Acţiune în constatare. Decizia nr. 1560/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1560/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-09-2012 în dosarul nr. 1560/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1560R
Ședința publică de la data de 21.09.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - A. M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții – pârâți C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1716/14.10.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele – reclamante M. A., M. A.-E. și S. A.-E., cauza având ca obiect „ Legea nr.10/2001”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns intimatele – reclamante M. A., M. A. - E. și S. A.-E. – reprezentate de avocat Toia P. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat că la data de 07.09.2012, la registratura secției s-au înregistrat notele scrise formulate de recurenta – pârâtă C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care a solicitat și judecarea cauzei, în lipsă, în baza art. 242 alin.2 C.pr.civ.
Reprezentantul intimatelor – reclamante depune la dosar împuternicirea avocațială și, având cuvântul, învederează că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat în afara celor de la dosar și excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea celor două recursuri declarate în prezenta cauză.
Reprezentantul intimatelor – reclamante M. A., M. A.-E. și S. A.-E., domnul avocat Toia P., solicită respingerea ambelor recursuri declarate în cauză.
Cu privire la recursul declarat de recurentul – pârât M. București, solicită să fie respins ca nefondat, cu mențiunea că au solicitat prin cererea introductivă de instanță soluționarea pe fond a notificării formulate în baza Legii 10/2001, urmare refuzului nejustificat al Municipiului București prin Primarul General de a soluționa notificarea formulată în termenul legal stabilit de art. 25 alin.1 din Legea nr.10/2001.
Instanța de fond a stabilit despăgubirile aferente imobilului, care nu este posibil să fie restituit în natură, ținând cont de dispozițiile Legii nr.10/2001, ținând cont de culpa recurentului Municipiului București prin Primarul General prin faptul că deși dosarul era complet, existau diverse solicitări, rezultând culpa vădită a recurentului cu aplicarea art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, instanța de fond a soluționat pe fond notificarea și a stabilit pe baza probelor administrate, că imobilul nu poate fi restituit în natură, în aplicarea art. 10 alin.8 și 9 din Legea nr.10/2001 și a trecut la stabilirea valorii despăgubirilor, pe baza unei expertize evaluatorii realizate de un expert autorizat conform legii.
Instanța de fond nu a încălcat dispozițiile legii speciale, ci a făcut o aplicare în litera și spiritul legii.
Cu privire la recurenta – pârâtă C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, învederează că aceasta trebuie înlăturată de la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se află în culpă, dosarul administrativ nefiindu-i transmis.
Culpa aparținându-i M. București fiind trebuie obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Depune la dosar concluzii scrise și chitanța privind achitarea onorariului de avocat.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1716/14.10.2011 pronunțată de către Tribunalul București-Secția a-III-a Civilă, a fost admisă cererea formulată de S. A.- E., M. A.- E. și M. M. în contradictoriu cu M. BUCUREȘTI prin Primarul General, și STATUL ROMÂN prin C. C. pentru Stabilirea
Despăgubirilor, a fost obligată pârâtul M. București prin Primar General la emiterea unei dispoziții privind acordarea de despăgubiri pentru reclamanți, reprezentând valoarea imobilului compus din teren și construcție, situat în .. 21 București, sector 5, în valoare totală de 76577euro (din care 33.006 euro contravaloare construcție și_ euro contravaloare teren) în echivalent lei la data plății.
În motivarea sentinței s-au reținut următoarele:
Prin notificarea înaintata sub 3003/27.09.2001, transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București, făcând obiectul dosarului nr._, au solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, .. 21, sector 5, imobil compus din teren în suprafață de 100 mp și construcție, preluat în mod abuziv.
Până la data introducerii prezentei acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de către intimata, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.
In speță este cert dovedit că reclamantul și-a îndeplinit obligația impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a notifica unitatea deținătoare în vederea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios, notificarea fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 (art. 23 după republicarea din septembrie 2005 a legii), se regăsesc în copie la dosarul cauzei.
Cu toate aceste demersuri, unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea formulată de reclamanți, lăsând să treacă nejustificat 5 ani de la înregistrare.
Conform prevederilor art. 25 alin.1 din Legea nr.10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. De asemenea, conform art. 26 alin. 1 din același act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Instanța reține în cauză incidența Deciziei în interesul legii a ÎCCJ nr. 20/2007, prin care s-a statuat că „ În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și al art. 329 din Codul de procedură civilă, se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și se decide că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.”
Se impune sublinierea că decizia menționată a fost pronunțată după . Legii nr. 247/2005 ( titlul VII, privind
regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor
preluate în mod abuziv ), astfel încât susținerile din notele scrise ale pârâtei reclamante referitoare la acest act normativ nu pot fi avute în vedere, instanța judecătorească fiind abilitată a dispune asupra cererii, iar reținerea unei competențe exclusive în acest sens în favoarea Comisiei Centrale ar echivala cu o limitare gravă a liberului acces la justiție, cu încălcarea prevederilor art. 6 din CEDO și art. 21 din Constituția României.
Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, iar în acest refuz trebuie cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.
A considera că acțiunea în justiție formulată de persoanele îndreptățite pentru a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă în condițiile în care unitatea deținătoare nu le-a rezolvat în termenul legal notificarea înseamnă nu doar nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, dar și obstrucționarea persoanelor îndreptățite la redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și, să fie practic, la discreția persoanelor juridice deținătoare, ceea ce echivalează cu o îngrădire a liberului acces la justiție, garantat atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In cauză, raportat la înscrisurile depuse în dovedirea notificării, reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite, în înțelesul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau prin echivalent, în condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă.
Dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, în patrimoniul părinților săi, s-a făcut. Imobilul situat în București, .. 21, sector 5, compus din teren și construcție, a fost dobândit de autorii acestora, G. N. și G. N., în baza actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5 65/06.02.1956 de notariatul de Stat București, Biroul Lenin.
Imobilul a fost preluat de stat in baza Decretului de expropriere nr. 151/1989, primind despăgubiri conform procesului-verbal nr. 1002/18.12.1989 în sumă de_ lei, din care pentru terenul în suprafață de 108 mp, suma de 270 ROL.
Potrivit dispozițiilor art. 23 din legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat al persoanei juridice, precum și, după caz, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, se pot depune până la data soluționării notificării.
Pentru a se dovedi calitatea de moștenitor a reclamantei, a fost depuse de către reclamant acte de stare civil și certificatel de moștenitor. La decesul autorilor G. N., în anul 1978 și G. N., în anul 1985, conform certificatului de moștenitor nr. 1300/04.12.1985, au rămas ca moștenitori reclamantele, S. A. E., M. M. și fratele acestora GHITESCU P..
Imobilul a fost stăpânit de aceștia, respectiv S. A. E., M. M. și G. P., în cote de câte 1/3 fiecare, până în anul 1989, când, în baza Decretului nr. 151/_, imobilul de la adresa mai sus menționată, compus din teren în suprafață de 108 mp și construcție în suprafață utilă de 62,55 mp, a trecut în mod abuziv în proprietatea statului. In urma exproprierii, s-au acordat despăgubiri în valoare de 31.977 ROL, din care pentru terenul în suprafață de 108 mp, suma de 270 ROL.
In anul 1996 a decedat și numitul G. P., iar ca moștenitori au rămas, conform certificatul de moștenitor nr. 88/25.02.1997 rectificat conform încheierii de rectificare nr. 1305/21.02.2006, M. A. E. (născută G.), G. E. și G. F. Vicu.
Pe parcursul procesului a decedat M. M., rămânând moștenitori, conform certificatului de calitate nr. 17/05.07.2011 M. A., aceasta înțelegând să continue procesul început de autoarea sa.
Potrivit prevederilor Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2005, în aplicarea art. 22 actual 23 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înțelege actele juridice care atestă calitatea de moștenitor, respectiv certificate de moștenitor, testamente, acte de stare civilă, care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, așadar față de aceste dispoziții legale pentru dovedirea calității de moștenitor, cei îndreptățiți își pot dovedi această calitate nu doar prin depunerea la dosar a unor certificate de moștenitor, ci și, prin depunerea actelor de stare civilă care să facă dovada rudeniei sau filiației cu fostul proprietar.
Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, prevăd că de dispozițiile Legii nr. 10/2001, beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar succesibilii, care după data de 06.03.1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunii, pentru bunurile ce se solicită a fi restituite, în temeiul Legii nr. 10/2001, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, beneficiază ceilalți moștenitori care au formulat notificarea.
Or, și aceste dispoziții legale vin în sensul celor arătate anterior, cererea de restituire având valoarea de acceptare a succesiunii fostului proprietar, decedat, iar calitatea de rudenie sau filiație poate fi făcută prin depunerea de acte de stare civilă, iar în cauză nefăcându-se dovada dezbaterii succesiunii defunctului, fost proprietar de la care imobilul a fost naționalizat, pana in prezent si cum moștenitori nu si-au contestat calitatea de moștenitor, nu li se poate retine decât calitatea de moștenitor, notificarea formulata având valoare de acceptare a succesiunii.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, având ca obiectiv evaluarea imobilului s-a stabilit că valoarea imobilului compus din teren și construcție, situat în .. 21 București, sector 5 este în sumă totală de_ euro (din care 33.006 euro contravaloare construcție și_ euro contravaloare teren).
Prin raportul de expertiză tehnică topografică s-a stabilit că imobilul nu poate fi restituit în natură, fiind afectat de detalii de sistematizare și elemente de utilitate publică: parcare auto, trotuar, spațiu verde, alee acces . considerentele de fapt și de drept arătate nu se poate reține decât calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii, fie în natură, în măsura în care imobilul se mai află în posesia unității deținătoare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Având cele arătate, tribunalul a constatat cererea întemeiată și a admis, în sensul că a obligat pârâta M. București prin Primar General la emiterea unei dispoziții privind acordarea de despăgubiri pentru reclamanți, reprezentând valoarea imobilului compus din teren și construcție, situat în .. 21 București, sector 5, în valoare totală de 76577euro (din care 33.006 euro contravaloare construcție și_ euro contravaloare teren) în echivalent lei la data plății.
Împotriva sentinței pronunțată de tribunal, au declarat recurs pârâtele C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și M. București prin Primarul General.
I.În motivarea recursului declarat de pârâtul M. București prin Primarul General, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, acesta a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul nemotivării acesteia în ceea ce privește propunerea de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent pe numele reclamantelor a imobilului situat in București .. 21 București, sector 5.
În speța, hotărârea pronunțata in soluționarea fondului nu conține insa argumentele de fapt si de drept care au justificat adoptarea acestei soluții, în opinia recurenților fiind inexistentă motivarea instanței de fond in ceea ce privește acordarea de masuri reparatorii cu propunerea efectiva a unui cuantum valoric.
Instanța de judecata in considerentele hotărârii pronunțate pe lângă prezentarea situației de fapt, face trimitere la texte de lege pe care daca le-ar fi si pus in aplicare in speța de fata soluția ar fi fost cu totul alta.
Atât în considerente, cât și în dispozitiv, instanța de judecata doar dispune, fără a arăta care sunt motivele de fapt si de drept care au format convingerea acesteia, fiind lesne de observat că motivarea lipsește, considerentele fiind practic un dispozitiv mai pe larg, motivarea fiind inexistentă.
O altă critică adusă hotărârii instanței de fond este faptul că instanța a încălcat atât prevederile legale ce guvernează materia restituirii proprietarilor dar și îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit art. 25 din Legea nr.1 0/2001, republicata cu modificările si completările ulterioare, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligata sa se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivata, asupra cererii de restituire în natura.
Ceea ce Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. XX/2007 a înțeles să sancționeze a fost tocmai conduita culpabila a celui care trebuia sa soluționeze notificarea si care nu si-a îndeplinit obligația prevăzuta de textul de lege mai sus citat. Voința instanței supreme a fost aceea de a se soluționa notificările într-un termen rezonabil si de aceea a apreciat ca, instanțele judecătorești, în virtutea plenitudinii lor de jurisdicție pot analiza pe fond pretențiile persoanelor ce se considera îndreptățite si pot pronunța o hotărâre prin care sa oblige unitatea deținătoare/entitatea investita cu soluționarea notificării ca prin decizie/dispoziție sa acorde anumite masuri reparatorii.
În opinia recurentului, instanța de fond era obligată să se limiteze la analizarea fondului pretențiilor reclamantelor si constatând refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea să o oblige pe aceasta la acordarea de masuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Recurentul pârât a susținut că instanța de fond a încălcat atât atribuțiile ce-i reveneau potrivit Deciziei nr. XX/2007 dar si dispozițiile art. 16 din Legea nr.247/2005 care prevăd că stabilirea cuantumului despăgubirilor cade în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Practica judiciara creata la nivelul instanțelor (de exemplu decizia nr.8327/15.10.2009 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție) a statuat în numeroase rânduri ca este rolul si obligația organelor statului, ca în respectarea dispozițiilor art.6 si art. I din Protocolul adițional la CEDO sa-si construiască un mecanism apt sa asigure în mod eficient si la timp executarea hotărârilor judecătorești, prin care se consacra drepturi civile persoanelor fizice. Chiar daca CEDO a constatat în mai multe cauze împotriva României că fondul Proprietatea este nefuncțional, asta nu înseamnă că trebuie suprimata procedura prevăzuta de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ci dimpotrivă instanțele sunt datoare sa respecte voința legiuitorului, întrucât nu se aduce atingere nici plenitudinii de competenta a instanțelor judecătorești si nici nu constituie o încălcare a prevederilor art.6 din CEDO.
Legea nr. 247/2005 a scindat în doua procedura administrativa de acordarea a masurilor reparatorii, în sensul ca, în fata unității deținătoare se emite doar decizie sau dispoziție prin care se propune acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior, la C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor se stabilește valoarea finala a despăgubirilor si se emite titlul de despăgubiri.
Înalta Curte de Casație si Justiție a reliefat faptul ca procedura în fata fondului este o procedura execuțională care intervine după ce prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, dreptul este stabilit. Nici o etapa a procedurii administrative nu capa controlului instanțelor de judecata, aceasta având plenitudine de competenta în funcție de etapa procedurii de restituire sau de acordarea a masurilor reparatorii prin echivalent.
În speța de fata, competenta instanței de fond era limitată la prima etapa a procedurii administrative si anume la a stabili daca reclamantele își probează pretențiile si puteau beneficia de anumite drepturi, fără însa a te cuantifica si a stabili o obligație de plata. Competenta de a stabili întinderea dreptului aparține Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar în cazul în care persoana îndreptățită este nemulțumita se poate adresa instanței de contencios administrativ. Procedând la cuantificarea dreptului si la stabilirea unei obligații de plata, instanța de fond s-a substituit practic în atribuțiile instanței de contencios administrativ încălcându-și astfel competentele funcționale.
In procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001 coroborata cu prevederile Titlului VII din Legea nr._ M. București nu are obligația legala de a stabili o anumita suma ca măsura reparatorie, ci doar de a propune acordarea despăgubiri lor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, analizarea si stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, revenind instituției competente - C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. 2 Titlul VII din Legea nr._, iar daca va fi nemulțumită de suma acordata partea poate sa conteste în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, decizia comisiei.
În același sens, sunt si dispozițiile O.U.G. nr. 81/28.06.2007, prin care se reglementează procedura și modalitățile de despăgubire efectivă pentru imobilele preluate în mod abuziv.
În conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr.81/2007, în baza deciziilor emise de către C. Centrala si a opțiunilor persoanelor îndreptățite, Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților va emite un titlu de conversie si/sau un titlu de plata, conform legii. Atât timp cât nu s-a finalizat aceasta procedura nu se poate ajunge la concluzia încălcării vreunui drept al reclamantelor.
Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă contestația formulata ca urmare a înregistrării unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001. Or, instanța nu putea obliga intimata sa facă altceva decât ar fi putut face conform dispozițiilor acestei legi.
În ceea ce privește C. C. de Stabilire a Despăgubirilor, în cazul în care va constata ca această Comisie întârzie sa-i stabilească despăgubirile concrete care i se cuvin, reclamantele o pot chema pe aceasta în judecata.
Referitor la nesoluționarea în termen a notificării anterior apariției Legii nr. 247/2005, aceasta se coroborează si cu pasivitatea reclamantelor. Practica CEDO nu poate fi interpretată, în sensul obligării unei instituții să îndeplinească obligații care potrivit legii sunt de competenta altei instituții.
Soluționând pe fond acțiunea, conform prevederilor obligatorii cuprinse în decizia nr. XX/19.03.2007 instanța era obligată să aibă în vedere și dispozițiile obligatorii ale aceleași instanțe cuprinse in decizia nr.52/2007 pronunțata tot in recursul în interesul legii, potrivit căreia, prevederile cuprinse în art. 16 si următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativa pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării in vigoare a legii, contestate in termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005.
În opinia recurentului, instanța de fond a fost într-o gravă eroare si nu poate să înlăture susținerile acestora din notele scrise pe considerentul ca decizia menționata a fost pronunțata după . Legii nr. 247/2005.
In cauza, nu exista însă o decizie emisa care sa soluționeze faza administrativa, acesta fiind si considerentul pentru care partea a înțeles să uzeze de dispozițiile deciziei nr. XX/2007.
Recurentul a precizat că, dacă reclamantele nu sunt in măsura sa obțină masuri reparatorii reale si efective nu este imputabil Municipiului București si nu trebuie in niciun caz sa conducă la obligarea Municipiului București la plata de despăgubiri bănești integrale, in condițiile in care legea nu prevede aceasta obligație in sarcina recurentului, iar notificarea a fost soluționata ., fără a fi încălcat termenul in care trebuie soluționata notificarea, nefiind așadar vorba despre un refuz nejustificat în cauză ( nefiind un debitor cu obligația de a acorda despăgubiri in baza celor invocate art.1073 cod civil așa cum reiese din motivarea reclamantei).
În final, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.
II.În motivarea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor se arată că sentința civilă nr. 176/14.10.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, este netemeinică și nelegală, în temeiul art. 299 și urm., art. 304 pct. 9 și 3041 Cod de procedură civilă.
Recurenta a criticat soluția instanței de fond, în sensul că a stabilit valoarea despăgubirilor pentru imobilul solicitat de către reclamante, în condițiile în care, după . Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cuantumul măsurilor reparatorii se stabilește numai în cursul procedurii administrative prevăzută de actul normativ amintit.
În cuprinsul Capitolului V Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este reglementată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 1 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, "prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată.
Această procedura administrativă presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor, aceasta etapă fiind prevăzută de dispozițiile art.16 alin. 1 și 2 Capitolul V Titlul VII, modificat și completat prin O.U.G nr.81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării și etapa evaluării, etapă în care, dacă după analizarea dosarului se constată că, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către C. C. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlul în condițiile prevăzute de pct.26 din O.U.G nr._, prin care este introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr.247/2005, Capitolul V, Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire".
Pe cale de consecință, parcurgerea etapelor enunțate mai sus implică soluționarea unei notificări formulate în temeiul Legii nr.10/2001, de către entitatea investită cu soluționarea notificării/unitatea deținătoare, iar ulterior finalizării procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale.
Adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație, întrucât, adoptarea acestui act normativa scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii: cea prevăzuta de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent compensare cu alte bunuri sau servicii), îI reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară; procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind ca efectele O.U.G. nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioada de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită optează pentru încasarea unei sume în numerar, în aceasta limită.
Procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, însă nu înainte de transmiterea acestora, însoțite fiind de întreaga documentație ce a constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII.
În acest context, recurenta învederează că procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În opinia recurentei, nu intră în atributul instanței să stabilească valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură, ci, potrivit reglementării cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificata Legea nr. 10/2001, C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor este cea care stabilește cuantumul formei de despăgubire, la pronunțarea unității deținătoare imobilului, care emite o dispoziție în acest sens, pe care o înaintează Secretariatului Comisiei.
Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - Titlul VII a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată o entitate competentă, respectiv C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ, motiv pentru care recurenta apreciază că nici o altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar în principiu n-ar putea desigur să completeze sau să schimbe măsurile legislative existente. devenind astfel "Iegiuitor pozitiv".
Cu privire la măsurile reparatorii ce se stabilesc, potrivit Legii nr. 10/2001, recurenta subliniază că, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, republicată, prin Titlurile I și VII ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, potrivit art. 1, alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În privința măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubiri lor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, recurenta subliniază faptul că acestea se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării.
Nu în ultimul rând, recurenta a învederat că dosarele de despăgubire nu sunt transmise direct Comisiei Centrale, ci ulterior acordării avizului de legalitate de către instituția prefecturii, așa cum a fost prevăzut în dispozițiile art. 16 alin. 21 și 22 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cu privire la valoarea stabilită de instanță ce se va acorda în echivalent lei la data plății, recurenta subliniază faptul că, în varianta actuală legislativă, pe care și Tribunalul București trebuia să o aibă în vedere în pronunțarea sentinței civile amintite, C. C. emite titlul de despăgubire iar, ulterior, titularul își valorifică acest titlul în condițiile O.U.G nr.81/2007.
Emiterea titlului de despăgubire în echivalent lei la data plății nu poate fi făcută, întrucât plata despăgubirilor constituie o etapă ulterioară emiterii titlului de despăgubire de către C. C..
Recurenta-pârâtă a criticat sentința tribunalului și legat de obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că nu aceasta a căzut în pretenții, arătând că prin dispozitivul sentinței recurate, M. București prin Primarul General a fost obligat la emiterea dispoziției motivate, și nu C. C..
Mai mult decât atât, reclamantele nu au precizat nici o pretenție cu privire la C. C., aceasta din urmă fiind chemată în judecată pentru opozabilitate.
În drept au fost invocate dispozițiile H.G. nr.361/2005, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 10/2001, republicată, OUG nr. 4/2012, aprobată prin Legea nr.117/2012, art. 299, 304 pct. 9, 3041 din Codul de Procedură Civilă, Legea nr.247/2005, O.U.G. nr.81/2007.
Analizând recursurile declarate în cauză, din prisma criticilor formulate și a motivului de recurs invocate de către recurenți, respectiv dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, se constată că sunt fondate criticile, pentru următoarele considerente:
Prima critică formulată de către M. București prin Primarul General, în cuprinsul motivelor de recurs referitoare la nemotivarea hotărârii pronunțate de către prima instanță, este nefondată, având în vedere că sentința atacată respectă dispozițiile art.261 din Codul de Procedură, cuprinzând argumentele și raționamentul juridic care a determinat soluția pronunțată și menționată în dispozitiv, așa cum rezultă din considetrentele hotărârii.
Faptul că recurentul este nemulțumit de soluția pronunțată de către prima instanță nu echivalează cu lipsa motivării de natură a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.5 din Codul de Procedură Civilă.
Pentru considerentele expuse, va constata că este nefondată prima critică formulată.
Cu privire la cea de-a doua critică formulată de către recurentul M. București prin Primarul General referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, instanța de recurs că această critică este menționată și în cuprinsul recursului formulat de către Statul Român prin C. C. de Stabilire a Despăgubirilor, fiind prima critică a acestuia.
Pe cale de consecință, instanța de recurs va analiza împreună criticile formulate de către cei doi recurenți, pe care le consideră întemeiate, pentru următoarele considerente:
Prima instanță a analizat temeinicia notificării nr3003/2001 formulate de către intimații-reclamanți din prisma dispozițiilor Legii nr.10/2001, statuând asupra calității de persoană îndreptățită în raport de dispozițiile art.3 și 4 din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data de 25.11.2010, asupra calității de proprietar cu privire la imobilul naționalizat și cu privire la împrejurarea dacă imobilul se încadrează în obiectul de reglementare a dispozițiilor art.1 și 2 din Legea nr.10/2001.
După ce prima instanță, a statuat că imobilul a fost preluat abuziv, intimații-reclamanți au calitatea de persoane îndreptățite, a apreciat, în conformitate cu dispozițiile art.7 din Legea nr.10/2001 în forma în vigoare la data de 25.11.2010, dacă există posibilitatea restituirii în natură sau acordarea de măsuri reparatorii.
Prima instanță, în conformitate cu art.7, 10 și 11 din Legea nr.10/2001, a constatat că suprafața de teren nu poate fi restituită în natură, fiind afectată de lucrări de utilitate publică și a dispus obligarea M. București, prin Primarul General să emită o dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii. Prima instanță a dispus ca măsurile reparatorii să fie stabilite potrivit evaluării efectuată prin raportul de expertiză întocmit de către expertul.
Instanța de recurs constată că prima instanță a respectat decizia în interesul legii nr.XX/2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece a soluționat pe fond notificarea formulată și, în consecință, a statuat asupra calității de persoană îndreptățită, asupra calității de proprietar a autorilor intimaților-reclamanți și asupra modalității de repararea, respectiv prin natură sau prin echivalent.
Însă, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor în funcție de raportul de expertiză efectuat în cauză au fost eludate dispozițiile art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, precum și decizia în interesul legii nr. 20, nr.52/2007 și nr.27/2011 pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, conform deciziei nr. XX/2007 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit obligația instanței de judecată de a soluționa fondul notificării, adică de a se pronunța cu privire la calitatea de persoană îndreptățită, posibilitatea de restituire în natură sau în echivalent și obligativitatea unității deținătoare de a înainta propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare, întemeiată în drept pe decizia nr. XX/19.03.2007 nu se confundă însă cu obligația instanței sesizată cu o astfel de cerere de a stabili întinderea despăgubirilor și de a le acorda efectiv prin hotărâre.
În cazul unei astfel de contestații, instanța poate stabili numai existența dreptului de despăgubire, nu și întinderea acestuia.
Prima instanță trebuie să aibă în vedere și obligativitatea deciziei nr. 52/2007, pronunțată ulterior decizia nr. XX/19.03.2007 prin care s-a stabilit că: "deciziile sau dispozițiile, care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost investite cu o cale de atac legal exercitată” în raport de prevederile art. 24 (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
De asemenea, instanța de recurs va invoca și decizia în interesul legii nr.27/2011, prin care se statuează că: „ 1.acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă. 2. Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Instanța de recurs învederează că, în cuprinsul considerentele deciziei în interesul legii menționate, s-a reținut că „prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C. C. de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C. C. de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză M. A. și alții împotriva României (paragraful 115)”.
În raport de deciziile în interesul legii menționate, instanța de recurs reține că prin adoptarea Legii nr. 247/2005 procedura de restituire a imobilelor naționalizate a fost scindată în două etape distincte obligatorii:
1. cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară și
2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind ca efectele OUG nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioada de 2 ani prin OUG nr. 62/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită optează pentru încasarea unei sume în numerar, în aceasta limită.
Procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată, de îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, însă nu înainte de transmiterea acestora, însoțite fiind de întreaga documentație ce a constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII.
Procedura administrativă amintită prevede emiterea titlului de despăgubire de către C. C., iar ulterior formularea unei opțiuni de către titularul titlului de despăgubire, potrivit art. 181 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În cazul de față, Tribunalul București, în mod greșit a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită o dispoziție motivată cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, în condițiile în care numai după emiterea titlului de despăgubire de către C. C. titularul acestuia va putea opta pentru valorificarea acestui titlu fie prin plata în numerar fie prin acțiuni la Fondul Proprietatea.
Instanța de recurs învederează că există obligativitatea de a respecta procedura de plata a despăgubirilor reglementată de dispozițiile Legii nr.247/2005.
Ca efect al sentinței pronunțate de către Tribunalul București s-a născut, în mod
efectiv, un drept de creanță în patrimoniul intimații-reclamanți, în temeiul Legii nr.10/2001. În lipsa soluționării cauzei, de către Tribunalul București, reclamanții nu puteau invocat nici un drept de creanță, ci doar dreptul de a le fi analizată temeinicia notificării depuse. Modalitatea de valorificare a acestui drept de creanță se poate realiza în condițiile art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005.
Astfel, instanța de recurs învederează că a fost stabilit dreptul părții la obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent, ca o consecință a imposibilității de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, însă cuantumul despăgubirilor nu se va calcula de către instanța de judecată, ci de către autoritățile abilitate.
De asemenea, instanța de recurs învederează că nu se încalcă părții dreptul de acces la un tribunal, care este protejat prin art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanța de judecată a statuat asupra temeiniciei cererii formulate, a stabilit că reclamanții au dreptul la despăgubiri și că acestea vor fi acordate în condițiile legii speciale.
Chiar dacă nu se stabilește suma exactă, acest drept stabilit intră sub incidența art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prezenta hotărâre recunoaște în patrimoniul intimaților -reclamanți un interes patrimonial (drept de creanță) apărat de art.1 din Protocolul 1, iar neexecutarea acesteia constituie o ingerință, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol ( în acest sens s-a pronunțat și CEDO-paragraful 180 și 182 din cauza M. A. și alții împotriva României).
Nestabilirea cuantumului exact al despăgubirii nu poate fi considerată o nesoluționare pe fond a cauzei, deoarece indicarea acestuia reprezintă o operație, care a fost stabilită de către legiuitor în sarcina Comisiei de Stabilire a Despăgubirilor.
Posibilitatea statului de a reglementa această modalitate de stabilire a despăgubirilor este recunoscută de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind reiterată în cauza M. A. și alții împotriva României (paragrafele 162-169), prin care se recunoaște posibilitatea statelor membre de a adopta măsurile legislative necesare pentru stabilirea despăgubirilor, aferente imobilelor naționalizate.
Stabilirea despăgubirilor de către C. din cadrul Secretariatului General se circumscrie dreptului statului de a reglementa o anumită modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Oricum, ca urmare a modificărilor aduse Legii nr.247/2005, se constată că reclamanții au posibilitatea, în conformitate cu art.18/1 din Titlul VII, să obțină titluri de plată în numerar până la concurența sumei de 500.000 lei. Dacă valoarea imobilului naționalizat (construcție demolată și teren) depășește suma de 500.000 ron, pentru diferență se pot obține titluri de despăgubire, constând în acțiuni emise la Fondul Proprietatea. Se învederează că, în prezent, Fondul Poprietatea a fost listat la bursă, astfel încât nu se mai pot reține susținerile recurenților cu privire la acest aspect.
De asemenea, Curtea învederează că procedura de valorificare a dreptului de creanță trebuie urmată cu respectarea dispozițiilor legale, așa cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa recentă
În acest sens a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. împotriva României care a învederat în paragrafele 31-32 că reclamantul avea obligația să urmeze procedura instituită de legislația internă, respectiv Legea nr.247/2005, în vederea obținerii despăgubirilor, parțial în numerar, parțial în acțiuni la Fondul Proprietatea.
În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție care prin decizia civilă nr.99/2009, a învederat că „Urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr.10/2001, prin Legea nr.247/2005, entitățile deținătoare nu mai au competența de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci de a emite o decizie cu propunerea acordării de măsuri reparatorii în situația îndeplinirii condițiilor legale și depunerii actelor doveditoare, conform dispozițiilor art.29 alin.(3) din Legea nr.10/2001 republicată.Dispozițiile legale menționate sunt exprese și în ceea ce privește modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, această competență revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care va emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde și cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubiri”, precum și decizia civilă nr.8327/15.10.2009, pronunțată de către Înalta Curte de Casație.
Având în vedere toate considerentele expuse, instanța de recurs va constata că sunt fondate criticile formulate de către ambele recurente cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005.
În ceea ce privește ceea de-a doua critică formulată de către recurentul Statul Român prin C. C. de Stabilire a Despăgubirilor refreritoare la obligația sa de plată a cheltuielilor de judecată, instanța de recurs constată că este fondată, având în vedere că obligația de soluționare pe fond a notificării revenea M. București prin Primarul General, în calitate de unitate notificată, motiv pentru care va înlătura obligația acestui recurent de la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru motivele expuse, considerând întemeiate criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art.16 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea, în conformitate cu art.312 din Codul de Procedură Civilă, va admite recursuri formulate de recurenții-pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și STATUL ROMÂN PRIN C. C. DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței civile nr. 1716/14.10.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M. A., M. A. E. și S. A. E., va modifica în parte sentința civilă recurată, în sensul că va înlătură mențiunea privitoare la cuantumul despăgubirilor, urmând ca acestea să fie calculate și achitate conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și va înlătură obligarea recurentei-pârâte C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor de la plata cheltuielilor de judecată din faza procesuală a primei instanțe. De asemenea, va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor și M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1716/14.10.2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți M. A., M. A. E. și S. A. E..
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul că:
Înlătură mențiunea privitoare la cuantumul despăgubirilor, urmând ca acestea să fie calculate și achitate conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Înlătură obligarea recurentei-pârâte C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor de la plata cheltuielilor de judecată din faza procesuală a primei instanțe.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.09.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Z. D. C. S.-M. A. M.
GREFIER
D. L.
Red. ZD
Tehnored. CG – 2 ex
02.10.2012
Jud. fond I. N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 58/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare mobiliară. Decizia nr. 65/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
