Legea 10/2001. Decizia nr. 59/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 59/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-04-2012 în dosarul nr. 59/2012

ROMÂNIA

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI –SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU

CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ NR. 59A

Ședința publică de la 03.04.2012

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE – M. LĂMÎIȚA C. LL.M

JUDECĂTOR – A. V.

JUDECĂTOR – G. S.

GREFIER - N. G. S.

Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantul-reclamant C. A. G. (C. A. G.) împotriva sentinței civile nr. 526 din 08.04.2009 pronunțată de Tribunalul București –Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Dezbaterile pe fondul cererii de apel au avut loc în ședința publică din data de 27.03.2012, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 03.04.2012 – data pronunțării prezentei decizii civile.

CURTEA

Prin sentința civilă nr. 170A/29.06.2010 Curtea de Apel București Secția a IX a Civilă și pentru cauze de Proprietate Intelectuală a respins ca nefundat apelul formulat de apelantul-reclamant C. A. G. (C. A. G.) împotriva sentinței civile nr. 526 din 08.04.2009 pronunțată de Tribunalul București –Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

În motivarea soluției sale, instanța de apel a reținut că prin cererea introductivă de instanță înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III a Civilă, reclamantul C. A. G. (C. A. G.) a chemat în judecată pe pârâta P. M. București prin Primar General solicitând Tribunalului să dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului teren - intravilan, fără construcții, în suprafață de 705,65 mp., situat în București, ., sector 1, fostă .., teren făcând parte din „. 1948, .. 17, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii se arată că imobilul în litigiu a aparținut autorului său C. G., care l-a dobândit în 1937 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7432/26.02.1937 de către Tribunalul I. Secția notariat, înregistrat conform procesului-verbal de carte funciară cu numărul 6963/1940 și transcris de grefa Tribunalului I. sub nr. 3771/26.02.1937.

Mai arată că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat prin decizia nr. 473/18.03.1955 a Secțiunii Financiare a Capitalei și dat în folosința fostului Sfat Popular al raionului I. V. Stalin. Autorul reclamantului a decedat la 26.07.1986, reclamantul fiind unicul moștenitor al acestuia, în calitate de nepot de frate, conform certificatului de moștenitor nr. 89/13.05.2003.

Arată că, prin folosirea unor manopere frauduloase numita S. A. a obținut restituirea în natură a imobilului în litigiu, prin sentința civilă nr. 213/8.01.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, sentință schimbată în tot prin Decizia civilă nr. 396A12002 a Tribunalului București Secția a IV a Civilă și decizia civilă nr. 527/2003 a Curții de Apel București Secția a IV a Civilă, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Ca o consecință legală, dispoziția Primarului General al M. București nr. 433/1999 a fost revocată prin dispoziția nr._.08.2003, restabilindu-se situația anterioară, în sensul că terenul în litigiu a reintrat în patrimoniul statului.

Prin notificarea nr. 293/2002 reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, formându-se dosarul nr._/2001, nesoluționată până la data introducerii acțiunii.

În dovedirea cererii s-au depus la dosar notificarea adresată pârâtei, Dispoziția nr. 1081/2003 a Primarului General al M. București, acte de stare civilă, adrese cu privire la situația juridică a terenului în litigiu, hotărâri judecătorești la care a făcut referire în cuprinsul cererii.

La data de 06.03.2008 pârâta P. Generală a M. București prin Primar General a depus întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, motivat de faptul că instanța de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a statuat în favoarea unității deținătoare și astfel nu poate soluționa fondul notificării.

Mai arată că termenul de 60 de zile prevăzut de lege are două date de referință, iar dispozițiile art. 28.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (HG 498/2003) condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații exprese a persoanei îndreptățite că nu mai are alte dovezi de prezentat, declarație care nu a fost dată de către reclamantul din prezenta cauză.

La cererea reclamantului, tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize topografice, raportul fiind depus la dosar la 12.05.2008 (fila 93 și următoarele dosar) și, totodată, a solicitat depunerea de către pârâtă a dosarului administrativ nr._, acesta fiind depus în ședința publică din 11.06.2008 (filele 131 - 315 dosar), precum și transmis prin poștă la data de 27.08.2008 (filele 320-503).

Prin sentința civilă nr. 526 din 08.04.2009 Tribunalul București Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea.

În motivarea sentinței s-a reținut că din actele depuse la dosar rezultă că terenul situat în București, ., sector 1, în suprafață de 705,65 mp., conform identificării tăcute de către expert tehnic judiciar D. A. (fila 93 dosar) a tăcut parte din ., fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7432/26.02.1937 de autorul rec1amantului C. G. (fila 351 dosar). Conform certificatului de moștenitor nr. 89/13.05.2003 eliberat de Biroul Notarului Public asociați ETICA (fila 440 dosar) rezultă că rec1amantul este unicul moștenitor al defunctului C. G. decedat la 26.07.1986. Din relațiile comunicate de evidența imobiliară și cadastrală din cadrul Primăriei M. București rezultă că terenul în litigiu este înscris ca proprietate de stat, categoria de folosință parcuri (fila 554 dosar) și constituie domeniul public al statului (fila 579 dosar). De asemenea, aceeași instituție comunică faptul că potrivit evidențelor deținute până în prezent de direcția evidență imobiliară și cadastrală, terenul în suprafață de 763,05 mp. (reprezentând fosta parcelă nr. 17, . J.) a fost restituit numitului C. G. T. prin sentința civilă nr. 213/08.01.1999, definitivă și executorie a Judecătoriei Sectorului 1 București, aplicată prin dispozițiile nr. 687/1999 și nr. 433/1999 emise de Primarul General al M. București. Ulterior, conform Dispoziției nr. 1081/4.08.2003 emisă de Primarul General al M. București, au fost revocate Dispozițiile nr. 687/1999 și nr. 433/1999, prin care terenul în suprafață de 763,05 mp. a reintrat în proprietatea statului.

Din înscrisurile aflate în dosarul având ca obiect notificarea rec1amantului rezultă că terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv, prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare autentificate, respectiv contractul nr. 1315/24.06.1999 (fila 338 dosar) și nr. 662/17.08.2001 (fila 335), nefiind depuse alte înscrisuri referitoare la anularea respectivelor contracte.

S-a mai reținut că, reclamantul, în calitate de persoană îndreptățită, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată de către pârâtă.

Constatând că pârâta, învestită cu soluționarea notificării nu a respectat obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și văzând și dispozițiile deciziei XX/19.03.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul cauzei și să constate temeinicia sau netemeinicia cererii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv în proprietatea statului, reclamantul în calitate de persoană îndreptățită având dreptul la măsuri reparatorii în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 care instituie măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, cu titlu sau fără titlu valabil.

Având în vedere că terenul în litigiu face parte din domeniul public al statului, conform relațiilor comunicate de către pârâtă, fiind afectat unei utilități publice, tribunalul a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă, persoana îndreptățită putând opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent (art. 7 din Legea nr. 10/2001).

Constatând că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat numai restituirea în natură a terenului și având în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil în conținutul căruia intră și dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, tribunalul, în baza art. 7 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 129 alin. 6 C.p.civ., a respins cererea de restituire în natură a terenului în litigiu, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate anterior a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii și, în consecință, să se dispună restituirea în natură, integral, a terenului în suprafață de 705,65 mp, situat la adresa din ., sector 1, București, care este liber de orice construcții sau rețele edilitare de interes public sau privat, preluat în mod abuziv de către stat.

În motivarea apelului s-au arătat, în esență, că este total greșită și lipsită de orice suport probatoriu teza susținută de instanța de fond, potrivit căreia „terenul în litigiu ar face parte din domeniul public al statului” și, tot astfel, este greșită afirmația, potrivit căreia, terenul este afectat unei utilități publice. În realitate, terenul este loc viran, de casă, liber de orice construcții sau rețele edilitare de interes public sau privat; conform planurilor cadastrale oficiale, vechi și actuale, inclusiv a numărului factorial de stradă (.), precum și a expertizelor tehnice efectuate în cauză, și poate fi restituit, în natură, integral, conform legii. Terenul în cauză era și este destinat construirii unei locuințe și nu este domeniu public, fiindcă nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că ar putea să aibă un astfel de regim juridic.

De altfel, conform dispozițiilor art. 6, alin. 1 și 2, din Legea nr. 213/1998 privind Proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, se prevede că:

- alin. (1) „Fac parte din domeniu public sau privat al statului sau al unităților administrativ - teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a Tratatelor Internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

- alin. (2) „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Or, terenul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, de către statul comunist, fără un titlu valabil. Deci, conform prevederilor de mai sus, terenul în cauză nu face parte din domeniu public al statului și poate fi revendicat de foștii proprietari sau de succesorii acestora.

Din adresa nr. 3969 din 10.03.2009, emisă de Administrația Domeniului Public din cadrul Primăriei Sectorului 1 București atestă că A.D.P. nu deține nici un fel de titlu cu privire la terenul în litigiu (cum i-a cerut instanța să comunice) fiindcă dacă era domeniu public ar fi deținut un titlu și mai rezultă, că acest teren nu constituie domeniu public.

Sentința instanței de fond este greșită, fiind netemeinică și nelegală, și totodată contradictorie, deoarece, reține expres, în mod incorect că, înainte de prezenta acțiune, terenul a fost restituit numitei S. A., care, prin manopere frauduloase, împreună cu alte persoane oficiale din justiție, a obținut restituirea în natură a imobilului în litigiu, prin Sentința civilă nr. 213/08.01.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, schimbată în tot prin Deciziile instanțelor de control judiciar.

Această sentință a fost investită cu formula executorie mai înainte de a fi definitivă și irevocabilă și, cu concursul unor funcționari publici incorecți, a fost pusă în executare în mod nelegat. Imediat după executare, sus - numita a vândut terenul în litigiu unui terț și mai apoi a fost vândut în lanț, succesiv și nelegal la alți trei terți. La nici o înstrăinare nu s-a afirmat că terenul ar aparține domeniului public, fiindcă dacă ar aparținea domeniului public, nu se mai puteau efectua înstrăinările respective. Esențial este faptul că și din această înlănțuire de fapte ilicite, rezultă că terenul în litigiu nu are regim de domeniu public - de parc.

Restituirea terenului în litigiu se realizează în natură, dacă imobilul există, în materialitatea lui. Nu există, în cauză nici un impediment, ca acest teren să nu fie restituit în natură.

În acest sens, art. 1, alin. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, debutează cu prevederea potrivit căreia, „imobilele preluate în mod abuziv de stat ... în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”.

Așadar, potrivit legii, în cauză prevalează restituirea in natură a imobilului teren viran, și liber de orice construcții sau rețele edilitare de interes public sau privat, fiindcă restituirea în natură este posibilă în mod cert.

În acest sens, invocă și prevederile arte 6, alin. 2, din Legea nr. 213/1998 privind Proprietatea publică și regimul juridic al acesteia care dispun că, „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil... pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Soluția respingerii acțiunii este greșită și pentru faptul că imobilul în cauză a intrat, inițial, în patrimoniul statului, în mod abuziv. Însăși sentința acum criticată reține, în considerente, că terenul în cauză a fost preluat, de statul comunist în mod abuziv.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Potrivit alineatului 3 al act. 6 de mai sus, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Or, chiar prin sentința criticată se afirmă în „mod cert și corect că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv in proprietatea statului, respectiv fără titlu valabil.

Cât privește dreptul statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor, prev. în al. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, apreciem că lipsirea totală de despăgubiri a autorului subsemnatului creează o sarcină disproporționată între cerințele de interes general al comunității și imperativele apărării drepturilor individuale ale acestuia și ale subsemnatului.

Cu privire la art. 13 din CEDO, care impun ca orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură pretins contrară convenției să dispună de un recurs în fata instanței naționale, trebuie precizat că responsabilitatea primară în implementarea și aplicarea drepturilor și libertăților garantate de Convenție revine autorităților naționale.

Mecanismul plângerilor către CEDO este subsidiar, iar acest principiu al subsidiarității (exprimat prin art. 13 și 35 din Convenție) reclamă ca instanțele naționale să fie primele chemate să asigure respectarea drepturilor și libertăților fundamentale pe care convenția le reglementează.

Prin urmare, și dacă terenul în cauză ar face parte din domeniul public, fiind preluat fără titlu, trebuie restituit în natură, integral.

Hotărârea apelată este netemeinică și nelegală deoarece respinge acțiunea cu motivarea - greșită - că terenul în cauză are destinația de parc, domeniu public, ce nu se poate restitui în natură.

Potrivit art. 2 lit. b din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane, parcul reprezintă „spațiul verde în suprafață de minim un ha, format dintr-un cadru vegetal specific și din zone construite, cuprinzând dotări și echipări destinate activităților cultural educative, sportive sau recreative pentru populație.”

Or, din fotografiile de la fața locului rezultă cu evidență că terenul în litigiu nu îndeplinește nici o cerință pentru a fi considerat parc sau spațiu verde, ci spațiu pentru construcție de locuințe.

Tot astfel, în cazul de față, suprafața terenului în litigiu este doar de 705,65 mp, care face parte dintr-o parcelă de 3366 mp, pe care deja se construiește, suprafața fiind mai mică de un ha și neavând dotările și echipările prevăzute de lege pentru un parc.

Potrivit Listei anexă la Legea nr. 213/1998, din domeniul public al municipiului fac parte numai „parcurile publice”, deci suprafețele mai mari de un ha, amenajate pentru această destinație.

Prin urmare, terenul ce face obiectul prezentului dosar nu reprezintă un parc ce face parte din domeniul public, neexistând nici un impediment legal pentru a fi restituit în natură.

Terenul în cauză nu se încadrează nici în noțiunea de „grădină publică”, care, potrivit art. 10 lit. a din Normele tehnice din 04.12.2008 pentru elaborarea Registrului local al spațiilor verzi, reprezintă „un spațiu verde amenajat, cu dotări pentru odihnă, în suprafață de maximum un ha.”

Or, terenul în cauză, nu face parte din zona spațiilor verzi, ci din zona construită, zona l2b, conform pug al mun. București, după cum am arătat mai sus, nu este un spațiu verde amenajat, cu dotări pentru odihnă, ci reprezintă un teren viran, care este liber și poate fi restituit în natură, așa cum s-a concluzionat și prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, necombătut, sub nicio formă, de către pârâtă. Terenul în cauză nu este înregistrat în Registrul local al spatiilor verzi, deoarece nu are destinația de parc, de spațiu verde. În orice caz, Legea nr. 213/1998 prevede că fac parte din domeniul public al municipiului numai parcurile publice, adică spațiile verzi amenajate cu suprafață mai mare de un ha terenul în cauză neîndeplinind, sub nici o formă, aceste condiții legale și imperative.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat în cauză prin raportare la motivele de apel, Curtea a constatat nefondat apelul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește preluarea abuzivă a imobilului, Curtea a constatat că prima instanță nu a reținut că această susținere ar fi neîntemeiată, dimpotrivă, a ajuns din interpretarea probelor administrate că preluarea a fost abuzivă și că imobilului în cauză îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001. În aceste condiții nu va mai fi analizată temeinicia motivelor de apel prin care se susține acest fapt.

Curtea a constatat fondate motivele de apel prin care se susține faptul că prima instanță ar fi reținut greșit că terenul în cauză s-ar afla în domeniul public, având în vedere că din nicio probă administrată în cauză nu rezultă acest lucru. Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 6, alin. 1 și 2, din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, se prevede că: (1)„Fac parte din domeniu public sau privat al statului sau al unităților administrativ - teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a Tratatelor Internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”. (2) „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Pe de altă parte, toate instituțiile cu atribuții în administrarea parcurilor și spațiilor verzi, de la care s-a încercat obținerea unui răspuns nu au confirmat această teorie, în adresa nr. 1390/2010 a CGMB Administrația lacuri, parcuri și agrement București, precizându-se chiar că imobilul în cauză nu poate fi încadrat în categoria imobilelor cu destinația de parc, deoarece nu îndeplinește condiția impusă de lege de minimum 1 ha, conform art. 2 lit. b) din Legea nr. 24/2007, ca atare, nu poate fi încadrat nici în punctul III al listei anexă la Legea nr. 213/1998, la punctul III, unde se prevăd bunurile din care este alcătuit domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor.

Potrivit aceleași adrese imobilul poate fi încadrat în categoria scuar, fâșie plantată, spațiu verde aferent locuințelor de tip condominium, conform Legii nr. 24/2007, art. 4 lit. b, d, j, sau scuar, spațiu verde, zonă verde, conform HCGMB nr. 304/2009, art.1, alin.1și4.

Curtea a constatat totuși că există un alt impediment la restituire dat de faptul că nu s-a făcut dovada faptului că imobilul s-ar afla în posesia M. București, având în vedere că, așa cum a reținut și prima instanță, terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv, după emiterea dispozițiilor nr. 433/1999 și 687/1999, care ulterior au fost revocate prin dispoziția nr. 1081/2003, prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare autentificate, respectiv contractul nr. 1315/24.06.1999 (fila 338 dosar) și nr. 662/17.08.2001 (fila 335), nefiind depuse alte înscrisuri referitoare la anularea respectivelor contracte.

Deși, în dispoziția nr. 1081/2003 a Primăriei M. București se dispune ca AFI să reînscrie dreptul de proprietate al M. București în Registrul de carte funciară, acest lucru nu s-a putut întâmpla atât timp cât nu s-a făcut dovada anulării contractelor subsecvente sau admiterii unei acțiuni în revendicare împotriva acestor persoane.

De altfel, din extrasul de carte funciară rezultă că proprietarii acestui teren sunt R. G. și Bazrkan Abdul Rahman, dispoziția de revocare a PMB fiind trecută la rubrica „înscrisuri privitoare la sarcini”.

În consecință, în temeiul art.296 raportat la art.295 C.proc.civ., ținând cont că obiectul apelului vizează doar respingerea cererii privind restituirea în natură a terenului, Curtea a dispus respingerea apelului ca nefondat.

Recursul declarat împotriva acestei decizii de către apelantul C. A. G. a fost admis prin decizia civilă nr. 4440/26.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru următoarele considerente:

În recursul său, reclamantul C. A. G. a invocat cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate:

Instanța de apel, după punerea concluziilor în fond și rămânerea în pronunțare, precum și după trei amânări de pronunțare succesive, a câte o săptămână, a repus cauza pe rol și, fără să pună în discuția părților necesitatea unor relații suplimentare a dispus fără a informa părțile, din oficiu, o adresă către Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliare, spre a comunica un extras de carte funciară pentru imobilul în litigiu.

Pe baza răspunsului primit, incomplet și nelegal, instanța de apel a procedat în mod superficial și a interpretat în mod greșit actul juridic primit de la Oficiul de Cadastru, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Impedimentul la restituire, dat de faptul că nu s-a făcut dovada că imobilul s-ar afla în posesia M. București, terenul în litigiu fiind înstrăinat succesiv după emiterea dispozițiilor nr. 433/1999 și nr. 687/1999, care ulterior au fost revocate prin dispoziția nr. 1081/2003, prin mai multe contracte de vânzare, nu a fost pus în discuția părților, și în acest fel, susține recurentul, s-a încălcat dreptul la apărare.

A mai susținut că, despre acest impediment a luat la cunoștință" după redactarea deciziei instanței de apel.

Tot în legătură cu această critică, recurentul a expus considerentele pentru care s-a dispus revocarea dispozițiilor nr. 433/1999 și nr. 487/1999 prin dispoziția nr. 1081/2003 emisă de Primarul General al M. București, că Administrația Fondului Imobiliar s-a conformat operând anularea dispozițiilor nelegale.

Cu toate acestea, prin adresa solicitată ulterior, la cererea instanței, la pct. 9 din extrasul de carte funciară scris cu pixul și ștampilată de cei în drept, se precizează „Sub nr. 367 din 20 august 2003, s-a notat în RT1, anularea dispoziției Primăriei M. București pentru terenul de 763,5 mp.".

Recurentul - reclamant a mai arătat că terții subdobânditori indiferent dacă s-au înscris sau nu în cartea funciară, nu au niciun drept, de nicio natură, Legea nr. 7/1996 nefiind creditoare de drepturi, iar instanța de apel ignoră voit caracterul cărții funciare indiferent de rubrici, atât timp cât prin dispoziția nr. 1081 din 4 august 2003 emisă de Primarul M. București s-a dispus ca Administrația Fondului Imobiliar să reînscrie dreptul de proprietate al M. București.

Față de cele expuse recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii și retrocedării în natură a terenului în litigiu.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul C. A. G. este întemeiat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Din considerentele deciziei instanței de apel, rezultă fără putință de tăgadă că, imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, și că recurentul - reclamant este persoană îndreptățită la restituire, însă singurul impediment la restituire este dat de faptul că nu s-a făcut dovada ca imobilul s-ar afla în posesia M. București, având în vedere că terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv după emiterea dispozițiilor nr. 433/1999 și 687/2003 emise de Primarul M. București.

Prin această ultimă dispoziție s-a dispus ca Administrația Fondului Imobiliar să reînscrie dreptul de proprietate al M. București în Registrul de Carte Funciară al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Din adresa nr. 2430/3 martie 2010 emisă de P. sectorului 1 București (fila 175 dosar apel) rezultă că terenul în suprafață de 705,65 m.p., situat în ., are destinația de spațiu verde, conform art. 4 lit. b, din Legea nr. 24/2007.

In cauză, din raportul de expertiză tehnică (fila 99 dosar nr._ ) rezultă că, terenul în litigiu, situat în . (fosta .), sector 1 București, este teren viran și este liber de orice construcții sau rețele edilitare de interes public sau privat și poate fi restituit în natură integral.

Din adresa nr._/ind.521 din 5 decembrie 2009 eliberată de Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului (f. 145 dosar apel) rezultă că, terenul din București, . conform Planului Urbanistic Zonal aprobat prin HGCM nr. 279/2000, se află în zona protejată nr. 55 - Parcelarea D. nr. 1 și este marcat ca fiind spațiu verde amenajat.

Din adresa nr._ emisă de Consiliul General al M. București (fila 165 dosar apel) rezultă că terenul în litigiu nu se află în administrația AL.P.A. București.

Din extrasul de carte funciară (f. 203 dosar apel) la poziția 9 s-a consemnat cu pixul „Sub nr. 367 din 20 august 2003 s-a notat în RT.I. anularea dispoziției Primăriei M. București pentru 763,5 mp. teren".

In raport cu cele expuse rezultă că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului cu privire la regimul juridic al terenului în litigiu.

Instanța de apel avea îndatorirea să ordone completarea probelor cu acte pentru a stabili dacă în urma revocării dispozițiilor nr. 433/1999 și 687/1999 emisă de Primarul General al M. București, dreptul de proprietate al M. București asupra terenului în litigiu a fost înscris în cartea funciară.

Pentru identificarea terenului, instanța de apel putea să dispună o expertiză tehnică care să stabilească dacă acesta este liber de construcții sau afectat de utilități publice și dacă poate sau nu fi restituit în natură.

In fine, trebuia verificată și apărarea formulată insistent de reclamant, de a fi atașate la dosar eventualele acte de înstrăinare a terenului în litigiu, după ce prin dispoziția nr. 1081/2003 emisă de Primarul General al M. București s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea M. București.

După completarea probelor și apoi după examinarea prin coroborare a tuturor probelor administrate, instanța va fi în măsură să hotărască asupra apelului declarat de reclamant, stabilind o situație de fapt și de drept corectă.

In consecința, in temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 313 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul declarat de către reclamant, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În rejudecarea apelului după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel la data de 30.06.2011 iar prin încheierea din 04.10.2011 Curtea a încuviințat suplimentarea probatoriului cu o adresă la biroul Carte Funciară sector 1 București pentru a se comunica cine este actualul proprietar și cine este deținătorul imobilului în litigiu (teren în suprafață de 705,98 mp), precum si un istoric al rolului de carte Funciară începând din anul 1997, copii ale actelor de înstrăinare ce stau la baza notărilor succesive din Cartea Funciară; A fost încuviințată și efectuarea unui supliment la expertiza efectuată prin care să se identifice terenul, coordonatele terenului, respectiv amplasament, vecinătăți, stabilirea terenului liber de construcții și determinarea dacă și în ce măsură, terenul este afectat de utilități publice. A fost, de asemenea, încuviințată pentru apelantul reclamant proba cu interogatoriul intimatei pârâte, P. M. București privitor la poziția pârâtului privind deținerea imobilului în litigiu.

Prin adresa nr. 8929/7516/17.10.2011 Direcția Generală Dezvoltare Urbană din cadrul PMB a comunicat faptul că imobilul în litigiu se încadrează în Zona Protejată nr. 55 Parcelarea D. 2, subzona L2b spațiu verde amenajat conform Planului Urnabistic Zonal aprobat prin HCGMB nr. 279/21.12.2000 căzând sub incidența art. 71 al OUG 195/2005.

S-au depus, de asemenea, răspunsuri de la Distrugaz Sud și Apa N. București în care se arată că terenul nu este afectata de rețele de utilități publice și s-a comunicat de la Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară o copie a cărții funciare deschise pentru imobil.

Analizând actele și lucrările dosarului în limitele stabilite prin decizia de casare nr. 4440/26.05.2011, Curtea reține că aspectul privitor la care Înalta Curte a dispus rejudecarea este cel privitor la determinarea actualului regim al imobilului teren, indicând că este necesar ca, în rejudecarea fondului să se stăruie în a se determina în posesia cui se află în prezent imobilul date fiind frecventele schimbări de regim juridic și aspectele contradictorii ce rezultă din documentele aflate la dosar.

Curtea reține astfel că din analiza relațiilor solicitate în mod repetat de către instanță în prezenta cauză autorităților administrației publice, acestea sunt constante în a susține regimul actual de bun aflat în domeniul public al statului. Sunt relevante în acest sens atât dispoziția de a se reînscrie dreptul de proprietate al M. București emisă în cuprinsul dispoziției nr. 1081/04.08.2003 cât și adresele nr. 2430/3.03.2010 emisă de P. sectorului 1 (fila 175 dosar apel înainte de casare), adresa nr._⁵²¹/5.12.2009 a Direcției de Urbanism și Amenajarea Teritoriului (file 145 dosar apel înainte de casare) și adresa nr. 8929/7516/17.10.2011 Direcția Generală Dezvoltare Urbană din cadrul PMB (fila 57 dosar apel după casare).

Instanța de apel va reține totodată ca și element ce probează existența terenului în patrimoniul Primăriei M. București este faptul că pârâta s-a comporta ca atare prin emiterea H.G nr. 75/27.04.2004 a PGMB și a Protocolului nr. 3076/6/26.05.2004 al CGMB prin care se recunoaște Curții de Conturi a României un drept de administrare asupra terenului în speță.

Curtea constată că ambele acte administrative au fost emise ulterior revenirii dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul Primăriei și chiar în lipsa diligențelor privind reînscrierea în Cartea Funciară a drepturilor PMB.

Un element care pare să contrazică însă existența bunului în proprietatea statului sunt doar cele mai recente mențiuni din extrasul de Carte Funciară care menționează existența terenului în posesia numitului Bazrkan Abdul Rahman.

Curtea apreciază însă că nu poate reține mențiunile din extrasul de Carte Funciară ca reflectând situația juridică reală a terenului câtă vreme acestea nu sunt constitutive de drepturi.

Pe de altă parte, este evident că inadvertența între relațiile comunicate de către Direcțiile Primăriei și consemnările din cartea Funciară sunt rezultatul faptului că dispoziția privind reînscrierea dreptului de proprietate al M. București în urma anulării dispozițiilor nr. 433/1999 și 687/1999 nu a fost adusă la îndeplinire de către funcționarii cu atribuții în acest sens.

Prin urmare, Curtea apreciază că o situație formală, consemnările din Cartea Funciară care au doar efecte de opozabilitate, nu pot fi reținute în cauză câtă vreme ele sunt doar rezultatul lipsei de diligență al autorităților administrative de a pune în practică o dispoziție a Primarului General.

Fără a fi investită cu analiza valabilității titlului numitului Bazrkan Abdul Rahman, Curtea apreciază că pentru o corectă soluționare a cauzei este necesar să verifice în ce măsură drepturile pretinse de către acesta ar putea fi reținute ca fiind în măsură să zădărnicească soluționarea prezentei acțiuni și să infirme informațiile prin care autoritățile administrative comunică existența imobilului în posesia Primăriei M. București.

Astfel, din analiza documentelor privitoare la dreptul numitului Bazrkan Abdul Rahman, se reține că titlul acestuia provine de la numiții R. G. și R. D. I. conform contractului de vânzare cumpărare nr. 662/17.08.2001.

Din analiza succesiunii de titluri anterioare celui notat în cartea funciară de către numitul Bazrkan Abdul Rahman se reține existența indiciilor privind înstrăinarea succesivă a imobilului teren în scopuri frauduloase. Cu toate acestea, pe lângă faptul că funcționarii Primăriei nu au depus diligențe pentru reînscrierea trenului în proprietatea Statului, ei nici nu au acționat în justiție pe subdobânditori în scopul determinării legalității drepturilor lor.

Curtea apreciază ca fiind necesar să sublinieze faptul că atitudinea reprezentanților pârâtei în raport cu soluționarea prezentei cauze oferă indicii nu numai pentru lipsa de diligență a funcționarilor săi dar și de natură să probeze reaua credință a acestora, după cum urmează:

Un indiciu privitor la existența unor interese ascunse în exercitarea de către funcționarii primăriei a atribuțiilor lor este susținerea cuprinsă în concluziile scrise potrivit cărora pârâta este obligată să respecte mențiunile din Cartea Funciară potrivit cărora terenul s-ar afla în proprietatea numitului Bazrkan Abdul Rahman. Or, având în vedere că în succesiunea lanțului de titluri anterioare celui al numitului Bazrkan Abdul Rahman există un titlu anulat, acela al numitei S. A., legalitatea drepturilor subdobânditorului ar putea fi stabilită doar de către instanța de judecată în urma analizării condiției bunei credințe.

În plus, este cu atât mai suspectă lipsa de diligență a reprezentanților Primăriei cu cât din analiza titlurilor anterioare rezultă rapiditatea cu care terenul a fost înstrăinat, aceasta fiind o practică specifică persoanelor ce acționau în scopul păgubirii intereselor persoanelor îndreptățite conform legii.

Astfel, este evidentă natura frauduloasă în care numita S. A. dobândește terenul conform sentinței nr. 213/8.01.1999 câtă vreme această hotărâre dispune restituirea imobilului în favoarea reclamantului C. A. G. dar prin încheierea de rectificare a erorii materiale date în data de 12.02.1999 sentința este rectificată în sensul că restituirea se dispune în favoarea intervenientei S. A.. Mai mult, în mai puțin de 30 de zile de la data punerii în posesie asupra terenului 1.06.1999, acesta este înstrăinat de două ori. După ce la 24.06.1999 savu A. înstrăinează terenul către B. I. prin contractul 1315/1999, la 30.06.1999 B. I. îl înstrăinează către R. G.. La rândul său, acest din urmă dobânditor înstrăinează terenul către numitul Bazrkan Abdul Rahman la mai puțin de două luni de la dobândire, prin contractul autentificat sub nr. 662/17.08.2001.

Prin urmare, P. M. București avea, cu atât mai mult, obligația de a acționa în scopul protejării bunurilor aflate, de drept, în patrimoniul său cu cât mențiunile din Cartea Funciară oferă indicii pentru existența unor fraude succesive în înstrăinarea terenului, fiind evident că înstrăinarea de 4 ori în decurs de cca 2 luni nu avea ca scop dobândirea acestuia în scop legitim. Omițând să procedeze în acest sens, pârâta nu își poate invoca propria culpă pentru a împiedica valorificarea dreptului reclamantului în cauză.

De altfel, faptul că PMB s-a considerat în toată această perioadă ca fiind proprietara terenului rezultă și emiterea H.G nr. 75/27.04.2004 a PGMB și a Protocolului nr. 3076/6/26.05.2004 al CGMB prin care se recunoaște Curții de Conturi a României un drept de administrare asupra terenului în speță. Acest fapt este cu atât mai relevant cu cât emiterea acestor acte administrative a avut loc ulterior înscrierii în Cartea Funciară a drepturilor numitului Bazrkan Abdul Rahman.

Față de considerentele ce preced, Curtea reține că față de caracterul abuziv al preluării imobilului și a întrunirii de către apelant a condiției de a fi persoană îndreptățită la restituire, ambele intrate în puterea lucrului judecat și constatarea că imobilul teren nu este afectat de utilități publice și este liber de construcții nu există impedimente în a dispune obligarea pârâtei la restituirea imobilului în natură, aceasta fiind posesorul de drept și de fapt al imobilului teren.

În scopul identificării terenului, Curtea va dispune omologarea raportului de expertiză întocmit de expert D. A. (pag.93-112 din dosarul nr._ al Tribunalului București-Secția a III-a).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate:

Admite apelul formulat de apelantul-reclamant C. A. G. (C. A. G.) prin mandatar L. M. cu domiciliul în C., ., . Techirghiol, .. 7 împotriva sentinței civile nr. 526 din 08.04.2009 pronunțată de Tribunalul București –Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-pârât P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în sector 6, București, .. 291-293.

Schimbă în tot sentința civilă apelată în sensul că:

Admite acțiunea.

Obligă pârâta să restituie, în natură, reclamantului imobilul teren în suprafață de 705,65 mp situat în București, ., sector 1, astfel cum acesta este identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D. A. (pag.93-112 din dosarul nr._ al Tribunalului București-Secția a III-a).

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 03.04.2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. LĂMÎIȚA C. LL.M G. S.

GREFIER

N. G. S.

Red. MLC/ Tehnored. .> 5 ex. / ………………..

Cu opinia separată a doamnei judecător A. V., în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Apreciem – în opinie separată – că se impunea respingerea apelului ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de recurs a reținut cu putere de lucru judecat că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, și că recurentul - reclamant este persoană îndreptățită la restituire.

Din considerentele instanței de apel din primul ciclu procesual a reieșit că, în opinia acestei instanțe, singurul impediment la restituire este dat de faptul că nu s-a făcut dovada ca imobilul s-ar afla în posesia M. București, având în vedere că terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv după emiterea dispozițiilor nr. 433 /1999 și 687 /2003 emise de Primarul M. București.

Prin această ultimă dispoziție s-a dispus ca Administrația fondului imobiliar să reînscrie dreptul de proprietate al M. București în Registrul de Carte Funciară al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Din adresa nr. 2430 din 3 martie 2010 emisă de P. sectorului 1 București (fila 175 dosar apel) rezultă că terenul în suprafață de 705,65 m.p.,situat în ., are destinația de spațiu verde, conform art. 4 lit. b, din Legea nr. 24 /2007.

Din adresa nr._ emisă de Consiliul General al M. București (fila 165 dosar apel) rezultă că terenul în litigiu nu se află în administrația AL.P.A. București.

Instanța de recurs a stabilit că instanța de apel avea îndatorirea să ordone completarea probelor cu acte pentru a stabili dacă în urma revocării dispozițiilor nr. 433/1999 și 687/1999 emisă de Primarul General al M. București, dreptul de proprietate al M. București asupra terenului în litigiu a fost înscris în cartea funciară.

Pentru identificarea terenului, instanța de apel putea să dispună o expertiză tehnică care să stabilească dacă acesta este liber de construcții sau afectat de utilități publice și dacă poate sau nu fi restituit în natură.

In fine, trebuia verificată și apărarea formulată insistent de reclamant, de a fi atașate la dosar eventualele acte de înstrăinare a terenului în litigiu, după ce prin dispoziția nr. 1081/2003 emisă de Primarul General al M. București s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în favoarea M. București.

După înregistrarea cauzei pe rolul C.-Secția a IX-a, în rejudecare, s-au administrat următoarele probe:

- adresa nr. 8929 /7516/ 17.10.2011 emisă de PMB-Serviciul Urbanism, din care reiese că potrivit planului urbanistic zonal „Zone Protejate Construite” aprobat cu HCGMB nr. 279/ 21.12.2000, terenul se încadrează în zona protejată nr. 55 – parcelarea D. nr. 2, subzona L2b – spațiu verde amenajat.

- copia cărții funciare nr. 260 (fila 79), din care reiese că la partea a II a cărții funciare, figurează: conform actului de vânzare-cumpărare 190 din 24.09.1999 emis de BNP E. R. dreptul de proprietate în favoarea lui R. G. asupra PI/1 cu titlu de cumpărare; conform actului de vânzare-cumpărare nr. 662/17.08.2001 emis de BNP S. drept de proprietate în favoarea lui Bazrkan Abdul Rahman asupra PI/1 cu titlu de cumpărare;

- contractul de vânzare-cumpărare nr. 1315 din 24 iunie 1999 autentificat de BNP Ș. C. Ș. G., prin care numita S. An vinde lui B. I. terenul de 763,50 mp situat în ., sector 1, dobândit de aceasta prin sentința civilă nr. 213/ 1999 a Judecătoriei Sector 1

- contractul de vânzare-cumpărare nr. 190 din 30 iunie 1999 autentificat de BNP E. R., prin care numitul B. I. vinde lui R. G., căsătorit, terenul de 763,50 mp situat în ., sector 1, dobândit de acesta prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1315 din 24 iunie 1999 autentificat de BNP Ș. C. Ș. G. de la S. A., care la rândul său îl dobândise de la C. G. T. conform sentinței civile nr. 213/ 1999 a Judecătoriei Sector 1

- contractul de vânzare-cumpărare nr. 662 din 17 august 2001 autentificat de BNP S. F., prin care soții R. G. și R. D. I. au vândut lui Bazkran Abdul Rahman dreptul de proprietate asupra terenului de 763 mp situat în ., sector 1.

- Dispoziția nr. 433 din 1999 emisă de PMB, ca urmare a sentinței civile nr. 213/1999 a Judecătoriei Sector 1, de restituire în proprietatea lui C. G. T. a terenului de 763, 5 mp situat în .

- Dispoziția nr. 687 din 1999 emisă de PMB, de rectificare a art. 1 din dispoziția nr. 433 din 1999 a PMB, în sensul că se referă la terenul de 763,05 mp situat în ., fosta stradă Aviatorilor, fără număr, din parcul J. nr. 28, .> - Dispoziția nr. 1081 din 04.08.2003 emisă de PMB de revocare a dispozițiilor nr. 433/1999 și 687/1999, ca urmare a deciziilor nr. 396/2002 a Tribunalului București și 527/2003 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus că terenul reintră în proprietatea statului; art. 2 prevede că AFI va reînscrie dreptul de proprietate al M. București în Registrul de carte funciară al Judecătoriei Sectorului 1

- Raportul de expertiză întocmit de expert th. I. E., din anexele căruia rezultă că terenul este în prezent ocupat de spațiu verde (filele 125 și urm. din dosarul de apel)

- sentința civilă nr. 213 din 08.01.1999 pronunțată de Judecătoria Sector 1, prin care au fost obnligate pârâtele să restituie reclamantului C. G. T. terenul de 763,5 mp situat în . (., fosta stradă Aviatorilor, fără număr, din parcul J. nr. 28, . a încheierii de îndreptare de eroare materială privind adresa poștală)

- decizia civilă nr. 396 A din 05.03.2002 pronunțată de Tribunalul București-secția a IV a Civilă, prin care a fost admis apelul împotriva sentinței de mai sus, schimbată în tot această sentință și respinsă acțiunea ca neîntemeiată, recursul declarat împotriva acestei decizii fiind respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 527 din 07.03.2002 a C.-Secția a IV a Civilă.

- Protocolul de predare-primire a terenului situat în ., sector 1, între CGMB și Curtea de Conturi, cu privire la dreptul de administrare al terenului, în baza Hotărârii CGMB nr. 75/2004

- sentința civilă nr. 3435 din 15.09.2004 pronunțată de Tribunalul București-secția a VIII a, prin care a fost anulată Hotărârea CGMB nr. 75/2004, menținută în recurs și devenită irevocabilă prin decizia nr. 502/ 2005 a Curții de Apel București

- suplimentul la raportul de expertiză (fila 216 apel) întocmit de exp. B. Emeric, din care reiese că suprafața terenului din ., sector 1, se suprapune în întregime cu terenul administrat de Curtea de Conturi deși au numere cadastrale diferite, respectiv 232 și_/1. Suprapunerea este în întregime, deoarece punctele de frântură ale terenului au aceleași coordonate în cadastralele diferite avizate al terenului vândut de C. A. G. și al terenului administrat de Curtea de Conturi în baza Hotărârii nr. 75/2004.

- încheierea de carte funciară nr. 7893 din 02.06.2004, prin care a fost întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea statului român și dreptul de administrare în favoarea Curții de Conturi

Prin motivele de apel, a căror rejudecare trebuie făcută de către instanță, se invocă greșita reținere a împrejurării că terenul ar face parte din domeniul public. Se mai invocă și faptul că, chiar dacă terenul în cauză ar face parte din domeniul public, fiind preluat fără titlu, trebuie restituit în natură, integral. Hotărârea apelată este considerată netemeinică și nelegală, deoarece respinge acțiunea cu motivarea - greșită - că terenul în cauză are destinația de parc, domeniu public, ce nu se poate restitui în natură. Or, din fotografiile de la fața locului rezultă cu evidență că terenul în litigiu nu îndeplinește nici o cerință pentru a fi considerat parc sau spațiu verde, ci spațiu pentru construcție de locuințe.

Față de reținerea din cuprinsul deciziei de casare, în sensul că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, și că recurentul - reclamant este persoană îndreptățită la restituire, Curtea constată că există putere de lucru judecat asupra acestui aspect, față de disp. art. 315 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, prin decizia instanței de apel, s-a reținut cu putere de lucru judecat că terenul în litigiu nu face parte din domeniul public; fiind recursul reclamantului, în temeiul principiului neagravării situației în calea de atac, singurul aspect ce trebuia lămurit de instanța de rejudecare este dacă terenul se află sau nu în posesia M. București, pentru a se putea verifica dacă este persoană juridică deținătoare, în sensul art. 22 din Legea nr. 10 /2001.

În opinie separată, apreciem că nu se poate dispune restituirea în natură, atât pentru motivul că terenul nu se află în posesia M. București, cât și pentru motivul că nu poate fi restituit în natură, fiind spațiu verde.

Astfel, în ceea ce privește primul impediment la restituirea în natură, considerăm că nu s-a făcut dovada certă că terenul este în prezent deținut de Municipiul București, evidențele din cartea funciară fiind în sens contrar. Este adevărat că mențiunile din cartea funciară au numai efect de opozabilitate, dar unirea acestor mențiuni cu conținutul celorlalte acte juridice declarative sau translative de proprietate depuse la dosar și enumerate mai sus nu duce la concluzia certă că acest teren se află în posesia M. București.

Simpla mențiune din cuprinsul dispoziției nr. 1081/2003 că AFI va reînscrie dreptul de proprietate al M. București în Registrul de carte funciară al Judecătoriei Sectorului 1 nu are putere juridică egală cu actul juridic al reînscrierii; simpla intenție de a face un act juridic nu duce la același efect ca întocmirea în sine a actului juridic.

În plus, motivul pentru care Municipiul București nu a procedat la reînscrierea imediată a dreptului său de proprietate, întârziind și în prezent să facă acest lucru, împrejurare de fapt imputabilă M. București și de natură să complice situația juridică a terenului în litigiu, nu poate fi atât de relevant încât să acopere lipsa reînscrierii în cartea funciară; partea avea la îndemână, interesată fiind, mijloace juridice de obligare a M. București să procedeze la înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară.

Pe de altă parte, în prezent, mențiunile din cartea funciară se opresc la a indica întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea statului român și a dreptului de administrare în favoarea Curții de Conturi, deși cu privire la dreptul de administrare a fost depusă o hotărâre judecătorească irevocabilă care sugerează că acest drept de administrare a încetat.

În plus, la partea a II a cărții funciare, figurează conform actului de vânzare-cumpărare nr. 662/17.08.2001 emis de BNP S. dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea lui Bazrkan Abdul Rahman asupra PI/1 cu titlu de cumpărare. Suplimentul la raportul de expertiză (fila 216 apel) întocmit de exp. B. Emeric, statuează că suprafața terenului din ., sector 1, se suprapune în întregime cu terenul administrat de Curtea de Conturi, deși au numere cadastrale diferite, respectiv 232 și_/1. Suprapunerea este în întregime, deoarece punctele de frântură ale terenului au aceleași coordonate în cadastralele diferite avizate al terenului vândut de C. A. G. (după declanșarea prezentului litigiu) și al terenului administrat de Curtea de Conturi în baza Hotărârii nr. 75/2004.

Astfel, din dovezile efectuate până în prezent, iar acestea sunt singurele existente, nefiind administrate dovezi noi în rejudecare, rezultă că terenul se suprapune cu terenul ce a fost dat în administrarea Curții de Conturi, conform mențiunilor din cartea funciară, dar în același timp figurează ca fiind proprietatea numitului Bazrkan Abdul Rahman.

Curtea mai constată, așa cum a reținut și prima instanță, terenul în litigiu a fost înstrăinat succesiv, după emiterea dispozițiilor nr. 433 /1999 și 687 /1999, care ulterior au fost revocate prin dispoziția nr. 1081 /2003, prin mai multe contracte de vânzare-cumpărare autentificate, respectiv contractul nr. 1315 /24.06.1999 (fila 338 dosar) și nr. 662 /17.08.2001 (fila 335), nefiind depuse alte înscrisuri referitoare la anularea respectivelor contracte. Deși, în dispoziția nr. 1081/2003 a Primăriei M. București se dispune ca AFI să reînscrie dreptul de proprietate al M. București în Registrul de carte funciară, acest lucru nu s-a putut întâmpla și atâta timp cât nu s-a făcut dovada anulării contractelor subsecvente sau admiterii unei acțiuni în revendicare împotriva acestor persoane. De altfel, din extrasul de carte funciară rezultă că proprietarii acestui teren sunt R. G. și Bazrkan Abdul Rahman, dispoziția de revocare a PMB fiind trecută la rubrica „înscrisuri privitoare la sarcini”.

În ceea ce privește apărarea reclamantului, în sensul că nu avea la dispoziție mijloace juridice pentru a anula aceste contracte, Curtea reține că lipsa unor remedii aflate la îndemâna părții interesate nu poate duce la crearea unui drept de proprietate în favoarea M. București, atâta timp probele demonstrează fix contrariul.

Pentru aceste considerente, în opinie separată, apreciem că nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu se află în posesia sau deținerea M. București, pentru a putea fi restituit în natură.

În al doilea rând, considerăm, în opinie separată, că terenul reprezintă spațiu verde, imposibil de restituit în natură.

Potrivit prev. art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.”

Conform prev. pct.10.3 din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „În toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane,amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este atributul entității învestite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism. Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. Interdicția instituită de acest text legal subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, motivată pe afectarea acestuia unei amenajări de utilitate publică.”

Apreciem că descrierea terenului în litigiu se încadrează în ipoteza de refuz la restituirea în natură reglementată de acest articol.

Astfel, din adresa nr. 8929 /7516/ 17.10.2011 emisă de PMB-Serviciul Urbanism, reiese că potrivit planului urbanistic zonal „Zone Protejate Construite” aprobat cu HCGMB nr. 279/ 21.12.2000, terenul se încadrează în zona protejată nr. 55 – parcelarea D. nr. 2, subzona L2b – spațiu verde amenajat.

De asemenea, din raportul de expertiză întocmit de expert th. I. E., rezultă că terenul este în prezent ocupat de spațiu verde (filele 125 și urm. din dosarul de apel).

Prin urmare, reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură, potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10 /2001, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea fiind realizate și nici nu se poate considera că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parțial terenul ce face obiectul notificării, fiind o ocupare completă, care împiedică restituirea în natură.

În consecință, în temeiul art.296 din Codul de procedură civilă, apreciem, în opinie separată, că se impunea respingerea apelului ca nefondat.

JUDECĂTOR

A. V.

← Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 852/2013. Curtea de...		Succesiune. Decizia nr. 396/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 59/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 59/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI