Legea 10/2001. Decizia nr. 1324/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1324/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-12-2015 în dosarul nr. 1324/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._ (_ )
DECIZIA CIVILĂ NR. 1324
Ședința publică de la 11.12.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. M. G.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 1344 din 25.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, privind pe recurentul-reclamant P. M. D. în contradictoriu cu intimații - pârâți P. M., P. C. - M., T. M. – O. și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
P. are ca obiect - Legea nr. 10/2001.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică de la 04.12.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 11.12.2015.
CURTEA,
deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea depusă la data de 21.09.2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția C. Administrativ și Fiscal sub numărul_/CA/3/2009, reclamanții P. C. și P. G. au formulat, în contradictoriu cu P. G. al Municipiului București, P. M., P. C. M. și T. M. O., contestație împotriva dispoziției nr._/09.06.2009 emisă de P. G. al Municipiului București, solicitând anularea acesteia precum și suspendarea efectelor actului contestat până la soluționarea cererii.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că dispoziția e nelegală și netemeinică, iar dreptul lor de a locui în imobil în calitate de chiriași a fost grav atins.
La termenul din data de 25.11.2009, instanța de contencios administrativ a admis excepția de necompetență funcțională în raport de prevederile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea sa spre repartizare uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București, dosarul fiind înregistrat sub numărul_/3/2009 la Secția a III-a civilă a Tribunalului.
În fața instanței civile, reclamantul P. G. a invocat excepția de necompetență materială a secției civile, arătând că a contestat legalitatea și temeinicia actului administrativ emis de P. Municipiului București invocând sub aspect procedural prevederile Legii nr.554/2004 și nu pe cele ale Legii nr.10/2001, întrucât nu are calitatea de persoană îndreptățită în accepțiunea normei juridice speciale. Prin urmare, a arătat reclamantul, procedura de soluționare a contestației sale este aceea prevăzută de legea generală, Legea nr.554/2004 și nu aceea prevăzută de legea specială, Legea nr.10/2001.
Aceeași poziție cu privire la titularul contestației reglementate la art.26 din Legea nr.10/2001 a fost exprimată și de P. G. al Municipiului București, prin întâmpinarea depusă în dosarul nr._/3/2009 fiind invocată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
La termenul de judecată din data de 26.03.2010 a fost admisă excepția de necompetență funcțională a secției civile, dispunându-se scoaterea de pe rol a cauzei și înaintarea dosarului la Secția a IX-a de C. Administrativ.
Instanța a avut în vedere atât decizia nr.IX/20.03.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit competența secției civile a tribunalului în soluționarea cererilor formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate de a emite decizie sau dispoziție motivată conform Legii nr.10/2001, cât și, în respectarea principiului disponibilității, temeiul de drept procedural invocat și susținut de reclamanți și ulterior trimiterii dosarului la secția civilă, respectiv art.10 și următoarele din Legea nr.554/2004.
În fața instanței de contencios administrativ, la data de 31.08.2010, contestatorii au depus o cerere precizatoare prin care au arătat că este neadevărat aspectul reținut în dispoziția contestată, în sensul că imobilul din . a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951. Apartamentul nu a fost naționalizat ci a fost trecut în proprietatea statului în baza art. 25 pct. 6 din Codul Penal, prin sentința nr. 1994/03.7.1959 emisă de Tribunalul regional G., preluarea nefiind abuzivă deoarece Cealichian Sarchis aducea în mod fraudulos din Turcia bijuterii din aur pe care le valorifica în țară.
Totodată, s-a arătat că, deși Cealichian Sarchis a divorțat de soția sa A., care ulterior s-a și căsătorit cu milionarul P. P., după decesul lui "a apărut" un testament fără dată și neautentificat, prin care acesta lăsa fostei sale soții întreaga avere, iar între anii 1984 și 18.03.1998 A. A. a fabricat testamente pentru familia P. P. și pentru alte persoane, persoanele cărora li s-a restituit în natură apartamentul în discuție neavând vocație succesorală față de foștii proprietari iar cele trei certificate de moștenitori nr. 1052/1984, nr. 108/1998 și nr. 381/2003 sunt nule de drept.
Prin sentința civilă nr. 2314/15.09.2010, Tribunalului București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că actul administrativ contestat a fost emis cu respectarea condițiilor de fond și de formă impuse de lege, fiind trecut temeiul de drept și justificată oportunitatea emiterii sale, din actele ce au stat la baza emiterii sale rezultând și calitatea notificatorilor de moștenitori ai soților A. și Sarchis Cealichian, precum și, în conformitate cu dispozițiile art.24 din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate al acestora din urmă asupra imobilului notificat.
Prin decizia civilă nr. 1689/26.04.2012 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de C. Administrativ și Fiscal a fost admis recursul formulat de recurentul P. G. și constatată necompetența secției contencios administrativ în soluționarea cauzei, pricina fiind trimisă pentru rejudecare de o secție civilă a tribunalului.
Cauza a fost înregistrată sub nr._ , pe rolul Secției a III-a Civilă a Tribunalului București și, urmare a decesului reclamantei P. C. - ai cărei moștenitori nu au putut fi identificați și a reclamantului P. G., calitate de reclamanți în cauză au dobândit moștenitorii acestuia, P. E. – soție supraviețuitoare și P. M. D. – fiu. În ceea ce privește pe P. C., s-a reținut că aceasta nu mai poate figura în cauză în calitate de reclamant,urmând a se aplica regulile coparticipării procesuale – art. 48 C.pr.civ., în sensul că orice hotărâre favorabilă celuilalt reclamant va produce efecte și față de eventualii moștenitori ai defunctei reclamante.
Prin sentința civilă nr.1344/25.06.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins contestația ca neîntemeiată, reținând că imobilul a fost preluat abuziv de la foștii proprietari A. și Sarchis Cealichian iar notificatorii au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la restituire în baza certificatelor de moștenitor nr. 1052/1984, nr. 381/2003, nr. 108/1998.
În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului și modalitatea de preluare de către stat, se arată că, deși reclamanții au susținut că apartamentul nu a fost naționalizat prin Decretul nr. 111/1951, în adresa nr. 348/14.02.2005 emisă de . PMB, se arată că din imobilul situat în . nr. 54 sector 5 în proprietatea statului s-a preluat numai apartamentul de la parter și cota indiviză de 3/8 din apartamentul de la etaj III, iar apartamentul de la parter figura în administrarea societății Cotroceni SA în baza decretului nr. 111/1951, preluat de la numitul C. Sarchis, la momentul 205 fiind ocupat de familiile P. C. și P. G., chiriași. În adresa către P. M., din data de 05.05.2009, CGMB-AFI a comunicat aspectul că apartamentul de la parter a trecut în proprietatea statului prin decizia SPR V.I.Lenin nr. 1366/03.11.1959.
Aceasta fiind modalitatea de preluare de către stat, analiza Tribunalului a pornit de la faptul că, prin decizia civilă nr. 3176/20 mai 2008 a ÎCCJ a fost analizată și a intrat în puterea de lucru judecat situația preluării din patrimoniul lui C. Sarchis și C. A. a 11 imobile, în urma sentinței penale nr. 614/21.04.1959.
ÎCCJ a analizat modalitatea de preluare a imobilelor și a constatat că nu era aplicabil art. 25 pct. 6 alin. 2 deoarece prin fapta reținută în sentința penală din 1959 nu a fost periclitată securitatea Republicii Române și nu a fost săvârșită contra avutului obștesc pentru fi aplicată legal confiscarea parțială a averii. Totodată, s-a constatat că măsura confiscării parțiale a averii a fost excesivă și disproporționată față de fapta reținută: dosirea în scop de speculă de mărfuri sau orice alte produse, respectiv infracțiunea de speculă care avea un pericol social scăzut. Aplicând art. 6 din Legea nr. 213/1998, ÎCCJ a arătat că instanța civilă are puterea de a verifica titlul statului și a reținut că preluarea imobilului a fost efectuată și cu încălcarea Constituției din 1952 care ocrotea dreptul de proprietate particulară asupra casei de locuit precum și cu încălcarea art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care recunoștea acest drept în favoarea persoanelor fizice.
Deși prin decizia civilă menționată s-a dispus restituirea unuia dintre cele 11 imobile confiscate, din .. 5 sector 1, considerentele privind modalitatea de preluare a imobilelor ce erau în proprietatea lui C. Sarchis și C. A. au intrat în puterea de lucru judecat, astfel că nu mai pot fi repuse în discuție pentru a se ajunge o concluzie contrarie. Prin urmare, toate imobilele care au fost preluate în baza sentinței penale nr. 614/21.04.1959 se supun acestei analize.
A reținut Tribunalul și că o analiză similară a fost efectuată în decizia civilă nr. 447A/26.06.2007 a Curții de Apel București, prin care a fost restituit în natură imobilul din .. 37 etaj 1 sector 2, confiscat în baza aceleiași sentințe penale, însă Curtea de Apel a reținut, în plus, aspectul că imobilul fusese deja preluat la momentul pronunțării sentinței penale, prin Decretul nr. 92/1950 la poziția 3118. Ca urmare, o a doua preluare, prin confiscare, era nelegală.
Cu privire la imobilul din speță, s-a reținut că, în raportul întocmit în dosarul administrativ la data de 27.03.2008, Primăria Municipiului București a notat că a fost confiscat prin sentința penală din 1959 și se află într-o situație similară cu imobilul din decizia civilă nr. 447A/26.06.2007 a Curții de Apel București, propunându-se restituirea sa în natură către numiții P. M., P. C. M. și T. M. O., moștenitorii lui P. P.. Fiind revocat testamentul lăsat de A. A. în favoarea lui Dicran Sarchizian, moștenitorii acestuia, care erau și ei notificatori, nu au fost recunoscuți ca moștenitori ai foștilor proprietari ai acestui apartament.
Verificând situația de fapt reținută de entitatea notificată, tribunalul a constatat că, la 1 martie 1955, Pătrăulea Ivone vindea prin act sub semnătură privată către A. și Sarchis C. apartamentul de la parter din imobilul din București, . nr. 54. La DGTIL Sector 6 București figura procesul verbal din 03.07.1959 de confiscare a apartamentului de la parterul imobilului, proces verbal care a și fost comunicat la dosarul administrativ și din care reiese că apartamentul de la parter fusese confiscat în urma condamnării lui Sarchis Chialichian prin sentința penală nr. 1994/1959. În procesul verbal se arată că s-a avut în vedere decretul nr. 111/1951 lit. a cu privire la reglementarea bunurilor confiscate.
Fiind confiscat în urma aceleiași sentințe penale pronunțate împotriva lui Sarchis Chialichian pentru speculă, analiza modalități de preluare a imobilelor, efectuată în hotărârile judecătorești menționate, se impunea cu autoritate de lucru judecat față de entitatea învestită cu soluționarea notificării privind imobilul din speță, astfel că este neîntemeiată susținerea contestatorilor privind faptul că preluarea nu s-a încadrat în dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Cât privește calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite, tribunalul a reținut că această calitate a fost reținută în baza certificatelor de moștenitor și că niciunul dintre certificatele de moștenitor sau testamentele invocate de notificatori nu era anulat ori constatat ca fiind revocat (afară de legatul în favoarea lui Dicran Sarchizian) la momentul emiterii dispoziției contestate. Notificatorii au dovedit calitatea lor de moștenitori ai lui P. P., care a fost instituit legatar universal de către A. A., iar aceasta, la rându-i, fusese instituită legatar universal de fostul soț Sarchis C., susținerile contestatorilor privind falsitatea acestor acte nefiind dovedite.
Reclamanții P. M. D. și P. E. au declarat apel, recalificat recurs, solicitând modificarea în tot a sentinței atacate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul constatării nulității Dispoziției nr._ emisă de P. G. al Municipiului București la data de 09.06.2009, pentru următoarele motive:
1. Hotărârea este dată de instanță cu încălcarea normelor de competență materială stabilite prin art.2 lit.b din Codul de procedură civilă.
Se arată că obiectul litigiului este în mod evident evaluabil în bani, iar valoarea apartamentului retrocedat este sub 500.000 RON astfel că instanța competentă să se pronunțe era judecătoria de pe raza căreia se afla imobilul, în speța Judecătoria sectorului 5 .
Susțin recurenții că au ridicat această excepție la instanța de fond și aceasta excepție le-a fost respinsă cu motivarea că acolo a trimis Curtea de Apel București cauza spre judecare după ce a constatat că nu este competentă să judece cauza.
Consideră că această motivare nu poate fi primită deoarece Curtea de Apel București nu a acționat ca regulator de competenta, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art.22 din codul de procedură civilă iar hotărârea Curții de Apel București nu este obligatorie pentru instanța care a judecat fondul.
Instanța de fond trebuia să constate că nu este competentă în soluționarea cauzei și, creând un conflict de competență, să trimită cauza pentru soluționarea conflictului instanței competente potrivit Codului de procedură civilă.
2. Imobilul în discuție nu se înscrie în categoria celor vizate de Legea nr. 10/2001.
Arată recurenții - reclamanți că imobilul nu a fost preluat abuziv de statul român și în consecință nu este protejat de legea specială, solicitând să se observe că a fost confiscat de stat de două ori: mai întâi ca bun abandonat și, a doua oară, a făcut obiectul unei confiscări speciale deoarece a fost obținut prin comiterea infracțiunii de înșelăciune.
În ceea ce privește măsura confiscării ca bun abandonat, se arată că aceasta s-a realizat în anul 1951, fiind dispusă în baza unei legii speciale, dar, în același timp, în aplicarea art. 646 din Codul civil.
Susțin recurenții că, studiind dosarului administrativ, nu au constatat că s-ar fi verificat dacă, la data trecerii în patrimoniul statului, în anul 1951, apartamentul era părăsit timp de un an, iar proprietarul nu a făcut în perioada respectiva nici un act de administrare s-au conservare. Dacă la data trecerii în patrimoniul statului apartamentul se afla într-o astfel de situație, a fost preluat corect de către stat și nu putea sa se restituie nici în natura nici în echivalent, deoarece chiar legea speciala spune ca nu se restituie în natura imobilele preluate cu respectarea prevederilor legale.
În al doilea rând, se arată că nu se putea restitui imobilul confiscat prin hotărâre judecătorească, întrucât aceasta are efecte pentru viitor, efecte cu caracter definitiv iar dispozitivul ei nu poate fi modificat sau înlăturat decât promovând una dintre căile de atac ordinare sau extraordinare prevăzute de lege.
După revoluție, Statul Român a emis un act normativ care permitea condamnaților politici, judecați și condamnați abuziv de regimul comunist, să se adreseze instanțelor de judecată și să obțină recunoașterea calităților lor de persecutați politic.
În consecința, dacă se ajungea la concluzia că cei în cauză au fost condamnați politic, se recunoștea că Statul Român a comis un abuz confiscându-le bunurile, iar cei deposedați erau îndreptățiți să se adreseze justiției cerând aplicarea legii speciale reparatorii.
În speță, cel din mâna căruia s-a confiscat (pentru a doua oară) apartamentul în discuție, a fost condamnat pentru o faptă de drept comun și nu poate apela la beneficiile legii speciale iar dacă o instanță de astăzi ar modifica dispozitivul hotărârii din trecut, ar face o reparație nedreapta unui infractor de drept comun, redându-i în mod nejustificat apartamentul obținut prin comiterea infracțiunii de înșelăciune.
Dincolo de acest fapt, susțin recurenții, instanța s-ar transforma într-o instanța de control judiciar, practicând o cale de atac neprevăzută în nici o lege iar judecătorul emitent al unei astfel de soluții ar fi părtașul infractorului.
Solicită să se observe și că dispoziția nr._/2009 are ca argument faptul că persoanele care beneficiază de reparație prin restituirea în natura, au dobândit acest drept urmare a unor moșteniri succesive, prima dintre ele fiind în 1984.
Însă este îndeobște cunoscut faptul ca succesiunea privește bunurile existente în patrimoniul lui de cujus la data decesului acestuia, or, în anul 1984, apartamentul în discuție nu se mai afla în patrimoniul testatorului, astfel că a fost restituit unor persoane care nu au calitate și a căror cerere a fost respinsă anterior dar au insistat până când într-un fel s-au altul "ușa li s-a deschis" .
În recurs s-au administrat probe numai cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă T. O. M. (fila 36 dosar)
Urmare a decesului recurentei P. E., judecata a fost continuată de moștenitorul acestuia recurentul-reclamant P. M. D..
În ședința publică de la data de 19 mai 2014, odată cu calificarea căii de atac, a fost pusă în discuție, fiind invocată de apărătorul recurenților-reclamanți, excepția de necompetență materială a Tribunalului ca primă instanță, în susținerea căreia s-a arătat că în mod greșit a soluționat cauza, conformându-se deciziei de casare, deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, ci dispozițiile de drept comun astfel că, pentru stabilirea competenței materiale, era necesară efectuarea unei expertize care să stabilească valoarea imobilului.
Prin încheierea de ședință din data de 2 iunie 2014, Curtea respins ca nefondată excepția de necompetență materială a Tribunalului, reținând că procedura de urmat în cauză este aceea reglementată de Legea nr.10/2001, fiind aplicabile prevederile art.7, art.9, art.24 și art.25 din acest act normativ.
Prin această încheiere, interlocutorie, s-a răspuns primului motiv al recursului declarat în cauză, astfel că hotărârea fondului urmează a fi analizată numai prin prisma criticilor cuprinse la cel de al doilea motiv de recurs, ce pun în discuție modalitatea de preluare a imobilului, calificarea acesteia ca fiind abuzivă și calitatea intimaților pârâți P. M., P. C. M. și T. M. de persoane îndreptățite, în raport de prevederile art.2 și art.3 din Legea nr.10/2001.
În ceea ce privește modalitatea de preluare a apartamentului nr.1 situat la parterul imobilului din ..54, sector 5, se reține, în primul rând, că este nefondată susținerea recurentului reclamant în sensul că acesta ar fi fost preluat de două ori, mai întâi ca bun abandonat iar apoi ca urmare a măsurii confiscării averii, dispusă prin sentința penală nr.614/1959.
Astfel cum rezultă din procesul-verbal nr._/1959, încheiat la data de 3 iulie 1959 de către executorul judecătoresc de pe lângă Tribunalul Capitalei R.P.R., în baza adresei nr.3591/1959 a Tribunalului Regional G., cu care s-a înaintat extrasul „sentinței” penale nr.1994/1959(corect decizia penală nr.1994/1959, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinței penale nr.614/1959, astfel cum rezultă din mențiunile efectuate pe aceasta din urmă – f.97 dosar_/3/2009), a fost declarat confiscat în folosul statului, fiind lăsat în păstrarea și custodia tov. P. E., „un apartament situat la parterul imobilului din București, ..23 colț cu ., compus din vestibul, holl, baie, bucătărie și trei camere de locuit, o cameră de serviciu la subsol, precum și o cotă de 33% din terenul liber de circa 100 mp plus cota indiviză aferentă imobilului”. (fila 78, dosar_/3/2009)
În baza acestui proces verbal a fost emisă Decizia nr.1366 din 3 noiembrie 1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului VI Lenin, prin care, avându-se în vedere prevederile art.1 lit.a din Decretul nr.111/1951, s-a luat act de măsura confiscării averii condamnatului C. Sarchis și s-a dispus ca, începând cu data de 3 iulie 1959, apartamentul să fie trecut în administrarea Fondului locativ („se constituie fond de bază Întreprinderii de Administrație Locativă Raion Lenin”), situație de fapt confirmată și de Biroul „Fond Locativ”din cadrul S.C. Cotroceni S.A. prin adresa nr.4834/4856 din 25.10.2008. (file 77 și 35 - dosar_/3/2009)
Prin urmare, s-a realizat o singură preluare a imobilului, ca urmare a măsurii confiscării parțiale a averii soților C. Sarchis și C. A., dispusă prin sentința penală nr.614/21.04.1959, pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului B., în dosar nr.3035/1959, definitivă prin respingerea recursului - decizia penală nr.1994/1959, pronunțată de Tribunalul Regional G. în dosar nr.3591/1959. (file 91-97 dosar_/3/2009)
În ceea ce privește incidența prevederilor art.2 din Legea nr.10/2001 cu privire la modalitatea de trecere în proprietatea statului a apartamentului în discuție, în mod corect Tribunalul a reținut că, prin decizia civilă nr.3176/20 mai 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr._/3/2006, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra caracterului abuziv al măsurii confiscării dispuse prin sentința penală nr.614/21.04.1959.
Reține Curtea: „Pedeapsa confiscării parțiale a averii, constând în preluarea celor 11 imobile proprietatea condamnaților, este excesivă și disproporționată și s-a luat cu încălcarea dispozițiilor Codului penal în vigoare la data săvârșirii infracțiunii.
La data săvârșirii infracțiunii erau în vigoare prevederile art.25 pct.6 alin.2 din Codul penal 1948, modificat prin Decretul nr.202/1953, conform cărora în cazul infracțiunilor care periclitează securitatea Republicii Populare Române, precum și în cele săvârșite contra avutului obștesc, ori de câte ori legea nu prevede expres confiscarea averii, instanțele judecătorești vor pronunța, pe lângă pedeapsa prevăzută de lege și pedeapsa confiscării totale sau parțiale a averii.
Infracțiunea pentru care au fost condamnați autorii contestatorilor nu face parte din ipotezele avute în vedere de legiuitor la acea dată, întrucât nu a fost periclitată securitatea Republicii Populare Române și nu a fost săvârșită împotriva avutului obștesc, deoarece noțiunea de avut obștesc se referea, conform art.183 pct.3 bis din Codul penal 1948, la tot ceea ce interesa organele centrale sau locale ale administrației de stat, instituțiile, întreprinderile sau organizațiile economice ale Statului, societățile la care statul are participațiune sub orice formă, organizațiile cooperatiste de orice fel, organizațiile de masă sau asociațiile cu caracter social sau profesional.
Măsura confiscării celor 11 imobile a fost o măsură disproporționată, abuzivă, dată fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării imobilelor, întrucât infracțiunea de speculă era o infracțiune cu un pericol social scăzut, astfel cum rezultă din limitele pedepsei reglementate prin dispozițiile art.268/19 din Codul penal 1948, de la 6 luni la 5 ani închisoare.”
Pentru aceste considerente, s-a apreciat că în privința celor 11 imobile confiscate de la soții C. sunt incidente prevederile art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, analiza fiind efectuată de Înalta Curte „în baza criteriilor prevăzute de art.6 din Legea nr.213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, dispoziție ce conferă instanței civile atribuția de a verifica titlul statului indiferent de natura acestuia ori de faptul că acesta s-ar materializa printr-o hotărâre judecătorească, inclusiv penală. Fiind în prezența unei dispoziții speciale, ce se abate expres de la principiul verificării hotărârilor judecătorești exclusiv prin căile de atac prevăzute de lege, sub aspectul aplicării legii, instanțele de fond aveau obligația de a face aplicarea acestor dispoziții ale legii speciale, derogatorii de la dispozițiile de drept comun”.
Referindu-se la toate cele 11 imobile ce au făcut obiectul confiscării, hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se răspunde inclusiv criticilor referitoare la posibilitatea instanței ce soluționează o cauză întemeiată pe Legea nr.10/2001 de a verifica legalitatea unei hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, se impune cu putere de lucru judecat chiar dacă obiectul material al litigiului (imobilul revendicat) este diferit de acela în discuție în dosarul_/3/2006, conform art.377 alin.(2) pct.4 Cod procedură civilă cu referire la art.1200 pct.4 și art.1202 alin.(2) din Codul civil, așa încât dezlegarea dată problemei de drept se impune în prezenta cauză fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.
În ceea ce privește calitatea intimaților pârâți persoane fizice, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru apartamentul nr.1 situat la parterul imobilului din ..54, sector 5, Tribunalul a reținut în mod corect că, prin certificatele de moștenitor depuse la dosarul administrativ, neanulate și cu privire la care nu s-a făcut dovada că ar fi fost contestate, aceștia au dovedit că sunt moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului, C. Sarchis și C. A., astfel că în privința lor sunt incidente prevederile art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, potrivit cu care de prevederile Legii nr.10/2001 beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, susținerile recurentului, privind faptul că la momentul acceptării succesiunii imobilul nu se afla în patrimoniul autorilor și, din acest motiv, nu ar avea drept la măsuri reparatorii, fiind în contradicție cu dispozițiile actului normativ .
În consecință, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, văzând și dispozițiile art.274 din Codul de procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat iar recurentul reclamant va fi obligat să plătească intimatei pârât T. M. O. cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 lei, reprezentând onorariu de avocat în recurs, conform facturii fiscale . nr.01/14.02.2014 și a chitanței din aceeași dată, sumă pe care Curtea o apreciază a fi în limita unor cheltuieli necesare și rezonabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1344 din 25.06.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, privind pe recurentul reclamant P. M. D. în contradictoriu cu intimații - pârâți P. M., P. C. - M., T. M. – O. și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Obligă recurentul la 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimata – pârâtă T. M. O..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. M. G. D. A. F. P.
GREFIER
I. A. G.
Red.A.M.G.
Tehdact.R.L./A.M.G.
2 ex./07.01.2016
TB-S.3 – R.M.C.
| ← Anulare act. Decizia nr. 614/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1262/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
