Revendicare mobiliară. Decizia nr. 338/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 338/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-06-2015 în dosarul nr. 47564/3/2012
Dosar nr._
(230/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 338-A
Ședința publică de la 19.06.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - FĂNICA PENA
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă, R. (Iancovici) A., împotriva sentinței civile nr.1519/11.09.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 05.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 12.06.2015, 19.06.2015, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1519/11.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins cererea formulată de reclamanta R. (născută IANCOVICI) A., în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
“Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 10.12.2012, reclamanta R. (născută IANCOVICI) A. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat pârâtul să îi restituie sumele în valută preluate abuziv, fără titlu valabil, prin confiscare în anul 1989, în sumă de 102.817 lire sterline și 3551 dolari SUA, potrivit înscrisurilor emise de organele Ministerului de Interne - Inspectoratul General al Miliției - Inspectoratul de Miliție Județean T., organe represive ale statului la acea dată, respectiv procesul-verbal din 24.11.1989, cu dobânzi de 0,5% pe zi de întârziere de la data depunerii cererii de restituire, respectiv a acțiunii, dacă pârâtul se opune admiterii acțiunii, și cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în luna noiembrie 1989, în urma unui control abuziv al fostei miliții, i-au fost confiscate sumele de 102.817 lire sterline și 3551 dolari SUA, confiscări care rezultă din procesul verbal din 24.11.1989, înscris din care rezultă nu numai sumele confiscate ci și numele și prenumele reclamantei - titulara incontestabilă a sumelor de bani.
În plus, deși în cuprinsul acestui înscris se face vorbire de „confiscare", niciunde nu se arată dacă a fost vreo hotărâre judecătorească sau vreo rezoluție/ordonanță a procurorului care să stea la baza confiscării și nici măcar nu se arată dacă a existat sau nu vreun proces verbal de constatare și sancționare a contravențiilor conform Legii 32/1968 privind regimul contravențiilor.
Confiscarea a fost abuzivă, deoarece reclamanta a fost amenințată, inclusiv cu întocmire de dosar penal, iar cele menționate în actul de confiscare (procesul verbal menționat) nu sunt reale, ca mod de operare si descriere a stării de fapt, ceea ce face ca acest act administrativ să fie nul si acțiunea organelor statului să fie abuzivă.
Reclamanta a susținut că nu este real că a practicat traficul ilegal de valuta si nici ca aceasta confiscare s-ar fi produs în Hotel Continental, ci la reclamantă în casă. Este evidentă prezentarea nereală a stării de fapt, pentru a conferi o tentă de legalitate a acțiunii de confiscare.
În aceste condiții, reclamanta a arătat că au fost încălcate drepturile sale fundamentale, în special dreptul de proprietate, iar sumele de bani solicitate prin prezenta acțiune au trecut forțat în proprietatea statului român comunist, fără un temei legal, cu încălcarea art. 36 din Constituția din 1965 care prevedea că „dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege".
Potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (semnată de România la acea dată), proclamată la 10.12.1948 prin Hotărârea Adunării Generale O.N.U., s-a statuat că „orice persoană are dreptul la proprietate" și că ,,nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
De asemenea, potrivit art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție se precizează: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional".
Chiar dacă sumele în valută ar fi fost confiscate în baza Decretului nr. 210/1960, privind regimul mijloacelor de plată străine, acest act normativ, vădit neconstituțional, a fost și rămâne abrogat implicit prin Legea nr. 158 din 14.05.2004, privind declararea ca abrogate a unor acte normative în aplicarea prevederilor art. 154 din Constituția României, republicată, în vederea eliminării din legislația României a actelor normative care contravin Constituției, sunt contrare noii ordini de drept.
Prin hotărârea din 22.05.1998 pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului - cazul V. versus România, CEDO a statuat că, „Scopul convenției este garantarea unor drepturi inerente și efective". Acest caz privește un cetățean român, căruia i-au fost încălcate dreptul proprietății în țara sa. Iar potrivit art. 475 cod civil român, „Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui cu modificările stabilite de legi".
Pentru aceste motive, raportat si la practica judecătoreasca în domeniu, reclamanta consideră că este îndreptățită la repararea pagubelor suferite de prin confiscarea acestor sume, astfel că solicită restituirea neîntârziată a sumelor mai sus precizate, cu dobânzi de 0,5% pe zi de întârziere de la data depunerii cererii de restituire, respectiv a acțiunii, dacă pârâtul se opune admiterii acțiunii.
În drept, au fost invocate dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, Constituția României, art. 475-482 Cod civil, art. 26 pct. l-2 lit.e și pct. 3 din O.U.G. nr. 190/2000 republicată și actualizată.
În susținerea cererii, au fost depuse la dosar înscrisuri.
Față de valoarea în lei a pretențiilor deduse judecății, precizată în ședința publică de la 13.03.2013, respectiv 590.259,5 lei, reclamanta a timbrat acțiunea cu taxă judiciară de timbru în sumă de 10.096,54 lei și timbru judiciar de 5 lei.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare, însă prin notele scrise depuse la termenul din 15.05.2013 a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În aceeași ședință, tribunalul a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate pentru motivele arătate în încheierea de la acel termen.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul reține următoarele:
La data de 24.11.1989 un agent din cadrul Miliției Județene T. a confiscat suma de 102.817 lire sterline și suma de 3551 dolari USD de la Iancovici A., reclamanta din prezenta cauză, aflată în barul Hotelului Continental din Timișoara, conform procesului-verbal încheiat la acel moment.
S-a consemnat în procesul-verbal că reclamanta practica traficul de valută și că a refuzat să răspundă de unde are valuta, astfel că întreaga sumă a fost ridicată în vederea confiscării în temeiul art. 39 din Decretul nr. 210/1960, republicat.
Ulterior, valuta a fost predată Băncii Naționale a României, după cum rezultă din inventarul nr. 719/10.12.1989.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 210/1960, deținerea cu orice titlu, a mijloacelor de plată străine, precum și operațiile de orice fel cu acestea constituie monopol valutar de stat și sunt interzise, cu excepțiile expres prevăzute prin lege.
Rezultă că, indiferent de modul în care reclamanta a dobândit sumele revendicate, deținerea lor era interzisă de lege, aceasta având obligația, potrivit art. 9 lit. a din decret să predea Băncii Naționale sau Băncii Române de Comerț Exterior, în termen de 30 zile, mijloacele de plată străine agreate de acestea, iar pe cele neagreate să le depună spre valorificare, potrivit instrucțiunilor de aplicare a decretului. În caz contrar, mijloacele de plată străine erau supuse confiscării potrivit art. 38 alin. 3 și art. 39 alin. 3 din același act normativ.
Tribunalul constată că reclamanta nu a făcut dovada deținerii valutei în mod legal, deși sarcina probei îi revenea conform dispozițiilor art. 1169 din Codul civil de la 1864, în vigoare potrivit art. 230 lit. a din Legea nr. 71/2011.
De asemenea, reclamanta nu a probat că făcea parte din categoriile de dobânditori exceptați de la obligația de predare, astfel că, în condițiile în care nu a declarat și nu a predat mijloacele de plată străine în conformitate cu dispozițiile decretului nr. 210/1960, acestea au fost ridicate de agentul de poliție în vederea confiscării.
Deși avea posibilitatea contestării procesului-verbal în termen de 15 zile de la comunicare, conform art. 40 alin. 2 din decret, reclamanta nu a atacat actul sancționator pe care l-a semnat în calitate de contravenient la momentul întocmirii, situație în care măsura confiscării a devenit definitivă.
Susținerea reclamantei în sensul că nu s-a întocmit un proces-verbal de contravenție nu poate fi primită, acesta fiind chiar înscrisul înfățișat de reclamantă și intitulat proces-verbal, în cuprinsul acestuia menționându-se actul normativ în temeiul căruia se ridică mijloacele de plată străine, respectiv art. 39 din decretul nr. 210/1960, la final fiind trecută totodată calitatea reclamantei de contravenient.
Eventualele neregularități ale acestui proces-verbal puteau fi invocate de reclamantă pe calea plângerii contravenționale, de care aceasta nu a uzat, astfel că a intervenit sancțiunea decăderii, asemenea critici nemaiputând fi formulate în acest cadru procesual.
În consecință, tribunalul constată că mijloacele de plată străine au fost preluate de stat în mod valabil, titlul statului nefiind desființat, determinând netemeinicia cererii de revendicare formulată de reclamantă.
Referitor la caracterul abuziv al preluării în temeiul dispozițiilor decretului nr. 210/1960, tribunalul constată că prin legile speciale de reparație, adoptate ulterior anului 1989, acest act normativ nu a fost declarat abuziv în integralitatea sa.
Preluarea abuzivă în sensul art. 26 alin. 12 din O.U.G. nr. 190/2000 vizează preluarea metalelor și pietrelor prețioase, pentru că numai acest domeniu este reglementat de ordonanță; nu se referă și la mijloacele de plată străine pentru că acestea nu intră în obiectul de reglementare al legii, iar dispozițiile referitoare la metale și pietre prețioase nu se pot aplica prin analogie și în cazul valutei.
Față de aceste considerente, reținând și că pentru mijloacele de plată străine nu s-a adoptat o lege specială de reparație, ca în cazul metalelor prețioase, tribunalul va respinge cererea ca neîntemeiată”.
Împotriva sentinței civile nr.1519/11.09.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, a formulat apel reclamanta R. A., pe care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a hotărârii apelate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât procesul-verbal din care rezultă că în 24 noiembrie 1989, reclamantei i-au fost confiscate de către fosta Miliție, 102.817 lire sterline și 3551 dolari U.S.A., o astfel de “confiscare” s-a produs în mod abuziv, neavând la bază o hotărâre judecătorească ori o rezoluție/ordonanță a procurorului și nici nu se arată dacă a existat sau nu vreun proces-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor conform Legii nr.32/1968 privind regimul contravențiilor.
Reclamanta menționată în înscrisul susmenționat a fost proprietara sumelor în valută susmenționate, iar modul de operare și starea de fapt descrise nu corespund realității, ceea ce face ca acest act administrativ să fie nul.
Nu este real că reclamanta ar fi practicat traficul ilegal de valută, nici că această confiscare s-ar fi produs în Hotelul Intercontinental, ci la reclamantă acasă, nefiind de imaginat ca pe acele timpuri, să fie posibil a umbla pe stradă cu asemenea sume, astfel că prin confiscarea valutei reclamantei, trecută astfel abuziv în proprietatea statului român comunist, reclamantei i-a fost încălcat dreptul la proprietatea personală asupra acestor bunuri garantată de art.36 din Constituția din 1965, art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care a statuat că “orice persoană are dreptul la proprietate” și “nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa” și art.1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. prin care se precizează: “orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional”, iar potrivit art.475 C.civ. “Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui cu modificările stabilite de legi”.
Chiar dacă sumele în valută ar fi fost confiscate în baza Decretului nr.210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, acest act normativ, vădit neconstituțional, a fost și rămâne abrogat prin Legea nr.158/14.05.2004 în aplicarea art.154 din Constituția României, republicată, în vederea eliminării din legislația României a actelor normative care contravin Constituției, sunt contrare noii ordini de drept.
S-a citat cauza C.E.D.O. – V. contra României din 22.05.1998 prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat: „Scopul Convenției este garantarea unor drepturi inerente și efective” vizând un caz de încălcare a dreptului de proprietate asupra bunurilor unui cetățean român.
Apelanta reclamantă a criticat sentința, întrucât instanța de fond în mod greșit a reținut că reclamanta nu ar fi făcut dovada deținerii în mod legal a valutei și respectiv că nu ar fi atacat procesul-verbal de contravenție în termenul legal, astfel că aceasta nu ar mai fi îndreptățită la calea unei cereri în revendicare a valutei confiscate.
Temeiul de drept invocat la acea vreme era Decretul nr.210/1960 și care a fost declarat abuziv și prin Ordonanța nr.190/2000 – art.26 alin.12 pct.2), iar la acea vreme, datorită regimului comunist, reclamanta nu ar fi putut ataca procesul-verbal în cauză.
Pârâtul nu s-a înscris în fals, în contra înscrisului depus de reclamantă, nu a contestat conținutul său, arătând în mod eronat, că acțiunea ar fi inadmisibilă, întrucât confiscarea nu ar fi fost una cu caracter abuziv.
Este vorba de un înscris oficial, necontestat, emis de către autorități, iar potrivit art.1191 C.civ., nu este necesară administrarea probei cu martori, iar practica acelor vremuri era de a nu da nici un înscris celor cărora li se confisca vreo sumă de bani.
Faptul că apelanta reclamantă a deținut suma de bani confiscată, este făcută, nu doar cu inventarul nr.719/10.12.1989 depus la dosar, ci și cu însuși procesul-verbal de confiscare din 24.11.1989, pe inventar, fiind trecut numărul procesului-verbal de confiscare.
Având în vedere și practica judiciară în materie, s-a arătat că în mod greșit s-a respins acțiunea reclamantei care este îndreptățită la repararea pagubelor suferite prin confiscarea acestor sume.
Nu s-au administrat noi probe în apel.
Cu privire la excepția de prescripție a dreptului la acțiune raportat la O.U.G. nr.190/2000 supusă dezbaterii părților la termenul din 5.06.2015, Curtea constată că reclamanta a invocat acest temei de drept al acțiunii inclusiv în calea de atac a apelului și în mod legal prima instanță a reținut că actul normativ susmenționat nu este aplicabil și situației valutelor confiscate în perioada regimului comunist în temeiul Decretului nr.210/1960, ci doar a metalelor prețioase, prin O.U.G. nr.190/2000 fiind abrogat doar parțial Decretul nr.210/1960, strict cu privire la metalele prețioase deținute și confiscate abuziv în trecut.
În plus, O.U.G. nr.190/2000 a instituit o perioadă de timp determinată de aplicare – respectiv până la data de 31.12.2006 astfel cum s-a prevăzut ca urmare a modificărilor efectuate prin Legea nr.591/2004 a ordonanței, persoanele interesate fiind repuse într-un nou termen de acțiune în instanțe, potrivit acestei legi modificatoare și completatoare, chiar dacă anterior erau deținătoare a unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de respingere a pretențiilor formulate în baza O.U.G. nr.190/2000.
Prin Legea nr.591/2004 s-a stabilit expres înțelesul de preluare abuzivă, inclusiv efectuată în baza Decretului nr.210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase – „în înțelesul prezentei ordonanțe de urgență” (art.26 alin.12) – așadar strict referitor la obiectul de aplicare al ordonanței – regimul metalelor prețioase, aliajelor acestora și pietrelor prețioase din România.
Se constată astfel, că însuși termenul de aplicare a ordonanței a expirat la 31.12.2006, termen care operează ca un termen de decădere, și nu de prescripție extinctivă.
Aplicabil speței este astfel dreptul comun, de asemenea invocat – art.480 și urm. C.civ., fiind incidentă – astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, prescripția dreptului material al acțiunii în revendicare pentru bunuri mobile reglementată de art.1890 C.civ. pentru care termenul prevăzut este de 30 de ani încă neîmplinit.
Criticile din apel pe fondul pricinii nu sunt fondate, pentru considerentele ce urmează:
Simpla deținere a valutei în perioada regimului comunist nu poate fi constatată ca dovedind dreptul de proprietate asupra acesteia, astfel cum susține apelanta-reclamantă, în condițiile în care valuta era monopol de stat, iar deținerea, traficarea etc. a unor bunuri de acest fel era sancționată contravențional cu confiscarea, potrivit Decretului nr.210/1960.
Altfel spus, posesia, deținerea nelegală a unui bun mobil de natura celei pretinse în cauză – dată de reglementarea legii speciale – Decretul nr.210/1960, care derogă de la dreptul comun – art.1837 C.civ. cu raportare la art.1909 C.civ. – nu poate fundamenta dreptul de proprietate cu privire la valuta pe care reclamanta a deținut-o și i s-a confiscat în anul 1989, în temeiul reglementării speciale susmenționate.
Chiar dreptul comun reglementa situația privind posesia nelegală în art.1844 C.civ.: „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată …”, astfel că simpla posesie a bunului mobil care valora proprietatea potrivit art.1909 C.civ., nu putea opera în perioada Decretului nr.210/1960, care era încă în vigoare în anul 1989.
Ca urmare a nerespectării interdicției legale privind deținerea de valută, reclamanta a fost sancționată cu confiscarea în temeiul acelui decret, în mod legal, astfel că nu se poate reține din probatoriul administrat, că dimpotrivă, preluarea de către organele statului a valutei de la reclamantă prin confiscare, a fost una abuzivă, reclamanta fiind menționată în acte ca și „contravenient”.
Reclamanta nu a atacat în termenul legal actul de confiscare potrivit art.40 alin.2 din decret cu privire la situația de fapt și de drept reținute.
Iar Decretul nr.210/1960 a fost abrogat într-adevăr prin legea nr.158/14.05.2004 în baza noii Constituții a Românei, republicată, și a noii ordini de stat și de drept instituite după anul 1989, în raport de care, decretul era căzut în desuetudine.
În plus, nu s-a adoptat legislație specială care să constate caracterul abuziv al preluării la stat a valutei prin măsurile dispuse în vechiul regim comunist, similară O.U.G. nr.190/2000 cu privire la metalele prețioase de care să beneficieze în mod corespunzător și apelanta-reclamantă.
Curtea constată astfel, că nu se poate reține nici încălcarea prevederilor art.475 C.civ. și nici a prevederilor internaționale în materie de proprietate, inclusiv a art.1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. invocate, respectiv jurisprudența C.E.D.O. Iar practica judiciară în sensul soluționării favorabile la unele instanțe din țară a unor acțiuni cu obiect identic nu se impun prezentei instanțe, pentru argumentele de lege reținute mai sus.
Pentru considerentele reținute, potrivit art.296 C.proc.civ., apelul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă R. (Iancovici) A., cu domiciliul în Timișoara, ., cam.10B, județ T., împotriva sentinței civile nr.1519/11.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 19.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
4 ex/2.07.2015
T.B.Secția a IV-a Civilă - E.D.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 307/2015. Curtea de Apel... | Evacuare. Decizia nr. 708/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
