Pretenţii. Decizia nr. 1286/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1286/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-09-2014 în dosarul nr. 1286/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1286
Ședința publică de la 18.09.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă G. L., împotriva sentinței civile nr. 1942 din 06.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, precum și faptul că recurenta reclamantă a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Apreciază că instanța de fond în mod greșit a reținut excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, având în vedere faptul că aceasta a făcut dovada filiației față de autorul său. În acest sens, urmează a se observa faptul că dispozițiile Legii nr. 221/2009 impun, ca și condiție de introducere a cererii de chemare în judecată, existența calității de descendent și nu de moștenitor.
Pe fondul acțiunii, apreciază că cererea este neîntemeiată, în sensul că pentru dovedirea caracterului politic al condamnării și al măsurii administrative nu s-au administrat dovezi.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III a Civilă sub nr._, reclamanta G. L. a chemat în judecată pe pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl său, R. M., urmată de internarea într-un lagăr de muncă și stabilirea domiciliul forțat la Oțelu R., măsură ce a fost urmată în anul 1951 de o altă măsură, aceea a obligării la muncă forțată la Canalul D. – Marea N. .
De asemenea, reclamanta G. L. a mai solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești în sumă de 500.000 EURO pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a condamnării.
În motivare, s-a arătat că tatăl reclamantei, R. M., a fost arestat în anul 1947 și internat într-un lagăr de muncă forțată în zona Oțelul R., iar după anul 1950 a fost obligat să își aleagă domiciliul forțat.
D. după anul 1950, reclamanta și-a revăzut tatăl fiind luată de acesta în grija sa. În anul 1951, tatăl reclamantei a fost ridicat în toiul nopții fără nici o explicație și dus la muncă silnică la Canalul D. Marea N.. Posibilitatea de a lua legătura cu reclamanta a apărut după luni de zile. În anul 1963, tatăl reclamantei a decedat, fiind slăbit și bolnav după o viață de chin și zbucium.
Prejudiciul moral creat tatălui său rezultă din încălcările dreptului la libertate, fiind afectate în același timp acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale – onoarea, reputație, precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu familia, prietenii, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată.
În consecință, s-a solicitat admiterea acțiunii și constatarea caracterului politic al condamnării și al măsurilor administrative la care a fost supus autorul său, în temeiul art. 4 alin. 1 și 5 și art. 5 din Legea nr.221/2009.
Prin sentința civilă nr.1942/6.11.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a respins excepția lipsei calității de reprezentant al avocatului reclamantei și a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, în conformitate cu art.137 C.pr.civ., instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.
Prin încheierea din 9 oct. 2013, tribunalul a pus în vedere reclamantei să își probeze calitatea de moștenitor de pe urma defunctului R. M..
La cererea de chemare în judecată au fost atașate acte de stare civilă, considerate înscrisuri insuficiente pentru dovedirea calității de moștenitor.
Calitatea de moștenitor se probează, în opinia instanței de fond, cu certificat de moștenitor, actele de stare civilă (de naștere și de deces) nefiind utile în dovedirea calității de moștenitor decât în fața notarului. Cum reclamanta nu a învestit instanța cu un capăt de cerere prin care să solicite, eventual să se constate deschisă succesiunea tatălui său și calitatea de moștenitor acceptant, instanța a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada calității procesuale active.
O acțiune în pretenții, chiar întemeiată pe legea specială de reparație, nu înlătură obligația reclamantei de a face dovada calității procesuale active, respectiv de persoană care justifică un interes în formularea acțiunii. Interesul într-o acțiune în pretenții, fundamentată pe încălcarea drepturilor personale ale altei persoane, nu poate fi decât al persoanei care succede în drepturi primei, împrejurarea că s-a aflat în relații de rudenie, în întreținerea acesteia, fiind o chestiune care privește fondul cauzei.
Așa fiind, instanța de fond a apreciat că prealabil și distinct de legăturile de rudenie cu R. M., reclamanta trebuia să dovedească că justifică un interes legal în formularea acțiunii, iar interesul aparține doar moștenitorilor.
Pentru considerentele reținute, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea ca atare.
Excepția lipsei calității de reprezentant a fost respinsă, având în vedere că la dosar a fost depusă împuternicirea avocațială eliberată pe numele reclamantei G. L..
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta G. L., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
În opinia recurentei, raționamentul care a condus Ia reținerea excepției lipsei calității procesuale active și respingerea acțiunii, este greșit.
Dovada calității de moștenitor în materia actelor normative speciale de reparație se face inclusiv cu actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiația față de defunct.
Pe de altă parte, tot în lumina actelor normative speciale de reparație - deci inclusiv Legea nr.221/2009 - legiuitorul a înțeles să acorde persoanelor îndreptățite mijloace mai facile de acces la aceste legi, tocmai datorită caracterului special de reparație al acestora și nicidecum de a îngreuna accesul la aplicarea acestora.
Având în vedere aceste aspecte, reclamanta și-a dovedit relația de rudenie cu defunctul său tată prin actele de stare civilă depuse la dosar, astfel că, din punctul său de vedere, nu este necesară prezentarea altor înscrisuri în dovedirea calității de moștenitor.
Pe fondul pricinii, recurenta reclamantă a arătat că în ceea ce privește primul petit al acțiunii, constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate, a considerat că în mod greșit instanța a apreciat că aceasta nu se încadrează în categoria măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Legea nr.221/2009.
Analizând deportările în URSS, se constată că acestea au avut un vădit caracter politic și că măsura a fost edictată urmare a contextului istorico-politic în care România se afla în acea perioadă.
Pentru a aprecia caracterul politic al acestei măsuri, chiar și Legea nr.221/2009 face trimitere la alte acte normative anterioare, incidente în domeniu, precum Decretul – lege nr.118/1990 și OUG nr. 214/1999.
Recurentul solicită a se avea în vedere faptul că, ar fi absolut inechitabil a exclude din sfera de aplicare a Legii nr.221/2009 categoria largă a persoanelor față de care s-a dispus măsura administrativă (abuzivă și cu vădit caracter politic) a deportării pentru munca forțată în URSS.
A aprecia că despăgubirile morale se acorda doar pentru anumite "măsuri administrative" sau anumite "condamnări politice" care se înscriu în sfera temporala 06.03._89, ar însemna o disociere nepermisă și total contrară spiritului și finalității acestei legi de reparație.
Faptul că deportările în URSS s-au inițiat în perioada 14-18 ianuarie 1945 și au durat până Ia finele anului 1949, nu poate duce la excluderea acestora din sfera de aplicabilitate a Legii nr.221/2009. Astfel, chiar dacă măsura administrativă împotriva reclamantei a fost luată de S. R. înainte de martie 1945, dată la care România era aliată cu Rusia împotriva Germaniei, S. R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață, integritate corporală și siguranța personală.
A susține că deportările în URSS nu au avut caracter politic și a considera că acestea au fost generate doar de motive etnice, ar fi excesiv și restrictiv. Este cât se poate de clar că hotărârea deportărilor în URSS a fost luată din considerente strict politice, în contextul Tratatului de la lalta.
De altfel, deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei URSS, lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr.1761/16.12.1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbați între 17-45 de ani și femei între 18-30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută și de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art.1 alin. 2 din Decretul - lege nr. 118/1990.
Astfel, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva reclamantei nu numai că a continuat după 6 martie 1945, dar chiar după luarea acestei măsuri S. R. a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul său, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acestora. Ba mai mult, S. R. a contribuit direct la efectuarea deportărilor, asistând cu trupe de miliție, punând la dispoziție mijloace de transport și asigurând întreprinderea masurilor pe teritoriul țării.
În ceea ce privește petitul II al acțiunii, despăgubirile solicitate de reclamantă în temeiul art. 5 al.l lit.a) din Legea nr.221/2009, recurenta a susținut ca fiind aplicabile prevederile art. 5 alin.l lit a) raportat la data introducerii acțiunii.
În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr.1358/2010, s-a solicitat analizarea acesteia din perspectiva art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. l al Protocolului nr.12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.
Ori, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care de fin de/a o hotărâre judecătorească definitivă,pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art.1.6 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare, art.14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția Ie reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Articolul l al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii, hotărârea din 2009).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr.1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr.62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art.5 din Legea nr.221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege. în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Ori, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului Ia un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din CEDO.
În același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.
Nu în ultimul rând, art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esență dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri" privește atât „ bunurile actuale " având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gralzinger și Graizingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)
Referitor la noțiunea de "speranță legitimă", întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială", în sensul articolului l din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă nedreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
S-a mai susținut că efectele deciziei Curții Constituționale nr.1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște dună ce dispozițiile art. 5 alin.l lit.a din Legea nr.221/2010 au fost declarate ca fiind neconstituționale.
Aplicarea deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentalele omului la care România este parte, astfel încât, este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
În consecință, în virtutea considerațiilor expuse, recurenta reclamantă a susținut că este îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. l lit.a din Legea nr. 221/2009.
In privința cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.
Repararea integrală a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește.
In speță, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, recurenta a solicitat a se avea în vedere că, prin măsura administrativă luată împotriva recurentei și familiei sale le-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Fără îndoială că mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea domiciliului obligatoriu, fundamentată pe criterii exclusiv politice, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, ce a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanelor în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii, fiindu-le afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.
Solicită a se avea în vedere toate aceste criterii la stabilirea cuantumului despăgubirii, precum și faptul că autorul reclamantei sau familia acesteia nu au beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 sau alte legi reparatorii.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs, constată următoarele:
Critica principală a recurentei vizează greșita soluționare a cauzei pe lipsa calității procesuale active.
Cu incidență în această privință, Curtea reține dispoziția art. 5 alin. 1 din Legea nr.221/2009 care dispune în sensul că: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.(…); b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative (…); c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.
Așa fiind, potrivit acestui text de drept sunt îndreptățite să formuleze cerere pentru acordarea de despăgubiri sau pentru repunerea în drepturi nu numai persoanele care au suferit în mod direct condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, ci și persoanele apropiate acestuia, în cazul în care a decedat, legiuitorul exemplificând cu titlu limitativ soțul și descendenții până la gradul al II-lea inclusiv.
Din actele și lucrările dosarului, Curtea reține că reclamanta a atașat acte de stare civilă, respectiv certificat de naștere și de căsătorie prin care a făcut dovada că aceasta este descendent de gradul I în raport cu persoana pentru care se cere constatarea caracterului politic și acordarea de despăgubiri, reclamanta fiind fiica acesteia.
Or, instanța a impus reclamantei depunerea la dosar a unui certificat de moștenitor care să ateste calitatea acesteia de acceptant al succesiunii defunctului ei tată, în numele căruia s-au solicitat despăgubiri.
Cum dispozițiile legale sus-enunțate sunt clare, fără echivoc, în sensul că este necesară doar condiția calității de soț sau descendent până la gradul al II-lea, Curtea apreciază că instanța a nesocotit dispozițiile legale impunând reclamantei să facă dovada calității sale de moștenitor, peste cerința legii.
Ca urmare, apreciind că celelalte susțineri care vizează fondul cauzei nu pot fi analizate în această fază procesuală, dat fiind faptul că prima instanță a soluționat cauza pe excepție fără a intra în cercetarea fondului, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 și 5 Cod procedură civilă, va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe – Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta reclamantă G. L. împotriva sentinței civile nr.1942/6.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe – Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I.
2 ex/08.10.2014
---------------------------------------------
T.B.Secția a III-a – S.M.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1282/2014. Curtea de Apel... | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 1210/2014. Curtea... → |
|---|
