Legea 10/2001. Decizia nr. 1986/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1986/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-12-2013 în dosarul nr. 1986/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Decizia civilă nr. 1986

Ședința publică de la 03.12.2013

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - G. S.

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - I. N. C.

Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulate de recurenții – pârâți M. București prin Primar General și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr.2245 din data de 12.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, precum și împotriva Încheierii din Camera de Consiliu de la 12.06.2013, în contradictoriu cu intimații – reclamanți T. D., T. I.,, . SA.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 19.11.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 26.11.2013 și apoi la 03.12.2013 și a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 16.12.2011, reclamanții T. D., T. I. și . SA, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și S. R. prin COMISIA CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR (CCSD), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună soluționarea pe fond, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, notificarea transmisă prin B. B., R. și B. sub nr. 2750/06.08.2001 privind imobilul situat în București, ., sectorul 1, compus din 180 mp teren și 148 mp construcție demolată din care suprafață locuibilă de 50 mp, în sensul de a constata calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață de la momentul soluționării, precum și imposibilitatea restituirii în natură; obligarea pârâtului M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._, aferent notificării nr. 2750/06.08.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București și obligarea pârâtului Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 2750/06.08.2001 transmisă prin executor judecătoresc și înregistrată la Primăria Municipiului București, ce face obiectul dosarului nr._, autoarea noastră T. Feodosia (decedată în 2006) a solicitat despăgubiri bănești pentru imobilul din București ., sector 1,, compus din 180 mp teren și 148 mp construcție demolată, imobil preluat în mod abuziv de către stat.

Autoarea reclamanților T. Feodosia, în timpul căsătoriei cu T. N. a dobândit, prin actul de vânzare autentificat sub nr._/01.12.1971 de notariatul de Stat al Sectorului 8, imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 180 mp și construcție cu trei camere, hol, bucătărie, baie, spălătorie, cămară, WC și bucătărie de vară.

Conform documentelor atașate adresei nr._/15.12.2010 emisă de Direcția Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 ce constituie rolul fiscal al imobilului din București, ., sector 1, autorii reclamanților, apoi și reclamanții au fost impuși la rol de la data dobândirii imobilului și până la data preluării abuzive.

Imobilul compus din teren în suprafață de 180 mp și construcție în suprafață de 148 mp ce a fost situat în București, ., sector 1 a fost preluat de către stat în parte prin Decretul nr. 74/1980, respectiv suprafața de teren de 173 mp și construcție în suprafață de 148 mp, iar diferența de teren de 7 mp a fost preluată fără titlu la aceeași dată, așa cum rezultă din declarația pe proprie răspundere autentificată sub nr. 1169/20.05.2011 la Biroul Notarului Public M. C. M., București. Reclamanții au menționat faptul că în mod eronat figurează și numitul T. N. în anexele Decretului nr. 74/1980, acesta fiind decedat încă din data de 23.07.1979.

Pentru terenul preluat nu s-au încasat despăgubiri, suma de 56.861 lei fiind încasată în anul 1981 numai pentru construcția existentă pe acest teren, așa cum rezultă din declarația pe proprie răspundere autentificată sub nr. 1169/20.05.2011 la Biroul Notarului Public M. C. M., București.

Autorul reclamanților, T. N. a decedat în anul 1979, urmare dezbaterii succesiunii sale, fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 352/26.03.1981 la Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, conform căruia singura moștenitoare acceptantă este autoarea noastră T. Feodosia.

Ulterior depunerii notificării, în data de 02.03.2006, a decedat și mama reclamanților T. Feodosia, după aceasta fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 63/30.05.2006 întocmit la BNP M. V. L., București, conform căruia moștenitori sunt reclamanții T. I. și T. D., în calitate de fii, fiecare pentru o cotă de ½ din masa succesorală.

În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantei S.C. R. G. INVEST S.A., s-a solicitat a se constata că aceasta este dovedită prin contractul de cesiune nr. 2674/08.12.2011, prin care T. D. și T. I. le-au cesionat 28% din drepturile lor la măsuri reparatorii prin echivalent privind imobilul situat în București, ., sector 1, obiect al Notificării nr. 2750/2001. în calitate de cesionari, au interes în soluționarea pe fond a notificării și stabilirea drepturilor notificatorului privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul sus menționat, hotărârea fiind pronunțată și în contradictoriu cu reclamanții, potrivit cotelor din drepturile cedate lor.

Conform planurilor cu suprapunere și a adresei nr._/1470/29.03.2011 emisă de Direcția Urbanism, privind situația urbanistică, terenul nu este restituibil în natură, fiind afectat în totalitate de blocul de locuințe, spațiu verde aferent, alee de acces, circulații, trotuar și rețele subterane de utilități.

Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea 10 /2001 și art. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei noastre de solicitare și a declarației noastre că nu mai am avem alte acte ie depus, respectiv 19.09.2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să ne fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la mobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.

Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 20.07.2011, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, art. 21 și art. 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005. Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor”, acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. în absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Competența instanței civile cu privire la un capăt de cerere care are natură contencioasă. Instanța civilă este competentă conform art. 17 C.proc.civ. deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în cazul nostru instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art.164 C.proc.civ.)

Argumente cu privire la necesitatea transmiterii dosarului direct către CCSD, evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură: controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.

Nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat.

Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.

Reclamanții au interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 cap. V Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Ori, în cauza o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță ,iar pârâta ne-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului nostru. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD.

Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamantul este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ICCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii, iar în conformitate cu dispozițiile art. 242 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosar următoarele înscrisuri: notificarea nr. 2750/06.08.2001; actul de vânzare autentificat sub nr._/01.12.1971 de Notariatul de Stat al Sectorului 8, București, însoțit de schița-plan anexă; fișa tehnică a imobilului; certificatul de moștenitor nr. 352/26.03.1981 întocmit după defunctul T. N. la Notariatul de Stat al Sectorului 1, București; certificatul de moștenitor nr. 63/30.05.2006 întocmit după defuncta T. Feodosia la BNP M. V. L., București; adresa nr._/15.12.2010 a Direcției Impozite și Taxe Locale Sector 1 București; adresa nr._/27.10.2010 emisă de Administrația Fondului Imobiliar; Decretul nr. 74/1980 cu tabelul anexă; declarația pe proprie răspundere autentificată sub nr. 1169/20.05.2011 la Biroul Notarului Public M. C. M., București; adresa nr. 3044/21.03.2011 emisă de S.C. ROM VIAL S.A.; adresa nr._/6827/05.01.2011 emisă de Direcția Patrimoniu, Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat; adresa nr._/1470/29.03.2011 emisă de Direcția Urbanism; adresa nr._/22.12.2010 emisă de Primăria Sectorului 1; planuri cu suprapunere; cererea de emitere a dispoziției nr._/20.07.2011 și contract de cesiune nr. 2674/08.12.2011.

Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamanților din cuprinsul capătului 3 de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la primul capăt de cerere; excepția prematurității capătului 3 de cerere și excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 Cod procedură civilă, Legea nr.247/2005, O.U.G. nr.81/2007.

Prin încheierea de ședință din data de 10.10.2012, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței materiale a Tribunalului București în ceea ce privește soluționarea capătului 3 de cerere, referitor la obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului transmis de pârâtul M. București prin Primarul General; a respins ca lipsită de obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în ceea ce privește capătul 1 al cererii de chemare în judecată; a respins ca neîntemeiată excepția prematurității capătului 3 de cerere, referitor la obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului transmis de pârâtul M. București prin Primarul General; a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului în litigiu, invocată de pârâtul S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a respins ca lipsită de obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul General, cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință de la aceeași dată, care face parte integrantă din prezenta.

Prin sentința civilă nr.2245/12.12.2012 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis, în parte, cererea reclamanților T. D., T. I. și . SA, a constatat că reclamanții T. D. și T. I. sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, pentru imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 180 mp. și construcție demolată (în suprafață de 148 mp.), a obligat pârâtul M. București, prin Primar General să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, .,sector 1, compus din teren în suprafață de 180 m.p. și diferența dintre valoarea construcției demolate (în suprafață de 148 m.p.) și despăgubirile deja încasate pentru aceasta (56.861 lei vechi), reclamanta S.C. R. G. Invest S.A. în calitate de cesionar având o cotă de 28% din valoarea acestor despăgubiri precum și să înainteze către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre judecătorească și, pe cale de consecință, a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale reclamanților, obligând pârâtul M. București prin Primar General la plata către reclamanți a sumei de 710 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 06.06.2001, numita T. Feodosia a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10 /2001, înregistrată sub nr.2750 la B.E.J. R. I. C. (fila 6 ), cu privire la terenul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 180 mp și construcție cu trei camere, hol, bucătărie, spălătorie, cămară ,WC și bucătărie de vară, construcție sin cărămidă.

S- a constatat de tribunal că deși s-au depus la dosarul întocmit pe baza notificării formulate în temeiul Legii nr.10/2001 toate actele necesare pentru soluționarea notificării, nici până în prezent aceasta nu a fost soluționată. În aceste condiții, tribunalul apreciază, în conformitate cu interpretarea dată art.26 din Legea nr.10 /2001și Deciziei nr.XX/2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, că reclamanta este îndreptățită să solicite tribunalului soluționarea pe fond a notificării, tribunalul urmând să analizeze notificarea formulată sub toate aspectele.

Imobilul ce formează obiectul notificării a fost dobândit de numita T. Feodosia,căsătorită, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 1 decembrie 1971 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 8 București (fila 8), fiind preluat de Stat prin Decretul de expropriere nr. 74 din 13 martie 1980 (filele 15-22), autorul reclamanților figurând în Anexa nr.1 din decret. Aceste aspecte rezultă și din adresa nr._/6827/05.01.2011 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu (fila 25 ), adresă din care rezultă situația juridică a imobilului cu adresa ., sector 1, care a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat nr.74/13.03.1980 privind exproprierea unor imobile situate în București, în a cărui anexă 5,la poziția 162,sunt înscriși T. Feodosia,T. N.,cu teren în suprafață de 173 mp și construcție în suprafață desfășurată de 148 mp.

Din adresa nr. 3044/_ emisă de S.C.Rom Vial S.A. (fila 24 ) rezultă că imobilul din ., sector 1 a fost expropriat și demolat în baza Decretului 74/13.03.1980 ,iar conform procesului-verbal de evaluare nr.12/21.01.1981 imobilul a fost evaluat la suma de_ Rol, sumă ce a fost achitată în baza procesului-verbal nr.329/09.06.1981. Încasarea despăgubirilor în cuantum de 56.861 lei pentru construcția demolată rezultă și din declarația reclamanților, autentificată sub nr.1169/20.05.2011 de B.N.P. M. C.-M. (fila 30) .

Numitul T. N. a decedat la data de 23 iulie 1979 ,iar moștenitorul acestuia a fost notificatoarea T. Feodosia, în calitate de soție supraviețuitoare ,căreia i-a revenit întreaga masă succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.353 din 26.03.1981 emis de Notariatul de Stat Sector 1 (fila 28).

Notificatoarea T. Feodosia a decedat la data de 2 martie 2006, iar moștenitorii acesteia, potrivit certificatului de moștenitor nr.63/30.05.2006 emis de B.N.P. M. V. L. (fila 27) sunt: reclamanții T. D. și T. I., în calitate de fii cărora le revine o cotă de ½ pentru fiecare din masa succesorală.

Din cele expuse, instanța a constatat că reclamanții au făcut atât dovada formulării în termen a notificării de către autoarea lor (T. Feodosia), cât și dovada calității de persoane îndreptățite la restituire, în condițiile art.3 din Legea nr.10/2001.

Din adresa nr._/29.03.2012 emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu,Serviciul cadastru – Notă de reconstituire (filele 97-103 ) rezultă că suprafața de teren de cca. 170 mp situată în București, ., sector 1 este în prezent afectată de . aferent blocului, aspecte ce rezultă și din adresa nr._/1470/29.03.2011 emisă de P.M.B. - Direcția Generală Dezvoltare Urbană, Direcția Urbanism (fila 83).

Cum prin notificarea formulată s-a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor, pentru terenul în suprafață de 180 mp, în baza art.26 din Legea nr.10/2001, tribunalul a obligat pârâtul M. București, prin Primar General a să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor,în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 pentru imobilul situat în București,.,sector 1, compus din teren în suprafață de 180 mp. și diferența dintre valoarea construcției demolate (în suprafață de 148 mp.) și despăgubirile deja încasate pentru aceasta (56.861 lei vechi), fișa tehnică a construcției demolate fiind la fila 71 din dosar.

Între reclamanții T. D. și T. I., pe de o parte, în calitate de cedenți și S.C.R. G. Invest S.A. pe de altă parte, în calitate de cesionar a intervenit contractul de cesiune de drepturi, autentificat sub nr. 2674 din data de 08.12.2011 de B.N.P F. M. și Asociații ( filele 40- 42) prin care cedenții au transmis către cesionar cota-parte de 28 % din dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că reclamantei S.C. R. G. Invest S.A. în calitate de cesionar îi revine o cotă de 28% din valoarea acestor despăgubiri.

Cuantumul despăgubirilor ce se cuvin reclamanților se vor stabili pe baza criteriilor și a procedurilor reglementate de dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr.247/2005, pârâtul M. București prin Primar General urmând a înainta către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre judecătorească. Se va avea în vedere că tribunalul a soluționat pe fond notificarea, hotărârea judecătorească pronunțată ține loc de dispoziție, astfel că unității deținătoare îi revine obligația de a înainta dosarul administrativ împreună cu prezenta hotărâre către prefectură.

Tribunalul a respins ca neîntemeiate celelalte pretenții ale reclamanților, respectiv cele referitoare la obligarea Statului R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD la înregistrarea dosarului administrativ trimis de M. București prin Primar General având în vedere că procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor este reglementată de art.16 din Titlul VII din Legea 247/2005, iar prin prezenta hotărâre s-a stabilit în sarcina pârâtului M. București prin Primar General obligația de a către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării, însoțit de prezenta hotărâre judecătorească. Cât timp nu s-a făcut dovada vreunui refuz din partea Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD de a înregistra dosarul administrativ trimis de M. București prin Primar General, tribunalul a apreciat că acest capăt de cerere nu este întemeiat, fiind respins în consecință.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admite în parte cererea reclamanților, în sensul celor menționate anterior, iar în baza art.274 C.proc.civ. a obligat pârâtul M. București prin Primar General la plata către reclamanți a sumei de 710 lei cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, potrivit chitanțelor nr.100/05.12.2012 și nr.02/01.06.2012 ( filele 132,133).

Împotriva acestei sentințe, la data de 08.04.2013 a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, iar la 16.04.2013, respectiv 19.08.2013, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 24.09.2013.

În motivarea recursului său, recurentul – pârât M. București prin Primarul General a arătat că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanții T. D., T. I. și . SA au chemat în judecată pârâtul M. București prin Primar General, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților persoane fizice sus-menționate la acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent valoric constând în despăgubiri la valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare pentru la imobilul situat în București, ., sector 1, compus din teren în suprafață de 180 mp. și construcție demolată în suprafață de 148 m.p.din care suprafață locuibilă de 50 mp.,cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr.l_ 1, Decizia XX pronunțată de ÎCCJ.

Consideră că în mod greșit instanța a admis în parte acțiunea reclamanților T. D. și T. I. și a constatat că au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat În București, ., sector 1 J compus din teren În suprafață de 180 m. p. și construcție demolată În suprafață de 148 m. p. și obligă M. București să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite În condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, din care se va scădea despăgubirea primită, În ceea ce Iprivește imobilul sus-menționat, precum și obligarea instituției de a transmite dosarul de direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgub1riior și obligarea la plata cheltuielilor de judecată În cuantum de 710 Lei, pentru următoarele argumente:

În motivarea cererii, s-a arătat de reclamanții sus-menționați au formulat notificarea nr.2750/06.08.2001 transmisă instituției noastre prin intermediul executorului judecătoresc și Înregistrată la M. București sub nr._ prin care autoarea lor T. Feodosia a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu compus din teren În suprafață de 180 mp. și construcție în suprafață de 148 mp.

Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare rezultă că imobilul situat în București, ., sector 1, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.74/1980.

Conform actelor existente la dosar și a planurilor imobilului a rezultat că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit În natură și urmează să se emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr.247/2005.

Apreciază că, potrivit art.23 al.1 și 2 "În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conf.art.22, unitatea deținătoare este obligata să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivata, asupra cererii formulate". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționata cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățita face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauza.

În alta ordine de idei, conf.art.22 din Legea nr.10/2001, rezulta că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte" respectiv înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de) proprietate și care generează o prezumție relativa de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca și numai după ce aceasta dovada a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitate a deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 se prevede ca" Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ..... pot fi depuse pana la data soluționării notificării.

În ceea ce privește obligarea M. București să transmită dosarul de notificare direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor învederează că nu poate să înainteze direct dosarul de notificare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor deoarece, potrivit art.24 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, se prevede că :"Procesele-verbale încheiate de prefect prin care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubiri vor fi reanalizate și în situația în care potrivit Legii nr.10/2001 dosarul întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, însoțit de situația juridică actuală a imobilului și de Ordinul Prefectului, acesta conținând propunerea motivată a prefectului de acordare de despăgubiri.

În consecință, rezultă că, instituția noastră după emiterea dispoziției prin care a soluționat notificarea formulată În baza Legii nr.10/2001, Înaintează întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, În vederea întocmiri ordinului, astfel cum prevăd dispozițiile art.16 al.2 ind.1 din OUG nr.81/2007.

Având în vedere cele de mal sus, solicită să se constate imposibilitatea instituției recurente de a înainta direct dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deci de punere în executare a sentinței civile nr.2245/12.12.2012.

Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat și onorarii de expertiză, recurentul învederează că în mod greșit (eronat) instanța a admis acest capăt de cerere,

având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a parții.. or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10l/2001 pentru soluționarea notificării.

În cazul în care se va respinge motivarea Municipiului București, solicită ca instanța de recurs să facă aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă .

Având în vedere cele de mai sus, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului declarat împotriva sentinței civile nr.2245/12.12.2012, recurenta – pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat, în temeiul art. 299 și următoarele art.304 pct.3 și 3041 Cod de procedură civilă, că acesta este netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond, in mod netemeinic și nelegal, a obligat M. București in mod direct la înaintarea dosarului aferent notificării nr.2750/06.08.2001către Comisia Centrală.

În primul rând, este netemeinică solicitarea reclamanților de a fi obligat Municipiului București să transmită dosarul administrativ direct către CCSD, având în vedere dispozițiile art. 16 alin. 2¹ din Titlul VII din Legea nr.147/2005, conform cărora dispozițiile emise de către unitatea deținătoare și întreaga documentație aferentă acestora se transmit către prefect, pentru centralizare și exercitarea controlului de legalitate.

Astfel, art.16 alin.2¹ Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prevede ca "dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturi/or. urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."

Chiar dacă Municipiului București are obligația de a emite dispoziția conform prezentei hotărâri, nu poate fi eludat controlul de legalitate efectuat de prefect, care va viza modalitatea efectivă de întocmire a dispoziției de către Primarul General al Municipiului București.

Dispozițiile legale anterior citate prevăd atât faptul că entitatea notificată are obligația legală de a emite o dispoziție În temeiul Legii nr.10/2001 precum și faptul că dosarele de despăgubire aferente dispozițiilor emise în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie să fie centralizate la Prefecturi unde se va acorda avizul de legalitate privind dispozițiile emise în temeiul legii nr.10/2001.

Apreciază că instanța de fond nu a înțeles interdependența dintre obligațiile ce revin Comisiei Centrale, și cele ale entității învestite cu soluționarea notificării, în speță M. București.

De asemenea, faptul că instanța de fond a obligat M. București la transmiterea directă a dosarului de despăgubire la Comisia Centrală, chiar în lipsa unui aviz de legalitate al dispoziției privind acordarea de măsuri reparatorii, denotă un exces de zel din partea instanței de fond, care nu poate fi calificat decât ca fiind o critică adusă variantei găsite de legiuitor pentru despăgubirea celor ale căror imobile au fost preluate abuziv.

Ori, instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale – referindu-se la Titlului VII din Legea nr. 247/2005, și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.

Învederează onoratei instanțe faptul că în practica judiciară s-a conturat opinia constantă în sensul respectării etapelor administrative prevăzute În mod expres de lege, "neexistând nici un motiv pentru care condiția avizului de legalitate să nu fie respectată în procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005".

De altfel, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege, iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "Iegislator pozitiv".(A se vedea cauza Broniowski contra Poloniei)

Pentru cele arătate mai sus, solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii petitului privind obligarea Municipiului București la înaintarea dosarului aferent notificării direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În drept, au fost invocate dispozițiilor Legii nr.10/2001, republicată, Legii nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, art. 299 din Codul de Procedura Civilă.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii de ședință din Camera de Consiliu din data de 12.06.2012, recurenta – pârâtă a arătat că instanța de fond, în mod greșit, a obligat Comisia Centrală la înregistrarea dosarului transmis de M. București, cu motivația că se urmează succesiunea etapelor obținerii despăgubirilor.

Față de considerentele reținute de Tribunalul București, prin sentința recurată, menționează că în speță, procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, nu a fost finalizată, întrucât notificarea reclamanților, nu au fost soluționate printr-o dispoziție motivată, care să fie emisă de entitatea notificată, respectiv Primăria Municipiului București.

În primul rând, este netemeinică solicitarea recurenților reclamanți de a fi obligat Municipiului București să transmită dosarul administrativ direct către CCSD.

În acest sens, avem în vedere faptul că trimiterea dosarelor de despăgubire trebuie făcută cu respectarea dispozițiilor art.16 alin.21 din Titlul VII din Legea nr.247/2005, conform cărora dispozițiile emise de către unitatea deținătoare și întreaga documentație aferentă acestora se transmit către prefect, pentru centralizare și exercitarea controlului de legalitate.

Așa cum a arătat mai sus, art.16 alin.2¹din Titlul VII din Legea nr.247/2005, prevede ca "dispozițiile unităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.

Dispozițiile legale anterior citate prevăd atât faptul că entitatea notificată are obligația legală de a emite o dispoziție în temeiul Legii nr.10/2001 precum și faptul că dosarele de despăgubire aferente dispozițiilor emise în temeiul Legii nr.10/2001, trebuie să fie centralizate la Prefecturi unde se va acorda avizul de legalitate privind dispozițiile emise în temeiul Legii nr.10/2001.

Învederează instanței faptul că în practica judiciară s-a conturat opinia constantă în sensul respectării etapelor administrative prevăzute în mod expres de lege, "neexistând nici un motiv pentru care condiția avizului de legalitate să nu fie respectată În procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005".

Potrivit art.16 alin.2 Titlul VII din Legea nr.247/2005, "notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin.(1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire a Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile investite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motiva te de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu-imobilele construcții demolate depuse de persoana Îndreptățită și/sau regăsite în arhivele poprii, in termen de 30 de zi/e de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor. "

De asemenea, potrivit art.16 alin.2¹ Titlul VII din Legea nr. 247/2005, "dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubiri/or, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către

Or, față de aceste dispoziții legale mai sus amintite, instanța de fond a instituit În sarcina Comisiei Centrale obligația de a înregistra dosarul aferent unei dispoziții, în condițiile în care, la momentul pronunțării sentinței, o astfel de dispoziție nu există. De altfel, prin aceeași sentință, Tribunalul București obligă pârâtul M. București la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului.

Nu putem să nu întrebăm onorata instanța cum va putea Comisia Centrală să își îndeplinească obligația instituită, n condițiile n care pârâtul M. București nu a emis o dispoziție n temeiul Legii nr.10/2001, existând posibilitatea ca emiterea unei astfel de dispoziții să dureze, fără a adaugă și procedura de emitere a avizului de legalitate de către instituția Prefectului M. București.

După cum este cunoscut, obligații instituite prin hotărâri judecătorești sunt de imediată executare, în caz de neîndeplinirea acestora, fiind reglementată o procedură de executare silită.

Or, în speță, Comisia Centrală se află în situația de a fi executată silită, în cazul în care pârâtul M. București nu își îndeplinește obligațiile legale, care coincid cu cele stabilite prin sentința recurată.

Apreciază că instanța de fond nu a înțeles interdependența dintre obligațiile ce revin Comisiei Centrale, și cele ale entității investite cu soluționarea notificării, în speță Primăria Municipiului București.

Astfel, Comisia Centrală nu poate proceda la înregistrarea dosarului privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților, atât timp cât Primăria Municipiului București nu transmite Secretariatului Comisiei Centrale dosarul aferent notificării formulate de reclamanți, care să conțină, în special, dispoziția emisă în temeiul Legii nr.10/2001.

Împrejurarea că pârâtul M. București nu și-a îndeplinit obligații rezultate din aplicarea Legii nr.10/2001, deși au trecut 11 ani de la formularea notificărilor de către reclamanți, nu poate justifica instituirea în sarcina Comisei Centrale a unei obligații imposibil de executat, în situația de fapt existentă în prezenta cauză.

De asemenea, faptul că Tribunalul București a obligat Comisia Centrală la înregistrarea dosarului reclamanților, chiar în lipsa unei dispoziții privind acordarea de masuri reparatorii, denotă un exces-de zel din partea instanței de fond, care nu poate fi calificat decât ca fiind o critică adusă variantei găsite de legiuitor pentru despăgubirea celor, ale căror imobile au fost preluate abuziv.

Or, instanța de fond nu poate să invalideze un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale, ne referim aici la Titlului VII din Legea nr.247/2005, și nici nu poate pretinde să devină un legiuitor pozitiv.

De altfel, În practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pecare le stabilește prin lege, iar sub-aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar, în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsuri legislative existente, devenind astfel "Iegislator pozitiv" .(A se vedea cauza Broniowski contra Poloniei)

2. Menționează că la momentul promovării prezentei cauze erau în vigoare dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.

Așa cum am arătat mai sus, art.16 alin.2¹ Titlul VII din Legea nr.247/2005, prevedea ca "dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centraliza te pe județe la nivelul prefecturi/or, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta."

Menționăm faptul că, în Monitorul Oficial nr.278/17.05.2013, a fost publicată Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.

Potrivit acestui act normativ, se înființează Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, care preia atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Conform art. 16 din Legea nr.165/2013 cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură la nivelul entităților învestite de lege se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art.21 alin. (6) și (7).

Totodată precizează faptul că potrivit noilor dispoziții legale în vigoare - art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013 Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr._, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect."

In cazul de față dosarul de despăgubire al reclamanților nu a fost soluționat de primărie prin emiterea unei dispoziții așa cum prevede procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001, republicată.

Pentru toate aceste considerente solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța, admiterea recursului, așa cum a fost formulat, să se dispună modificarea sentinței recurate în sensul respingerii petitului privind înregistrarea de către Comisia Centrală a dosarului de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamanților, ca fiind prematur formulat.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, Legii nr.247/2005, H.G nr.1095/2005, art.299 din Codul de procedura Civilă, Legii nr.165/2013.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea reține următoarele:

Având în vedere că în materia legii10/2001,astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul M. București prin Primarul General, din examinarea cererii de declarare a căii de atac, rezultă că au criticat sentința primei instanțe, sub aspectul constatării calității reclamanților de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, obligând M. București să emită dispoziție cu propunere de acordare acestor măsuri în temeiul legii 245/2005 titlul VII,sub aspectul obligării pârâtului la trimiterea dosarului administrativ de lege 10 către Comisia centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și din punct de vedere al cuantumului cheltuielilor de judecată.

Recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă.

Acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

Recurentul pârât a făcut referire la obligația persoanei îndreptățite de a depune toate actele doveditoare, momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor pentru ca unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării,

Prevederile pct 23.1 din HG 498/2003 stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).

De asemenea, Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001 arată prin dispozițiile art 32.2 că în ipoteza în care, după comunicarea unității deținătoare, persoana îndreptățită este pasivă (deci nu comunică nici un răspuns), pasivitatea acesteia poate fi apreciată ca acceptare tacită.

Acceptarea unei prorogări tacite se poate obține și cu ocazia îndeplinirii procedurii prevăzute la art. 23 alin. (2) din lege (invitarea persoanei îndreptățite cu ocazia dezbaterii cererii respective), fiind necesar ca în procesul-verbal întocmit cu acest prilej să se facă mențiune despre necesitatea completării materialului probator (procesul-verbal se va semna și de persoana invitată). În cazul în care însă persoana îndreptățită căreia i s-a solicitat completarea materialului probator comunică în mod expres sau pretinde în cadrul procedurii prevăzute la alin. (2) al art. 23 din lege că nu posedă sau că îi este imposibil să procure respectivele acte doveditoare, termenul de 60 de zile curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data consemnării situației respective în procesul-verbal. Dacă persoana îndreptățită, deși invitată, nu se prezintă la dezbaterea cererii de restituire, este necesar a se face comunicarea respectivă în scris.

Prevederile art 23.3. din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001 evidențiază că actele solicitate în mod expres de către entitățile învestite cu soluționarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.

Curtea apreciază că aceste dispoziții legale sunt de natură să ofere un răspuns și celeilalte susțineri a recurentului pârât, din economia acestor prevederi( astfel cum au fost interpretate și de instanța supremă prin decizia civilă nr XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii ) rezultând caracterul obligatoriu și imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din natura acestuia de termen procedural, de decădere.

De asemenea, faptul că legea stabilește în sarcina persoanelor îndreptățite obligația de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se cere cât și dovada deținerii legale a acestuia la momentul preluării abuzive, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, în condițiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi, unitatea deținătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de soluționare. Astfel, Curtea ajunge la concluzia că lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptățite prin care să li se solicite completarea probatoriului în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile stabilit imperativ de legiuitor.

În ceea ce privește termenul în care trebuiau depuse actele doveditoare, Curtea apreciază că eventuala nerespectare a acestuia de către cei care au formulat notificări nu poate avea semnificația unei exonerări de răspundere a unității deținătoare pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condițiile în care unitatea deținătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea notificatorului sau comunicarea uni răspuns în sensul că nu poate completa probațiunea sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unității deținătoare să treacă la soluționarea cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului de 60 de zile.

Având în vedere caracterul esențialmente reparatoriu al dispozițiilor legi 10/2001( în condițiile în care acest act normativ urmărea să ofere o modalitate de remediere a privărilor de proprietate care durează de câteva decenii) cât și stringența soluționării cu celeritate a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, Curtea, luând în considerare și natura juridică a termenului de 60 de zile, așa cum a fost analizată în cele ce preced, apreciază că depășirea sa nu poate avea drept unică consecință doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin această întârziere, sub rezerva dovedirii acestuia.

Dreptul persoanelor care au formulat notificări de a primi un răspuns la solicitările lor nu poate fi satisfăcut doar prin acordarea unor despăgubiri, cu consecința rămânerii în continuare în așteptarea unei soluții, având în vedere că se contestă implicit posibilitatea instanței de trece la soluționarea pe fond a cererii de retrocedare formulată în condițiile legii speciale.

Această îndrituire legală a instanței de a rezolva fondul notificării a fost recunoscută instanțelor de judecată prin decizia civilă nr XX/2007, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii, statuându-se că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În motivarea acestei soluții, instanța supremă reține faptul că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În ceea ce privește criticile referitoare la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reperatorii în temeiul legii 10/2001, precum și la situația juridică a imobilului, Curtea apreciază că aceste susțineri sunt nefondate, în condițiile în care din examinarea materialului probator reiese că imobilul în litigiu a fost deținut de autorii reclamanților în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr_/01 12 1971 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 8 București. În ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului, din materialul probator existent la dosar, rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului nr74/1980, în a cărui listă anexă, la poziția 162 sunt înscriși T. Feodosia și N. cu teren în suprafață de 173 mp. și construcție cu suprafața desfășurata de 148 mp.

Potrivit certificatului de moștenitor nr.353/1981, eliberat de Notariatul de Stat Sector 1 a decedat T. N., succesorul său în drepturi fiind T. Feodosia, în calitate de soție supraviețuitoare, căreia i-a revenit întreaga masă succesorală. Aceasta decedează ulterior, masa succesorală rămasă de pe urma sa fiind transmisă către fiii acesteia, reclamanții din prezenta cauză, potrivit certificatului de moștenitor nr 63/2006, emis de BNP M. V. L..

În ceea ce privește situația juridică a imobilului, Curtea reține că a fost pe deplin elucidată de instanța de fond, în urma relațiilor furnizate de diferite compartimente ce funcționează în cadrul Primăriei Mun. București, precum și de către ale instituții, cu competență în această privință. Astfel, sunt avute în vedere adresa nr._/2011 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, prin care se confirmă modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului. De asemenea, din adresa nr 3044/2011, emisă de . imobilul notificat a fost expropriat și demolat, aceasta fiind evaluat la suma de_ lei, care a fost achitată autorilor reclamanților pentru construcție demolată.

Pe cale de consecință, Curtea constată că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că reclamanții și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de legea specială, imobilul notificat făcând parte din categoria celor preluate abuziv în sensul dispozițiilor art 2 din legea 10/2001.

În privința greșitei obligări a recurentului pârât de a trimite direct dosarul administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea subliniază faptul că prin sentința atacată nu s-a stabilit o astfel de obligație în sarcina recurentului, o astfel de dispoziție regăsindu-se în încheierea de lămurire a dispozitivului pronunțată la data de 12 06 2013, încheierea care nu a fost recurată în prezenta cauză. Trecând peste acest aspect, Curtea, pentru a examina pe fond critica formulată, pornește de la natura juridică a acțiunii formulate și reține următoarele:

În ceea ce privește critica relativă la imposibilitatea trimiterii dosarului administrativ direct la Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, justificată de necesitatea obținerii avizului de legalitate al Prefectului, Curtea constată că această cerință vizează situația în care calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatori prin echivalent este stabilită de către unitatea deținătoare prin dispoziție motivată, Primăria Municipiului București fiind obligată în această ipoteză să trimită dosarul administrativ instituției Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate, impus de normele legale.

În cazul în care, indiferent de temeiul investirii, în sensul că indiferent că este vorba de o contestație introdusă în temeiul prevederilor art 26 alin 3 din legea 10/2001 sau de o acțiune având ca obiect soluționarea pe fond a notificării, în temeiul deciziei civile nr 20/2007, pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii, organul judiciar este cel care verifică și statuează asupra îndeplinirii cumulative a cerințelor impuse de dispozițiile art 2, 3 și 4 din legea 10/2001, concluzionând că persoana care a formulat notificarea are calitatea de persoană îndreptățită să obțină măsuri reparatori prin echivalent, în condițiile legii speciale, Curtea apreciază că nu se mai impune exercitarea controlului de legalitate de către Prefect, dosarul administrativ putând fi trimis direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, actuala Comisie Națională pentru Compensarea Imobilelor, potrivit dispozițiilor legii 165/2013.

Această soluția își găsește justificarea în garanțiile pe care le presupune tranșarea irevocabilă a chestiunilor anterior menționate de către o instanță de judecată, precum și în rațiuni de celeritate, prin raportare și la deficiențele funcționale ale sistemului reparatoriu instituit de legea 10/2001, sub aspectul timpului efectiv necesar pentru foștii proprietari de a obține o reparație echitabilă. Faptul că noua lege a menținut soluția din reglementarea anterioară, referitoare la necesitatea de a obține avizul prefectului, în urma exercitării controlului de legalitate de către acesta, potrivit prevederilor art 21 alin 3 din legea 165/2013, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece aceste dispoziții legale vizează situația în care notificarea este soluționată în cadrul etapei administrative, astfel că dispozițiile autorităților administrației publice locale trebuie supuse controlului de legalitate al prefectului anterior înaintării la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. În ipoteza în care persoanele îndreptățite formulează acțiune în instanță, prin care cer soluționarea pe fond a notificării, prevalându-se de cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 20/2007, Curtea apreciază că, și după . legii 165/2013, pentru identitate de rațiune, soluția anterior argumentată, se impune a fi menținută, deoarece toate elementele de fapt și de drept au fost tranșate în cadrul procedurii judiciare, cu toate garanțiile necesare pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de dispozițiile art 6 din CEDO.

În finalul acestei argumentației, Curtea se limitează să sublinieze că scopul pentru care legiuitorul a impus necesitatea obținerii avizului instituției prefectului a fost acela de a asigura actelor emise de primărie un control de legalitate, control care în ipoteza unei acțiuni directe, întemeiată de decizia civilă nr 20/2007 a instanței supreme este realizat de către organul judiciar, hotărârea acestui impunându-se atât unității deținătoare cât și prefectului cu putere de lucru judecat, astfel că exercitarea controlului de legalitate de către prefect, subsecvent, celui efectuat deja de instanță apare ca fiind complet inutil.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acordate de instanța de fond, Curtea constată că sunt rezultatul unei corecte interpretări și aplicări a dispozițiilor art 274 cod procedură civilă, iar în privința cuantumului acestora, Curtea apreciază că este corespunzător cu nivelul de dificultate al speței, cu valoarea obiectului litigiului, astfel că nu se impune reducerea acestora în temeiul dispozițiilor art 274 alin 3 cod procedură civilă.

În ceea ce privește recursul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea constată, din examinarea cererii de declarare a căii de atac, că unica critică vizează obligarea pârâtului Municipiului București la trimiterea dosarului administrativ direct către această instituție

Cu privire la această critică, Curtea, din examinarea dispozitivului sentinței atacate, constată că atribuțiile acestei instituții în procedura legii 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea 2457/2005 sunt subsecvente emiterii dispoziției de către unitatea deținătoare și înaintării dosarului împreună cu dispoziția emisă, astfel că problema executări acestei obligații se pune la momentul la care procedura legii 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției, în conformitate cu cele stabilite de organul judiciar. De asemenea, Curtea notează faptul că dispozițiile art 16 din legea 247/2005, titlul VII sunt respectate în prezenta cauză, dispozițiile primei instanțe pe această chestiune fiind în deplină concordanță cu exigențele impuse de textul de lege invocat de recurentă, în sensul că predarea dispoziției( pe care Primăria Mun București o va emite în temeiul hotărârii judecătorești) către Secretariatul CCSD, se face pe bază de proces verbal, însoțită fiind de întreaga documentației aferentă, în speța de față, soluția purtând și girul organul judiciar, sub aspectul legalității și al temeiniciei. Din această perspectivă, Curtea apreciază că avizul de legalitate al prefectului apare ca inutil în aceste condiții, astfel cum s-a învederat în cele ce preced iar centralizarea la nivelul instituției prefectului, prevăzută de dispozițiile art 16 alin 2 indice 1 din legea 247/2005, titlul VII, constituie o cerință legală care poate fi și trebuie să fie respectată, soluția primei instanței neinterferând în nici un fel cu celelalte obligații legale ale unității deținătoare și neconstituind un impediment în calea îndeplinirii acestora.

În ceea ce interdependența obligațiilor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cu cele ale Primăriei Mun București, în procedura legii 10/2001 și a legii 247/2005, Curtea, așa cum s-a evidențiat deja, prerogativele legale ale recurentei au caracter subsecvent, urmând a fi exercitate după ce sunt îndeplinite obligațiile ce revin unității deținătoare și anume emiterea dispoziției și trimiterea dosarului administrativ însoțit de dispoziție, scopul acestor dispoziții ale hotărârii atacate fiind acela de a sigura rapiditatea și fluiditatea procedurii de reparație, necesitatea lor fiind reclamată de dificultățile practice cu care s-au confruntat persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent și de imperativul respectării unui termen rezonabil de finalizare a procedurii reparatorii, element esențial în funcție de care această procedura își dovedește eficacitatea și implicit compatibilitatea cu normele convenționale.

Pe cale de consecință, apreciind că tribunalul nu a stabilit în sarcina recurentei o obligație imposibil de executat și nici nu a invalidat un act normativ adoptat de puterea legiuitoare, hotărârea fiind pronunțată în temeiul, în aplicarea și cu respectarea legii, Curtea consideră că recursul este nefondat.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții – pârâți M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL și COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței civile nr.2245 din data de 12.12.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, precum și împotriva Încheierii din Camera de Consiliu de la 12.06.2013, în contradictoriu cu intimații – reclamanți T. D., T. I. și . SA.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 03.12.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. S. I. S. C. G.

GREFIER

C. N. I.

Red. I.S.

Tehnored. C.S./IS

Ex.2/17.01.2014

T.B.Secția a IV -a Civilă - L.I. C.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1970/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 306/2013. Curtea... →

Legea 10/2001. Decizia nr. 1986/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1986/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI