Legea 10/2001. Decizia nr. 1013/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1013/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-05-2012 în dosarul nr. 1013/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1013R
Ședința publică de la 22 mai 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. V.
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - A. P.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți N. M. G. și N. V. împotriva sentinței civile nr.1609/30.09.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect „Legea nr.10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul-pârât M. București reprezentat de consilier juridic C. V. Vivien, cu delegație la dosar, lipsind recurenții-reclamanți N. M. G. și N. V. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Reprezentantul intimatului-pârât M. București invederează că nu are cereri de formulat.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile recurate, ca fiind temeinică și legală.
După încheierea dezbaterilor și rămânerea cauzei în pronunțare, se prezintă apărătorul recurenților-reclamanți care solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV – a Civilă la data de 03.06.2010, astfel cum a fost precizată la 16.09.2010 (f. 16), reclamanții N. M. G. și N. V. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice soluționarea pe fond a notificării înregistrate sub nr. 3239/13.08.2001, prin acordarea, în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, de măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești stabilite la valoarea de circulație a bunului cu privire la terenul de 3033 mp situat în București, ., sector 3 și la construcția edificată pe acesta și obligarea ambilor pârâți la plata acestor despăgubiri.
Reclamanții arată că s-a formulat o notificare conform Legii nr.10/2001, prin care s-a solicitat restituirea prin echivalent a imobilului menționat însă, deși au trecut 8 ani de la înregistrarea notificării, aceasta nu a fost soluționată; prin urmare, solicită soluționarea directă a notificării de către instanță, prin acordarea despăgubirilor și obligarea pârâților la plata lor, în considerarea ineficacității măsurilor reparatorii prevăzute de Legea 247/2005 și a jurisprudenței CEDO (Faimblat c. României, V. c. României, Katz c. României etc).
Legal citați, pârâții nu au formulat întâmpinare.
La dosar se află în copie actele dosarului administrativ format în baza notificării reclamantei.
A fost efectuată o expertiză topometrică ce a identificat terenul în litigiu.
A fost efectuată o expertiză evaluatorie ce a stabilit valoarea de circulație a terenului revendicat.
De asemenea, s-au solicitat și obținut relații de la Subcomisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar sector 3, din care rezultă că o parte din terenul revendicat (între 1,97 ha și 2,34 ha) a fost expropriat de stat de la fosta Gospodărie Agricolă Colectivă (GAC, apoi CAP) Dudești.
Analizând în fond cauza se reține, în fapt, că la data de 13.08.2001, reclamanții au adresat notificarea nr. 3239 prin B. E. & P. Prefecturii Mun. București, conform art.22 din Legea nr.10/2001, în vederea restituirii în natură sau prin echivalent a terenului de 1860 mp și grădină irigată - 1700 mp situat în București, ., sector 3, cu construcția edificată pe acesta, cu privire la care pretind că a aparținut autorului lor N. P. dobândit prin moștenire de la N. A., care îl cumpărase de la I. S. și a fost abuziv preluat de stat conform Decretului nr. 3/1983.
Notificarea a fost înregistrată la Prefectura Mun. București și înaintată apoi Primăriei mun. București și nu a fost soluționată până în prezent, datorită nedepunerii actelor necesare de către petiționari.
În raport de dispozițiile art. 26 alin. 3 și de dispozițiile Deciziei nr. XX/2007 a ÎCCJ, tribunalul va analiza direct, în fond, solicitarea reclamanților, apreciind că lipsa unui răspuns al unității de ținătoare echivalează cu o respingere a solicitării de reparații pentru bunul preluat.
Se constată că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/29.12.1937 la Tribunalul I. – secția notariat (f.34-35), defunctul N. A. P. a dobândit imobilul construcție compus din două camere, antreu și grajd, precum și terenul de 3.033 mp pe care se afla situată, din București, ..
Terenul avea în total, în realitate, o suprafață de 3030 mp, conform expertizei topo efectuate (f. 69 și urm.); construcțiile aveau o suprafață de 151 mp (121,65 mp suprafață utilă) – vezi f.48.
Prin Decretul nr. 3/1987 a fost expropriat imobilul, parțial de la autorul reclamanților, N. A. P., parțial de la CAP Dudești (f. 47 – anexa la Decret, f.48 – adresa 3207/19.02.2009 a AFI, vezi și adresa 3616/7.06.2011 a Primarului Sector 6 – Comisia locală de fond funciar) și a fost demolată construcția (vezi adresa nr.3889/10.03.2010 a C.G.M.B. – A.F.I. f. 12 și anexa decretului – f.14 și urm.).
În prezent, terenul este afectat de elemente de sistematizare – blocuri, alei, spații verzi aferente, carosabil (vezi constatările expertizei judiciare topo - f. 72), astfel că nu mai poate fi restituit în natură.
În urma moștenirilor succesive, reclamanții au devenit proprietarii și unicii deținători al drepturilor cuvenite de pe urma imobilului (vezi certificate de moștenitor nr. 1366/10.06.1993 emis de Notariatul sector 3 de pe urma lui N. P. și nr. 137/12.11.1997 certificat suplimentar de pe urma aceluiași defunct, certificat de moștenitor suplimentar 70/8.07.1998 de pe urma numitei N. V., soția defunctului - f. 7, 49și urm; certificatul de moștenitor al autorului defunctului N. A, P., respectiv N. A., nu prezintă importanță, întrucât nu acesta fusese dobânditorul bunului, ci fiul său).
În drept, tribunalul apreciază că preluarea imobilului conform Decretului de expropriere nr. 3/1983 este abuzivă conform art. 2 lit h din Lg 10/2001; chiar dacă s-ar considera că titlul statului este valabil, art. 2 lit h din Legea nr. 10/2001 consideră abuzivă preluarea imobilului de către stat chiar și cu titlu valabil, astfel cum este definit prin art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
Pe de altă parte, se constată că la data exproprierii o parte de cca 2,34 ha se afla deja în proprietatea CAP Dudești, de la care s-a făcut exproprierea (iar nu de la autorul reclamanților), din dosar rezultând că acea parte din terenul cumpărat inițial fusese colectivizat de la N. P. (vezi și mențiunile Registrului Agricol).
Aceasta nu înseamnă, însă, că reclamanții au drepturi doar cu privire la terenul expropriat de la autorul lor, întrucât dispozițiile Legii 18/1991 aplicabile în materia terenurilor cooperativizate și care le-ar fi dat drepturile prevăzute de legile fondului funciar nu li se mai pot aplica în condițiile în care terenul a fost deja expropriatde stat de la însăși Cooperativa Agricolă de Producție care îl preluase de la N. P..
Prin urmare, nemaiputând beneficia de drepturile oferite de legile fondului funciar, aceste drepturi trebuie recunoscute în cadrul Legii 10/2001, deoarece statul a fost beneficiarul final al terenului, în urma exproprierii.
Față de cele expuse mai sus, constatând că autorul reclamanților a fost proprietarul imobilului și că acesta a fost preluat abuziv de stat din patrimoniul acestuia și că nu e posibilă restituirea în natură, în baza art. 26 alin. 1 și art. 10 din Legea nr. 10/2001 va fi admisă în parte cererea, numai în contradictoriu cu pârâtul mun. București, și va fi constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale, pentru terenul în suprafață de 3033 mp (cum s-a stabilit prin expertiză), și pentru construcția având o suprafață de 151 mp (121,65 mp suprafață utilă).
Va fi respinsă stabilirea prin prezenta a valorii concrete a despăgubirilor și obligarea pârâților la plata lor, întrucât evaluarea și acordarea acestora se va face prin procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, abia după definitivarea primei etape, cea constând în stabilirea îndreptățirii la despăgubiri.
Legea specială (nr. 247/2005, Titlul VII) constituie a doua etapă, în care urmează să se stabilească în concret cuantumul și modalitatea de despăgubire, existând, în caz de nemulțumire față de decizia autorității competente sau de nesoluționare în termen, accesul la instanța prevăzută de art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Solicitându-se prin prezenta acțiune rezolvarea pe fond a notificării adresate conform Legii nr. 10/2001, instanța o poate soluționa în limitele în care ar fi putut soluționa și unitatea deținătoare.
În ceea ce privește invocarea, prin referirea la jurisprudența CEDO, a ineficacității procedurii prevăzute de Legea 247/2005, răspunderea statului pentru ineficiența procedurii de acordare a reparațiilor poate fi atrasă abia dacă și după ce se recurge la procedura specială (inclusiv la căile de atac în instanță acolo oferite) și se constată că rezultatul este unul nesatisfăcător din culpa autorităților.
Deși nu neagă dreptul persoanei care este îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii 247/2005 – Titlul VII, de a pretinde despăgubiri statului în cazul în care stabilirea și acordarea reparațiilor trenează o perioadă nerezonabilă iar calea oferită de lege pentru a oferi despăgubirile este în concret ineficace, totuși, tribunalul apreciază că această acțiune directă împotriva statului pentru neeficacitatea procedurii de acordare a reparațiilor are un caracter subsidiar și nu este necondiționată.
Cu toate că, până în prezent, procedura prevăzută e Titlul VII al Legii 247/2005 s-a dovedit de numeroase ori a fi ineficientă (după cum s-a observat și în jurisprudența CEDO), au existat și situații în care a fost finalizată cu succes.
Prin urmare, în concepția tribunalului, într-o solicitare precum cea de față reclamantul trebuie dovedească, pe de o parte, că în cazul său particular și în concret mecanismul de acordare a despăgubirilor pus la îndemână de legea specială nu a fost eficient, iar, pe de pe altă parte, este necesar ca reclamantul să fi utilizat unul din principalele mijloace procedurale puse la îndemână sa de aceeași lege pentru a sancționa autoritatea competentă în caz de nemulțumire.
Cu alte cuvinte, este insuficientă o afirmare generică, de plano, a ineficienței mecanismului legal de acordare a reparațiilor, fără ca reclamantul să demonstreze că a încercat în mod real instrumentele puse de lege la dispoziția sa și că nu a avut succes, căci numai atunci când în mod concret mijloacele oferite de stat prin legea specială nu au fost eficace devine acesta răspunzător pentru inadecvarea căilor oferite celui interesat să obțină măsurile reparatorii.
Or, în materie există cel puțin o acțiune oferită de lege persoanelor nemulțumite de modul în care organismul abilitat să stabilească și să acorde despăgubirile a rezolvat problema, respectiv acțiunea prevăzută de art. 19-20 din Titlul VII al Legii 247/2005, acțiune prin care pot fi atacate atât decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (procedură în cadrul căreia se acordă reparațiile – în numerar, în acțiuni, titluri de despăgubire etc.) cât și refuzul acestei Comisii de a rezolva într-un termen rezonabil cererea, urmând ca aceasta să fie soluționată direct de instanță (prin aplicarea, mutatis mutandis, a considerentelor deciziei nr. 20/2007 a ICCJ din materia contestației prevăzută de art. 26 din Legea 10/2001, la problematica acțiunii prevăzută de art. 19, 20 din Titlul VII al Legii 247/2005).
Ca atare, cât timp există un mecanism care oferă accesul la instanță pentru rezolvarea nemulțumirilor reclamantului, acțiunea directă împotriva statului pentru ineficiența procedurii de despăgubire are un caracter subsidiar, fiind condiționată de utilizarea căii oferite de lege și de rezultatul nesatisfăcător al acesteia (în cazul în care dreptul ar fi recunoscut de instanță, dar rămâne ineficace).
Cu alte cuvinte, reclamantul nu poate invoca ineficiența unei legi cât timp nu a încercat să se folosească de căile oferite de acea lege.
Soluția este aceea de respingere a acestor capete de cerere, formulate în contradictoriu cu pârâtul S. R., respectiv cu M. București prin Primarul General (cu acest pârât și pentru motivul suplimentar că nu are o astfel de obligație de despăgubire directă, indiferent de temeiul acțiunii).
În baza art. 274 C.pr.civ. va fi obligat pârâtul M. București prin Primarul General, căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert; trebuie avut în vedere și că, prin prisma termenului de 60 de zile prevăzut de art.25 din legea nr.10/2001, pârâtul este de drept în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligației de a răspunde notificării, eventualul său acord cu privire la temeinicia acțiunii reclamantei nerezolvând în nici un fel problema nesoluționării notificării și necesitatea recurgerii la o procedură judiciară pentru a-l determina să-și execute îndatorirea legală.
Prin sentința civilă nr. 1609/30.09.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV -a Civilă, în dosarul nr._ , s-a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanții N. M. G. și N. V., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, s-a constatat în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General, că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, cu privire la imobilul din fosta adresă București, ., sector 3, compus din teren în suprafață de 3030 mp, identificat prin schița anexă 2 la raportul de expertiză topometrică întocmit de exp. A. V. (fila 75 dosar), precum și din construcții în suprafață de 151,00 mp (din care suprafața utilă: 121,65 mp), s-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
În motivarea recursului declarat împotriva sentinței de fond, reclamanții N. M. G. și N. V. invocă următoarele:
1.Instanța nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat soluționarea notificării.
P. mai multe decizii pronunțate în recurs în interesul legii, ICCJ a statuat că refuzul unității deținătoare de a soluționa notificare persoanei îndreptățite trebuie cenzurat de instanță, fiind enunțată decizia nr. IX din 20.03.2006 cât și decizia nr. XX /19.03.2007.
2.Instanța de fond în mod neîntemeiat nu a obligat pârâtul S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice ori unitatea deținătoare la plata sumei reprezentate de contravaloarea despăgubirilor.
Curtea Europeană a condamnat în mod repetat S. R., acordând despăgubiri foștilor proprietari, aceste sume fiind achitate de Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului R..
Chiar dacă potrivit Legii nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului R., nu are calitate de a acorda despăgubiri, față de jurisprudența CEDO, în sensul că S. trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, în natură sau în echivalent, este evident că statul reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă pentru capătul de cerere pentru care se solicită plata despăgubirilor.
În ce privește posibilitatea obligării direct a unității deținătoare la plata de despăgubiri, în situația neexecutării totale sau parțiale a obligației, creditorul va putea pretinde echivalentul prejudiciului, adică despăgubiri.
Decizia nr. 33/2008 pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii admite aplicarea acestui principiu și în cazul legii speciale, astfel că și în ipoteza în care este imposibilă acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, reale și efective, obiectul dreptului de proprietate urmează a fi convertit în despăgubiri.
3.Prima instanță în mod neîntemeiat apreciază că acțiunea directă promovată împotriva statului pentru ineficacitatea procedurii de acordare a despăgubirilor are un caracter subsidiar și este condiționată.
În motivarea hotărârii instanța a apreciat că mecanismul de acordare a despăgubirilor este funcțional în sensul că procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ar fi totuși eficientă.
Mijloacele procesuale puse la dispoziția persoanei îndreptățite pentru a sancționa inacțiunea autorităților nu sunt de natură a schimba atitudinea indiferentă a acestora față de persoanele îndreptățite care așteaptă primirea unei despăgubiri.
Se apreciază de către recurenți că acest mecanism este în mod conceptual reglementat greșit deoarece celei de a doua etape administrative de restituire reglementată de Legea nr. 247/2005, îi lipsește cadrul legal temporal, neexistând un termen rezonabil sau legal de soluționare al dosarelor.
4.Tribunalul în mod neîntemeiat nu a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, ignorând dispozițiile art. 2o alin.2 din Constituție și acordând în mod nejustificat prioritate normelor interne.
În cauza A. și alții împotriva României, statul a fost obligat ca în 18 luni să adopte măsuri legislative de natură să rezolve definitiv problema proprietății, astfel că instanța de fond ar fi trebuit să stabilească cuantumul despăgubirilor care trebuie acordate (deși acestea au fost calculate prin raportul de expertiză), iar faptul că Fondul Proprietatea a fost listat la bursă, nu face ca titlul VII din Legea nr. 247/2005 să fi devenit funcțional.
Prin urmare, remediul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu nefiind în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Se precizează că până în prezent reclamanților nu le-a fost emisă dispoziție de către unitatea deținătoare, iar ca urmare a adoptării OUG nr. 62/2010, se instituie un mijloc juridic privind emiterea titlurilor de despăgubire, însă la momentul promovării recursului despăgubire oferită de stat nu este reală și efectivă, ci doar iluzorie.
Nu s-au administrat probe cu înscrisuri noi în recurs, iar intimații nu au depus întâmpinare.
Recursul este nefondat .
Reclamanții au dedus judecății acțiunea precizată prin care solicită obligarea pârâților la soluționarea pe fond a notificării și acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești stabilite la valoarea de circulație pentru imobilul teren în suprafață de 3033 m.p. situat în București, ., sector 3, cât și la construcția edificată pe teren, în suprafață de 151 m.p.
Soluționând acțiunea, instanța de fond a admis-o în parte, constatând calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire constând în despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001.
Este nefondată critica recurenților vizând nepronunțarea instanței de fond asupra petitului vizând soluționarea notificării nr. 3239/13.08.2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin prisma Deciziei nr. XII /2007 a ICCJ „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.
Lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat pentru că altfel ar fi îngrădit dreptul persoanei de a se adresa justiției.
Or,este echivalat cu refuzul nejustificat nesoluționarea notificării în aproape 9 ani de la data până la care pârâtul era obligat potrivit legii să o facă.
Nu se contestă de către recurenții – reclamanți recunoașterea calității acestora de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, iar în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și a Normelor Metodologice de aplicare,instanța de fond a constatat că pârâtul avea obligația de a se pronunța asupra fondului notificării, respectiv obligația de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce măsură se justifică acordarea de măsuri reparatorii.
Curtea constată că potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Or, în speță, la fond s-a constatat potrivit constatărilor expertizei judiciare topografice și a înscrisurilor depuse că terenul în suprafață de 3030 m.p. nu este restituibil în natură, fiind afectat integral de elemente de sistematizare – blocuri, alei, spații verzi aferente, carosabil.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.
Dispozițiile art. 10 alin. 3 – 6 se aplică în mod corespunzător.
În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.
Susținerile recurenților în sensul de a fi stabilit și cuantumul despăgubirilor pe baza concluziilor expertizei tehnice, sunt nefondate, având în vedere că potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005, stabilirea în concret a cuantumului despăgubirii se face de către Comisia Centrală a Despăgubirilor, astfel încât instanța de fond în mod judicios a stabilit doar calitatea de persoană îndreptățită și modalitatea de restituire, nu și cuantumul concret al despăgubirii, care este o procedură ulterioară emiterii dispoziției.
Conform art. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legea reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Conform art. 13, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit legii, se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care are printre alte atribuții, emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.
Prin urmare, neexistând dispoziție legală care să reglementeze posibilitatea pentru unitatea deținătoare de a stabili cuantumul despăgubirilor, Curtea, nu poate stabili prin procedura acțiunii dedusă judecății acest cuantum.
Întrucât nu s-au dovedit motive de nelegalitate ale sentinței civile recurate, Curtea în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ. și art. 3041 C.pr.civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți N. M. G. și N. V. împotriva sentinței civile nr.1609/30.09.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 mai 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. V. R. P. A. P.
GREFIER
G. -M. V.
Red. A.P.
Tehnored. T.I.
2 ex./14.06.2012.
Jud.fond:
L. E. F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 2291/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 121/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
