Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1210/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1210/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-09-2014 în dosarul nr. 1210/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 1210
Ședința publică de la 09.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - M. H.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta – reclamantă L. C., împotriva sentinței civile nr. 1672 din data de 26.09.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obiectul pricinii – acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante L. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 9), lipsind reprezentantul intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Recurenta – reclamantă, prin apărător, depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 505 lei, potrivit OP nr.145 din data de 08.09.2014, aferente cererii de recurs, precum s-a dispus prin rezoluția administrativă, totodată învederând că nu mai are alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta – reclamantă L. C., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii cu obligarea intimatului – pârât la plata daunelor morale pentru refuzul de soluționare a notificării formulate de reclamantă și pentru punerea în executare cu întârziere a unei hotărâri judecătorești, prin care a fost obligat să emită dispoziție pentru a propune măsurile reparatorii.
Apreciază că sentința recurată este vădit nelegală și netemeinică, întrucât tribunalul a nesocotit dispozițiile Constituției României, ale Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și practica instanțelor naționale prin care s-a reținut că nerespectarea și neexecutarea unor hotărâri judecătorești încalcă dreptul persoanelor care se consideră prejudiciate, precum și garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește cuantumul daunelor, consideră că se impune a se reține aprecierea Tribunalului București în sensul că reclamanta nu a făcut dovada daunelor produse de pârât.
Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat, în cuantum de 300 lei, potrivit chitanței nr.1167 din 12.08.2014 și a convenției nr.231 din 11.05.2010 (pe care le depune).
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III – a Civilă sub nr._ reclamanta L. C. a chemat în judecată pârâtul M. BUCUREȘTI reprezentat de Primarul General solicitând obligarea acesteia la repararea prejudiciului moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 1232/19.07.2001 prin emiterea unei dispoziții precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare se arată că prin notificarea nr.1232/2001 și înregistrată la M. București sub nr._, formulată în baza Legii 10/2001, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru imobilul compus din teren și construcție, situat în București, . E. nr. 80, imobil preluat abuziv.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 29.08.2012 a depus toate actele doveditoare, cu solicitarea de soluționare a notificării. Conform art.25 alin.1 și art.26 din Legea nr.10/2001 pârâtul M. București avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificărilor.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, reclamanta a reiterat cererea de soluționare a notificării, fără nici un rezultat.
Conform Legii nr.10/2001 termenul imperativ de 60 de zile impune unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită.
Faptul că legea nu instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin.1 din Legea 10/2001, republicată, și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Din cauza acestei situații, reclamanta s-a adresat instanței care prin sentința civilă nr. 2262/16.12.2011 a Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, a constatat calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv.
Prin adresa nr._/07.11.2012 a solicitat Primăriei Municipiului București emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii. Ulterior, față de lipsa de reacție a primăriei reclamanta a solicitat executarea silită, în care s-a emis somație. Toate demersurile efectuate până în acest moment pârâta nu a emis dispoziția de restituire.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c.României, pct. 24).
In situația în care există o violare a art.6§l al Convenției și al art.l din Protocolul nr.l al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c.României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea 10/2001 și nici Legea 247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite.
În temeiul celor expuse mai sus, reclamanta consideră că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral care constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Fapta ilicită a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de mine ca persoană care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În plus, având în vedere că prin sentința civilă nr.2262/16.12.2011 modificată prin încheierile pronunțate în 09.03._ și 17.07.2012, definitivă și irevocabilă prin nerecurare, pronunțate de către Tribunalul București i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită, pârâtul este în culpă și pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
În cauza S. c.României, p.25, Curtea statuează „că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, cu referire la Cauza Metaxas împotriva Greciei, p. 19), iar în cauza C. împotriva României, p. 38-39, Curtea apreciază ca fiind prejudiciu moral și cel produs „ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinței pronunțate în favoarea ei și că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării."
În cauza Viasu împotriva României, p.87, Curtea Europeană enumera printre elementele luate în considerare, atunci când statuează în materie, pe de o parte prejudiciul material, respectiv pierderile suferite efectiv ca urmare directă a încălcării pretinse, cât și prejudiciul moral, respectiv dezdăunarea stării de angoasă, a neplăcerilor și a incertitudinilor ce rezultă din această încălcare, precum și alte daune nepatrimoniale, considerând că „atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincția dintre daunele materiale și daunele morale se dovedește a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală ( a se vedea și cauza S. c.României p.77,78, cauza A. M. și alții c.României p.28-30, p cauza Comingersoll împotriva Portugaliei p.29).
Solicită să se observe că reclamanta așteaptă de 11 ani soluționarea notificării, a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, și care, fără dubiu, fac apt de soluționare dosarul de retrocedare, cu atât mai mult cu cât la acest moment calitatea de persoană îndreptățită, precum și dreptul său au fost recunoscute prin sentința civilă mai sus menționată, astfel încât, la acest moment, M. București, prin Primar are decît o obligație procedurală, aceea de a emite dispoziția și de a transmite dosarul în vederea continuării procedurii administrative.
În plus, nu poate trece cu vederea că suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, precum și revolta pe care am încercat-o de atâtea ori, când a aflat că dosarul deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant -în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
Î.C.C.J. Secția Civilă, prin Decizia nr. 6330/22.09.2011 a evidențiat faptul că „un criteriu fundamental consacrat de doctrina și jurisprudența în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.
Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat in totalitate și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fară a se ajunge insă în situația îmbogățirii fără just temei".
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011) prin care s-au acordat 4.800 euro daune morale.
În cauza D. E. împotriva României, CEDO a arătat că un sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale.""Convenția face parte din ordinea juridică internă, iar acest lucru are drept consecință apanajul judecătorului național "de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator"" idee ce izvorăște din art.4 și 5 C.civ.
Motivele de drept invocate în sprijinul acțiunii sunt dispozițiile Legii 10/2001, art. 4 și 5 C.civ, art.252-253 C.civ. art.1349, 1381 și urm. C.civ, art. 998 și 999 C.civ. vechi, precum și jurisprudența CEDO.
În dovedirea acțiunii au fost încuviințate probe cu înscrisuri respectiv: adresele nr._/2008,_/2008,_/2009,_/2009,_/2010,_/2012 înregistrate la Primăria Municipiului București;sentința civilă nr. 2262/16.12.2011 și încheierile pronunțate în 09.03._ și 17.07.2012, de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/3/2010;cerere de executare silită nr. 1599/2012 înregistrată la executor judecătoresc.
Prin sentința civilă nr.1672/26.09.2013 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă L. C., reținând că prin notificarea nr.1232/19.07.2001 aceasta a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul și construcția demolată, situate în București, .. 80, sector 4.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat de Tribunalul I. sub nr._/22.12.1945, soții D. C. și M. au dobândit proprietatea imobilului compus din teren în suprafață de 507 mp și construcții (2 camere și antreu de paiantă vechi) aflat la adresa din București, . nr.88, fost nr.82.
Prin sentința civilă nr.2262/16.12.2011 instanța Judecătoriei sector 4 a admis acțiunea reclamantei L. C. formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București și a constatat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota de 14/16 din imobilul situat în București . nr. 80.
În doctrină fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
Prin drept obiectiv se înțelege ansamblul tuturor normelor juridice cuprinse în acte normative care reglementează raporturile sociale, în vreme ce prin drept subiectiv se înțelege posibilitatea unui subiect de drept, de a avea și de a-și valorifica sau apăra împotriva altei persoane un anumit interes protejat de lege.
Prejudiciul reprezintă consecința faptei ilicite, rezultatul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană. Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare, este necesar să fie întrunite anumite condiții și anume: să fie cert și să nu fi fost reparat anterior.
Prejudiciul este cert în măsura în care existența lui este neîndoielnică și dacă există posibilitatea de a fi determinat – de a se stabili întinderea lui.
Prejudiciul material pretins de reclamantă nu este nici cuantificat și nici cuantificabil deoarece prin hotărârea invocată drept temei al pretențiilor formulate în prezenta cauză nu s-au stabilit despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv și nu s-a indicat o valoare de circulație.
Această condiție a prejudiciului de a fi cert se definește astfel: să se fi produs și să poată fi dovedit.
Simpla împrejurare invocată de reclamantă cu privire la faptul că a suferit daune prin întârzierea soluționării notificării nu poate conduce la concluzia că acest fapt s-a produs, de vreme ce reclamanta nu a dovedit aceste daune în mod real, simpla trecere a timpului neputând reprezenta un izvor, o cauză a prejudiciului.
De altfel, reclamanta nu a dovedit daunele produse de pârât, ci mai mult, reclamanta nu a dovedit nici existența faptei ilicite, soluționarea cu întârziere neavând în sine caracterul unei fapte ilicite; acest caracter nu poate fi prezumat, el trebuie dovedit.
Împrejurarea că după trecerea unui timp îndelungat reclamanta a formulat acțiune și a solicitat soluționarea pe cale judecătorească a notificării și că această cerere i-a fost admisă nu califică în mod automat și necondiționat drept faptă ilicită nesoluționarea pe cale administrativă a notificării în termenul legal de 60 de zile. Numai în situația în care reclamanta dovedea că a depus toate actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită la restituire, inclusiv expertiză topografică pe baza căreia să se stabilească dacă imobilul putea fi restituit în natură sau nu, în termen legal sau la data la care i s-a solicitat de către pârâtă, pârâtul M. București putea fi socotit ca fiind în culpă.
Întrucât în cauză nu se face dovada existenței unui prejudiciu material reclamanta nu poate pretinde nici repararea unui prejudiciu moral ca urmare a nesoluționării notificării de către pârât.
Împotriva acestei sentințe, la data de 12.05.2013 reclamanta a declarat recurs care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 26.05.2014.
În motivarea recursului său, recurenta – reclamantă a arătat că urmare a refuzului de nesoluționare a notificării nr.1232/2001 formulată în baza Legii nr.10/2001, a acționat în judecata pârâta din prezenta cauză, iar prin sentința nr.2262/16.12.2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții, o astfel de acțiune neputând fi admisă dacă instanța nu ar fi constatat că existau actele doveditoare necesare soluționării iar pârâtul nu a invocat nici un motiv de nesoluționare care să ne fie imputabil. Așa cum a arătat și în dosarul respectiv, și în prezenta cauză, prin adresa nr._/ 29.09.2008 am depus toate actele doveditoare solicitate de Legea nr.10/2001, făcând expres solicitarea de a mi se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Pârâta nu i-a solicitat niciodată efectuarea vreunui demers sau depunerea unui act, ignorând cu desăvârșire solicitările noastre repetate de a ni se emite dispoziția, ceea ce în final reprezintă o chestiune de atitudine a autorității față de cetățean, ignorat și "plimbat" prin fața ușilor închise, chestiune care însă, instanța de fond a apreciat că este o stare de normalitate, ce nu aduce atingere în nici un fel demnității persoanei, ca și componentă a personalității, ocrotită în statul de drept.
Prin urmare, recurenta solicită ca instanța să observe că și-a îndeplinit obligațiile de a depune toate actele doveditoare, contrar celor reținute de instanța de fond, dar acest lucru nu a fost urmat și de o soluționare a notificării, așa cum nici obligația de a emite dispoziția stabilită prin sentința nr.2262/16.12.2011 nu a fost urmată de vreo executare.
De asemenea, data soluționării cererii privind prejudiciul moral, era pornită și procedura de executare silită, dosar executare nr.1599 deschis la B. C. B., conform actelor depuse în susținerea cererii la fond. Abia la data de 17.10.2013, ulterior pronunțării sentinței din prezenta cauză, s-a emis Dispoziția nr._, adică după 5 ani de la data la care a depus toate actele doveditoare, a trecut printr-o etapă administrativă, una judecătorească și una execuțională.
Instanța a reținut că simpla trecere a timpului nu reprezintă o cauză a prejudiciului dat pentru care se ridică întrebarea, din ce în ce mai retorică, care este finalitatea unor termene legale dacă se apreciază că nerespectarea acestora, ignorarea drepturilor ce săvârșesc ființa umană ca și izvor de drept, nu este de natură a prejudicia cetățenii când așteaptă reglementarea drepturilor pe care STATUL le-a recunoscut printr-o lege organică?
Recurenta solicită să se aibă în vedere că răspunderea delictuală aparține unei autorități administrative care a refuzat cu obstinație să emită un act, fiind o răspundere obiectivă astfel că victima prejudiciului nu este obligată să facă dovada vinovăției, întrucât odată hotărât, de către instanța de fond, că pârâtul M. București este în culpă pentru neemiterea actului în termenul legal, nici autoritatea administrativă și nici funcționarul vinovat nu se vor putea exonera de răspundere prin proba lipsei de vinovăție, deoarece autoritățile publice trebuie să depună o diligență maximă în aprecierea elementelor de fapt și de drept care fundamentează emiterea actului administrativ, iar în privința funcționarilor, incompetența, neștiința și, mai ales, reaua-intenție, nu pot fi scuzabile.
Autoritățile au obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți, fiind o obligație de rezultat, fiind evident că atunci când se săvârșește o astfel de faptă, vinovăția există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral rezultând expres din însăși săvârșirea faptei.
Atât practica CEDO cât și practica națională, arătată în acțiunea introductivă, a făcut o . aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, este în sensul că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existentă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă
În concluzie, apreciază că se impune a fi înlăturate eventualele prejudecăți asupra unei (false) ipoteze că orice justițiabil care formulează o acțiune în justiție pentru repararea prejudiciului moral, urmărește să se îmbogățească pe cale judiciară, iar în al doilea rând să se țină cont de faptul că, judecătorul este suveran în a aprecia atât cu privire la existența prejudiciului moral pretins cât și cu privire la suma ce urmează a fi acordată cu titlu de satisfacție echitabilă, însă prin respingerea unei astfel de cereri pe considerentul că nu s-a făcut proba prejudiciului moral - proba sa directă fiind practic imposibilă, să creeze justițiabilului un prejudiciu moral și mai mare, reflectat prin sentimente de nedreptate, de inferioritate, de umilință, de neîncredere că faptele ilicite reclamate nu pot fi sancționate nici măcar de un judecător.
Nu în ultimul rând, prin nesoluționarea notificării sale într-un termen rezonabil, nemaivorbind de termenul legal, i s-a încălcat inclusiv dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil (art.6 paragraful 1 din Convenția (Europeană)
pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătoreasca de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției. În Cauza Ș. contra României, CEDO a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, devenind imun la sancțiuni.
Raportul Comisiei Europene din 22.01.2014 către Parlamentul European și Consiliu
privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare (MCV), la pg.4 din secțiunea Respectarea hotărârilor judecătorești precizează „Nerespectarea unor hotărâri judecătorești sau cazurile în care hotărârile judecătorești sunt contestate în mod nejustificat de către administrația publică constituie o atingere adusă naturii obligatorii a hotărârilor judecătorești". In acest sens, printre măsurile recomandate României a fi luate în cadrul procesului de reformă a sistemului judiciar, se numără "să îmbunătățească respectarea hotărârilor judecătorești la toate nivelurile, pentru a se asigura executarea adecvată a hotărârilor judecătorești și a sancțiunilor financiare".
În concluzie, solicita admiterea recursului împotriva sentinței civile nr.1672/26.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, casarea sentinței recurate și admiterea pe fond a acțiunii așa cum a fost formulată, în temeiul art.304 pct.8 și 9 și 312 Cod procedură civilă.
Pe cale de consecință solicită obligarea pârâtului la plata integrală a onorariului de avocat la fond, cât și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Recursul formulat de reclamantă este întemeiat pe prevederile art 304 indice 1 cod procedură civilă, cu consecința că motivele de critică nu sunt limitate la cele prevăzute de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, astfel că organul judiciar, investit cu soluționarea unei astfel de recurs, este îndrituit, în limita criticilor formulate, să examineze atât aspectele ce țin de situația de fapt cât și de aplicarea normelor legale.
Prin cererea de recurs, reclamanta se prevalează de dispozițiilor art 304 pct 8 și 9 cod procedură civilă.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile ar 304 pct 8 cod procedură civilă, acesta se referă la încălcarea principiului înscris în prevederile art 969 alin 1 cod civil, potrivit căruia convențiile legale au putere de lege între părțile contractante. Pornind de la semnificația acestor dispoziții de drept de material, care consacră principiul forței obligatorii a contractului și având în vedere și prevederile procedurale invocate de recurentă drept temei pentru critica formulată, Curtea constată că trebuie distins între următoarele ipoteze: situația în care instanța este sesizată cu un diferend legat de un act juridic, indiferent că este un act juridic unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul, soluționând fondul, având obligația să-l aplice în litera și spiritul său, nefiind îndrituită să-i dea un alt înțeles, precum și situația în care clauzele actului juridic dedus judecății sunt neclare, susceptibile de mai multe înțelesuri, judecătorului revenindu-i datoria de a-l interpreta, potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art 304 pct 8 cod procedură civilă se referă la situația în care actul juridic care a generat litigiul este clar sub aspectul conținutului, dar instanța, pronunțându-se asupra pretențiilor cu care fost învestită, îi schimbă natura sau înțelesul, cu precizarea că în ipoteza în care din materialul probator administrat rezultă un dubiu cu privire la natura juridică sau conținutul actului juridic, interpretarea dată de instanțele de fond constituie o chestiune de fapt, care nu mai poate fi supusă cenzurii instanței de recurs.
Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că acest motiv de modificare a hotărârii nu este incident în cauză, în condițiile în care nu se pune problema interpretării clauzelor unui act juridic pentru calificarea naturii juridice a acestuia sau pentru clarificarea sensului acestora, ci trebuie stabilită legalitatea și corectitudinea soluției atacate, sub aspectul îndreptățirii reclamantei la plata daunelor morale pentru nesoluționarea în termenul legal a notificării.
În ceea ce privește ultimul motiv de recurs formulat și întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Examinând dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală civilă, rezultă că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă. În egală măsură trebuie avut în vedere că atât doctrina și jurisprudența cât și legislația prin, dispozițiile noului cod civil, recunosc posibilitatea reparării patrimoniale a prejudiciului moral.
Prin urmare, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiții, respectiv: a) existența unui prejudiciu; b) existența unei fapte ilicite; c) existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) existența vinovăției.
În ceea ce privește fapta ilicită, se impune a fi menționat că poate constitui faptă ilicită nu numai o acțiune, dar și o omisiune, orice abținere de la îndeplinirea acelei activități sau de la săvârșirea acțiunii prevăzută de normele imperative ale legii, astfel că inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligație care însă nu a fost respectată.
Cu privire la proba elementelor răspunderii civile delictuale, Curtea reține că regula generală în această materie stabilește în sensul că sarcina probei revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.
Cu toate acestea, în ceea ce privește dovedirea existenței prejudiciului moral, invocat de reclamată, Curtea, pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a pus aceeași problemă, inclusiv în cauzele la care a făcut referire recurenta reclamantă prin cererea de chemare în judecată, reține că acesta se deduce din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea are în vedere în primul rând caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, natura sa psihologică, ceea ce face ca proba sa directă să devină practic imposibil de realizat. În egală măsură trebuie corect valorificat și un alt aspect al speței de față, constând în faptul că între părțile litigante nu există o relație subiectivă, specifică raporturilor private, ci este vorba de o raportul juridic obiectiv care se stabilește între un cetățean și o autoritate publică, ceea ce imprimă, până la un anumit punct, un caracter de generalitate consecințelor resimțite în plan psihic de beneficiarii obligațiilor legale ce revin autorității respective. Curtea precizează că acest numitor comun poate fi luată în considerare drept o bază minimă pentru stabilirea și cuantificarea prejudiciului.
Făcând aplicarea acestor considerații teoretice în cauza de față, Curtea reține că lipsa totală de acțiune a autorității nici după depunerea de către recurenta reclamantă a înscrisurilor doveditoare, în anul 2008, a avut ca efect privarea acesteia de dreptul de a fi emisă în favoarea sa o dispoziție cu propunere de acordare a unor măsuri reparatorii, făcându-o să sufere un prejudiciu moral, constând în sentimentul de nedreptate și frustrare provocat de acest refuz de soluționare a cererii sale.
Forma de vinovăție este culpa, în condițiile în care intimatul pârât, în calitate de autoritate publică ce funcționează în interesul cetățenilor, nu putea să nu prevadă rezultatul faptei sale sau, chiar dacă nu l-a prevăzut, trebuia să îl prevadă. De asemenea, se constată că nu au fost invocate eventuale cauze care să înlăture vinovăția intimatului pârât, motive care să justifice neexecutarea obligației sale de a răspunde la notificarea formulată de recurenta reclamantă. În egală măsură pentru corecta dimensionare a culpei pârâtului și, implicit pentru o justă evaluare a prejudiciului, cu consecințe și sub aspectul stabilirii despăgubirii cuvenite reclamantei, Curtea consideră necesar să observe și traiectoria parcursă până la obținerea soluționării notificării și mai modalitățile prin care s-a realizat acest lucru. Astfel, Curtea are în vedere faptul că notificarea a fost înregistrată la data de 19 07 2001, iar, potrivit susținerilor reclamantei din cererea de recurs, prin cererea adresată la data de 25 09 2008 intimatei pârâte a depus toate actele doveditoare, solicitate de legea 10/2001, cerând totodată unității deținătoare emiterea dispoziției pentru soluționarea notificării. La data de 08 12 2008, reclamanta revine cu o somație adresată intimatei pârâte, în vederea emiterea dispoziției de soluționare a notificării, somație care a fost urmată de alte câteva notificări în cursul anului 2009. Întrucât nu a obținut vreun răspuns din partea unității deținătoare, la data de 18 05 2010, reclamanta a formulat o acțiune întemeiată pe decizia civilă nr 20/2007, pronunțată de instanța supremă în recurs în interesul legii, acțiune finalizată prin sentința civilă nr 2262/16 12 2011pronunțată de Tribunalul București, prin care intimata pârâtă din prezenta cauză este obligată să emită o dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent. Întrucât pârâta nu a pus în executare hotărârea judecătorească, reclamanta a fost nevoită să recurgă la procedura de executare silită pentru obținerea executarea sentinței anterior menționate și dispoziția cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, lucru care s-a produs la data de 17 10 2013.
Curtea apreciază necesar să puncteze, pornind de la dispozițiile Normelor metodologice de aplicare a legii 10/2001, faptul că termenul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile legale nu poate fi invocat ca o scuză constantă a unității deținătoare pentru neemiterea dispoziției de soluționare a notificării, dar pe de altă parte trebuie corect evaluată și conduita reclamantei, sub aspectul diligenței de procurare și depunere a întregului material probator necesar în contextul legii 10/2001.
Prevederile pct 23.1 din HG 498/2003 stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
De asemenea, Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001 arată prin dispozițiile art 32.2 că în ipoteza în care, după comunicarea unității deținătoare, persoana îndreptățită este pasivă (deci nu comunică nici un răspuns), pasivitatea acesteia poate fi apreciată ca acceptare tacită.
Acceptarea unei prorogări tacite se poate obține și cu ocazia îndeplinirii procedurii prevăzute la art. 23 alin. (2) din lege (invitarea persoanei îndreptățite cu ocazia dezbaterii cererii respective), fiind necesar ca în procesul-verbal întocmit cu acest prilej să se facă mențiune despre necesitatea completării materialului probator (procesul-verbal se va semna și de persoana invitată). În cazul în care însă persoana îndreptățită căreia i s-a solicitat completarea materialului probator comunică în mod expres sau pretinde în cadrul procedurii prevăzute la alin. (2) al art. 23 din lege că nu posedă sau că îi este imposibil să procure respectivele acte doveditoare, termenul de 60 de zile curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data consemnării situației respective în procesul-verbal. Dacă persoana îndreptățită, deși invitată, nu se prezintă la dezbaterea cererii de restituire, este necesar a se face comunicarea respectivă în scris.
Prevederile art 23.3. din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001evidențiază că actele solicitate în mod expres de către entitățile învestite cu soluționarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.
Curtea apreciază că aceste dispoziții legale sunt de natură să ofere un răspuns chestiunilor care se pun în astfel de litigii, din economia acestor prevederi( astfel cum au fost interpretate și de instanța supremă prin decizia civilă nr XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii ) rezultând caracterul obligatoriu și imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din natura acestuia de termen procedural, de decădere.
De asemenea, faptul că legea stabilește în sarcina persoanelor îndreptățite obligația de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se cere cât și dovada deținerii legale a acestuia la momentul preluării abuzive, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, în condițiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi, unitatea deținătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de soluționare. Astfel, Curtea ajunge la concluzia că lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptățite prin care să li se solicite completarea probatoriului în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile stabilit imperativ de legiuitor.
În ceea ce privește termenul în care trebuiau depuse actele doveditoare, Curtea apreciază că eventuala nerespectare a acestuia de către cei care au formulat notificări nu poate avea semnificația unei exonerări de răspundere a unității deținătoare pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condițiile în care unitatea deținătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea notificatorului sau comunicarea uni răspuns în sensul că nu poate completa probațiunea sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unității deținătoare să treacă la soluționarea cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului de 60 de zile.
Având în vedere caracterul esențialmente reparatoriu al dispozițiilor legi 10/2001( în condițiile în care acest act normativ urmărea să ofere o modalitate de remediere a privărilor de proprietate care durează de câteva decenii) cât și stringența soluționării cu celeritate a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, Curtea, luând în considerare și natura juridică a termenului de 60 de zile, așa cum a fost analizată în cele ce preced, apreciază că depășirea sa nu poate avea drept unică consecință doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin această întârziere, sub rezerva dovedirii acestuia. În acest sens relevantă este adoptarea deciziei civile nr 20/2007 de către instanța supremă prin care a recunoscut competența instanțelor civile de soluționa nu numai contestația întemeiată pe dispozițiile art 26 din legea 10/2001, ci și însuși fondul notificării formulate în baza legii speciale.
Altfel spus, trebuie avut în vedere și faptul că sistemul reparatoriu al legii 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă. Este vorba de decizia civilă nr 20/2007, prin care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de decizia civilă nr 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/ dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.
Dând eficiență acestor aspecte în speța de față, Curtea constată că și atitudinea reclamantei de caracterizează printr-o anumită temporizare, în condițiile în care însăși recurenta recunoaște, prin chiar cererea de declarare a recursului că abia la data de 25 09 2008 a depus toate actele doveditoare, necesare pentru soluționarea notificării deși avea posibilitatea să acționeze în justiție intimata pârâtă cu o acțiune având ca obiect soluționarea pe fond a notificării încă din anul 2007. Curtea apreciază că aceste chestiuni sunt de natură să influențeze cuantumul daunelor morale care se cuvin reclamantei și trebuie avute în vedere în coroborare cu toate celelalte elemente relevante.
Concluzionând, fără a minimaliza gravitatea faptei ilicite a intimatului pârât constând in neexecutarea obligației de emitere a dispoziției cel puțin din momentul depunerii tuturor înscrisurilor de către recurenta reclamantă, în anul 2008, Curtea are în vedere totodată, pe de o parte, faptul că aceasta din urmă dispunea la rândul său de un mijloc juridic pentru a accelera obținerea măsurilor reparatorii, și anume sesizarea instanței cu o acțiune având natura juridică a celei la care s-a referit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.20/.2007, în cadrul căreia să obțină examinarea notificării sale pe fond. Pe de altă parte, trebuie să se țină seama de faptul că hotărârea obținută în urma formulării acțiunii respective (sentința civilă nr.2262/2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2011) constituie un act juridic echivalent (care ține loc de) dispoziție, pentru că instanța a soluționat ea însăși notificarea, substituindu-se în atribuțiile unității deținătoare, astfel că nu mai era necesară și emiterea ulterioară a unei dispoziții prin care să fie reluate măsurile hotărâte judiciar, situație în care neexecutarea sentinței, fiind lipsită de interes, nu poate fi imputată intimatului pârât. Curtea își fundamentează această concluzie pornind de la faptul că prin sentința civilă anterior menționată se arată, în chiar dispozitivul său, că se constată calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul notificat, aceasta fiind identificat, sub aspectul cotei, adresei poștale, componenței și suprafeței. Este adevărat că se dispune și obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții, care să conțină propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, Curtea apreciază că reclamanta ar fi putut obține satisfacerea dreptului recunoscut pe cale judiciară și în absența emiterii dispoziției de către pârât, dacă ar fi urmat etapele ulterioare ale procedurii legi speciale și ar fi valorificat corespunzător sentința civilă, care îi recunoștea în mod direct calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat.
În aceste condiții, Curtea apreciază cuantumul sumei solicitate numai parțial justificat, o sumă de 1000 constituind o satisfacție suficientă și echitabilă.
Deși într-adevăr jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului ar putea fi luată ca reper, se constată că hotărârea invocate de recurenta reclamantă în acest sens nu poate fi avute în vedere, circumstanțele care au stat la baza acordării daunelor morale fiind diferite.
Astfel, în cauza Ș. împotriva României, hotărârea din 24.03.2005, Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei datorată neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive prin care s-a dispus plata de către administrație a unei sume stabilite de către instanțele judecătorești, cu titlu de reparație pentru partea nerestituită a imobilului său naționalizat. Curtea a apreciat că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorat neexecutării hotărârii judecătorești definitive, precum și un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de refuzul administrației de a executa sentința pronunțată în favoarea sa și de faptul că a fost direcționată, timp de mai multe luni, de la Direcție la Minister și invers, aceste instituții respingându-i, una după cealaltă, cererile sale de efectuare a plății. Acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatarea încălcărilor. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul informațiilor de care dispune și statuând în echitate, conform art. 41 din Convenție, a acordat reclamantei 6.500 euro cu titlu de prejudiciu.
Față de aceste considerente, reținând netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul învederat, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice sentința civilă recurată în sensul că va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 1000 lei, cu titlu de daune morale.
De asemenea, în temeiul art. 316, 298, 274 și 276 cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a acestuia, va obliga intimatul pârât să plătească recurentei reclamante suma de 91 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, proporțional cu pretențiile admise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat recurenta – reclamantă L. C., împotriva sentinței civile nr.1672 din data de 26.09.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul că:
Admite, în parte acțiunea formulată de reclamanta L. C..
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 1000 lei, cu titlu de daune morale.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei sume de 91 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art.276 Cod procedură civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red.I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.2/22.09.2014
T.B.Secția a III-a Civilă – S.Mihăiles
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1286/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1216/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
