Acţiune în constatare. Decizia nr. 1688/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1688/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-10-2012 în dosarul nr. 1688/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1688R
Ședința publică de la data de 05.10.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - A. M.
GREFIER - D. L.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurentul – pârât N. I. împotriva deciziei civile nr. 118A/31.01.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – reclamantă P. C., cauza având ca obiect „ succesiune, acțiune în constatare, partaj judiciar”.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică de la termenul din 21.09.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a oferi părților posibilitatea depunerii concluziilor scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea va amâna pronunțarea la data de 28.09.2012 și, apoi la data de 05.10.2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._ la data de 16.10.2009 reclamanta P. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul N. I. să se constate deschisă succesiunea defunctei T. M. decedată la 20.12.2004, stabilirea calității de moștenitori legali în ce privește părțile, stabilirea cotelor succesorale, constatarea masei succesorale alcătuită din: apartament situat în București .. 35, se. 1, ., cota de ½ din suprafața de teren de 4.200 mp situată în . conform titlului de proprietate nr._/1994, ieșirea din indiviziune prin atribuirea în natură reclamantei a apartamentului.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că defuncta a locuit cu reclamanta în apartamentul proprietatea personală a defunctei dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1916/03.02.1990 și că l-a rugat de nenumărate ori pe pârât să meargă la notariat pentru a deschide succesiunea, dar a refuzat spunând că nu dorește nimic din masa succesorală.
La termenul din 08.03.2010 reclamanta, prin apărător, a arătat că din masa succesorală face parte suprafața de ½ din 4200 mp, din titlul de proprietate nr._/29.03.1994, suprafața de 1200 mp intravilan fiind vândută.
Prin sentința civilă nr. 2340/16.03.2010, Judecătoria Sectorului 4 București a admis cererea precizată formulată de reclamantă în contradictoriu cu paratul, a declarat deschisă succesiunea defunctei T. M. decedată la 20.12.2004 cu ultim domiciliu în București, .. 35 sector 4; a constatat că reclamanta are calitatea de unică moștenitoare a defunctei T. M. în calitate de fiică; a constatat că pârâtul nu are calitatea de moștenitor fiind prescris dreptul acestuia de a accepta moștenirea; a constatat că masa succesorală se compune din: apartament nr. 15 situat în București, .. 35, ., sector 4, în valoare de 102.949 lei; cota de ½ din terenul extravilan în suprafață de 4200 mp identificat în titlul de proprietate nr._/29.03.1994 cotă în valoare indicată de 1.119,3 lei; a atribuit în deplină proprietate apartamentul nr. 15 situat în București, .. 35, ., sector 4, reclamantei și a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit adresei de răspuns emisă de BNP M. M., C. M. și I. R. M., deși a fost înregistrată cererea de deschidere a procedurii succesorale privind pe defuncta T. M. decedată la 20.12.2004, procedura succesorală notarială nu s-a finalizat cu emiterea unui certificat de moștenitor.
Conform certificatelor de naștere depuse la dosar rezultă că reclamanta P. C. și pârâtul N. I. sunt fiii defunctei, prin urmare, au vocație succesorală legală la moștenirea acesteia. Totuși, potrivit declarației martorului audiat în cauză, pârâtul nu a realizat niciun act de acceptare tacită a moștenirii, spre deosebire de reclamantă care a acceptat tacit moștenirea mamei sale, stăpânind apartamentul proprietatea defunctei. Totodată, instanța a constatat că nu a fost comunicat de Camera Notarilor Publici relativ la moștenirea defunctei, că aceasta ar fi fost acceptată expres de vreo persoană. Instanța a constatat că singura care a acceptat moștenirea defunctei este reclamanta aceasta având calitatea de unic moștenitor al mamei sale.
În ce privește apartamentul, având în vedere constatarea că reclamanta este unica moștenitoare a defunctei T. M., a atribuit în proprietate apartamentul acesteia.
În ce privește cheltuielile de judecată, având în vedere că reclamanta a avut interesul promovării acestei acțiuni și s-a constatat calitatea de unic moștenitor al acesteia, constatare care îi profită acesteia, că nu a fost împiedicată de a urma procedura succesorală notarială pe rolul unui notar public, fără a fi împiedicată de refuzul pârâtului de a se prezenta, că acesta nu s-a opus la acțiunea reclamantei, a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul N. I., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 30.08.2010.
În motivarea apelului, s-a arătat că instanța de fond nu a respectat principiul contradictorialității necomunicându-i precizarea acțiunii depusa de către reclamanta chiar în ziua judecații respectiv, 08.03.2010, încălcându-i flagrant dreptul la apărare, accesul liber la justiție și la un proces echitabil, drepturi consacrate prin dispozițiile art. 21 și 24 din Constituția României și art. 6 din CEDO.
Dacă i-ar fi fost comunicată precizarea acțiunii formulată de către reclamanta P. C. – sora sa, prin care aceasta solicita să se constate ca este unic moștenitor al defunctei lor mame, ar fi formulat apărări în combaterea aspectelor invocate care sunt neconforme cu realitatea.
Astfel, ca și sora sa și recurentul a acceptat succesiunea tacit, dar nu s-a gândit la fel ca aceasta, să o înlăture de la moștenire, cu atât mai mult cu cât i-a permis să locuiască în apartamentul mamei lor, a suportat toate cheltuielile de înmormântare ale defunctei, fără a-i solicita nimic în schimb.
Soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică și sub aspectul soluționării în fond a cererii, cu toate că stabilește că este moștenitor legal, fiind fiul defunctei T. M. și că nu s-a comunicat instanței de către Camera Notarilor Publici că s-ar fi acceptat expres moștenirea defunctei, instanța a apreciat în mod total greșit, că recurentul nu a acceptat succesiunea, doar pe baza declarației unui martor mincinos care nici măcar nu îl cunoaște.
Or, pe baza unui raționament logico-juridic, instanța de fond ar fi putut foarte ușor stabili că a acceptat tacit moștenirea, atâta timp cât nu a făcut o declarație expresă de renunțare la moștenire, că este fiul defunctei T. M., având vocație legala la succesiune, că a fost un fiu iubitor, fiindu-i alături în momentele de cumpănă, iar după deces făcându-i înmormântarea creștinească, efectuând acte de administrare și conservare a bunurilor, luând bunuri mobile ale mamei sale.
Un alt aspect pe care instanța trebuia să-l aibă în vedere este și acela al stabilirii reale a valorii de circulație a bunurilor supuse partajării, astfel nu s-au făcut demersuri la Camera Notarilor Publici pentru a se comunica valorile reale ale bunurilor, ceea ce conduce la o antepronunțare a instanței de fond, care vădit nu a fost interesata de acest aspect deoarece intenționa să stabilească un singur moștenitor și nu mai conta valoarea deoarece nu se mai stabilea obligația achitării unei sulte compensatorii pentru celalalt moștenitor.
Prin urmare, recurentul a considerat că aspectul invocat este prioritar în vederea stabilirii valorii reale a bunurilor supuse partajării.
Intimata-reclamantă P. C., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
În motivare, s-a arătat că în susținerea criticii privind încălcarea principiului contradictorialității, recurentul a invocat faptul că instanța de judecată, nu i-a comunicat precizarea depusă la data de 08.03.2010.
În motivele de recurs, recurentul a susținut că hotărârea este nelegală și netemeinică și sub aspectul soluționării în fond a cererii fiindcă, după ce a stabilit că este moștenitor legal pentru că este fiul defunctei, instanța a apreciat greșit că nu a acceptat succesiunea. Și această susținere a fost găsită nefondată, neconfirmată de considerentele sentinței și în totală neconcordanță cu textele legale în materie de succesiune.
La termenul din 20.12.2011 calea de atac exercitată în cauză a fost calificată ca fiind apel.
Prin decizia civilă nr. 118A din 31.01.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât N. I., împotriva sentinței civile nr. 2340/16.03.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în contradictoriu cu intimata-reclamanta P. C. și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Tribunalul a reținut, printr-un prim motiv de apel, că sentința primei instanțe este criticată pentru nerespectarea principiului contradictorialității, prin necomunicarea precizării de acțiune formulată de reclamantă la termenul din 08.03.2010.
Tribunalul a constatat neîntemeiată această critică, având în vedere faptul că la termenul din 15.02.2010 reclamanta a invocat excepția neacceptării în termen a moștenirii de către pârât, reclamanta susținând că este, astfel, unica moștenitoare a defunctei, precizând totodată, că în masa succesorală nu intră și terenul intravilan din ., acesta fiind înstrăinat de defunctă, iar terenul extravilan face parte din masa succesorală numai pentru cota de ½.
Precizările depuse de reclamantă în scris au vizat numai referirile la terenul din ., atașând și copia contractului de vânzare-cumpărare la care aceasta a făcut referire.
La termenul din 15.03.2010 reclamanta a reluat aceste susțineri, pe cale de consecință arătând că obiectul acțiunii va fi reprezentat de constatarea calității de unic moștenitor al reclamantei.
Reținând că, prin motivele cererii de chemare în judecată, reclamanta a susținut că este singura care a efectuat acte de acceptare a moștenirii, tribunalul a apreciat că cele susținute de reclamantă la termenul din 15.03.2010 nu reprezintă o modificare de acțiune care să atragă, pentru respectarea principiului contradictorialității, necesitatea comunicării cererii către pârât.
Dreptul la apărare al pârâtului a fost respectat, acesta fiind citat pentru termenele de judecată cu respectarea termenelor prevăzute de lege, timp în care, în conformitate cu dispozițiile art. 114 Cod procedură civilă avea posibilitatea să formuleze întâmpinare și să răspundă susținerilor reclamantei referitoare la neacceptarea succesiunii.
În plus, tribunalul a constatat că, prin cele susținute, reclamanta a invocat excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală al pârâtului față de succesiunea defunctei T. M., care nu poate fi asimilată unei modificări a cererii de chemare în judecată.
Prin al doilea motiv de apel, s-a susținut că apelantul a făcut acte de acceptare a moștenirii, astfel încât soluția instanței de fond este netemeinică.
În sprijinul susținerilor sale, apelantul a arătat că este moștenitor legal, fiind fiul defunctei, că nu s-a comunicat de Camera Notarilor Publici faptul că s-a acceptat expres moștenirea defunctei, că a acceptat tacit moștenirea defunctei atâta timp cât nu a formulat o declarație expresă de renunțare la moștenire, că a participat la cheltuielile de înmormântare, efectuând și acte de administrare și conservare a bunurilor, luând bunuri mobile ale mamei sale.
Tribunalul a constatat că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală și în această privință. Pentru a reține această concluzie, tribunalul a avut în vedere, în primul rând, faptul că, deși legal citat, pârâtul nu a formulat apărări și nu a administrat probe prin care să demonstreze însușirea calității de moștenitor legal, prin acte de acceptare a moștenirii. În aceste condiții, prin prisma probelor administrate numai de reclamantă, căci aceasta a fost singura care a solicitat administrarea de probe, a rezultat că reclamanta a fost singura acceptantă a moștenirii defunctei a cărei succesiune s-a dezbătut, declarația martorului audiat în primă instanță fiind elocventă în acest sens.
În al doilea rând, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, tribunalul a procedat la reaprecierea probelor administrate în primă instanță și totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă, a încuviințat părților administrarea de noi probe în apel.
Din aprecierea acestora, tribunalul a reținut că apelantul nu a făcut acte de dispoziție, administrare sau conservare a bunurilor moștenirii care să fie de natură să conducă la concluzia acceptării moștenirii de către acesta, în condițiile art. 689 Cod civil. În acest sens, este relevant răspunsul la interogatoriu luat apelantului, care la întrebarea 11, referitoare la precizarea actelor de administrare sau conservare pe care le-a făcut, a răspuns că nu le poate preciza. De asemenea, cât privește plata impozitelor aferente bunurilor succesiunii, tribunalul a reținut că acestea nu au fost plătite de apelant, la întrebarea nr. 9 din interogatoriu, referitoare la acest aspect, apelantul răspunzând că dădea sume de bani tatălui său (cu privire la care a susținut că locuia împreună cu sora și mama sa), presupunând că aceste sume erau folosite inclusiv pentru plata impozitelor. Rezultă, așadar, că nici apelantul nu a susținut că a plătit aceste impozite, presupunând numai că o parte din banii dați tatălui său vor fi folosiți și în acest sens, fără a exista vreo solicitare expresă a apelantului față de tatăl său.
Cât privește suportarea cheltuielilor de înmormântare, tribunalul a constatat că, în accepțiunea art. 689 Cod civil, acestea nu reprezintă acte de acceptare a moștenirii, astfel încât, nu este necesară aprecierea declarațiilor martorului și al răspunsurilor părților la interogatoriu sub acest aspect, câtă vreme singura problemă în discuție în prezenta cauză este calitatea de moștenitor a apelantului prin prisma actelor de acceptare pe care susține că le-ar fi făcut.
Cu referire la susținerea apelantului în sensul că a acceptat succesiunea defunctei prin faptul că a permis reclamantei să locuiască și după decesul mamei acestora în locuința defunctei, tribunalul a reținut că o astfel de atitudine pasivă nu are semnificația acceptării moștenirii. În primul rând, tribunalul a arătat că actele prin care se însușește calitatea de moștenitor trebuie să fie neechivoce, să rezulte neîndoielnic că succesibilul a înțeles în acest mod să acționeze în calitate de erede. Or, în condițiile în care reclamanta locuia împreună cu mama sa cu mulți ani înainte de decesul mamei, faptul că a continuat să locuiască și după decesul mamei în acest imobil, iar apelantul nu i-a solicitat să îi predea apartamentul, nu are nicidecum semnificația acceptării moștenirii de către apelant. Așa fiind, declarația martorului propus de apelant, care a relatat cu privire la o conversație purtată cu tatăl părților, după decesul mamei lor, referitoare la învoiala părților cu privire la folosința apartamentului, respectiv ca reclamanta să locuiască în acel apartament împreună cu tatăl său, până la sfârșitul vieții acestuia din urmă, nu dovedește un act de acceptare a moștenirii îndeplinit de către reclamantă.
Totodată, tribunalul a arătat că, pentru stabilirea calității de moștenitor legal al defunctei, nu este suficientă calitatea apelantului de fiu al defunctei. Faptul că acesta este fiul defunctei are numai consecința calității acestuia de succesibil al defunctei, cu vocație concretă la moștenire. Pentru a fi însă, și moștenitor, era necesar ca apelantul să își fi exercitat dreptul de opțiune succesorală în termenul prevăzut de lege în sensul acceptării moștenirii, în caz contrar, acesta fiind străin de moștenire prin neacceptare.
În această privință, din probele administrate a rezultat că acesta nu a făcut acte de acceptare expresă sau tacită a moștenirii, astfel încât, față de cuprinsul dispozițiilor art. 700 Cod civil, prima instanță a reținut corect că acesta este străin de succesiune prin neacceptare.
Cât privește susținerea apelantului că nu a renunțat expres la moștenirea defunctei, și că nici o altă persoană nu a făcut acte de acceptare expresă a moștenirii, tribunalul a arătat că cele două împrejurări susținute, necontestate de intimată, nu sunt de natură să conducă la concluzia acceptării moștenirii de către apelant. Faptul că apelantul nu a renunțat expres la moștenirea defunctei nu are drept consecință reținerea contrariului, respectiv că a acceptat moștenirea. Față de modul de redactare a dispozițiilor art. 689 din Cod civil, este neîndoielnic că această calitate, de moștenitor, trebuie însușită de succesibil într-una din cele două forme prevăzute de lege, respectiv acceptarea tacită sau expresă a moștenirii. În măsura în care succesibilul nu își exercită deloc dreptul de opțiune succesorală, cum este și cazul apelantului, consecința este că acesta devine străin de moștenire prin neacceptare, efectele acestei atitudini producându-se retroactiv, până la momentul deschiderii succesiunii.
Reținând așadar, că apelantul este străin de moștenire, iar reclamanta este unica moștenitoare a defunctei sale mame, tribunalul a constatat lipsite de interes susținerile apelantului referitoare la stabilirea valorii de circulație a bunurilor succesorale.
Pentru aceste motive, văzând și dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Cu privire la solicitarea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea apelului, tribunalul a constatat că, deși față de dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă și culpa procesuală a apelantului, intimata este îndreptățită să recupereze cheltuielile de judecată avansate, față de împrejurarea că aceasta nu a făcut dovada acestora, tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs pârâtul N. I..
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a criticat soluția tribunalului invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:
Astfel, instanța de apel, în mod nelegal, a apreciat că instanța de fond a respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, atunci când nu a comunicat precizarea acțiunii formulată de reclamantă, reținând că precizarea reclamantei nu privea o modificare a acțiunii, iar pârâtul a fost citat cu respectarea termenelor legale, având posibilitatea de a formula apărări.
Or, instanța de apel se afla în eroare, întrucât față de situația de fapt, instanța de fond nu a procedat corect, încălcând principii de drept importante respectiv, cel al contradictorialității și al egalității la arme.
În acest sens, trebuie reținut că, prin acțiunea introductivă reclamanta P. C. a solicitat să se constate deschisă succesiunea defunctei T. M. decedată la data de 20.12.2004, stabilirea calității de moștenitori legali în ce privește părțile (implicit și a pârâtului N. I.), stabilirea masei succesorale și ieșirea din indiviziune prin atribuirea în natură a apartamentului către reclamantă.
La primul termen de judecată din data de 11.01.2010 s-au încuviințat probe, respectiv interogatoriu, martori, înscrisuri, iar efectuarea expertizei evaluatorii a fost prorogată.
Cu toate că pârâtul nu a fost citat cu mențiunea la interogatoriu pentru termenul din 15.02.2010 (al doilea termen de judecată), interogatoriul s-a administrat în mod total nelegal.
Reclamanta, profitând de faptul că pârâtul nu s-a prezentat, a solicitat aplicarea dispozițiile art. 225 Cod procedură civilă și în mod abuziv și-a modificat oral acțiunea (după încuviințarea probatoriului și administrarea acestuia), în sensul că este unica moștenitoare, invocând excepția neacceptării în termenul legal al moștenirii de către pârât, modificând și masa succesorală privind suprafața de teren din județul G., .> Ca urmare a acestor modificări ale acțiunii, intervenite cu mult peste termenul legal, instanța de fond trebuia să le înlăture ca fiind tardiv formulate, mai mult, trebuia să pună în vedere reclamantei să formuleze precizările în scris pentru a fi comunicate pârâtului, pentru ca acesta să își poată expune punctul de vedere cu privire la natura cererii, având în vedere faptul că reclamanta și-a modificat obiectul și temeiul acțiunii.
În esență, cauza a fost soluționată cu încălcarea principiilor egalității armelor și al contradictorialității, astfel că procedura desfășurată în fața primei instanțe nu respectă exigentele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nici jurisprudența Curții Europene, care a reținut constant că "sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți" (cauza Ruiz - Mateos contra Spaniei, hotărârea din 23 iunie 1993, ., nr. 262).
În jurisprudența CEDO principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu – unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil – impune fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu "adversarul" ei (cauza Ankerl contra Suediei, hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost – Huler contra Suediei, hotărârea 1997-1/24 noiembrie 1997).
Pentru aceste considerente, în cauză, fiind încurcate de către instanța de fond principii importante (al contradictorialității și al egalității la arme), ceea ce a condus și la încălcarea dreptului la apărare și al liberul acces la justiție, drepturi consacrate atât prin Constituție, cât și prin normele europene – în esență, pârâtul neavând parte de un proces echitabil – recurentul apreciază că hotărârea instanței de fond trebuia casată, iar cauza trimisă spre rejudecare, ceea ce instanța de apel în mod nelegal nu a făcut.
Recurentul-pârât mai arată că nu putea răspunde unei excepții, dacă nu a fost înștiințat despre invocarea acesteia.
În consecință, se observa cu claritate că instanța de apel a încălcat evident dispozițiile art. 132 alin. 2 Cod procedură civilă și a aplicat greșit dispozițiile art. 114 Cod procedură civilă, întrucât dacă ne-am raporta la momentul depunerii unei întâmpinări (data de 11.01.2010 – primul termen de judecată), reclamanta încă nu invocase excepția neacceptării în termen a moștenirii, situație în care nici pârâtul nu își putea formula apărări.
Cu referire la excepția de neacceptare a moștenirii, instanța de apel a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă, administrarea de probe noi, dar cu toate acestea, opinia instanței de prim control judiciar era deja formată, așa cum statuează în decizie.
Astfel, arată recurentul-pârât, instanța de prim control judiciar a apreciat în mod total nelegal că el nu a făcut acte de administrare, dispoziție și conservare a bunurilor moștenirii, în condițiile art. 689 Cod civil.
Fără a analiza corect și imparțial declarațiile martorilor audiați în cauză și răspunsurile la interogatorii, din care rezultă fără putință de tăgadă că recurentul-pârât a făcut acte de dispoziție – ceea ce conduce la acceptarea tacită a succesiunii, instanța de apel nelegal a interpretat această depoziție în contradicție totală cu dispozițiile art. 689 Cod civil, căruia i-a dat o interpretare proprie.
În acest sens, martorul Kerekerato a afirmat că, după decesul defunctei, după primele pomeni, tatăl părților i-a spus că aceștia s-au înțeles ca el să rămână în apartament împreună cu reclamanta, urmând ca după decesul său, apartamentul să revină acesteia.
Tot astfel, a susținut și pârâtul la interogatoriul administrat, că o să dezbată succesiunea după decesul tatălui lor, rugând-o pe reclamantă să aibă grijă de acesta, ulterior după decesul acestuia, vor împărți bunurile și luând în considerare acest aspect.
Acesta situație nu a fost reținută de instanța de apel, cu toate că era importantă în acceptarea succesiunii, întrucât renunțarea la o parte din moștenire în favoarea altui moștenitor reprezintă un act de acceptare tacită (art. 691 alin. 2 pct. 1 Cod civil), pe care doar cel ce accepta moștenirea îl poate face. Astfel, apare ca evidentă interpretarea greșită a instanței de apel cu privire la dispozițiile prevăzute art. 691 alin. 2 pct. 1 Cod civil.
Mai mult, din întreg probatoriul administrat în cauză reiese că recurentul-pârât trimitea constant sume de bani, atât tatălui său, cât și intimatei-reclamante, pentru plata diverselor cheltuieli ale apartamentului, ceea ce presupune că pârâtul făcea acte de administrare și conservare, aspecte interpretate eronat de instanța de apel prin prisma dispozițiile art. 689 Cod civil.
Cu referire la efectuarea expertizei evaluatorii a bunurilor supuse partajări, atât instanța de fond, cât și cea de apel, nelegal au apreciat că în cauză nu mai este necesară administrarea probei, întrucât pârâtul este străin de moștenire.
Astfel, apare evidentă antepronunțarea instanței de fond și de apel pe aspectul neacceptării succesiunii de către pârât, situație ce conduce la casarea hotărârilor atacate.
În concluzie, recurentul-pârât solicită admiterea recursului formulat și casarea hotărârilor atacate pentru considerentele arătate.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 299 – 316 Cod procedură civilă, art. 21, art. 24 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar în susținerea acestuia recurentul-pârât înțelege să se folosească de proba cu acte și orice alte probatorii vor reieși necesare din dezbateri.
În dovedirea susținerilor, nu s-a solicitat încuviințarea niciunei probe.
Intimata-reclamantă P. C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate care se subsumează motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art.304 pct.5 și pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că este fondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică referitoare la încălcarea de către ambele instanțe de fond a principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.5 din Codul de Procedură Civilăși este fondată, pentru următoarele aspecte:
Reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat să se constate deschisă succesiunea defunctei T. M., decedată la data de 20.12.2004, să se constate că defuncta are doi moștenitori, respectiv reclamanta și pârâtul, să se stabilească cotele succesorale ale moștenitorilor legali, precum și componența masei succesorale.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată a învederat că a solicitat pârâtului să meargă la notariat în vederea dezbaterii moștenirii, însă acesta a refuzat, deoarece cunoștea că defuncta dorea să îi lase imobilul, în care a locuit împreună cu ea.
La termenul de judecată din data de 08.03.2010, înainte de terminarea cercetării judecătorești, reclamanta, prin apărător, a depus niște precizări scrise cu privire la compunerea masei succesorale și a precizat oral în fața instanței de judecată că este singurul moștenitor de pe urma lui T. M. și să se constate deschisă succesiunea defunctei.
Curtea învederează că, în realitate, intimata-reclamantă P. C. și-a modificat oral cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat să se constate calitatea sa de unic moștenitor, deși, inițial, în petitul cererii de chemare în judecată, solicitase să se constate calitatea de moștenitori legali a ambilor descendenți ai defunctei, respectiv atât calitatea sa de moștenitor legal, cât și calitatea recurentului de moștenitor legal.
Curtea va înlătura susținerile instanței de apel în sensul că nu reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în jduecată cu motivarea că sunt distincte cele două cereri de chemare în judecată, atât din punct de vedere al obiectului pretenției deduse judecății, cât și al efectelor pe plan procedural și procesual.
În acest sens, Curtea constată că prima instanță a încălcat normele procedurale prevăzute de art.132 din codul de procedură civilă referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată și la obligativitatea comunicării acesteia către recurent, cât și principiul dreptului la apărare al recurentului-pârât N. I., deoarece nu i-a oferit posibilitatea de a-și formula apărările în funcție de noul petit al cererii de chemare în judecată, așa cum a fost modificată de către P. C..
O astfel de practică din partea unei părți este reprobabilă și trebuie sancționată de către instanțele de judecată, care au obligația să vegheze ca toate părțile să beneficieze de un proces echitabil, așa cum este conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Curtea învederează că această încălcarea a dispozițiilor art.132 din Codul de Procedură Civilă și a principiului dreptului la apărare nu au fost înlăturate în faza procesuală a apelului, deoarece, pe de o parte, recurentul-pârât N. I. nu a mai avut posibilitatea să formuleze eventual o cerere reconvențională, iar pe de altă parte, i s-a acordat un avantaj părții adverse, care a nesocotit cu știință normele procedurale menționate, deoarece prin sentința atacată i s-a recunoscut acesteia calitatea de moștenitor acceptant, iar reclamanta a putut administra proba cu 2 martori în combaterea susținerilor recurentului.
Având în vedere considerentele expuse, constatându-se că au fost încălcate dispozițiile art.132 din Codul de Procedură Civilă, precum și principiul dreptului la apărare, sancționate cu nulitatea absolută, în conformitate cu art.105 alin.2 din Codul de Procedură Civilă, va constata că este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.5 din Codul de Procedură Civilă, împrejurarea față de care, în conformitate cu dispozițiile art.312 din Codul de Procedură Civilă va admite recursul, va casa în tot decizia civilă recurată, în sensul că va admite apelul formulat de apelantul-pârât N. I., împotriva sentinței civile nr. 2340/16.03.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București și, în conformitate cu art.297 din Codul de Procedură Civilă va desființa sentința civilă apelată și va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 4 București.
În rejudecarea cauzei, vor fi reluate toate actele de procedură, inclusiv readministrarea probei testimoniale, care a fost administrată de către prima instanță.
În ceea ce privește probele administrate în fața instanței de apel, Curtea consideră că acestea sunt câștigate cauzei, fiind administrate în condiții de contradictorialitate, urmând ca prima instanță să aprecieze dacă mai este necesară reaudierea martorilor sau suplimentarea depozițiilor acestora.
De asemenea, instanța de rejudecare va avea deplină libertate în aprecierea probelor din faza procesuală a apelului, nefiind ținută de considerentele instanței de apel cu privire la neacceptarea moștenirii de către recurentul-pârât N. I..
Mai mult, instanța de rejudecare va trebui să lămurească dacă conversația purtată de către părți cu tatăl acestora, după decesul defunctei, referitoare la folosința apartamentului (aspect relatat de către martorul Kerekiarton I.), precum și dacă oferirea unor sume de bani de recurent tatălui lor în vederea plății impozitelor (în condițiile în care acesta a locuit în imobilul succesoral, după decesul defunctei o perioadă de timp) reprezintă acte de acceptare al moștenirii.
De asemenea, în rejudecare va trebui să se lămurească situația juridică a terenului extravilan cu privire la care P. C. a solicitat să se constate că, cota de ½ face parte din masa succesorală. Astfel, Curtea constată că la dosarul Judecătoriei Sectorului 4 București se află la fila 58 contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.376/07.03.2003, prin care suprafața de teren intravilan cuprinsă în același titlu de proprietate nr._/29.03.1994, a fost înstrăinată de către defunctă, fratele acestuiaTudor I.A. și de către recurent( care deținea cota de ½ din teren împreună cu soția sa), reprezentat de către mandatara P. C. (chiar reclamanta din prezenta cauză).
În acest sens, va fi necesar să se depună la dosar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4556/16.10.1997, prin care recurentul a dobândit un drept de proprietate asupra suprafeței de teren din intravilan, pentru a se verifica dacă acesta a dobândit un drept de proprietate și asupra terenului din extravilan.
În ceea ce privește criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor legale cu privire la acceptarea moștenirii, vor fi avute în vedere de către prima instanță, în rejudecarea cauzei, având în vedere că vor fi administrate probe suplimentare, pentru a se clarifica situația de fapt.
Pentru considerentele expuse, în conformitate cu art.312 din Codul de Procedură Civilă va admite recursul declarat de recurentul-pârât N. I. împotriva deciziei civile nr. 118A/31.01.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. C., va casa în tot decizia civilă recurată, în sensul că va admite apelul formulat de apelantul-pârât N. I., împotriva sentinței civile nr. 2340/16.03.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, va desființa sentința civilă apelată și va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 4 București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât N. I. împotriva deciziei civile nr. 118A/31.01.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă P. C..
Casează în tot decizia civilă recurată, în sensul că:
Admite apelul formulat de apelantul-pârât N. I., împotriva sentinței civile nr. 2340/16.03.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
Desființează sentința civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 4 București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 05.10.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Z. D. C. M. S. A. M.
GREFIER,
D. L.
Red. DZ/16.10.2012
Tehnored. PS 2 ex.
12.10.2012
Jud. apel: A.G.Țambulea
A.P.
| ← Succesiune. Decizia nr. 396/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Succesiune. Decizia nr. 1636/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
