OUG nr. 88/1997 și, ca atare, nu există niciun temei legal pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să suplinească neefectuarea operațiunilor administrative de către instituțiile publice abilitate în acest sens.
Arată apelantul că niciuna din excepțiile mai sus arătate, precum și niciunul din argumentele de fapt și de drept, invocate în susținerea excepțiilor sau apărărilor de fond nu au fost analizate de Tribunalul București în pronunțarea sentinței apelate.
Potrivit prevederilor art.21 alin.3 din Constituție și ale art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, părțile au dreptul la un proces echitabil.
Unul din aspectele derulării unui proces echitabil îl reprezintă soluționarea cauzei în ansamblul său, instanța având obligația de a se pronunța asupra tuturor aspectelor de fapt și de drept puse în discuție de părți, atât în primă instanță, cât și în căile de atac.
Neanalizarea unei cereri la fond sau a unei critici din căile de atac presupune încălcarea dreptului părților la parcurgerea tuturor gradelor de jurisdicție prevăzute de lege, fapt ce cauzează apelantului Ministerul Finanțelor Publice în reprezentarea Statului R. o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin constatarea nulității sentinței apelate.
Totodată, potrivit prevederilor art.261 pct.5 C.pr.civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat criticile părților.
Solicită apelantul să se observe că, nu se regăsește în conținutul sentinței nici un temei legal care să fi stat la baza convingerii instanței că, în cauza dedusă judecății, S. R. trebuie să fie reprezentat conform legii de către Ministerul Finanțelor Publice.
În același timp, nu se regăsesc nici argumentele de drept pentru care au fost înlăturate prevederile legale invocate de chematul în garanție S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice atât în susținerea excepțiilor invocate cât și în susținerea respingerii cererii ca neîntemeiate.
După cum se arată în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. Practica instanței supreme este orientată în acest sens, afirmând constant că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.
Mai menționează apelantul că aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza V. de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. G., hot. din 7 aprilie 2005, § 15). Cât privește, spre exemplu, cauza Albina c. România (hot. din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părți. Această obligație este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hot. Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Curtea a apreciat că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.
Față de cele mai sus arătate, solicită în principal să se constate nulitatea sentinței apelate, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art.261 (1) punctul 5 și ale art.105 (2) din C.pr.civ. și în consecință să se trimită cauza spre rejudecare Tribunalului București.
În ipoteza în care se va trece peste nulitatea sentinței, invocate în cadrul primului motiv de apel, înțelege să reitereze excepțiile invocate cu ocazia judecării cauzei în primă instanță, iar pe fondul cauzei solicită să se respingă acțiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele motive;
1. În ceea ce privește fondul cererii de chemare în garanție, cu privire la obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor menite să acopere prejudiciul cauzat societății Electromagnetica prin pierderea proprietății asupra terenului în suprafață de 274,74 mp, situat în București, ..35, sector 5, precizează că, astfel cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, societatea a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu în virtutea prevederilor Legii nr.15/1990 dar și prin efectul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, încheiat de reclamantă cu F.P.S. la data de 10.02.1999.
Încheierea unui contract produce o . efecte, constând în obligațiile pe care contractul le creează în sarcina părților.
Prin urmare, arată că prevederile art. 973 din vechiul cod civil (sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare mai sus amintit) instituie principiul relativității efectelor contractului, potrivit căruia "convențiile n-au efect decât între părțile contractante". "Respectivul principiu a fost preluat și în noua legislație prin art. 1280 din Legea nr. 287/2009.
Astfel, în virtutea acestuia, puterea obligatorie și efectele obligatorii ale contractului privesc numai părțile contractante: nimeni nu poate fi obligat prin voința altei persoane, iar drepturile născute din contract aparțin și profită părților contractuale, care au calitatea de titulare ale lor.
Dreptul apelantului nu cunoaște excepții de la prima latură a principiului relativității, care se referă la faptul că obligațiile asumate privesc numai partea contractuală care și le-a asumat. În schimb, sunt permise excepții de la cea de-a doua latură, respectiv aceea că dreptul asumat prin contract aparține și profită numai părții contractante care este titulara sa (stipulația pentru altul).
În materia vânzării, unul dintre efectele produse de încheierea contractului de vânzare-cumpărare este obligația de garanție care cade în sarcina vânzătorului și decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a-i asigura cumpărătorului stăpânirea liniștită și utilă a lucrului.
Rezultă deci că obligația de garanție are o dublă înfățișare (art. 1336 din vechiul Codul civil): vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniștita folosință a lucrului, adică contra evicțiunii, și de utila folosință a lucrului, adică contra viciilor.
Solicită să se observe că în conținutul contractului de vânzare cumpărare mai sus amintit, sunt specificate ad literam obligațiile și garanțiile vânzătorului.
Având în vedere faptul că nu S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a vândut imobilul care face obiectul litigiului, deci nu are calitatea de vânzător nici în raport cu societatea și nici în raport cu A.A.A.S., este evident că nu îi incumbă nici obligația de garantare a acestuia din urmă.
D. urmare, din aspectele mai sus expuse, între S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și A. pentru Administrarea Activelor Statului, nu există nici un raport obligațional legal, și nici contractual, astfel că cererea de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice formulată de pârâtă, este neîntemeiată, fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fară calitate procesuală pasivă.
2. Potrivit art. 32 ind. 4 din OUG nr. 88/1997 "(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
(2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. (. . .)".
Din dispozițiile legale mai sus invocate, rezultă fără dubiu faptul că instituțiile implicate în procesul de privatizare au obligația de plată a despăgubirilor și, în consecință, doar instituțiile publice implicate pot avea calitate procesuală în litigii având acest obiect, iar nu S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
În drept, și-a întemeiat apelul pe prevederile art.282 și următoarele din C.pr.civ., precum și pe prevederile legale invocate în cuprinsul acestuia.
La data de 04.12.2014, intimata - pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței apelate, având in vedere următoarele:
Calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului R., este prevăzută în mod expres - ca garanție directă - de prevederile alin.6 al art.324 din OUG nr.88/1997 modificată, raportat la dispozițiile art.223 alin 1 din Legea nr.287/2009.
Invederează în continuare că, instanța de fond a interpretat în mod legal dispozițiile art.324 din OUG nr.88/1997 modificata, raportat la art.60 C., considerând că există o legătură de subordonare și dependență între acțiunea principală și cererea de chemare în garanție.
Textul de lege sus menționat nu poate fi interpretat decât în sensul că instituția pârâtă poate chema în judecată S. R., care potrivit dispozițiilor art.223 din Legea nr.287/2009 privind Codul civil, pct.81 al art.3 lin.1 din HG nr.34/2009 și art.12 alin.5 al Legii nr.213/1998, privind bunurile proprietate publica, este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
Astfel, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, este garantul instituției pârâte, în cazul în care A.A.A.S. ar fi obligată la plata despăgubirilor față de reclamanta .>
Potrivit dispozițiilor alin.6 al art.324 din OUG nr.88/1997, "S. garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol".
Se poate observa că legiuitorul, prin introducerea alin.6 la art.324, a prevăzut o garanție specială în sarcina Statului R. (reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice), pentru repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat.
Astfel, această dispoziție legală a fost prevăzuta de legiuitor pentru a preîntâmpina imposibilitatea reparării acestor prejudicii, S. R. fiind garantul acestor reparații împotriva efectelor create de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De asemenea, mai învederează că, potrivit dispozițiilor art.9 din OUG nr.88/1997 modificată, toate sumele încasate de instituția pârâtă din dividende, contractele de privatizare etc. se varsă la bugetul statului, motiv pentru care cererea de chemare în garanție formulată de intimata față de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice este admisibilă.
In plus, textele de lege invocate de către apelanta în susținerea netemeiniciei sentinței prin care a fost admisă cererea de chemare în garanție sunt lipsite de relevanță și nu au legătură cu obiectul cauzei, obligația Statului R. este obligația ope lege, S. R. garantând plata acestor despăgubiri.
In drept, și-a întemeiat întâmpinare pe prevederile art.115, art.289 C.pr.civ. 1865 și pe celelalte dispoziții legale prezentate.
Examinând sentința apelată, prin raportare la motivele de critică dezvoltate în apel, în limitele stabilite de art.292 al.2 și art.295 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
O primă critică invocată de apelantă privește încălcarea de către tribunal a dispozițiilor art.261 pct.5 C.pr.civ., analizate prin raportare la prevederile art.21 al.3 din Constituția României și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Concret, apelanta a susținut că prima instanță nu a analizat cele două excepții absolute și peremptorii invocate prin întâmpinare, respectiv lipsa calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru S. R. și lipsa calității procesuale pasive a Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea reține că potrivit dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, motivele de fapt și de drept care au formatconvingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
La adoptarea acestui text de lege, legiuitorul a avut în vedere interesul unei bune administrări a justiției, cât și posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că judecătorul trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile (ex.: cauza Hadjianastassiou vs. G.).
Cu referire la pricina de față, se reține că hotărârea tribunalului cuprinde o motivare extrem de sintetică, în care sunt expuse exclusiv argumentele pe care a fost întemeiată soluția asupra fondului, fără nicio referire la cele două excepții invocate prin întâmpinare.
Curtea apreciază însă că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art.105 al.2 C.pr.civ. pentru constatarea nulității hotărârii primei instanțe, întrucât vătămarea produsă chematului în garanție prin încălcarea dispozițiilor art.261 al.1 pct.5 din același cod, constând în ignorarea de către tribunal a excepțiilor, este înlăturată în prezenta cale de atac, în care cele două excepții au fost reiterate în cadrul motivelor de apel și vor fi analizate în cele ce urmează.
Excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice, pentru S. R., este neîntemeiată.
Potrivit dispozițiilor art.25 din Decretul nr.31/1954, în vigoare la data formulării cererii de chemare în garanție, „S. este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. EI participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor,afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop."
Această normă a fost preluată și în noul Cod civil, care în art. 223 alin. 1 prevede că „în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens."
De asemenea, art.3 al.1 pct.81 din HG nr.34/2009 prevede că Ministerul Finanțelor Publice „reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ”.
Toate aceste texte legale consacră regula conform căreia Ministerul Finanțelor Publice este reprezentantul Statului R. în toate raporturile juridice în care acesta participă în nume propriu, excepțiile de la această regulă urmând a fi stabilite prin dispoziții legale exprese, de strictă interpretare și aplicare.
Or, în cauză nu pot fi primite susținerile apelantului în sensul că S. R. ar fi reprezentat de A. pentru Administrarea Activelor Statului, întrucât nu există în OUG nr.88/1997 nicio dispoziție care să confere o astfel de calitate instituției publice implicate în procesul de privatizare.
Neîntemeiată este și excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului, întrucât acesta are calitatea de parte în raportul juridic dedus judecății.
Potrivit prevederilor art. 324 al.1, 2 și 6 din OUG nr.88/1997, „(1) Instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. (2) Instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. (...) (6) S. garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol”.
Primele două alineate ale art. 324 din OUG nr.88/1997 reprezintă o aplicație particulară a obligației de garanție a vânzătorului pentru evicțiune. Aceste dispoziții legale au fundamentat soluția dispusă prin sentința civilă nr. 1230/06.06.2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr._/3/2010, astfel cum a rămas definitivă prin decizia nr. 247 A/05.09.2013 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 809/12.03.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Este adevărat că acest tip de răspundere nu incumbă Statului R., întrucât acesta nu a figurat în calitate de vânzător în contractul de privatizare. Însă sentința civilă nr.900/11.07.2014, criticată prin prezentul apel, nu a făcut aplicarea acestor dispoziții legale. Prin urmare, criticile apelantei privind nesocotirea principiului relativității efectelor contractului sunt nefondate și nesocotesc dispozițiile alin.6 al art. 324 din OUG nr.88/1997, care consacră o formă specială și subsidiară de răspundere a statului în ipoteza dedusă judecății și căreia i s-a dat eficiență prin hotărârea primei instanțe.
Rațiunea existenței obligației de garanție prevăzute de art. 324 alin.6 din OUG nr.88/1997 rezultă din dispozițiile art.9 al.1 din același act normativ, care stabilesc destinația sumelor reprezentând veniturile încasate de instituțiile publice implicate din vânzarea acțiunilor emise de societățile comerciale si din dividende. Dar indiferent de rațiunea care a fundamentat voința legiuitorului, dispozițiile art. 324 alin.6 din OUG nr.88/1997 nu pot fi ignorate. Or, calitatea conferită statului, de garant al îndepliniri de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în respectivul articol, constituie temeiul dreptului de regres al acestor instituții. Contrar susținerilor apelantului, Ministerul Finanțelor Publice nu suplinește neîndeplinirea de către A.A.A.S. a obligațiilor prevăzute de OUG nr.88/1997, întrucât obligația de garanție a Statului R. a fost stabilită în cauză tocmai ca urmare a obligării A.A.A.S. la executarea propriilor obligații.
Așadar, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.37 al.1 din Decretul nr.31/1954, care consacră o normă generală, câtă vreme există o normă specială derogatorie ce reglementează situația dedusă judecății.
În raport de considerentele expuse și făcând aplicarea dispozițiilor art.296 C.pr.civ., Curtea urmează a respinge apelul ca nefondat.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelantul – chemat în garanție S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul in București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.900 din 11.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul in București, .. Ș., nr. 50, sector 1,ca nefondat.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 23.01.2015.
P. JUDECATOR GREFIER
C. B. A. P. Ș. P.
T. B.
-
Red.APB
Tehnored.APB/GIA
Ex.4/09.10.2015
TB - S a VI-a civ. - S. V.
| ← Cereri. Decizia nr. 112/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Succesiune. Decizia nr. 118/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
