Obligaţie de a face. Decizia nr. 1170/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1170/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-06-2012 în dosarul nr. 1170/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1170R
Ședința publică de la data de 08.06.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - D. G.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 900A/11.10.2011, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât D. S., cauza având ca obiect „ obligația de a face”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că, în cauză s-a solicitat de către recurentul – pârât M. București prin Primarul General, judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin.2 C.pr.civ.
Curtea reține cauza în pronunțare având în vedere că s-a solicitat de către recurentul – pârât M. București prin Primarul General, judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin.2 C.pr.civ.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sector 3 București la data de 02.02.2010, sub nr._ , reclamantul M. București prin Primarul General l-a chemat în judecată pe pârâtul D. S. și a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la încheierea contractului de concesiune pentru cota indiviză de teren aferentă apartamentului nr.53 situat în București, ., . 3, corelativ, obligarea pârâtului să plătească taxa de concesiune aferentă, precum și cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că în conformitate cu dispozițiile art.1491 și următoarele din Codul civil, coroborate cu prevederile art. 35, dispozițiile Lg.35/1991 și a Lg.18/1991, art.35, dispozițiile HG 441/1991, a HCL al Municipiului București nr.22/1992 s-a încheiat contractul de asociere nr.6313/03.08.1992 între Imobiliara RA și Asociația „ B.”, prin care s-a stabilit terminarea execuției lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune a blocului D 13, din Ansamblul B., situat în București, ., sector 3.
Potrivit art. 2 din contractul de asociere nr.2393/17.03.1992, aportul părților contractante privind obiectul asocierii este de 31% pentru Imobiliara RA și 69% pentru Asociația B..
Prin actul adițional nr.2 la contractul de asociere s-a stipulat că asociația de locatari B. se obligă să achite anual taxa de concesiune a terenului aferent apartamentului in litigiu.
Precizează că în data de 12.03.2009 a fost transmisă o convocare către pârâtul D. S. prin care era invitat să se prezinte la sediul PMB în vederea încheierii contractului de concesiune pentru cota indiviză de teren aferentă apartamentului său, însă acesta nu s-a prezentat până în prezent.
Reclamantul a mai arătat că, potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr.50/1991 rep., o data cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește si o cota din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, iar potrivit art. 41 din Legea nr.50/1991, care prevede ca odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, in situația celor realizate in clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește si o cota parte din dreptul de concesiune asupra terenului, aparținând domeniului privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale.
Întrucât nu s-au încheiat acte juridice intre PMB si actualul proprietar al apartamentului cu privire la plata taxei de concesiune pentru terenul aferent, au apărut dificultăți în încasarea taxei, motiv pentru care reclamantul a formulat prezenta acțiune.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1077 și 1080 C.civ., art. 20 din Legea 273/2006, art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea 50/1991, coroborate cu prevederile art.2 alin. 2 din legea_ și completate cu art. 1 alin. 2 și 3 din OUG 54/2006.
În dovedirea cererii reclamantul a depus la dosar, în copie: notificare, contract de asociere, acte adiționale, ofertă de participare la selecția în vederea asocierii, hotărârea nr.22/1992, contract de asociere, alte înscrisuri.
Deși legal citat pârâtul nu s-a prezentat în fața instanței și nici nu a depus întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 6113/27.04.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr._ , prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantul M. București prin Primarul General, ca neîntemeiată.
Analizând înscrisurile dosarului, instanța a reținut în fapt, că reclamantul a solicitat obligarea paratului la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr.53 situat in București, ., ..
Astfel cum rezulta din înscrisurile de la dosar, prin actul adițional nr. 2 la contractul de asociere nr. 6313/1992 încheiat intre CLMB si Asociația de Locatari B. s-a concesionat pe toata durata construcției terenul aferent blocului D 13 din . de 1073,98 mp, cu obligația de a plăti taxa de concesionare anuala, respectiv suma de 805.000 lei/an, suma care va suporta rata anuala a inflației. Ulterior, apartamentul nr. 53 a fost dobândit de către pârât.
Instanța a constatat ca nu exista niciun temei legal sau contractual care sa-l îndreptățească pe reclamant sa solicite obligarea paratului la încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de teren aferenta apartamentului al cărui proprietar este.
Astfel, instanța a reținut ca, singurul subiect de drept care si-a asumat obligația de plata a aceste taxe este Asociația de Locatari B. si, întrucât paratul nu a fost parte in contractul de asociere, clauza referitoare la aceasta obligație nu-i este opozabilă.
Instanța nu a reținut punctul de vedere al reclamantului cu privire la incidenta art.40 alin.2 și art. 41 din Legea 50/1991.
S-a reținut că, potrivit acestor dispoziții legale, terenul rămâne în proprietatea unități administrativ-teritoriale, iar cumpărătorul are dreptul de a folosi acest teren ca titular al dreptului de concesiune. Acest drept este insa unul legal, fara obligația corelativa de plata a unei taxe de concesiune. Prin urmare, prețul apartamentului este cel stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare, dar obligația de plata a taxei de concesiune este una distincta de plata acestui preț si cu efect numai între părțile acestui contract.
Prima instanță a reținut astfel că obligația de plata a taxei de concesiune asupra terenului nu este accesorie dreptului de proprietate dobândit de către parat asupra apartamentului, motiv pentru care, în baza art. 1073 si art. 1077 C.civ., a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 6113/27.04.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr._ , a declarat apel M. București reprezentat prin Primarul General, arătând că prin contractul de asociere nr.6313/1992, încheiat între Imobiliara RA și Asociația B., s-au stabilit termenii de executare a lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune a blocului D13 din Ansamblul B. situat în București, sectorul 3, iar potrivit actului adițional nr.2, Asociația B. s-a obligat să achite taxa anuală de concesiune cu privire la terenul asupra căruia s-a construit.
Prin decizia civilă nr. 900 A/11.10.2011 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M. București reprezentat prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 6113/27.04.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că obligația de plată a taxei de concesiune s-a stabilit între Regia Autonomă de Investiții și Administrație Locativă Imobiliara RA și Asociația B. prin contractul de asociere în vederea edificării ansamblului de locuințe și prin actele adiționale la acest contract, față de care, pârâtul D. S. este un terț care nu și-a asumat obligația de încheiere a contractului de concesiune și de plată a taxei de concesiune asupra terenului.
Între reclamantă și pârât nu s-a încheiat nici o convenție privind obligația de a încheia un contract de concesiune, astfel că voința pârâtului nu poate fi suplinită de instanță pentru a se putea constata dobândirea calității de concesionar și a obligației corelative care i-ar reveni, de plată a taxei de concesiune.
Cum acordul părților implicate în conflict nu a intervenit sub acest aspect, tribunalul a apreciat că, în mod legal și temeinic, prima instanță a respins acțiunea Municipiului București, prin care solicita ca pârâtul să fie obligat la încheierea contractului de concesiune asupra terenului.
Prin apelul declarat, reclamanta a invocat doar obligația de achitare a taxei de concesiune, invocând dispozițiile art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr. 50/1991 și considerând că această obligație se transmite prin efectul legii, direct către cumpărătorul apartamentului din construcție, prima instanță a interpretat în mod legal și temeinic aceste dispoziții legale și a apreciat că în condițiile în care între părți nu s-a încheiat un raport juridic specific contractului de concesiune, iar instanța nu poate suplini voința pârâtului sub acest aspect, acesta nu are nici obligația de a suporta taxa de concesiune.
O astfel de obligație există în sarcina concesionarului Asociația B. și nu este accesorie dreptului de proprietate asupra apartamentului dobândit de către pârât, astfel că în mod legal și temeinic a fost respinsă și cererea privind obligarea pârâtului la plata taxei de concesiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului, bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
În opinia recurentului, hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât, instanța de judecată a respins, în mod eronat, apelul Municipiului București, reținând în considerentele hotărârii pronunțate faptul că in cauză, dispozițiile art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea nr.50/1991 nu se refera la transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune.
În fapt, M. București prin Primarul General a chemat în judecată pârâtul menționat mai sus, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestuia la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr.53 situat în ., ., precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin contractul de asociere nr.2393/1992 încheiat între CGMB și Asociația de Locatari B. s-a concesionat pe toata durata construcției terenul aferent blocului D13 din . de a plăti taxa de concesiune anuală.
Recurentul reclamant a precizat că ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare se transmite către intimatul pârât în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.53 situat în București, ., ..
Potrivit art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr.50/1991 cumpărătorul este obligat la plata taxei de concesiune pentru terenul aferent construcției, care aparține municipalității, ceea ce evidențiază calitatea de concesionar al terenului. În art. 2.2 din contractul menționat s-a prevăzut că aportul părților contractante privind obiectul asocierii este de 31% pentru CGMB și 69% pentru Asociația B.. S-a arătat că prin actul adițional 2 la contractul de asociere, respectiv la art.4 Asociația de locatari B. se obliga sa achite taxa de concesiune a terenului aferent apartamentului in litigiu.
Recurentul reclamant arată faptul că se precizează foarte clar și în contractul de concesiune că: «Pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin prezentul contract, partea în culpă datorează celeilalte părți penalități precum și daune. Aceste daune se datorează numai n .1" Li în care prejudiciului nu a fost acoperit prin plata penalităților.
Penalitățile pentru neasigurarea obligațiilor contractuale asumate de părțile contractante sau pentru executarea acestor obligații se calculează pentru fiecare zi de întârziere de 0,5 % în primele 30 de zile și 1 % pe perioada ce depășește 30 zile.
Potrivit alin.2 din Legea nr.50/1991, "odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cota-parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale.
Din înscrisurile de la dosarul cauzei reiese în mod cert că taxa de concesiune a fost calculată în raport cu suprafața aferentă apartamentului deținut de către intimatul pârât, taxa la care anual se aplică indicele de inflație.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.
În dovedirea susținerilor, nu s-a solicitat încuviințarea nici unui mijloc de probă.
Analizând recursul declarat în prezenta cauză, din prisma criticilor formulate și, în raport de dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect s-a reținut de către instanțele de fond faptul că nu poate fi reținut temeiul contractual al obligației solicitate prin acțiune, respectiv obligația de a încheia contractul de concesiune pentru terenul aferent apt. 53 din București, ., ., întrucât între părți nu există vreo convenție, care să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru nașterea valabilă a unui contract de concesiune.
Curtea învederează că contractul de asociere nr.2393/17.03.1992 încheiat între Imobiliara RA și Asociația „ B.”, prin care s-a stabilit terminarea execuției lucrărilor de construcții și punerea în funcțiune a blocului D 13, din Ansamblul B., situat în București, ., sector 3, nu poate constitui temei al obligației de încheia un contract de concesiune între cumpărător și M. București.
Or, atât timp cât pârâtul nu este parte a unei convenții prin care să-și asume această obligație de a încheia un contract de concesiune, potrivit principiului conform căruia nimeni nu poate fi obligat prin voința unei alte persoane, efectele obligatorii ale contractului vizează numai părțile contractante.
Principiul relativității efectelor juridice ale unui contract este dedus din art. 973 coroborat cu art. 969 C.civ, și potrivit acestuia, rezultă că această obligație de a încheia un contract de concesiune pentru terenul menționat, nu este opozabilă pârâtului, care este terț față de contractul de asociere nr. contractul de asociere nr.2393/17.03.1992 dintre Imobiliara RA și Asociația „ B.”.
În cadrul recursului, se invocă drept temei al obligației de a încheia un contract de concesiune Legea nr. 50/1991.
Potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 50/1991 rep, o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, proprietarul apartamentului a dobândit și dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau unității administrativ teritoriale.
Codul Civil consideră că sunt izvoare ale obligațiilor: contractul, cvasicontractul (specii de cvasicontracte reținute de cod sunt gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat), delictul, cvasidelictul și legea. Dintre izvoarele menționate (prin această noțiune înțelegând un fapt juridic în sens larg, care dă naștere unui raport juridic obligațional), recurentul a invocat în cuprinsul căii de atac, ca temei al pretențiilor sale, legea.
Legea ar fi putut constitui izvorul obligației de a încheia un contract de concesiune, numai în ipoteza în care ar fi prevăzut în mod expres acest lucru.
Or, art. 40 alin. 2 din Legea nr. 50/1991, temei de drept invocat de recurent, nu generează o obligație civilă, în mod direct și nemijlocit în sarcina proprietarului apartamentului, fără a fi nevoie de un alt fapt juridic care să medieze nașterea obligației.
Astfel, Curtea învederează că, în mod corect, prima instanță a reținut că textul legal nu este aplicabil în cauză, de vreme ce între reclamant și pârât nu poate fi vorba de încheierea unui contract de concesiune tipic, întrucât O.U.G. nr. 54/2006 stabilește, în mod clar, că numai bunurile proprietate publică a statului pot face obiectul contractului de concesiune.
În aceste condiții, este evident că dispozițiile Legii nr. 50/1991 nu au fost adaptate noilor modificări legislative în materia concesiunilor, așa încât textele legale invocate de reclamant au devenit caduce.
Față de cele arătate mai sus, instanța de recurs constată că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt și a aplicat în mod judicios normele de drept substanțial la situația de fapt astfel reținută, așa încât motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. invocat de recurent în susținerea recursului nu este incident în cauză.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. rap., va respinge recursul, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 900A/11.10.2011, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât D. S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 900A/11.10.2011, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât D. S..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 08.06.2012.
Președinte,Judecător, Judecător,
Z. DorinaCroitoru M. S. G. D.
Grefier,
D. L.
Red. Jud. D.Z./20.06.2012
Dact. CG /12.06.2012
| ← Pretenţii. Decizia nr. 236/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partide politice. Decizia nr. 1177/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
