Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 238/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 238/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-10-2013 în dosarul nr. 238/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.238 A
Ședința publică din 16.10.2013
Curtea constituită din:
Președinte - M. G. R.
Judecător - A. DorisTomescu
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul reclamant V. G., împotriva sentinței civile nr.2176 din 28.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect acțiune în răspundere delictuală.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelantul reclamant V. G. – în stare de arest și lipsește reprezentantul intimatului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care Curtea pune în discuție timbrajul cererii de apel.
Apelantul arată că nu a achitat taxele de timbru, dar, în conformitate cu art.8 raportat la art.6 din O.U.G. nr.51/2008 solicită scutirea sa de plata acestor taxe, întrucât, așa cum rezultă din adeverința pe care o depune în copie la dosar, nu realizează venituri din muncă pe perioada de detenție.
Curtea constată, preliminar, că din eroare s-a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru prin raportare la valoarea litigiului și că, potrivit Legii nr. 146/1997, apelantul datorează 4 lei, dat fiind că în fața instanței de fond acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.
Curtea se constituie în camera de consiliu pentru soluționarea cererii de ajutor public judiciar.
Revenind în ședința publică, instanța îi aduce la cunoștință recurentului că a fost admisă cererea sa și a fost scutit de plata taxelor de timbru în recurs.
Apelantul arată că nu are alte cereri și nu solicită administrarea altor probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Apelantul reclamant V. G. solicită admiterea cererii de apel, considerând că este îndreptățit la despăgubiri, potrivit normelor legale interne și europene menționate în cuprinsul cererii, pentru perioada arestării nelegale.
Mai mult, instanța a invocat din oficiu excepția prescripției, deoarece Codul civil specifică imperativ, la art.2512 alin.2, că nu este posibil acest lucru. În plus, textul de lege se referă la prescripțiile începute și neîmplinite, nu și la cele împlinite, cum este cazul de față.
Consideră că numai Ministerul Finanțelor Publice, dacă dorește, ca parte interesată, sau chiar reclamantul, ca titular al cererii, puteau invoca excepția prescripției, dar nu instanța care trebuie să fie nepărtinitoare.
Solicită, în concluzie, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VI a Civilă, la data de 23.09.2011 (data poștei) sub nr._ 2011, reclamantul V. G. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul disp. art. 998-999 din Codul civil, art. 5 alin. 5 din Convenția CEDO, și art. 52 alin.3 din Constituția României cu referire la art. 1075 din Codul civil, repararea prejudiciului suferit prin fapta ilicită a pârâtului, constând în daune materiale în valoare de 3.015 lei și 557.600 lei daune morale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că în data de 3.11.1998 a fost menținută măsura arestării preventive, fără a se specifica perioada. Potrivit Deciziilor Curții Constituționale nr. 546/1997 nr. 60/1994 și nr. 20/1995, durata arestării preventive nu poate depăși 30 de zile cu posibilitatea prelungirii ulterioare din 30 în 30 de zile. Astfel, până în data de 28.10.1999 a fost arestat preventiv și deci era necesară prelungirea arestării, din 30 în 30 de zile, conform deciziilor invocate. Așa fiind, și întrucât la data de 3.12.1998 a expirat măsura arestării preventive, reclamantul apreciază a fost reținut ilegal pentru o perioadă de 132 de zile, fără să fie dispusă vreo măsură legală de restrângere a libertății sale.
În consecință, apreciază că prin aceasta i-a fost cauzat un prejudiciu material și moral, ce trebuie reparat prin admiterea acțiunii sale așa cum a fost formulată.
În ședința publică de la data de 28.11.2012, tribunalul a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Prin sentința civilă nr.2176/28.11.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.
A reținut tribunalul că, din perspectiva posibilității invocării de către instanță, din oficiu, a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la prevederile noului Cod civil, intrat în vigoare la data de 1.10.2011, față de dispozițiile art. 6 alin. 4 din acest act normativ precum și față de data formulării cererii de chemare în judecată, anterioară datei de 1.10.2011, în cauză sunt incidente prevederile decretului nr. 167/1958.
Cum prescripția invocată era împlinită la data intrării în vigoare a legii noi, este evident că acesteia i se aplică normele procedurale și de drept material prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
Așa fiind, potrivit disp. art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.
Cum prezenta acțiunea este una fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, cu consecința reparării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, iar prin cererea de chemare în judecată reclamantul a afirmat că la data de 3.12.1998 au încetat în opinia sa temeiurile legale ale restrângerii libertății sale, este evident că de la acest moment a început să curgă și prescripția dreptului material la acțiune, de la acea dată reclamantului fiindu-i cunoscut atât paguba cât și cel ce răspunde de ea.
Potrivit disp. art. 1, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, art. 3 stabilind că termenul general de prescripție este de 3 ani.
Așa fiind, reținând potrivit celor mai sus expuse că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 3.12.1998, iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 23.09.2011, tribunalul a observat că în cauză formularea acțiunii a fost făcută cu depășirea termenului general de prescripție de trei ani stabilit de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cum reclamantul nu a invocat și nici nu a dovedit existența vreunei împrejurări temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost depășit, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul V. G., solicitând desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivare, se arată de către apelant, în esență, că în mod greșit prima instanță a aplicat prevederile Decretului nr. 167/1985, câtă vreme acesta a fost aborgat explicit prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului Civil.
Mai mult, s-au încălcat prevederile art. 15 alin. 2 din Constituția României, potrivit cu care numai legea penală se aplică retroactiv, legea civilă aplicându-se numai pentru viitor. Așadar, câtă vreme era în vigoare Noul Cod Civil, instanța nu mai putea invoca din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, această interdicție fiind prevăzută de art. 2512 alin. 2 și 3 din Codul Civil.
Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de critica fornulată, Curtea constată că apelul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Critica unică pe care apelantul o aduce hotărârii pronunțate de prima instanță se referă la aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, raporturilor juridice deduse judecății, în condițiile în care, consideră apelantul, deveniseră aplicabile dispozițiile Codului civil, iar potrivit Legii nr. 71/2011, decretul menționat a fost abrogat expres.
Curtea constată că susținerile apelantului nu sunt fondate, prima instanță identificând corect prevederile legale ce erau aplicabile raportului juridic dintre părți, ca fiind cele ale Decterului nr. 167/1958 și constatând, de asemenea corect, că prin aplicarea acestor prevederi rezultă că dreptul reclamantului la acțiunea în răspundere civilă delictuală s-a prescris.
Astfel, este de observat că fapta delictuală pe care apelantul o reclamă ca fiind producătoare de prejudicii a constat în deținerea sa în arest preventiv fără ca, începând cu data de 03.11.1998, să fie menționată durata arestării preventive. Ca atare, prescripția în ce privește dreptul de a acționa pentru repararea prejudiciului produs prin această faptă a început să curgă începând cu acea dată.
Observă Curtea că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 (Codul civil), prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
În aceste condiții, cum norma tranzitorie menționată anterior instituie regula potrivit cu care prescripțiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil le sunt aplicabile dispozițiile care le-au prevăzut și în temeiul cărora acestea s-au născut, cu atât mai mult prescripțiilor care deja erau împlinite la data intrării în vigoare a Codului civil le sunt aplicabile aceste dispoziții, care le-au instituit, iar nu cele prevăzute de Codul civil. Aceste din urmă dispoziții își găsesc aplicarea, cu titlu de excepție, în cazurile prevăzute de art. 203 din Legea nr. 71/2011, însă tot în situația prescripțiilor care nu s–au împlinit înainte de 01.10.2011.
Așadar, reținând că raportului juridic dedus judecății prin cererea reclamantului îi erau aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, iar acestea permiteau instanței de judecată să invoce din oficiu prescripția dreptului la acțiune, Curtea constată că prima instanță, procedând astfel, nu a încălcat niciuna din prevederile legale la care apelantul a făcut referire în cererea de apel.
În consecință, ținând seama de considerentele arătate, Curtea constată că apelul nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul prevedeilor art. 296 C.pr.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul – reclamant V. G., fiul lui D. și V., născut la data de 17.08.1973, deținut în Penitenciarul Jilava, cu sediul în ., localitatea Jilava, județul I., împotriva sentinței civile nr.2176/28.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T.
GREFIER
E. C.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
4 ex./07.11.2013
TB-S.5 – E.P.-J.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1695/2013. Curtea de... | Evacuare. Decizia nr. 1679/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
