Succesiune. Decizia nr. 1636/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1636/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-10-2012 în dosarul nr. 1636/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1636
Ședința publică de la 08.10. 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta-reclamantă S. P. S., împotriva deciziei civile nr. 196 A din 28.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FEDERAȚIA COMUNITĂȚILOR EVREIEȘTI DIN ROMÂNIA CULTUL MOZAIC.
Cauza are ca obiect – succesiune.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 24 septembrie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 1 octombrie 2012 și apoi la 8 octombrie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 7.05.2008, sub nr._, pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamanta S. P. S. a chemat în judecată pe pârâta FEDERAȚIA COMUNITĂȚILOR EVREIEȘTI DIN ROMÂNIA, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate că este unica moștenitoare legală a defunctului GROSMAN SAUL, decedat la data de 16.06.2005, să se constate nulitatea absolută a testamentului lăsat de defunct în favoarea pârâtei pentru vicierea consimțământului testatorului, să se dispună anularea certificatului de moștenitor nr.29/5.07.2005 emis de B.N.P. C. A. B., să se dispună ca întreaga masă succesorală rămasă de pe urma defunctului să revină reclamantei, în calitate de moștenitor legal.
Motivându-și acțiunea, reclamanta a susținut că defunctul a fost fratele bunicului defunctului său, Grosman Michael, decedat la data de 19.07.1974, unica succesoare a acestuia din urmă fiind mama reclamantei, decedată și ea la data de 19.11.2002. În calitate de unică succesoare a mamei sale, reclamanta este și singura succesoare a defunctului Grosman Saul, deoarece la data decesului, acesta era văduv și nu avea descendenți sau părinți predecedați.
În continuare, a arătat că după moartea soției sale, unchiul său a întâmpinat probleme în a-și asigura hrana și menajul zilnic, singura sa rudă în viață fiind reclamanta, care nu îl putea ajuta, deoarece domicilia în străinătate. În aceste condiții, defunctul a apelat la sprijinul pârâtei, fiind preluat de aceasta într-unul din centrele sale de asistență socială, unde beneficia și de asistență medicală. Aici unchiul reclamantei era vizitat cu regularitate de o prietenă a acesteia, care locuia în România, ocazie cu care i-a transmis acesteia la un moment dat că cei de la federație fac presiuni asupra lui pentru a testa averea sa în favoarea pârâtei, motiv pentru care a și solicitat prezența unui notar public, arătând că dorește să instituie pe reclamantă ca legatar cu titlu particular asupra imobilului proprietatea sa.
A susținut reclamanta că unchiul său a făcut chiar o cerere pârâtei, prin care a solicitat să-i aprobe prezența în instituție a unui notar public, dar acest lucru nu a mai fost posibil, deoarece în ziua imediat următoare a decedat.
Ulterior, reclamanta a constatat că prin vicierea consimțământului autorului său, pârâta a obținut în favoarea sa un testament prin care defunctul îi lăsa întreaga avere, instituind-o legatară universală. Este fără dubiu că a avut loc o viciere a consimțământului defunctului la momentul testării averii sale în favoarea pârâtei, fiind de notorietate faptul că Federația Comunităților Evreiești din România condiționează acordarea de asistență și îngrijire medicală membrilor săi de cedarea de către aceștia a bunurilor deținute în proprietate.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.672, 948, 953 și 956 C.civ.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a acesteia, motivat de faptul că nu face parte din clasele de moștenitori legali ai defunctului Grosman Saul, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr._/8.09.2008, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără legitimare procesuală activă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr.570/8.04.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul, a desființat sentința instanței de fond și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că aceasta s-a pronunțat, în exclusivitate, asupra excepției privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, fără să pună în discuția părților această problemă de drept, încălcând astfel principiul disponibilității.
În fond după desființare, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, sub nr._, iar ulterior, în urma admiterii cererii de abținere formulată de președintele completului de judecată, sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 30.09.2010, instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, în raport de motivele invocate de pârâtă în întâmpinare, a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru neacceptarea în termen a succesiunii rămasă de pe urma defunctului Grosman Saul, după care a dispus unirea excepției cu fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr.1460/27.01.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus respingerea ca neîntemeiată a excepției privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, invocată din oficiu, a admis acțiunea reclamantei, a constatat calitatea acesteia de unic succesor legal al defunctului Grosman Saul, decedat la data de 16.06.2005, a dispus anularea testamentului autentificat sub nr.1008/13.06.2005 de B.N.P. C. A. B. și anularea parțială a certificatului de moștenitor nr.29/5.07.2005 emis de același birou notarial.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 16.06.2005 a decedat numitul Grosman Saul, cu ultimul domiciliu în București, Calea V. nr.112, sector 1,care la momentul decesului era văduv, fără descendenți sau părinți în viață ori predecedați.
Din actele de stare civilă depuse la dosar, instanța a reținut că reclamanta este nepoata de frate a defunctului, calitate în care are vocație succesorală la moștenirea acestuia, ca rudă de gradul IV, pe linie colaterală, fiind colateral ordinar.
Din depozițiile martorilor audiați în cauză și din înscrisurile administrate de reclamantă, instanța a reținut că aceasta a săvârșit acte de acceptare tacită a succesiunii defunctului în termenul legal de 6 luni de la data decesului, prin reprezentant, justificarea constând în faptul că domicilia în Israel. S-a reținut în acest sens că martora O. O., la cererea expresă a reclamantei, s-a ocupat personal de înmormântarea defunctului și de parastasul acestuia, a achitat datoriile pe care familia Grosman le acumulase la întreținere, toate sumele necesare fiind trimise de reclamantă.
Față de aceste aspecte, instanța a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru neacceptarea succesiunii în termen legal este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta este unica succesoare legală a defunctului, deoarece la data decesului era văduv și nu avea descendenți sau părinți în viață ori predecedați, iar fratele acestuia (bunicul reclamantei) a decedat la data de 19.07.1974, iar fiica acestuia, Grosman G., mama reclamantei a decedat și ea la 19.11.2002. Totodată, cealaltă soră a defunctului, B. Brauner, născută Grosman, era decedată, iar fiul acesteia, Armand Brauner, a renunțat la moștenire în favoarea reclamantei.
În continuare, instanța a reținut că prin testamentul autentificat sub nr.1008/13.06.2005 de B.N.P. C. A. B., defunctul a dispus în favoarea pârâtei cu privire la totalitatea bunurilor mobile și imobile ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, instituind-o pe aceasta legatară universală, conform art.888 C.civ., iar prin testamentul autentificat în aceeași zi la același notar public sub nr.1009/13.06.2005 a dispus ca eventualele sume de bani care se vor găsi în conturile sale bancare să revină mai multor persoane, între care și reclamanta, instituindu-i pe aceștia legatari cu titlu particular. Anterior, soții Grosman încheiaseră testamentele nr.2608/16.09.1998, respectiv nr.2609/16.09.1998 prin care lăsau pârâtei totalitatea bunurilor mobile ce se vor găsi în patrimoniul lor la data încetării din viață, instituind-o pe pârâtă legatar universal.
Instanța a reținut că pentru a fi valabil, testamentul, ca act juridic unilateral, solemn și personal, trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de validitate ale actului juridic, respectiv capacitatea de a încheia actul, consimțământul valabil exprimat, un obiect determinat sau determinabil și o cauză reală, licită și morală.
Cu privire la consimțământ, s-a reținut că, potrivit art.953 C.civ., acesta nu este valabil când este smuls prin violență, iar potrivit art.956 C.civ. violență există întotdeauna când, pentru a face o persoană să contracteze, i s-a insuflat temerea, raționabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil și prezent.
Din probele administrate în cauză, instanța a constatat că atât testatorul defunct, cât și soția acestuia și-au manifestat exclusiv intenția de a lăsa bunurile mobile din casă în favoarea pârâtei, în considerarea faptului că primeau de la aceasta alimente, îmbrăcăminte și asistență medicală în caz de nevoie.
Din depoziția martorei O. O. s-a reținut că la venirea reclamantei în țară, după decesul doamnei Grosman, în luna mai 2005, a mers împreună cu aceasta la cămin, unde defunctul i-a înmânat cheile de la apartamentul din Calea V. nepoatei sale și i-a spus că dorește să dezbată succesiunea de pe urma soției, pentru ca imobilul să rămână rudelor de sânge. A mai precizat martora că în ziua de 13.06.2005 (data întocmirii celor două testamente), când a mers să-l viziteze pe unchiul reclamantei, l-a găsit „foarte agitat”, spunându-i că cei de la Federația Comunității Evreiești l-au pus să semneze două acte, însă nu știe ce a semnat. Cu această ocazie, i-a solicitat martorei să aducă la cămin un notar pentru a-și redacta testamentul, adresând în acest sens și pârâtei o cerere scrisă, lucru care s-a și întâmplat a doua zi, dar acesta deja decedase.
Față de aceste probatorii, instanța a apreciat că rezultă, fără echivoc, lipsa voinței lui Grosman Saul de a încheia un testament pentru bunurile imobile în favoarea pârâtei, faptul că testamentul autentificat sub nr.1008/13.06.2005 nu reprezintă actul liber de voință al testamentului și că acesta a fost constrâns de conducerea pârâtei să semneze actul, drept condiție pentru asigurarea îngrijirii și supravegherii medicale din partea sa.
S-a considerat că starea de necesitate în care se găsea defunctul și care l-a determinat să semneze testamentul nr.1008/13.06.2005, pe care în alte condiții nu l-ar fi încheiat, este asimilată violenței – viciu de consimțământ și impune anularea actului juridic încheiat în aceste condiții.
Împrejurarea că în act s-a menționat expres faptul că testatorul era „perfect lucid”, a fost apreciată de instanța de fond ca fiind lipsită de relevanță în cauză, întrucât o astfel de constatare personală a notarului public nu poate exclude vicierea consimțământului testatorului. Viciile de consimțământ pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, inclusiv în cazul testamentului autentic, notarul public putând constata numai existența consimțământului testatorului, nu și absența viciilor de voință din partea acestuia.
Anularea testamentului pentru viciu de consimțământ s-a reținut de instanță că atrage și anularea parțială a certificatului de moștenitor nr.29/5.07.2005, eliberat în baza testamentului anulat,în virtutea principiilor resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis și quod nullum est, nullum producit effectum.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel s-a susținut că instanța de fond a soluționat greșit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru neacceptarea succesiunii în termen legal, deoarece niciunul din actele reținute în motivarea existenței acestei calități nu reprezintă acte de acceptare tacită. Plata cheltuielilor de întreținere putea fi făcută de orice persoană și nu numai de erede, iar plata cheltuielilor de înmormântare constituie un act moral, fără a avea semnificația acceptării succesiunii.
S-a mai arătat de apelantă că instanța de fond a greșit și atunci când a dispus anularea testamentului pentru existența viciului de consimțământ al violenței, deși un astfel de viciu nu a fost dovedit de probele administrate în cauză.
S-a arătat în acest sens că reclamanta, nu l-a ajutat pe defunct nici prin asigurarea hranei și nici prin asigurarea tratamentului medical sau a menajului zilnic. Chiar dacă domicilia în străinătate, putea angaja pe cheltuiala sa o persoană calificată pentru îngrijirea defunctului sau îl putea interna pe acesta într-un așezământ privat.
Apelanta pârâtă a îngrijit-o pe soția defunctului o perioadă îndelungată de timp (1998 – 2005), astfel încât era firesc, în opinia apelantei pârâte, ca defunctul, în semn de gratitudine, să testeze în favoarea sa.
Faptul că în aceeași zi, defunctul a testat atât în favoarea apelantei, cât și în favoarea altor persoane, inclusiv în favoarea intimatei reclamante, dovedește, susține apelanta, că acesta era în deplină cunoștință de cauză asupra averii sale mobile și imobile, precum și asupra persoanelor în favoarea cărora testa.
S-a susținut de apelantă că probele administrate nu au fost analizate obiectiv de instanța de fond, dându-se prioritate unor probatorii subiective (declarații de martori), în pofida unui înscris autentic încheiat în fața notarului public, care, dacă ar fi avut dubii cu privire la consimțământul valabil al testatorului sau la vicierea sa prin violență fizică sau morală, ar fi refuzat încheierea actului și ar fi solicitat o expertiză de specialitate.
În finalul motivelor de apel, s-a arătat că defunctul se afla în grija pârâtei de 7 ani la momentul încheierii testamentului, nu era lipsit de îngrijire și nu se afla într-o situație care să poată fi asimilată unei stări de necesitate, neexistând temerea că va fi lăsat fără sprijin.
Intimata reclamantă a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că achitarea cheltuielilor de întreținere restante reprezintă o preluare a pasivului succesiunii și echivalează cu acceptarea moștenirii pură și simplă, fiind greu de crezut că o persoană cu vocație succesorală ar accepta doar pasivul unei succesiuni, fără a beneficia și de activul său.
A mai arătat că la data de 27.09.2005, în interiorul termenului de opțiune succesorală, numitul Brauner Armand, comoștenitor, a declarat că renunță la moștenirea defuncților Grosman, dar nu oricum, ci în favoarea intimatei reclamante.
Pe fond, intimata reclamantă a arătat că depozițiile martorilor audiați în cauză confirmă practica apelantei pârâte de a condiționa acordarea de asistență materială și medicală persoanelor asistate, care apelează la ajutorul acesteia și care nu au descendenți, de testarea în favoarea comunității a tuturor bunurilor mobile și imobile. Apelanta pârâtă nu a acordat îngrijire pârâtului din surse proprii, ci din pensia acestuia în cuantum de 1400 lei, pe care o încasa direct și care acoperea cu mult cheltuielile legate de cazare, hrană și medicamente.
Prin decizia civilă nr.196/A/28.02.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința instanței de fond, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat că aceasta are calitate de unic succesor legal nerezervatar și de moștenitor testamentar – legatar cu titlu particular în condițiile testamentului autentificat sub nrt.1009/16.03.2005 de B.N.P. C. A. B., a respins cererea de anulare a testamentului autentificat sub nr.1008/13.06.2005 de B.N.P. C. A. B. și cererea de anulare parțială a certificatului de moștenitor nr.29/5.07.2005 eliberat de același notar, ca neîntemeiată, a respins cererea de constatare a faptului că întreaga masă succesorală revine reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, deși suportarea cheltuielilor de înmormântare reprezintă un act de respect intrinsec raporturilor de rudenie, cu valoare morală, fără a avea efectul juridic al acceptării moștenirii, nu același lucru se poate spune despre achitarea restanțelor la întreținere, după decesul defunctului, care reprezintă un act de preluare a pasivului succesoral, ce nu poate fi făcut decât de erede, în această calitate. Nefiind făcute anterior decesului, plata unor astfel de cheltuieli nu reprezintă un simplu act de administrare, ci un act de acceptare tacită a succesiunii, motiv pentru care tribunalul a apreciat că instanța de fond a soluționat în mod legal și temeinic excepția privind calitatea procesuală activă a reclamantei.
Cu privire la fondul cauzei dedusă judecății, tribunalul a reținut că, pentru ca violența să reprezinte un viciu de consimțământ și să afecteze validitatea testamentului lăsat de defunct este necesar să fie îndeplinite cumulativ două condiții, respectiv testatorul să se afle în stare de necesitate, iar beneficiarul testamentului să fi profitat de această stare.
S-a reținut că există o practică notorie în cadrul comunității Federației Comunităților Evreiești din România de a interna în Centrul Mosses Rosen persoane în vârstă, fără descendenți, în schimbul testării bunurilor și a celor cu descendenți, în schimbul unei sume lunare de bani, dar în cauza dedusă judecății, din probele administrate nu a rezultat o stare de necesitate în care s-ar fi aflat defunctul la momentul încheierii testamentului.
S-a constatat în acest sens, că defunctul era internat de aproximativ 1 an, beneficiind de serviciile centrului, ceea ce dovedește că nu a existat o constrângere în schimbul primirii sale în centru. Nu există dovada unui ultimatum exercitat de apelantă prin reprezentanții săi pentru încheierea testamentului, astfel încât să existe temerea pentru defunct că, în lipsa testamentului ar fi pierdut îngrijirea de care beneficia. În aceeași zi, defunctul a dispus liber și în favoarea intimatei cu privire la unele sume de bani, putându-se prezuma că dacă apelanta l-ar fi constrâns în vreun fel pe defunct la încheierea testamentului, aceasta ar fi făcut-o cu privire la totalitatea bunurilor sale.
Nu în ultimul rând, instanța de apel a reținut că defunctul avea o locuință și o pensie care îi asigura traiul zilnic, fără a fi necesar să apeleze la apelantă, internarea sa în centru nefăcându-se de nevoie, ci pentru sporirea propriului său confort.
Prin urmare, s-a apreciat că nu se poate reține o stare de necesitate în care testatorul să se fi aflat la momentul încheierii testamentului, viciul de consimțământ al violenței reținut de instanța de fond, nefiind de fapt existent în cauză.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs s-a susținut că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, respectiv asupra calității reclamantei de moștenitor testamentar, deși, prin acțiune, aceasta solicitase doar constatarea calității sale de moștenitor legal. Totodată, instanța de apel a dispus prin hotărârea recurată respingerea cererii de anulare a testamentului autentificat sub nr.1008/2005, deși prin motivele de apel se solicitase respingerea cererii de anulare a testamentului autentificat sub nr.1009/2005. A dispus și respingerea cererii privind certificatului de moștenitor nr.29/5.07.2005, deși o astfel de cerere nu fusese formulată prin apel.
S-a arătat de recurentă că instanța de apel era obligată să se pronunțe doar în limitele învestirii, determinate exclusiv prin motivele de apel formulate de apelanta pârâtă, iar faptul că nu a procedat astfel și s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art.292 alin.2 C.proc.civ., fiind incident în cauză motivul de nelegalitate reglementat de art.304 pct.6 C.proc.civ.
În continuare, recurenta a învederat că decizia instanța de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, reținând, pe baza unor prezumții simple că defunctul nu se afla într-o stare de necesitate, deși era relevantă în cauză declarația martorului Wiener Sigismund G., fost angajat al intimatei pârâte, care a menționat explicit în declarația sa că persoanele asistate în Centrul Mosses Rosen sunt obligate să lase Federației imobilele și celelalte bunuri ce le dețin, nefiind o chestiune lăsată la latitudinea părților.
În opinia recurentei, această probă dovedea în mod evident faptul că intimata pârâtă a profitat de starea de nevoie în care se afla defunctul și prin amenințarea cu excluderea din centru și lăsarea fără îngrijire, l-a determinat să încheie testamentul autentificat sub nr.1009/13.06.2005. La aprecierea temerii induse defunctului, instanța trebuia să aibă în vedere atât starea de boală a acestuia, cât și vârsta sa înaintată, elemente în raport de care amenințarea părea cât se poate de reală.
S-a mai susținut de recurentă că prezumțiile simple reținute de instanța de apel, care au condus-o la concluzia că în speță defunctul nu s-ar fi aflat într-o stare de necesitate, ar putea fi luate în discuție doar în raport de momentul încheierii testamentului. Or, în raport de acest moment, faptul că era internat de aproximativ 9 luni, că avea o locuință și un venit sau că ar fi testat și în favoarea reclamantei sunt irelevante.
În egală măsură există, în opinia recurentei, prezumții cu o forță probantă mult mai mare care confirmă starea de necesitate a defunctului, respectiv faptul că acesta avea grav afectate auzul și vorbirea, starea sa de sănătate era precară, era disperat de refuzul personalului din centru de a-i asigura prezența unui notar în vederea redactării testamentului, potrivit voinței sale, își exprimase cu puțin timp înainte dorința de a lăsa casa rudelor, testase anterior, atât el cât și soția, în favoarea intimatei pârâte.
În finalul motivelor de recurs, recurenta a susținut că prin motivele de apel formulate de apelanta pârâtă nu s-a invocat inexistența stării de necesitate în care s-ar fi aflat defunctul la momentul încheierii testamentului, drept condiție a existenței violenței ca viciu de consimțământ, motiv pentru care instanța de apel era obligată să pună în discuția părților acest aspect, dându-i astfel posibilitatea să suplimenteze probatoriul existent la dosar. Neprocedând astfel, instanța de apel i-a încălcat grav dreptul la apărare, deoarece în recurs nu se pot administra alte probe în afară de înscrisuri.
Intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat de recurentă pe dispozițiile art.304 pct.6 C.proc.civ., intimata pârâtă a susținut că instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii sale și cu respectarea cadrului procesual stabilit de părți la instanța de fond, inclusiv cu respectarea obiectului acțiunii, prin care se solicita anularea testamentului autentificat sub nr.1008/2005.
Referitor la cel de-al doilea motiv al recurentei, întemeiat pe dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ., intimata pârâtă a arătat că este, de asemenea, neîntemeiat, violența ca viciu de consimțământ fiind în mod corect analizată de tribunal prin prisma îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute de lege, respectiv starea de necesitate a testatorului și profitarea de această stare din partea beneficiarului testamentului.
Analizând decizia instanței de apel, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 Cod Procedură Civilă și de criticile concrete dezvoltate în scris de recurentă, Curtea va reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin acțiune recurenta reclamantă a solicitat instanței de fond pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că este unica succesoare legală a defunctului Grosman Saul, decedat la data de 16.06.2005, să se constate nulitatea absolută a testamentului lăsat de defunct în favoarea intimatei pârâte Federația Comunităților Evreiești din România, să se dispună anularea certificatului de moștenitor emis de Biroul Notarului Public C. A. B. și întreaga masă succesorală rămasă de pe urma defunctului să revină reclamantei.
Verificarea calității recurentei reclamante de succesoare a defunctului, nu se putea face legal de către instanța de judecată, decât pe baza și prin interpretarea coroborată a probatoriilor existente la dosar, inclusiv a testamentului autentificat sub nr. 1009/13.06.2005, necontestat de părți.
În consecință, constatarea calității recurentei reclamante de unică succesoare legală nerezervatară a defunctului, dar și a calității acesteia de succesoare testamentară, nu poate constitui motiv de nelegalitate a deciziei instanței de apel, din punct de vedere a dispozițiilor art. 304 pct. 6 Cod Procedură Civilă . Nu se poate reține, în acest sens, că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, în condițiile în care, prin acțiune, reclamanta învestise instanța de judecată cu analizarea calității sale de succesoare a defunctului.
Dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod Procedură Civilă, nu pot constitui motiv de nelegalitate a deciziei recurate, nici pentru faptul de a se fi consemnat în dispozitivul acesteia respingerea cererii de anulare a testamentului autentificat sub nr. 1009/2005 (în condițiile în care prin acțiune s-a solicitat constatarea nulității testamentului autentificat sub nr. 1008/2005) și anularea certificatului de moștenitor nr. 29/05.07.2005 (în condițiile în care prin motivele de apel nu s-ar fi solicitat acest lucru) .
Din petitul cererii introductive de instanță, dar mai ales din considerentele deciziei recurate, rezultă, fără putință de tăgadă, că menționarea în dispozitiv a testamentului nr. 1009/2005, în loc de 2008/2005, reprezintă o simplă eroare materială, ce poate fi îndreptată la cererea părților sau din oficiu de către instanța de apel, în condițiile art. 281 Cod Procedură Civilă.
Din aceste considerente rezultă că instanța de apel a analizat valabilitatea testamentului întocmit de defunct în favoarea intimatei pârâte, autentificat sub nr. 2008/2005, nepreocupându-se deloc de testamentul lăsat de defunct în favoarea recurentei reclamante și a altor persoane fizice, înregistrat sub nr. 1009/2005.
Cu privire la certificatul de moștenitor nr. 29/05.07.2005, Curtea constată că instanța de apel, admițând apelul și schimbând sentința instanței de fond, în sensul respingerii cererii de constatare a nulității testamentului întocmit de defunct în favoarea intimatei pârâte, era nu numai îndreptățită, dar chiar obligată să respingă și cererea privind anularea certificatului de moștenitor eliberat în baza acestui testament, câtă vreme anterior fusese anulat doar ca o consecință a constatării nulității testamentului, potrivit principiului nulitatea actului principal atrage și nulitatea actului subsecvent.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat, pe baza probelor administrate de părți, că nu sunt îndeplinite în speță condițiile prevăzute de lege pentru anularea testamentului lăsat de defunct în favoarea pârâtei, urmare a vicierii consimțământului testatorului prin violență.
S-a reținut în acest sens că existența violenței ca viciu de consimțământ, de natură să afecteze validitatea juridică a unui act, deci inclusiv a testamentului lăsat de defunct, nu poate fi reținută decât dacă s-ar fi probat în cauză starea de necesitate în care s-a aflat testatorul și faptul că pârâta, în calitate de beneficiară a testamentului ar fi profitat de această stare. Din probele administrate instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit starea de necesitate în care s-ar fi aflat autorul defunctului la momentul întocmirii testamentului, situație în care instanța de fond nu putea dispune anularea testamentului pentru viciu de consimțământ.
Criticând această soluție, recurenta pârâtă, critică, pe de o parte modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriile existente la dosar, susținând că existau la dosar dovezi care dovedeau starea de necesitate în care s-ar fi aflat autorul său (depoziții de martori, acte medicale), dar și faptul că instanța de apel ar fi analizat această stare de necesitate, fără să fi fost invocată sau criticată prin motivele de apel și fără să-i dea posibilitatea să pună concluzii și să-și formuleze o apărare corespunzătoare.
Modalitatea în care instanța de apel a interpretat probatoriile existente la dosar nu reprezintă motiv de nelegalitate a deciziei recurate, astfel cum acestea sunt reglementate expres și limitativ de art. 304 Cod Procedură Civilă.
În recurs, cale extraordinară de atac, părțile pot invoca doar motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1-9 Cod Procedură Civilă, iar interpretarea eronată a probatoriilor existente la dosar sau omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra unor dovezi nu constituie motiv de nelegalitate a deciziei recurate, din punct de vedere al dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, invocat de recurentă și nici nu pot fi încadrate, din oficiu, de instanță, în celelalte motive de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de textul de lege mai sus indicat.
Starea de necesitate în care s-ar fi aflat defunctul la data întocmirii testamentului lăsat în favoarea pârâtei, fusese invocată de reclamantă prin acțiune, reținută și analizată pe larg în considerentele sentinței instanței de fond și criticată implicit prin motivele de apel formulate de apelanta pârâtă împotriva sentinței instanței de fond, prin care se susținea că nu s-a probat în cauză existența violenței ca viciu de consimțământ.
În aceste condiții, critica prin care recurenta susține că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare, deoarece instanța de apel ar fi analizat starea de necesitate fără ca aceasta să fi fost invocată în apel și fără să fi fost pusă în discuția părților, este nefondată.
Conform art. 292 alin. 1 Cod Procedură Civilă, apelul era devolutiv în limita motivelor de apel formulate de apelanta pârâtă, iar în condițiile în care, prin motivele de apel se susținea că nu s-a probat în cauză existența violenței ca viciu de consimțământ, instanța de apel era îndrituită să analizeze dacă erau sau nu îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de lege pentru existența violenței ca viciu de consimțământ, inclusiv existența sau nu a stării de necesitate a defunctului la data întocmirii testamentului a cărui anulare se solicita prin acțiune.
În consecință, apreciind că decizia instanței de apel este legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod Procedură Civilă, respingerea recursului ca nefondat .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S. P. S., împotriva deciziei civile nr.196 A din 28.02.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă FEDERAȚIA COMUNITĂȚILOR EVREIEȘTI DIN ROMÂNIA CULTUL MOZAIC.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 8 octombrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehnored.I.B
2 ex/13.11.2012
----------------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – A.D.B.
- A.E.P.
Jud.Sector 1 – L.E.Ș.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1688/2012. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 144/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
