Pretenţii. Decizia nr. 236/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 236/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-06-2012 în dosarul nr. 236/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 236A
Ședința publică de la data de 08.06.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
GREFIER - D. L.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantul reclamant V. V. – cu domiciliul ales la C.. Av. C.- R. P. din București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 1199/08.07.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți T. L. – domiciliul ales la E. I. din București, ..19, sector 2, T. M. – domiciliat în București, ..18-22, ..3, sector 1 și E. I. – cu sediul în București, ..19, sector 2 cauza având ca obiect ”pretenții – daune”.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 25.05.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a oferi părților posibilitatea depunerii concluziilor scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 01.06.2012 și ulterior la data de 08.06.2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 29.11.2006, sub nr._, reclamantul varujan V. a chemat în judecată pe pârâții L. T., M. T. și E. I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la repararea prejudiciului moral cuantificat la suma de 300.000 euro la cursul BNR din ziua plății, cauzat prin faptele ilicite ale pârâților care au editat și publicat articole denigratoare și defăimătoare la adresa sa în edițiile din datele de 27.10.2006, 28.10.2006, 29.10.2006, 30.10.2006, 31.10.2006, 05.11.2006, 06.11.2006, 07.11.2006 și 09.11.2006 ale cotidianului Jurnalul Național editat de E. I. precum și prin opiniile exprimate de aceștia în mass-media.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că la data de 27.10.2006 pârâtul L. T. a publicat un articol de presă în cotidianul Jurnalul Național, prin care l-a acuzat că a desfășurat activități de poliție politică și că ar fi fost „informator al securității”. Ulterior acestui articol a urmat o rafală de articole ale acestui autor prin care a fost denigrat sistematic, acestea constituind o adevărată campanie de presă, fapt care a condus la deteriorarea imaginii sale politice și la pierderea credibilității sale pe plan intern și internațional, credibilitate care era esențială pentru exercitarea funcției de comisar european pentru care fusese nominalizat.
Reclamantul a mai arătat că aceste articole au fost publicate într-un moment important al carierei sale politice, având rolul de a-l discredita și defăima nejustificat și au produs prejudicii însemnate imaginii, credibilității și vieții sale private și politice.
Reclamantul a mai arătat că pârâtul M. T., în calitate de director al cotidianului Jurnalul Național, a tolerat și încurajat publicarea articolelor defăimătoare, a perpetuat confuzia între știre și părerea lui L. T. și nu a făcut nicio verificare a acestei știri, ignorând astfel obligațiile care îi reveneau în calitate de director al ziarului potrivit Legii nr. 3/1974 și normelor deontologiei profesionale jurnalistice.
Reclamantul a mai arătat că, ulterior, această informație falsă a fost menținută și accentuată sistematic, atât în articolul de presă menționat cât și în cele ce au urmat, „știrea” fiind promovată de către directorul cotidianului Jurnalul Național și prin mijloace audiovizuale (emisiunea „Sinteza Zilei” din data de 26.10.2006 a postului de televiziune Antena 3).
Reclamantul a mai arătat că informația pe care Jurnalul Național și L. T. au prezentat-o drept știre nu are corespondență în realitate, așa cum rezultă și din Decizia nr. 1479/07.11.2006 a CNSAS.
Reclamantul a prezentat extrase din emisiunea „Sinteza Zilei” din data de 26.10.2006, arătând că faptul ilicit cauzator de prejudicii constă în credibilizarea lui L. T. de către M. T. în cadrul acestei emisiune, precum și extrase din articolele incriminate.
Reclamantul a subliniat faptul că, în opinia sa, aceste fapte atrag răspunderea civilă delictuală a ziaristului colaborator L. T. conform dispozițiilor art. 76 și 90 din Legea nr. 3/1974 rep., coroborat cu art. 69 alin. 2 lit. j și art. 998-999 C.civ.; a directorului cotidianului Jurnalul Național M. T., conform dispozițiilor art. 32, 28, 77 alin. 1, 90 coroborate cu art. 69 alin. 2 lit. j din Legea nr. 3/1974 rep., art. 998-999 și 1000 C.civ.; și a editorului ziarului Jurnalul Național E. I., conform art. 30 teza finală din Legea nr. 3/1974 coroborat cu art. 90 din aceeași lege, art. 30 alin. 8 din Constituție și art. 998-999 și 1000 C.civ.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 30 alin. 6 și 8 și art. 31 din Constituția României, art. 998-999 și 1000 C.civ., art. 30, 32, 69 alin. 2 lit. j, 70, 76, 90 și 99 din Legea nr. 3/1974 republicată în B.Of. nr. 3/19.01.1978; Hotărârea Camerei Deputaților nr. 25/1994 și Hotărârea Senatului nr. 32/1994 de adoptare a Rezoluției nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Pârâții E. I. și M. T. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți, motivat de faptul că articolele în cauză au fost scrise și semnate de pârâul L. T., care este colaborator ocazional al ziarului Jurnalul Național, și nu angajat în calitate de ziarist al acestui cotidian, neavând nici un raport de prepușenie cu ziarul Jurnalul Național ori cu E. I.. Pe fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, arătând că în caseta ziarului s-a făcut mențiunea că articolele publicate aparțin în exclusivitate autorilor, ceea ce înseamnă că aceștia răspund personal pentru conținutul articolului.
Pârâții au mai arătat că politica generală a ziarului este de a da posibilitatea publicării tuturor știrilor și opiniilor de interes general, cu condiția ca acestea să nu înfrângă dispozițiile legale, ale moralei ori să atingă sensibilitățile publicului cititor.
Pârâții au mai arătat că prin articolele incriminate autorul nu a avut pe plan subiectiv nicio intenție de a ofensa persoana reclamantului, ci doar de a informa publicul larg despre securitatea comunistă. Autorul nu a dorit decât să aducă la cunoștința publicului, în baza dreptului de informare, fapte și împrejurări obiective cunoscute de el în baza funcției de conducere deținută în organele de securitate.
Pârâții au mai arătat că, chiar din desfășurătorul emisiunii TV în cauză rezultă că directorul M. T. a menționat doar credibilitatea lui L. T., fără a se pronunța asupra afirmațiilor făcute de acesta în articolele sale.
La solicitarea instanței, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor a comunicat ultimul domiciliu din țară al pârâtului L. T., precum și faptul că acesta figurează în evidențe cu mențiunea de emigrat SUA/1989 (adresa de la fila 66 din dosarul de fond).
În baza demersurilor proprii, reclamantul a indicat adresa de domiciliu din Statele Unite ale Americii a pârâtului L. T..
Deși citat conform Convenției de la Haga, 1965, privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin mica publicitate, pârâtul L. T. nu a formulat întâmpinare în primă instanță.
În primă instanță a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar ziarele în original conținând articolele incriminate, transcrierile acestora certificate pentru conformitate cu originalul, stenogramele emisiunilor TV.
Au fost acordate mai multe termene pentru administrarea probei cu interogatoriul pârâților M. T. și L., însă pârâții nu s-au prezentat în instanță în vederea luării interogatoriului, motiv pentru care prin încheierea din data de 12.05.2010 Tribunalul a constatat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 225 C.pr.civ.
A fost depus la dosar răspunsul pârâtei E. I. la interogatoriul administrat de reclamat – filele 323-326 și 335-336 din dosarul de fond.
Prin sentința civilă nr. 1199/08.07.2010 Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâților T. M. și E. I. și a respins acțiunea, ca neîtemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. T. și E. I. este neîntemeiată, deoarece reclamantul a precizat faptul că în privința Editurii I. răspunderea este una duală, respectiv atât cea pentru fapta proprie conform art. 998-999 C.civ., cât și cea pentru fapta altuia conform art. 1000 alin. 3 C.civ., iar în privința pârâtului M. T. răspunderea invocată este doar pentru fapta proprie, respectiv cea prevăzută de art. 998-999 C.civ.
Pentru a respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. T. și E. I., tribunalul a reținut și aplicabilitatea în drept a dispozițiilor art. 32, 28, 77 alin. 1, 90 coroborate cu art. 69 alin. 2 lit. j și art. 30 din Legea nr. 3/1974.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut faptul că la data de 27.10.2006 în paginile ziarului Jurnalul Național pârâtul L. T. a publicat un articol în cadrul căruia afirma „candidatul României pentru postul de comisar european, liberalul V. V. a fost recrutat la începutul anilor 80 de unul din ofițerii aflați direct în subordinea serviciului pe care L. T. l-a condus în cadrul Centrului de Informații Externe”.
Respectivul articol era publicat în cadrul unui întreg serial de analize pe tema fenomenului colaboraționist moștenit de la fostul regim, cauzat de decizia prezidențială de la acea vreme ca întreaga arhivă a fostului DSS și deci inclusiv CIE să fie transferată urgent la CNSAS.
Tribunalul a mai reținut, că, pe marginea acestui subiect au fost publicate ulterior datei de 27.10.2006 un întreg șir de articole semnate de același pârât, articole având ca scop principal prezentarea sistemului politic din România, a securității dinainte și după 1989 fiind „adevărate rechizitorii la adresa celor care au șantajat, manipulat și condus din umbră serviciile secrete pe scena politică.
Analizând întrunirea în cauză a cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale reglementată de art. 998-999 C.civ. coroborat cu art. 1000 alin. 3 C.civ. în persoana pârâților, Tribunalul a arătat că nu este îndeplinită condiția privind comiterea unei fapte ilicite, deoarece nu s-au administrat dovezi în sensul că pârâții L. T. și M. T. în exercitarea atribuțiilor lor (primul de colaborator al ziarului Jurnalul Național iar al doilea în calitate de director) au săvârșit fapte de natură a cauza un prejudiciu care să atragă necesitatea reparării acestora.
De asemenea, în examinarea vinovăției pârâtului L. T., tribunalul a apreciat că aceasta trebuie analizată prin prisma dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994, potrivit căruia orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, cu limitele legale impuse de paragraful 2 al acestui articol.
Tribunalul a mai reținut faptul că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul libertății de exprimare s-a făcut distincția între afirmarea unor fapte și a judecăților de valoare, în funcție de care urmează a se stabili și caracterul ilicit al faptelor imputate pârâților.
În privința judecăților de valoare, pentru ca acestea să se bucure de protecția art. 10 din Convenție, este necesar să se bazeze pe fapte exacte, în timp ce în privința afirmațiilor verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectul acestora, ci și atitudinea subiectivă a jurnalistului, buna credință tinzând să fie un criteriu pentru a se determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art. 10 din Convenție.
În acest sens, tribunalul a apreciat că afirmațiile pârâtului L. T. sunt de natură factuală, fiind făcute în contextul abordării unui subiect de interes public, scopul fiind acela de a informa cititorii interesați despre problemele sistemului politic din România, a securității dinainte și după 1989, demersul său jurnalistic nefiind determinat de existența vreunui interes personal sau de intenția de a leza imaginea reclamantului, astfel cum pârâtul a declarat expres în articolul publicat la 18.01.2007 în Jurnalul Național.
Mai mult, tribunalul a constatat că reclamantul nu a dovedit nici prejudiciul de imagine suferit, acesta ocupând în continuare funcții importante în Guvernul României – respectiv ministru de finanțe la acea dată, având acces la informații clasificate la nivel strict secret de importanță deosebită, la informații NATO, și nici legătura de cauzalitate dintre fapta incriminată și neocuparea funcției de comisar european.
Nefiind întrunite în cauză prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. 3 C.civ. coroborat cu art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamantul V. V..
În motivarea apelului, reclamantul a învederat următoarele critici de nelegalitate și netemeinicie:
I. Motive de apel întemeiate pe dreptul intern român:
Temeiul în drept al acțiunii, care constituie temei de drept și pentru motivele de apel, este reprezentat de normele constituționale și legale indicate la prima instanță, pentru răspunderea civilă delictuală a celor trei intimați-pârâți.
Sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale ale intimaților-pârâți: fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, legătură de cauzalitate.
Astfel, intimatul-pârât L. T. a publicat în ziarul "Jurnalul Național" o . articole în care afirmă explicit că apelantul-reclamant ar fi fost informator al fostei Securități a regimului comunist.
Este vorba despre o faptă ilicită, un delict civil, deoarece prin această afirmație falsă și denigratoare i se aduce atingere dreptului la onoare, reputație, imagine, nume, demnitate și viață privată.
Fapta este săvârșită cu vinovăție, intimatul-pârât având intenția de a face respectivele afirmații false și prevăzând că prin aceasta drepturile sale vor fi violate.
Apelantul-reclamant arată că prejudiciul suferit este moral, constând în lezarea valorilor reprezentate de viața privată, demnitate, onoare, reputație și propria imagine. În urma campaniei de denigrare, deși complet inocent, a fost nevoit să ia decizia de a-și retrage candidatura pentru funcția de comisar european, prima de acest gen deținută de un cetățean român după aderarea României la Uniunea Europeană, aspect ce ar fi reprezentat o evoluție extrem de importantă în cariera sa publică și politică.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu este evidentă.
Forma de răspundere civilă este răspunderea pentru fapta proprie.
La rândul său, intimatul-pârât M. T. nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, în calitate de director al ziarului "Jurnalul Național", de a nu permite exercitarea abuzivă a libertății de exprimare, permițând publicarea de către intimatul-pârât L. T. a seriei de articole conținând afirmația falsă și denigratoare că apelantul-reclamant ar fi fost informator al Securității comuniste, neefectuând nici un fel de verificare a faptelor cuprinse în respectivele articole. Mai mult, acest intimat-pârât, prin afirmațiile făcute la un post de televiziune și prin articole proprii publicate în respectivul ziar, a garantat seriozitatea intimatului-pârât L. T. și a afirmațiilor făcute de acesta. De asemenea, intimatul-pârât a permis publicarea, în ziarul al cărui director este, în aceeași perioadă, a unei serii de articole de susținere a afirmației false că apelantul-reclamant ar fi fost informator al Securității comuniste. Este vorba despre fapte ilicite, omisive și comisive.
Vinovăția există cel puțin sub forma culpei, întrucât intimatul-pârât a prevăzut rezultatele faptei sale.
Prejudiciul suferit este același.
Legătura de cauzalitate este evidentă.
Forma de răspundere civilă este răspunderea pentru fapta proprie.
În sfârșit, intimata-pârâtă . este editorul ziarului "Jurnalul Național", în care au fost publicate atât articolele intimatului-pârât L. T., cât și o . alte articole de credibilizare a informației false că apelantul-reclamant ar fi fost informator al Securității comuniste. Această intimată-pârâtă a permis publicarea, în ziarul pe care îl editează, atât a articolelor conținând afirmația falsă și denigratoare a intimatului-pârât L. T., cât și a articolelor de susținere ale intimatului-pârât M. T. și ale altor persoane, fără efectuarea de verificări minime privind adevărul și proba respectivei afirmații. Obligația de a efectua verificări jurnalistice și de a nu permite exercitarea abuzivă a libertății de exprimare aparține organelor de conducere ale persoanei juridice, iar fapta omisivă a acestora este fapta persoanei juridice înseși.
Fapta este săvârșită cel puțin din culpă, a creat același prejudiciu și există legătură de cauzalitate.
Sunt întrunite deci, condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
În egală măsură, intimata-pârâtă . răspunde și pentru fapta altuia, adică a prepușilor săi M. T. și L. T., deci pentru delictele civile săvârșite de aceștia.
Cu privire la delictele civile ale intimatului-pârât M. T., acesta este directorul ziarului "Jurnalul Național", deci raportul de prepușenie este evident.
Apelantul subliniază faptul că răspunderea civilă a editorului pentru fapta altuia are ca fundament nu numai dispozițiile clasice ale art. 1000 Cod civil, ci și pe acelea ale art. 30 alin. (8) din Constituție, care enumeră editorul printre subiectele cărora le aparține răspunderea civilă pentru informația adusă la cunoștința publicului.
Cu privire la existența unei mențiuni în ziar "Opiniile exprimate în articolele publicate aparțin în exclusivitate autorilor", față de care intimații-pârâți M. T. și . afirmă că îi exonerează de orice răspundere, apelantul-reclamant subliniază faptul că acest text are în vedere exclusiv faptul că opiniile din articole aparțin autorilor, iar în nici un caz faptul că răspunderea pentru acestea revine exclusiv autorilor.
În al doilea rând, această mențiune vizează in terminis "opiniile". Or, în cauză este vorba despre informații, afirmații de fapt, iar nu despre opinii, judecăți de valoare, diferența dintre cele două forme de exprimare fiind fundamentală. A contrario, afirmațiile de fapt, informațiile nu sunt avute în vedere de respectiva mențiune publicată în caseta ziarului.
În al treilea rând, o asemenea mențiune unilaterală nu poate avea valoare juridică și nu poate produce efectul juridic de a înlătura de la aplicare normele legale imperative privind răspunderea civilă în materie de presă, atât pentru fapta altuia, cât și pentru fapta proprie.
În al patrulea rând, redacția ziarului a intervenit în unele articole publicate, introducând titluri, supratitluri și intertitluri, așa cum rezultă din precizarea expresă "Titlurile și intertitlurile aparțin redacției", respectiv "Titlul, supratitlul și intertitlurile aparțin redacției" care figurează la sfârșitul articolelor defăimătoare ale intimatului-pârât L. T., publicate în edițiile din 30.10.2006 ("SIE a pierdut controlul asupra comisarului") și 07.11.2006 ("Lista lui L. T.") ale ziarului "Jurnalul Național".
În al cincilea rând, intimații-pârâți M. T. și . sunt chemați în judecată și pentru fapte proprii.
Pentru o prezentare detaliată a faptei ilicite, vinovăției, prejudiciului și legăturii de cauzalitate, apelantul-reclamant trimite și la argumentele expuse infra, în secțiunea referitoare la întemeierea apelului pe normele europene convenționale și jurisprudențiale în materia drepturilor omului.
În temeiul art. 1003 Cod civil, răspunderea pentru delictele civile săvârșite de intimații-pârâți este solidară.
Apelantul a mai arătat că prima instanță a omis să se pronunțe asupra probei cu martori solicitate de părți. Astfel, prin Încheierea din 02.04.2008 (fila 101 dosar prima instanță), instanța a prorogat discutarea admisibilității probei cu martori solicitate de părți după administrarea probelor cu înscrisuri și interogatoriu.
De asemenea, prima instanță a omis să se pronunțe asupra cererii apelantului-reclamant, formulată atât oral în ședință publică de judecată (Încheierea din 30.09.2009, fila 328 dosar prima instanță), cât și în scris (Concluziile scrise, fila 427 dosar prima instanță), de restituire a taxei de timbru achitate, ca urmare a declarării neconstituționalității dispoziției legislative privind plata taxei de timbru pentru stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice (Decizia Curții Constituționale nr. 778/12.05.2009, Monitorul Oficial nr. 465/06.07.2009).
II. Motive de apel întemeiate pe Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului:
Poziția apelantului-reclamant se întemeiază pe dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, privind dreptul la respectarea vieții private (care include dreptul la onoare, reputație, demnitate, propria imagine), corelate cu cele ale art. 10 parag. 2 din Convenție (privind limitele libertății de exprimare), interpretate în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În temeiul art. 11 și art. 20 din Constituție, aceste norme internaționale convenționale în materia drepturilor omului sunt direct aplicabile în dreptul intern (self executing) și au o valoare interpretativă constituțională (sunt incluse în blocul român de constituționalitate) și forță supra-legislativă.
Potrivit jurisprudenței de principiu și constante a Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (care este sursă a dreptului european al drepturilor omului, sursa convențională și sursa jurisprudențială alcătuind, potrivit principiului solidarității, un . și sursă a dreptului pozitiv român, având caracter obligatoriu, cu aceeași valoare ca și sursa convențională pe care o interpretează și aplică.
Sentința primei instanțe, deși pretinde că se întemeiază pe Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, citează o singură hotărâre a instanței europene și deformează în mod grav sensul normelor europene convenționale și jurisprudențiale în materia drepturilor omului, referitoare la libertatea de exprimare și la dreptul la respectarea vieții private.
Cauza de față pune problema rezolvării conflictului între dreptul la respectarea vieții private (al apelantului-reclamant) și libertatea de exprimare (a intimaților-pârâți), Niciunul dintre cele două drepturi nu este absolut, ci trebuie asigurat un just echilibru între ele.
1. Apelantul-reclamant a arătat că este perfect adevărat că, sub aspectul propriei vieți private și al libertății de exprimare a terților, apelantul-reclamant se află într-o situație specială. Astfel, el este om politic, titular al unui mandat electiv, deci se supune în mod conștient și voluntar unei cercetări atente din partea publicului și a presei și trebuie să dea dovadă de o mare toleranță față de criticile care îl privesc (Hot. CEDO 29.03.2005, Ukrainian Media Group c. Ucraina), limitele criticii admisibile fiind mult mai largi față de un om politic decât față de un simplu particular (Hot. CEDO 08.07.1986, Lingens c. Austria; Hot. CEDO 01.07.1997, Oberschlick c. Austria nr. 2).
Totuși, deși de dimensiuni reduse, dreptul la respectarea vieții private continuă să existe pentru personalitățile publice și să fie protejat pe terenul art. 8 din Convenție (Hot. CEDO 24.06.2004, Von Hannover c. Germania), dreptul la reputație, element al dreptului la respectarea vieții private, trebuind să fie și el protejat (Hot. CEDO 30.03.2004, Radio France și alții c. Franța; Hot. CEDO 22.10.2007, Lindon, Otchakovsky-Laurens și July c. Franța), inclusiv pentru oamenii politici, care sunt și ei îndreptățiți la protecția reputației (Hot. CEDO 26.02.2002, Dichand și alții c. Austria).
2. Apelantul-reclamant a arătat că este perfect adevărat că problema publicată în ziar, și anume calitatea de informator a unei persoane ocupând funcții publice, este o chestiune de interes public, iar aceasta se înscrie într-o dezbatere largă privind rolul persoanelor care au colaborat cu Securitatea comunistă în cadrul noului regim politic democratic.
Existența interesului public al dezbaterii (Hot. CEDO 06.02.2001, Tammer c. Estonia) nu justifică însă în niciun fel afirmații complet false, care impută fapte extrem de grave și ilegale (Hot. CEDO 30.03.2004, Radio France și alții c. Franța; Hot. CEDO 17.12.2004, Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca; Hot. CEDO 19.04.2001, Maronek c. Slovacia).
3. Apelantul-reclamant a arătat că jurisprudența Curții Europene face o netă distincție între opinie (judecată de valoare) și informație (afirmație factuaIă). Dacă informațiile sunt susceptibile de probă și trebuie să poată fi probate de cei în cauză, a cere proba unei judecăți de valoare violează exigențele art. 10 din Convenție (Hot. CEDO 08.07.1986, Lingens c. Austria).
Or, în concret, ne găsim fără putință de tăgadă în fața unei afirmații factuale, a unei informații, iar nu în fața unei opinii, a unei judecăți de valoare.
Astfel, în perioada 27 octombrie 2006 – 19 ianuarie 2007, intimatul-pârât L. T. a publicat, în ziarul "Jurnalul Național", condus în calitate de director de intimatul-pârât M. T. și editat de intimata-pârâtă ., următoarele 7 articole:
- 1) "V. a fost informator al Securității" (27.10.2006);
- 2) "SIE a pierdut controlul asupra comisarului" (30.10.2006);
- 3) "Lista lui L. T." (07.11.2006);
- 4) "Cazul V., punct și de la capăt" (16.01.2007);
- 5) "Cazul V., punct și de la capăt (II)" (17.01.2007);
- 6) "Cazul V., punct și de la capăt (III)" (18.01.2007);
- 7) "Cazul V., punct și de la capăt (IV)" (19.01.2007).
În aceste șapte articole, se fac următoarele afirmații:
- articolul nr. 1: "Candidatul României pentru postul de comisar european, liberalul V. V., a fost recrutat la începutul anilor "80 de către unul dintre ofițerii de informații aflați direct în subordinea serviciului pe care L. T. l-a condus în cadrul Centrului de Informații Externe"; procesul de verificare a arhivelor Serviciului de Informații Externe, preluate de la C.I.E., "nu putea decât să confirme statutul de informator al domnului V. V.";
- articolul nr. 2: "consideră că SIE, populat cu foștii săi colegi care știau despre V., ascunde adevărul"; ""poate cineva să-și imagineze că în cadrul mascaradei politice menite să dea opiniei publice impresia imparțialității, SIE avea să se dezică de avizul anterior privind noncolaborarea lui V. V. cu ClE, precursorul SIE?"; "o singură situație "salvatoare": aceea pentru cazul în care V. V., după decembrie 1989, intrând în colaborare activă cu SIE (indiferent de natura și titulatura acestei colaborări), serviciul este protejat de lege pe domeniul deconspirării intrând în categoria bazei de lucru active (curente)";
- articolul nr. 3: "Cazul V. V. constituie o dovadă indubitabilă în acest sens";
- articolul nr. 4: "trecutul (...) compromițător"; "legăturile lui V. V. cu fosta Securitate";
- articolul nr. 5: "deconspirarea trecutului"; "legătura lui V. V. cu structurile fostei Securități";
- articolul nr. 6: "descrierea circumstanțelor și a contextului în care a avut loc recrutarea lui V. V. de Centrul de Informații Externe (ClE)"; ""pe una dintre aceste căi avea să sosească și numele lui V. V."; "cadrul circumstanțial în care V. V. îndeplinea ab inito câteva condiții pentru a fi luat în atenție informativă"; "recrutarea a fost aprobată și realizată";
- articolul nr. 7: "existența documentelor privindu-l pe V. V."; "se mai întâmplă ca V. V. să-mi fi reținut atenția"; "sub aspectul trecutului său biografic, V. V. este departe de a fi un caz unic".
Prin urmare, este vorba exclusiv despre informații factuale: o persoană identificată exact prin nume, prenume și funcție a fost recrutată ca informator al Securității comuniste de un ofițer de Securitate cunoscut personal de persoana care face afirmația, prezentându-se detalii: perioada recrutării, justificarea recrutării.
De altfel, în articolul nr. 1, afirmația că apelantul-reclamant a fost recrutat ca informator al Securității apare sub intertitlul: "Informația". Stilul este clar, afirmativ, direct: "(...) sub aspect factual (...) domnul V. V. a fost informator al Securității. A fost recrutat la începutul anilor "80 de către unul dintre ofițerii aflați direct în subordinea serviciului pe care l-am condus (...)". Nu există niciun fel de dubiu, nicio urmă de îndoială, niciun condițional.
A spune despre o persoană că a fost informator al Securității, că a fost recrutată într-o perioadă determinată de o persoană determinată (chiar dacă neidentificată) reprezintă pur și simplu o informație, o afirmație despre un fapt, iar în niciun caz o judecată de valoare, o opinie. Opinie ar fi fost dacă s-ar fi afirmat despre apelantul-reclamant chestiuni precum: are un comportament de securist, folosește în viața politică metode securistice, gândește și vorbește ca un securist etc. Acestea ar fi judecăți de valoare, față de care un om politic trebuie să se dovedească tolerant, fiind expus criticilor. În schimb, față de o imputare clară de fapt, o informație, care este complet falsă și denigratoare, imputând un fapt deosebit de grav, omul politic este și trebuie să fie protejat.
4. Apelantul-reclamant a arătat că este perfect adevărat că ziaristul are dreptul la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Hot. CEDO 26.02.1995, Prager și Oberschlick c. Austria). Totuși, el trebuie să pornească de la informații reale, iar nu de la aspecte inventate complet (Hot. CEDO 28.09.1999, D. c. România).
- În concret, intimatul-pârât L. T. nu a adus absolut nicio probă a afirmațiilor sale. Din toate afirmațiile sale, conținute în cele 7 articole, doar două elemente încearcă să treacă drept probe:
- recrutarea s-a făcut de un ofițer de Securitate din subordinea sa, deci de o persoană pe care o cunoștea și de la care are informația (articolul nr. 1); nicăieri nu este spus însă, numele acestui fantomatic ofițer de Securitate, care ar putea confirma afirmațiile intimatului-pârât și ar putea aduce și probe în acest sens;
- profilul de la începutul anilor 1980 al apelantului-reclamant corespundea celui căutat de Securitatea externă în vederea recrutării: era inteligent, cult, cunoștea limbi străine și aparținea unei minorități (articolul nr. 6); dacă astfel de elemente pot constitui probe ale recrutării unei persoane de către Securitate, înseamnă că noțiunea de probă și-a schimbat complet sensul.
Intimatul-pârât L. T. nu aduce niciun fel de dovezi de genul: angajamentul de informator al Securității; note informative; rapoarte făcute de ofițerul de Securitate care l-a recrutat și căruia îi transmitea note; dovada plăților efectuate pentru informațiile oferite; numele conspirativ atribuit etc.
Apelantul-reclamant a adus patru probe ale necolaborării sale, de niciun fel, cu Securitatea:
- Decizia nr. 1479/07.11.2006 emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (filele 10 – 12 dosar prima instanță), în care se constată că "Domnul V. V. (...) nu a fost agent/colaborator al poliției politice comuniste"; intimații-pârâți combat această probă cu afirmație generală, în sensul că unele decizii de acest gen au fost ulterior invalidate (Note de concluzii depuse la prima instanță la 28.06.2010, fila 434 dosar prima instanță); cu toată buna sa credință, apelantul-reclamant este în imposibilitate să facă vreo altă dovadă privind validitatea deciziei CNSAS;
- Adresa Serviciului de Informații Externe către Primul-ministru C. P. T. nr._/27.10.2006 (fila 14 dosar prima instanță), în care se arată că "În legătură cu articolul de presă publicat astăzi, 27 octombrie 2006, de ziarul "Jurnalul Național", vă facem cunoscut că Serviciul de Informații Externe nu deține informații privind presupusa legătură a domnului V. V. cu Centrul de Informații Externe (CIE)"; această probă este complet ignorată de intimații-pârâți în proces, care consideră decizia CNSAS ca fiind "unicul argument" (Note de concluzii depuse la prima instanță la 28.06.2010, fila 434 dosar prima instanță); în schimb, în articolul nr. 7, intimatul-pârât L. T. încearcă să decredibilizeze această poziție oficială a Serviciului de Informații Externe, afirmând că singura explicație pentru faptul că nu există documente în "arhivă" este aceea că apelantul-reclamant este în prezent activ în cadrul Serviciului de Informații Externe (întrucât nu sunt în arhive respectivele informații, rezultă că ele sunt în fondul operativ, deci că și în prezent apelantul-reclamant ar fi agent sau colaborator al actualului Serviciu de Informații Externe); reaua-credință a intimatului-pârât este evidentă, în adresa oficială a Serviciului de Informații Externe nefăcându-se niciodată vorbire despre "arhivă", ci cu caracter cuprinzător despre faptul că Serviciul de Informații Externe nu deține informații;
- Adresa Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat nr._/11.05.2010 (fila 350 dosar prima instanță), în care se arată că în perioada 2007-2009, în calitate de ministru al economiei și finanțelor, apelantul-reclamant a avut atât autorizație (românească) de acces la informații clasificate de nivel "strict secret de importanță deosebită", cât și certificat (de acces la informații NATO) de nivel "cosmic top secret"; aceste autorizații se obțin după o verificare riguroasă făcută atât de autoritățile române, cât și de structurile specializate ale NATO, fiind imposibil de obținut dacă apelantul-reclamant fusese informator al Securității comuniste; toți intimații-pârâți trec complet sub tăcere această probă, iar prima instanță, prin sentința apelată, o interpretează de o manieră total străină de pricină, nu ca o dovadă evidentă a falsității afirmațiilor intimatului-pârât L. T., ci drept dovada faptului că apelantul-reclamant nu a fost prejudiciat de respectivele afirmații, deoarece a ocupat în continuare funcții importante în stat;
- declarația publică a șefului de stat, Președintele României T. B., în sensul că, după verificările efectuate, s-a stabilit clar că nu este adevărată presupusa colaborare cu Securitatea a apelantului-reclamant.
Prin urmare, pe de o parte apelantul-reclamant dispune de trei documente oficiale, provenind de la autoritățile competente (unul întemeindu-se pe verificări externe făcute de structurile NATO), precum și de o declarație publică a șefului de stat, în sensul că nu a avut niciodată vreo legătură cu fosta Securitate comunistă. Pe de altă parte, intimații-pârâți se bazează pe afirmația unuia dintre ei (intimatul-pârât L. T.), că sigur apelantul-reclamant a fost recrutat de un ofițer de Securitate (necunoscut instanței) și că profilul lui corespundea celor recrutabili (ca nenumărate alte persoane), fără niciun fel de probe cum ar fi angajament semnat, note informative, rapoarte și aprecieri ale ofițerului conducător, dovezi de plată, nume de cod conspirativ etc.
Singura concluzie logică ce poate fi trasă este aceea a falsității complete a afirmațiilor denigratoare ale intimatului-pârât L. T..
În plus, autorul afirmațiilor factuale denigratoare nici nu are calitatea de ziarist. El este o persoană exterioară ziarului, nu este nici ziarist salariat, nici ziarist pe cont propriu (freelancer). Cele 51 de articole publicate între 2004 și 2011 în ziarul "Jurnalul Național" au avut toate aceeași temă, referitoare la Securitatea comunistă și la serviciile de informații, fiind întemeiate exclusiv pe calitatea autorului de fost ofițer al Securității comuniste române. Autorul a scris și publicat deci, nu în calitate de ziarist, pentru a beneficia de protecția specială acordată acestora.
5. Apelantul-reclamant a arătat că este necesar ca afirmațiile factuale să fie tăcute cu bună-credință – aspect extrem de important pentru Curte (Hot. CEDO 07.05.2002, McVicar c. Regatul Unit) -, pe bază de fapte exacte și informații fiabile și precise, cu respectarea eticii jurnalistice (Hot. CEDO 21.01.1999, Fressoz și Roire c. Franța; Hot. CEDO 30.03.2004, Radio France și alții c. Franța; Hot. CEDO 20.05.1999, Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegia) și să nu se înscrie într-o campanie de denigrare a unui om politic (Hot. CEDO 28.09.1999, D. c. România).
Sub aspectul bunei-credințe a intimatului-pârât L. T., apelantul-reclamant subliniază faptul că, potrivit informațiilor oferite chiar de acesta (articolul nr. 6) și de ceilalți doi intimați-pârâți (Notele de concluzii depuse la prima instanță la 28.06.2010, fila 433 dosar prima instanță), intimatul-pârât L. T. a fost membru al Securității comuniste și a avut o carieră îndelungată în Securitatea comunistă, de 13 ani, între 1976 și 1989.
Fiind vorba de o informație obținută în calitate de ofițer al Securității comuniste, iar nu ca ziarist, în urma unei investigații jurnalistice, numele presupusului subordonat al intimatului-pârât L. T. (tot agent al Securității comuniste) nu este protejat cu titlu de sursă de informații jurnalistice (Hot. CEDO 27.03.1996, Goodwin c. Regatul Unit). Dacă ar fi fost de bună-credință, intimatul-pârât ar fi trebuit să indice măcar numele presupusului ofițer recrutator.
Sub aspectul bunei-credințe a intimaților-pârâți M. T. și ., apelantul-reclamant subliniază faptul că, în cadrul emisiunii de televiziune "Sinteza zilei" din data de 26.10.2006, la postul de televiziune Antena 3, acesta a anunțat informația care urma să apară publicată în ziua următoare în ziarul "Jurnalul Național", adică primul articol semnat de intimatul-pârât L. T.; intimatul-pârât M. T. a făcut afirmațiile: - "cum credeți că un om care umbla cu astfel de informații, cu astfel de statistici, cu astfel de cifre, la miime aș putea spune, se poate juca cu o informație de genul ăsta"; - "afirmațiile pe care le găzduim acolo și sunt foarte clare, V. V. a fost informator al Securității, sunt făcute de L. T.: L. T. este un colaborator vechi al Jurnalului Național, publică de ani de zile în Jurnalul Național, în mod firesc ne asumăm și noi această informație odată ce am publicat-o, în măsura în care cităm, îl cităm pe domnul L. T. și avem încredere în informațiile pe care ni le-a dat"; - (la întrebarea ziaristului I. C. dacă a avut un moment de ezitare ori a mai dat telefoane) "Nu, nu, nu am avut niciun moment de ezitare, nicio secundă"; - (la întrebarea dacă a verificat informația) "Nu, îl cunosc pe domnul L. T. de foarte multă vreme, am încredere în spusele domniei sale".
Apelantul-reclamant a mai arătat, sub aspectul existenței unei campanii de denigrare, că într-o perioadă mai scurtă de 3 luni, au fost publicate 7 articole semnate de intimatul-pârât L. T., toate susținând calitatea de informator al Securității comuniste a apelantului-reclamant; - în 5 din cele 7 articole, numele apelantului-reclamant apare încă din titlu; - primul articol a fost publicat imediat după desemnarea apelantului-reclamant în calitate de candidat al României pentru postul de comisar european, când acesta urma să aibă întâlniri pe această temă cu oficialii europeni, începând cu președintele Comisiei Europene; - scopul clar urmărit, și anume, compromiterea numirii apelantului-reclamant în postul de comisar european este anunțat încă din primul articol ("dezvăluirea acestui detaliu de biografie (...) aruncă în aer "numirea" lui V. V."; "în cele ce urmează subiectul desemnării de către partea româna a candidatului V. V. pentru postul de comisar al Uniunii Europene"; "memoria proaspătă a cititorilor ce au luat cunoștință în ultimele 24 de ore nu numai de desemnarea candidatului pentru Bruxelles, dar și a contextului politic în care s-a ajuns la această nominalizare"; "nu găsim un candidat onorabil și de bună-credință pentru postul de comisar european?"); - este susținut în continuare în articolul nr. 2 (titlu: "SIE a pierdut controlul asupra comisarului"; "radiografia unui eșec – candidatura lui V. V. la înalta demnitate europeană și retragerea acesteia"; "desemnarea candidatului liberal V. V. la postul de comisar european"; "nominalizarea unui membru al Partidului Liberal drept candidat la postul de comisar în persoana domnului V. V., datorită importanței deosebite a acestei poziții în structurile europene"; "cine urma în realitate să-l controleze din umbră pe noul comisar român în condițiile vulnerabilității sale biografice era cât se poate de neclar: liderii celor două partide competitoare sau alte forțe?"; "în cazul candidatului liberal pentru postul de comisar, ca produs al compromisului politic între liberali și democrați, lupta pentru "controlul" acestuia nu este de ici-colo"; "dacă SIE a dat la ordin sau sub influența statutului clientelar "lumina verde" candidaturii menționate, asta rămâne să fie lămurit printr-o investigație politică onestă"; "domnul Barroso are destule probleme și dificultăți pe propria agendă de lucru pentru a-și mai dori o nouă durere de cap din partea românilor care-i trimit un candidat controversat"; "între timp, domnul V. V. a luat o decizie foarte înțeleaptă: aceea de a se retrage din postura de candidat la postul de comisar european");
6. Apelantul-reclamant a arătat că este avută în vedere și frecvența transmiterii și reluării informației în cauză de mijlocul de informare în masă (Hot. CEDO 30.03.2004, Radio France și alții c. Franța).
Informația a fost transmisă în mod repetat, sub diverse forme, de către intimații-pârâți și, de asemenea, a fost preluată de mari mijloace de media străine.
7. Apelantul-reclamant a arătat că libertatea de exprimare nu este absolută, există limite privind respectarea dreptului la respectarea vieții private și a celorlalte drepturi ale altor persoane, iar respectarea deontologiei jurnalistice are o mare importanță (Hot. CEDO 10.12.2007, Stoll c. Elveția).
Or, intimatul-pârât M. T. nu a respectat absolut nicio normă deontologică jurnalistică, publicând în ziarul pe care îl conduce un articol conținând o informație falsă extrem de dăunătoare pentru cariera publică a unui om politic extrem de important, fără să facă absolut nicio verificare.
8. Apelantul-reclamant a arătat că, distinct de răspunderea autorului unei afirmații, jurisprudența europeană admite fără probleme răspunderea conducătorului unui organ de presă și a editorului respectivului organ de presă (Hot. CEDO 29.06.2004, Chauvy și alții c. Franța). Ziariștii, conducătorii organelor de presă și editorii nu se bucură de imunitate sau de impunitate în cazul în care depășesc limitele admise ale libertății de exprimare (Hot. CEDO 06.02.2001, Tammer c. Estonia).
Sub acest aspect, este admis faptul că editorii (societăți comerciale, persoane juridice) contribuie la exercitarea libertății de exprimare a autorilor, făcând posibilă transmiterea opiniilor sau informațiilor către destinatari, deci și aceștia sunt titulari ai dreptului consacrat de art. 10 din Convenție (Hot. CEDO 18.05.2004, E. Pion c. Franța). Pe cale de consecință, ca titulari ai libertății de exprimare, editorii sunt și ei supuși limitelor privind exercitarea acestui drept, conținute în parag. 2 din art. 10 al Convenției.
9. Apelantul-reclamant a arătat că, este perfect adevărat că nu există obligația unui ziarist – care contribuie ca un terț să se exprime – să se distanțeze în mod sistematic și formal de afirmațiile făcute de persoana care își exprimă opiniile sau informațiile (Hot. CEDO 29.03.2001, T. c. Luxembourg).
În concret însă, intimatul-pârât M. T. nu numai că nu s-a distanțat în vreun fel de afirmația complet falsă și denigratoare a intimatului-pârât L. T., ci a susținut în mod explicit și repetat credibilitatea acestuia, certificând astfel și valoarea informației.
10. Apelantul-reclamant a arătat că sancționarea unei persoane pentru afirmații false și denigratoare, deși reprezintă o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, nu constituie și o violare a acestui drept, dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă urmărește scopul legitim al protecției drepturilor și reputației altei persoane și dacă este necesară într-o societate democratică, fiind proporțională.
În condițiile în care chiar și sancțiuni penale au fost considerate ca trecând testul proporționalității (Hot. CEDO 27.06.2000, C. c. România), inclusiv în cazul ziariștilor (Hot. CEDO 06.02.2001, Tammer c. Estonia), obligația la repararea prejudiciului suferit, ca formă a răspunderii civile, este proporțională și nu violează libertatea de exprimare consacrată de art. 10 din Convenție, chiar când este vorba de un ziarist (Hot. CEDO 19.04.2001, Maronek c. Slovacia).
11. Apelantul-reclamant a arătat că în jurisprudența sa privind România, Curtea Europeană a avut de analizat și a statuat în cauze privind afirmații neadevărate referitoare la colaborarea cu Securitatea comunistă a unor politicieni exercitând funcții importante în stat (Dec. CEDO 15.06.2006, C. V. T. c. România nr. 1; Dec. CEDO 15.06.2006, C. V. T. c. România nr. 2). Curtea a reținut că afirmațiile privind calitatea de informator al Securității se înscriu în cadrul unei dezbateri politice de interes general, și anume colaborarea oamenilor politici cu Securitatea, dar că libertatea de exprimare nu are un caracter absolut, iar faptul de a pune direct în discuție o persoană determinată implică obligația de a oferi o bază factuală suficientă; or, autorul afirmațiilor nu a putut proba alegațiile privind colaborarea respectivilor oameni politici cu Securitatea, ci, dimpotrivă, documentele oficiale aflate la dosar dezmințeau o asemenea colaborare.
Există o diferență fundamentală între situația de fapt care face obiectul prezentului apel (similară mutatis mutandis celei din cauzele finalizate cu cele două decizii de inadmisibilitate pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului) și o altă cauză împotriva României, prin care s-a constatat violarea art. 10 din Convenție (Hot. CEDO 08.06.2010, A. c. România). În acea cauză, autorul afirmațiilor privind colaborarea unui om politic cu Securitatea făcuse o simplă supoziție, formulase mai ales judecăți de valoare și avusese bănuieli exprimate sub o formă dubitativă.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, apelantul-reclamant solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii sale (obligarea solidară la repararea prejudiciului moral și la plata cheltuielilor de judecată).
Intimatul-pârât L. T. a formulat întâmpinare în faza de apel, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de apelantul-reclamant, pentru următoarele considerente:
1. Intimatul-pârât a arătat că activitățile calificate de Parlamentul României drept „activități de poliție politică” incumbă un tip de acțiuni ce nu se aplică automat statutului de informator sau colaborator. Definiția activităților de poliție politică se aplică unei sfere mult mai largi de persoane, inclusiv cadrelor din instituțiile de forță, dacă există dovada că acestea prin acțiunile lor au încălcat drepturi fundamentale ale omului așa cum sunt ele definite în convențiile internaționale. Simpla lectură a articolului incriminat dovedește că această acuzație nu există.
2. Intimatul-pârât a arătat că apelantul-reclamant încearcă să acrediteze falsa idee că intimații pârâți sunt principalii sau unicii responsabili pentru respingerea candidaturii sale pentru postul de comisar european. Intimatul-pârât prezintă cronologia evenimentelor legate de subiectul nominalizării apelantului-reclamant drept candidat la postul de comisar european, arătând că informația a apărut după ce apelantul-reclamant a avut discuții cu președintele Comisiei Europene. La data de 28 octombrie 2006, deci a doua zi după publicarea articolului incriminat în Jurnalul Național, apelantul-reclamant a anunțat că i-a cerut premierului să retragă candidatura sa pentru postul de comisar european. În realitate, a subliniat intimatul-pârât, este vorba despre un singur articol, respectiv cel publicat în data de 27.10.2006, și nu de o campanie de denigrare. În concluzie, arată intimatul-pârât, decizia Bruxelles-ului nu a luat în considerare conținutul articolului incriminat.
3. Intimatul-pârât a arătat că, în realitate, prejudiciul invocat de apelantul-reclamant nu există, fiind avansat aproape imediat după reîntoarcerea de la Bruxelles la postul de ministru al economiei și finanțelor.
4. Intimatul-pârât a arătat că prezentarea cazului a servit drept exemplu ilustrativ pentru înțelegerea mecanismului politic, tema centrală abordată în articol fiind cea a procesului de „renovare morală a clasei politice”.
5. Intimatul-pârât a arătat că intimatul-pârât arată că se bucură de „umbrela” juridică protectoare acordată ziariștilor de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece este jurnalist profesionist atestat din luna martie 1983.
6. Intimatul-pârât a arătat că orice lectură onestă a articolelor. „SIE a pierdut controlul comisarului” din 29 octombrie 2006 și „Cazul Vojganian, punct și de la capăt” din 15 ianuarie 2007 conduce la concluzia că scopul autorului nu a fost desfășurarea unei campanii de denigrare, ci oportunitatea de a analiza mecanismul instituțional implicat în decizia nominalizării candidatului la postul de comisar european.
7. Intimatul-pârât a arătat că a intrat în CIE ca ofițer de informații externe, și nu interne, în baza profesionalismului săi științific și academic din viața civilă.
8. Intimatul-pârât a mai arătat că, atunci când a rămas în occident cerând azil politic nu a luat cu el întreaga arhivă informativ-operativă a CIE, neputând fi ignorată puterea probatorie indirectă a circumstanțelor și metodologiei de muncă specifice operațiunilor desfășurate de Centrul de Informații Externe.
Prin cererea depusă la dosar la data de 25.11.2011 intimatul-pârât L. T. a solicitat ca toate actele de procedură să îi fie comunicate la sediul . (fila 370 din dosarul de apel).
Intimații-pârâți M. T. și E. I. nu au formulat întâmpinare în faza de apel.
Prin încheierea din data de 02.12.2011 instanța de apel a încuviințat pentru apelantul-reclamant proba cu înscrisuri și proba testimonială cu doi martori, având ca teză probatorie dovedirea afirmațiilor factuale cuprinse în articolele incriminate, a existenței și întinderii prejudiciului, precum și proba cu interogatoriului intimatului-pârât L. T., iar pentru intimații-pârâți T. M. și E. I. proba cu înscrisuri, iar din oficiu a fost dispusă proba testimonială cu un martor, în contraprobă pentru intimați, pe aceeași teză probatorie.
Proba cu interogatoriul intimatului-pârât L. T. a fost administrată în conformitate cu dispozițiile art. 223 C.pr.civ., răspunsul la interogatoriul propus de apelantul-reclamant (filele 375-379 din dosarul de apel, vol. II) fiind depus la dosar (filele 398-399 din dosarul de apel, vol. II).
A fost administrată proba testimonială, fiind audiați martorii C. C. A. P. T. și D. C., propuși de apelantul-reclamant.
La termenul de administrare a probei testimoniale din data de 16.03.2012, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 186 alin. 2 C.pr.civ. constatând decăderea intimaților-pârâți T. M. și E. I. din proba cu martori.
Apelantul-reclamant V. V. a formulat note de ședință, arătând că își întemeiază poziția în drept pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, sens în care a redat pe scurt deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele T. c. România (nr. 1), cererea nr. 6928/04, decizia din 15.06.2006 și T. c. România (nr. 2), cererea nr. 6929/04; cauza A. c. României, cererea nr._/02, hotărârea din data de 08.06.2010; și cauza P. c. României, cererea nr._/01, hotărârea din data de 14.10.2008.
Intimații-pârâți T. M. și E. I. au formulat note de concluzii, prin care a arătat că, prin probele administrate, apelantul-reclamant nu a reușit să facă dovada că intenția intimatului-pârât L. T. a fost aceea de a leza în mod gratuit și nejustificat reputația apelantului-reclamant, articolele incriminate fiind un demers jurnalistic legitim ce intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenție și care nu pot fi calificate drept delict civil cauzator de prejudicii.
Analizând sentința apelată, în limitele devoluțiunii fixate conform motivelor de apel formulate, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. 1 C.pr.civ., și analizând actele și lucrările dosarului, în raport de normele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Situația de fapt:
La data de 26.10.2006, în cadrul emisiunii „Sinteza Zilei” intimatul-pârât M. T. a făcut următoarea afirmație: „(…) în Jurnalul Național de mâine pe prima pagină spunem L. T. dezvăluie, în același timp afirmațiile pe care le găzduim acolo și sunt foarte clare V. V. a fost informator al securității sunt făcute de L. T., L. T. este un colaborator vechi al Jurnalului Național, publică de ani de zile în Jurnalul Național, în mod firesc ne asumăm și noi această informație odată ce am publicat-o, în măsura în care citam, îl citam pe domnul T. și avem încredere în informațiile pe care ni le-a dat”.
În data de 27.10.2006 a fost publicat în ziarul Jurnalul Național articolul intitulat „V. a fost informator al Securității” semnat de intimatul-pârât L. T., în care se afirma: „domnul V. V. a fost informator al Securității. A fost recrutat la începutul anilor 80 de unul din ofițerii aflați direct în subordinea serviciului pe care l-am condus în cadrul Centrului de Informații Externe” (Anexa 2, ziarul Jurnalul Național din data de 27.10.2006, pag. 7, depus în original la dosarul de fond).
În data de 28.10.2006 a fost publicat în ziarul Jurnalul Național articolul intitulat „Fantoma lui V. la Bruxelles. Plecat aproape comisar, întors acasă pe ușa din dos” în care se afirma: „Cunoscut ca ghicitor în palmă și cafea, V. V. și-a construit în același registru discursul prin care a dorit să combată informațiile apărute în presă privind colaborarea sa cu Securitatea” (Anexa 3 ziarul Jurnalul Național din data de 28.10.2006, pag. 6-7, depus în original la dosarul de fond).
În data de 29.10.2006 a fost publicat în ziarul Jurnalul Național articolul intitulat „V. iese din joc” în care se afirma: „Cursa liberalului V. V. pentru postul de comisar european a luat sfârșit ieri. După ce Jurnalul Național a publicat în ediția de joi dezvăluirea lui L. T. conform căreia V. V. ar fi fost informator al Securității, aseară, acesta a anunțat că i-a cerut premierului T. să retragă candidatura sa pentru postul de comisar european” (Anexa 4, ziarul Jurnalul Național din data de 29.10.2006, par. 2-3, depus în original la dosarul de fond).
În data de 30.10.2006 a fost publicat în ziarul Jurnalul Național articolul intitulat „SIE a pierdut controlul asupra comisarului” semnat de intimatul-pârât L. T., în care se afirma: „(…) Pentru asigurarea demonstrației de rigoare a mecanismului politic și a nu rămâne la nivelul afirmațiilor generale, am luat drept studiu de caz în scop ilustrativ nominalizarea candidatului liberal. (…). În aceste condiții, în pofida situației biografice reale a candidatului liberal și a isteriei propagandistice demne de o cauză mai bună pe tema expunerii colaboraționiștilor ca parte a reformei morale a clasei politice, liderii liberali în frunte cu premierul C. P. T. au decis să facă abstracție de statutul de informator al domnului V. V.” (Anexa 5, ziarul Jurnalul Național din data de 30.10.2006, pag. 4-5, depus în original la dosarul de fond).
În data de 31.10.2006 a fost publicat în ziarul Jurnalul Național articolul intitulat „Cazul V. V.” semnat de intimatul-pârât M. T., în care se afirma: „(…) chiar dacă să presupunem prin absurd că L. T. s-ar fi înșelat în ceea ce-l privește pe V. V., tot nu mi-aș putea permite nici de aici înainte să cenzurez vreun material al colaboratorilor de prestigiu ai Jurnalului Național. Deci, nici pe L. T.” (anexa B1, ziarul Jurnalul Național din data de 31.10.2006, depus la dosarul de fond în copie certificată pentru conformitate cu originalul, Biblioteca Academia Română).
În data de 06.11.2006 a fost publicat în ziarul Jurnalul Național articolul intitulat „Lista lui L. T.” semnat de intimatul-pârât L. T., în care se afirma: „În urmă cu mai bine de trei săptămâni am convenit, cu acordul directorului Jurnalului Național, domnul M. T., să începem un proiect menit să sprijine public inițiativa politică cunoscută drept
În data de 07.11.2006 a fost publicat în ziarul Jurnalul Național articolul intitulat „L. T. acuză!” în care se afirma: „Aseară, la ediția specială
Situația de drept:
Ca temei de drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 30 alin. 6 din Constituția României, potrivit cărora „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine” și art. 30 alin. 8 din Constituția României, potrivit cărora „Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
În consecință, reclamantul a făcut trimitere la Legea presei din Republica Socialistă România nr. 3/1974, republicată în Buletinul Oficial nr. 3 din 19 ianuarie 1978, care la data soluționării apelului era în vigoare.
În cauză sunt de asemenea aplicabile dispozițiile Rezoluției nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică, publicată în M. Of. nr. 265 din 20 septembrie 1994.
Ca drept comun, reclamantul a invocat prevederile art. 998-999 și ale art. 1000 cod civil din 1864, cu privire la care instanța de apel constată că sunt aplicabile în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. 1 și ale art. 103 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora „Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor”. Cum faptele ilicite în privința cărora reclamantul pretinde angajarea răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți au fost săvârșite înainte de data 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Noului Cod civil adoptat prin Legea nr. 287/2009), Curtea constată aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 998-999 și art. 1000 din Codul civil din 1864.
Potrivit art. 998 C.civ. (1864) „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
Potrivit art. 999 C.civ. (1864) „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.
Potrivit art. 1000 alin. 1 și 3 C.civ. (1864)
„(1) Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.
(3) Stăpânii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.
Aplicând la situația de fapt reținută în cauză dispozițiile legale enunțate mai sus, Curtea reține că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimaților-pârâți este necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ condițiile privind existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între acestea și stabilirea vinovăției celui ce a determinat prejudiciul.
Prioritar, este de menționat faptul că intimații-pârâți M. T. și E. I. nu au apelat soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței de fond prin care tribunalul a respins excepția lipsei calității lor procesuale pasive, cu motivarea că răspunderea invocată în cauză este una pentru fapta proprie în privința pârâtului M. T. și una duală, pentru fapta proprie cât și pentru fapta altuia, pentru pârâta E. I.; astfel încât Curtea constată că aceste considerente, împreună cu stabilirea cadrului procesual pasiv și a reținerii incidenței dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală în privința celor doi pârâți, au intrat sub puterea lucrului judecat.
În ceea ce privește angajarea răspunderii pentru fapta proprie reglementată de art. 998-999 C.civ., Curtea reține, din situația de fapt expusă în cele ce preced, că intimatul-pârât L. T. a publicat în ziarul Jurnalul Național o . articole, respectiv în datele de 27.10.2006, 30.10.2006 și 06.11.2006, în care afirma despre reclamant că „a fost informator al Securității”, că „a fost recrutat la începutul anilor 80 de unul din ofițerii aflați direct în subordinea serviciului pe care l-a condus în cadrul Centrului de Informații Externe” sau că „liderii liberali în frunte cu premierul C. P. T. au decis să facă abstracție de statutul de informator al domnului V. V.”; iar intimatul-pârât M. T. a afirmat în data de 26.10.2006, în cadrul emisiunii „Sinteza Zilei” că își asumă informațiile, publicate de L. T., pe care le vor găzdui în ziarul Jurnalul Național în sensul că V. V. a fost informator al securității și a publicat un articol în Jurnalul Național din data de 31.10.2006 în care a afirmat că are încredere în informațiile pe care i le-a dat L. T. deoarece este un colaborator de prestigiu al Jurnalului Național.
În calificarea faptelor expuse mai sus ca fiind licite sau ilicite, Curtea va avea în vedere, în primul rând, distincția dintre fapte și judecăți de valoare (în terminologia Curții Europene a Drepturilor Omului), respectiv dintre știri și păreri (în terminologia Rezoluției nr. 1003/1993 cu privire la etica jurnalistică), precum și regulile de etică jurnalistică.
Potrivit pct. 3 din Rezoluția nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziaristicii este ca trebuie făcută o distincție clara între știri și păreri, evitându-se orice confuzie între acestea. Știrile sunt informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masa, editorilor sau ziariștilor.
Or, din examinarea conținutului articolelor incriminate de reclamant, Curtea constată că afirmațiile făcute de intimatul-pârât L. T., preluate de intimatul-pârât M. T., sunt exclusiv informații factuale, deoarece persoana reclamantului este identificată exact prin nume, prenume și funcție, iar afirmația este clară, directă, în sensul că a fost recrutată ca informator al Securității comuniste într-o perioadă determinată (respectiv la începutul anilor 1980) și de o persoană determinată (respectiv de un ofițer de Securitate aflat direct în subordinea serviciului din cadrul Centrului de Informații Externe, serviciu despre care s-a arătat că a fost condus de intimatul L. T.).
Potrivit pct. 4 din Rezoluția nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un mod imparțial.
Prin urmare, Curtea reține că intimații-pârâți aveau obligația de a face verificările de rigoare și de a verifica dacă informația furnizată publicului despre reclamant este adevărată sau nu.
Or, din examinarea conținutului articolelor incriminate de reclamant, Curtea constată că intimații-pârâți L. T. și M. T. nu au făcut minime verificări în vederea verificării veridicității afirmației publicate. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 225 C.pr.civ., Curtea va socoti refuzul nejustificat al intimatului-pârât M. T. de a răspunde la interogatoriul propus de reclamant (filele 357-361 din dosarul de fond, încheierea din data12.05.2010 a tribunalului) drept un început de dovadă în folosul reclamantului. În special, din întrebarea nr. 10 a interogatoriului, Curtea va considera că lipsa răspunsului echivalează cu acceptarea faptului că intimatul-pârât „nu a întreprins niciun demers la vreunul din serviciile sau la organele competente în scopul de a se informa exact cu privire la faptul dacă” reclamantul V. V. a fost sau nu informator al Securității. De asemenea, la întrebarea nr. 21 („recunoașteți că nu dispuneți de absolut nicio probă, cum ar fi angajament de informator, note, chitanțe sau orice altă probă, care să dovedească faptul că apelantul-reclamant ar fi fost informator al Securității”), la care intimatul-pârât L. T. a răspuns „nu”, din coroborarea cu răspunsul la întrebarea nr. 22 din interogatoriul propus de apelantul-reclamant (în sensul de a preciza în mod expres care sunt probele care dovedesc afirmația sa) în care intimatul-pârât a invocat secretul muncii de informații externe; Curtea va reține că intimatul-pârât L. T. nu a putut invoca în sprijinul afirmației sale vreun mijloc de probă, în înțelesul dat de codul de procedură civilă aceste noțiuni.
Potrivit pct. 13 și 14 din Rezoluția nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, un element esențial al respectării dreptului fundamental al cetățenilor la informație este dat de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor. Consecința acestor imperative este necesitatea de a întări garanțiile libertății de expresie a ziariștilor, dezvoltarea cadrului legal al clauzei de conștiință și al secretului profesional față de sursele confidențiale.
Potrivit pct. 21 din Rezoluția nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, ziaristica nu trebuie sa denatureze informația adevărată, imparțială, deoarece legitimitatea sa se bazează pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetățenilor la informație, ca parte a respectului pentru valorile democratice. În acest sens, legitimitatea ziaristicii investigative depinde de adevărul și corectitudinea informației.
Potrivit pct. 22 din Rezoluția nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, în redactarea informațiilor și a opiniilor, ziariștii trebuie sa respecte principiul prezumției de nevinovăție și să se abțină de la formularea de verdicte.
Potrivit pct. 23 din Rezoluția nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, trebuie respectat dreptul cetățenilor la viața privată. Persoanele care dețin funcții publice au dreptul ca viața lor particulară sa fie apărată, cu excepția acelor cazuri în care viața lor particulară are un efect asupra vieții publice. Faptul ca o persoană deține o funcție publică nu înseamnă că poate fi privată de dreptul la viața particulară.
Dimpotrivă, apelantul-reclamant a administrat probe care infirmă afirmația făcută de cei doi intimați-pârâți, constând în Decizia nr. 1479/07.11.2006 emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (filele 10-12 din dosarul de fond), în care se face mențiunea, la art. 1, că "Domnul V. V. (...) nu a fost agent/colaborator al poliției politice comuniste"; și adresa Serviciului de Informații Externe nr._/27.10.2006 (fila 14 din dosarul de fond), în care se face mențiunea că "Serviciul de Informații Externe nu deține informații privind presupusa legătură a domnului V. V. cu Centrul de Informații Externe (CIE)".
Cu privire la condiția existenței unui prejudiciu, instanța reține că prin publicarea articolelor incriminate, expuse în cadrul situației de fapt, prin care intimații-pârâți au intenționat să inducă publicului cititor ideea că reclamantul a fost informator al Securității, afirmație concretă lipsită de orice temei factual suficient pentru justificarea ei, reclamantul a suferit un prejudiciu asupra imaginii și reputației sale, asupra credibilității sale ca om politic.
Curtea reține îndeplinirea și a condiției referitoare la vinovăția intimaților-pârâți în săvârșirea faptelor imputate de reclamant, fapt dedus din împrejurarea că aceste afirmații factuale au fost reluate în mai multe articole, concretizându-se într-o campanie mediatică.
Instanța reține îndeplinirea în cauză și a condiției referitoare la legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, întrucât publicarea articolelor incriminate de apelantul-reclamant a fost de natură să aducă atingere unui drept fundamental al acestuia, și anume dreptul la imagine ca formă a dreptului la reputație. Prin urmare, legătura de cauzalitate dintre acțiunea ilicită și prejudiciu rezultă ex rem, din chiar săvârșirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituționale și internaționale.
În consecință, Curtea constată că sunt întemeiate criticile formulate de apelantul-reclamant privind netemeinicia hotărârii pronunțate de prima instanță; din probele administrate în cauză Curtea reținând că intimații-pârâți L. T. și M. T. nu au respectat principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993, motiv pentru care reține îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în sarcina acestora.
Analizând condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte E. I., Curtea reține că răspunderea civilă a editorului pentru fapta altuia derivă din principiile stabilite de legea fundamentale în art. 30 alin. (8), care enumeră editorul printre subiectele cărora le aparține răspunderea civilă pentru informația adusă la cunoștința publicului, precum și din dispozițiile de drept comun prevăzute de art. 1000 Cod civil (1864).
De asemenea, potrivit pct. 13 din Rezoluția nr. 1003(1993) cu privire la etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, editorii și ziariștii trebuie sa coabiteze, ținând seama de faptul ca respectul legitim fata de orientarea ideologică a editorilor sau patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestitatii, în cazul opiniilor. Este un element esențial al respectării dreptului fundamental al cetățenilor la informație.
Intimata-pârâtă . este editorul ziarului Jurnalul Național în care au fost publicate articolele incriminate de apelantul-reclamant, cuprinzând informația conform căreia acesta ar fi fost informator al Securității comuniste, a permis publicarea acestor articole fără efectuarea unor minime demersuri pentru a se verifica veridicitatea acestei afirmații.
La data publicării articolelor incriminate de reclamant (octombrie-noiembrie 2006) era în vigoare Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, care la art. 2 alin. 1 lit. b) prevedea că „Pentru a asigura dreptul de acces la informație, orice cetățean român, cu domiciliul în țară sau în străinătate, precum și presa scrisă și audiovizuală, partidele politice, organizațiile neguvernamentale legal constituite, autoritățile și instituțiile publice au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al poliției politice a candidaților la alegerile prezidențiale, precum și a persoanelor care ocupă următoarele demnități sau funcții: b) deputat sau senator”, iar la art. 5 alin. (5) prevedea că „Implicarea în activitatea de poliție politică comunistă a persoanelor prevăzute la art. 2 se stabilește de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității pe baza datelor, probelor și indiciilor existente în dosarele care fac obiectul cercetării, precum și prin orice înscrisuri prezentate de orice persoană interesată în cazul lipsei, alterării sau descompletării dosarului”.
Prin urmare, instanța reține că la momentul publicării articolelor incriminate în Jurnalul Național, cadrul legislativ în vigoare la acea dată garanta dreptul oricărei persoane aparținând presei scrise sau audiovizuale de a avea acces la informațiile în legătură cu calitatea deagent sau de colaborator al poliției politice a persoanelor care ocupă demnități sau funcții publice, ca în cazul reclamantului.
Obligația de a efectua aceste verificări și de a nu permite exercitarea abuzivă a libertății de exprimare aparține organelor de conducere ale persoanei juridice, iar fapta omisivă a acestora este fapta persoanei juridice înseși.
În consecință, Curtea constată că sunt întemeiate criticile legate de netemeinicia hotărârii de primă instanță și în ceea ce privește pe intimata-pârâtă E. I.; din probele administrate în cauză Curtea reținând că aceasta nu au respectat principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993, motiv pentru care reține îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și în sarcina acesteia.
Privită din perspectiva jurisprudenței Curții Europene, speța de față impune instanței să soluționeze un conflict între două drepturi fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la viață privată și dreptul la libertatea de exprimare.
Prin urmare, Curtea trebuie să pună în balanță dreptul reclamantului, în calitate de om politic, la protecția reputației și demnității sale, și dreptul intimaților-pârâți, în calitate de ziariști și editor, de a comunica fapte și idei fără amestecul autorităților publice; între cele două drepturi garantate de Convenție neexistând o ierarhie.
În situațiile în care se pune o problemă de apărare a reputației, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept este un element al vieții private, astfel că intră în sfera de protecție a art. 8 din Convenție.
Instanța europeană arată că „noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. (Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr._/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI)”. Curtea europeană consideră că reputația unei persoane reprezintă o parte din identitatea sa personală și fizică, care privesc viața sa, inclusiv în cadrul unei critici în contextul unei dezbateri public (cauza P. c. României, cererea nr._/01, hotărârea din data de 14 octombrie 2008, par. 27, 28 și 29, cauza C. Timciuc c. României, Decizie de admisibilitate, cererea nr._/03, par. 143).
Intrând sub incidența art. 8 din Convenție, care apără individul de ingerințele arbitrare ale puterilor publice, Curtea europeană afirmă în continuare că există nu numai obligații negative ale autorităților publice, de a se abține de la orice ingerințe în viața privată, ci și obligații pozitive legate de respectarea efectivă a vieții private sau de familie. Acestea constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei. Granița dintre obligațiile pozitive și negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiție precisă; principiile aplicabile sunt totuși comparabile. Mai precis, în cele două cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general și interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere (P., paragraful 35).
În privința persoanelor publice, cum este și cazul reclamantului, Curtea subliniază că persoanele care ocupă funcții publice se expun unei limite mai largi de „critică acceptabilă” la adresa
Obligația pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenție pentru autoritățile statului, deci și pentru instanță, impune de a verifica dacă afirmațiile în cauză, susceptibile de a afecta reputația reclamantului, au depășit limitele criticilor acceptabile conform art. 10 din Convenție; de a veghea la menținerea justului echilibru între dreptul reclamantului la protecția reputației, element constitutiv al dreptului la protecția vieți private, și interesul public față de libertatea de exprimare protejată de art. 10, interes în care jurnaliștii joacă un rol esențial de gardian public.
În ceea ce privește libertatea de exprimare, Curtea subliniază constant că aceasta „constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că această libertate este valabilă nu numai pentru «informațiile» sau «ideile» strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ca scandalizează, șochează sau neliniștesc. Astfel impun pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există «societate democratică». Presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare” (P., par. 38; Von Hannover împotriva Germaniei,_/00, par. 56).
În practica sa, instanța de contencios a drepturilor omului face distincția între fapte (a căror concretețe se poate dovedi) și judecăți de valoare (în privința cărora nu se poate demonstra exactitatea). Însă, în mod constant Curtea subliniază în jurisprudența sa că „faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (I. c. României, decizie, cererea nr._/03, 8 septembrie 2005; C. și M., par. 98-101).
Instanța mai reține că, în jurisprudența sa, Curtea europeană a considerat că subiectul legat de dezbaterile privind „adoptarea unei legislații care să permită dezvăluirea numelor foștilor colaboratori ai Securității – dezbatere mediatizată și urmărită cu atenție de marele public, reprezenta un interes major pentru societatea română întreagă. Colaborarea oamenilor politici cu această organizație era o chestiune socială și morală foarte sensibilă în contextul istoric specific al României” (C.V. T. împotriva României (decizie), nr. 6928/04, 15 iunie 2006).
În privința rolului atribuit presei, Curtea europeană a subliniat faptul că presa „are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleșilor locali și funcționarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele și funcțiile, implica pentru ziariști în speță obligația de a furniza o bază reală suficientă (Lešnik împotriva Slovaciei, nr._/97, paragraful 57 in fine, CEDH 2003-IV ; Vides Aizsardzïbas Klubs împotriva Letoniei, nr._/00, paragraful 44, 27 mai 2004; P., par. 42).
Aplicând aceste principii generale extrase din jurisprudența Curții Europene la speța de față, în conformitate cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituție, potrivit cărora normele internaționale convenționale în materia drepturilor omului sunt direct aplicabile în dreptul intern și au o forță supra-legislativă, Curtea are de verificat dacă ingerința în dreptul intimaților-pârâți la libertatea de exprimare (constând în obligarea intimaților la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral) se încadrează în limitele legale impuse de art. 10 alin. 2 din Convenție („2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”).
Curtea constată că este îndeplinită condiția de a fi prevăzută de lege, având în vedere cele expuse în cele ce preced, Curtea constatând că natura ilicită a faptei imputate intimaților-pârâți derivă din nerespectarea principiile de etică jurnalistică prevăzute de Rezoluția nr. 1003/1993, a dispozițiilor generale prevăzute la art. 998-999 și art. 1000 C.civ. și a dispozițiilor art. 30 alin. 6 și 8 din Constituția României.
Curtea constată că este îndeplinită și cerința conform căreia ingerința în libertatea de exprimare a intimaților urmărește un scop legitim, și anume protecția dreptului la imagine și bună reputație a reclamantului.
În ceea ce privește cerința ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, instanța de apel reține că „o ingerință este considerată necesară într-o societate democratică pentru a atinge un scop legitim dacă răspunde la o nevoie socială imperioasă și, în particular, dacă rămâne direct proporțională cu scopul urmărit” (cauza Ozpinar împotriva Turciei, cererea nr._/04, hotărârea din 19 octombrie 2010, par. 67).
În primul rând, Curtea are în vedere faptul că articolele incriminate în cauză se referă la o temă de interes public, problema legată de calitatea de informator a unor persoane ocupând funcții publice înscriind-se într-o dezbatere largă privind rolul persoanelor care au colaborat cu Securitatea comunistă în cadrul noului regim politic democratic.
Însă, aplicând principiile generale consacrate în jurisprudența Curții Europene, instanța de apel reține ca fiind întemeiate susținerile apelantului-reclamat conform cărora existența interesului public al dezbaterii nu justifică însă în niciun fel afirmații fără nicio bază factuală credibilă, care impută fapte extrem de grave și ilegale. Având în vedere gravitatea faptei imputate reclamantului - activitatea de poliție politică fiind legată de săvârșirea unor acțiuni prin care s-au încălcat drepturi fundamentale ale omului – era obligația intimaților de a furniza o bază reală suficientă și credibilă.
Or, Curtea a verificat acest aspect în cadrul analizei coroborate a probatoriului în baza căruia a stabilit situația de fapt, ajungând la concluzia că afirmația intimaților-pârâți conform căreia reclamantul a fost informator al Securității și că a fost recrutat la începutul anilor 1980 de un agent al securității este lipsită de suport probatoriu. Dimpotrivă, probele administrate în cauză de apelantul-reclamant, inclusiv răspunsul oficial al CNSAS, au infirmat această informație pusă la dispoziția publicului de către intimații-pârâți.
În al doilea rând, Curtea are în vedere și faptul că apelantul-reclamant este om politic, situație în care limitele criticii admisibile sunt mai ample în comparație cu un simplu particular; însă Curtea analizează ingerința în lumina întregii cauze, inclusiv gravitatea afirmațiilor și contextul în care au fost făcute, respectiv în perioada după desemnarea apelantului-reclamant în calitate de candidat al României pentru postul de comisar european, când acesta urma să aibă întâlniri pe această temă cu oficialii europeni.
De asemenea, Curtea are în vedere și principiului conform căruia libertatea jurnalistică include recurgerea la o doză de exagerare sau chiar de provocare, cu condiția însă ca limbajul folosit să nu fie ofensator (cauza V. T. c. României, cererea nr._/04, decizie, par. 52). Or, din examinarea conținutului articolelor incriminate de reclamant, instanța de apel nu poate reține îndeplinirea acestei condiții, având în vedere termenii și expresiile folosite („cunoscut ca ghicitor în palmă și cafea”, „s-au repezit orbește, să-și apere colegul, punând serios în primejdie interesele statului român”).
În analiza condiției caracterului necesar într-o societate democratică și, implicit, a proporționalității dintre scopurile urmărite, Curtea reține că art. 10 alin. 2 din Convenție prevede ca exercitarea libertății de exprimare presupune îndatoriri și responsabilități, garanția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție fiind supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, astfel încât să transmită informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France și alții împotriva Franței, _/00, par. 37; P. împotriva României, cererea nr._/02, hotărârea din 16 martie 2010, par. 32). Faptul că s-au referit la persoana reclamantului, indicând numele și funcția acestuia, impunea intimaților-pârâți obligația de a preciza o bază factuală suficientă și credibilă, fapt ce nu a fost îndeplinit de către intimații-pârâți nici în cuprinsul articolelor incriminate, nici în fața instanței.
Curtea are în vedere și o speță recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a constatat încălcarea art. 8 din Convenție datorită neîndeplinirii obligațiilor pozitive pentru apărarea dreptului la reputație și viață privată împotriva afirmațiilor cuprinse într-un comunicat de presă, instanțele respingând acțiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantă (cauza S. împotriva României, cererea nr._/04, hotărârea din 3 mai 2011), în care instanța europeană a concluzionat că procedura civilă era potrivită pentru apărarea dreptului reclamantei la reputație, asigurând în acest fel justul echilibru între dreptul reclamantei la protecția reputației și libertatea de exprimare.
Pentru aceste considerente, Cutea constată că obligarea intimaților-pârâți la repararea prejudiciului suferit de reclamant datorită publicării în presă a unor informații lipsite de o bază factuală suficientă este proporțională și se încadrează în limitele legale impuse de art. 10 alin. 2 din Convenție.
În conformitate cu dispozițiile art. 1003 C.civ. (din 1864), potrivit cărora, atunci când delictul este imputabil mai multor persoane, acestea sunt ținute solidar pentru despăgubire, Curtea va dispune obligarea în solidar a intimaților-pârâți la plata despăgubii pentru prejudiciul moral.
Sub aspectul întinderii prejudiciului, Curtea reține că apelantul-reclamant a suferit un prejudiciu moral în legătură directă cu încălcarea dreptului său nepatrimonial la onoare, reputație și imagine, garantat de art. 8 din Convenție.
Datorită gravității faptei imputate reclamantului, a frecvenței cu care a fost reluată această informație în perioada menționată în cererea de chemare în judecată și a contextului în care a fost făcută, respectiv în perioada în care apelantul-reclamant fusese desemnat candidatul României pentru postul de comisar european, Curtea apreciază că reclamantul a resimțit cu siguranță sentimente de frustrare și neliniște.
Având în vedere faptul că legea nu oferă criterii clare de cuantificare a daunelor morale, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.
Spre acest demers, Curtea are în vedere criteriul stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în aplicarea art. 41 din Convenție, conform căruia stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile și pe o bază echitabilă; precum și principiul conform căruia, în materia daunelor morale, regula reparării integrale a prejudiciului și a repuneri părții în situația anterioară producerii acțiunii ilicite nu poate avea decât un caracter aproximativ.
În consecință, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea constată ca fiind justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral, suma de 40.000 euro fiind apreciată de instanță ca o reparație pentru fapta ilicită reținută în sarcina intimaților-pârâți.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C.pr.civ., Curtea va admite apelul declarat de apelantul-reclamant, va schimba în tot sentința civilă apelată, în sensul că va admite în parte acțiunea și va obliga pârâții, în solidar, la plata sumei de 40.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, către reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Cu privire la cererea apelantului-reclamant de restituirea a taxei de timbru în sumă de 13.666 lei, achitate în primă instanță cu chitanța nr._/1/28.11.2006 (fila 46 din dosarul de fond), Curtea constată că este întemeiată.
Astfel, prin OUG nr. 11/1998, aprobată prin Legea nr. 112/1998, a fost introdus art. 15 lit. f^1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, legiuitorul prevăzând expres scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a acțiunilor și cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la "stabilirea și acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice".
Ulterior, prin art. I pct. 4 din OG nr. 34/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a fost abrogat art. 15 lit. f^1) din Legea nr. 146/1997; însă prin decizia nr. 778/12.05.2009, Curtea Constituțională a constatat că abrogarea art. 15 lit. f^1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și ale art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României, precum și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motiv pentru care a declarat acest text din OG nr. 34/2001 ca fiind neconstituțional.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul-reclamant V. V. – cu domiciliul ales la C.. Av. C.- R. P. din București, ., ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr. 1199/08.07.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți T. L. – domiciliul ales la E. I. din București, ..19, sector 2, T. M. – domiciliat în București, ..18-22, ..3, sector 1, și cu domiciliul ales pentru comunicarea hotărâri la sediul C.ind.av. I. Ș., din București, ., ., sector 5, și E. I. – cu sediul în București, ..19, sector 2 și cu domiciliul ales pentru comunicarea hotărâri la sediul C.ind.av. I. Ș., din București, ., ., sector 5.
Schimbă în tot sentința civilă apelată, în sensul:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul V. V. în contradictoriu cu intimații pârâți T. L., T. M. și E. I..
Obligă pârâții T. L., T. M. și E. I., în solidar, la plata sumei de 40.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, către reclamantul V. V., reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Dispune restituirea către reclamantul V. V. a taxei de timbru în sumă de 13.666 lei.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 08.06.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. M. S. Z. D.
GREFIER,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. PS/6 ex./12.07.2012
Jud. fond – M. P.
| ← Cereri. Decizia nr. 1179/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1170/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
