Anulare act. Decizia nr. 1026/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1026/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-06-2014 în dosarul nr. 1026/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1026R
Ședința publică de la 6 iunie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - P. F.
JUDECĂTOR - F. C.
JUDECĂTOR - M. D. O.
GREFIER - G.-M. V.
**************
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurentele-reclamante L. M. A. și P. R. M., împotriva sentinței civile nr.1960/ 08.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect “Legea nr.10/2001, anulare act, pretenții”.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică de la 30 mai 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea 6 iunie 2014.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1960 din 01.11.2013 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanții L. M. A. și P. R. M. în contradictoriu cu M. București prin Primarul General prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice de compensare a obligației de restituire în natură a suprafeței de 85 mp situată în București, Calea Dorobanților nr. 100, Sector 1, imposibil de restituit cu apartamentul nr. 5 situat în București, Calea Dorobanților nr. 100, Sector 1, iar în caz de refuz să fie obligați, în solidar sau separat, să acorde despăgubiri în echivalent la valoarea de 229.500 euro, stabilită prin expertiză, la data efectuării plății.
Pentru a dispune în acest sens, s-au reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1761/19.10.2011 Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere nr. 1 și nr. 2 din acțiune, astfel cum a fost precizată, prin care se solicită atribuirea în compensare a apartamentului nr. 5, situat în București, Calea Dorobanților nr. 100, sector 1, formulată de reclamantele L. M. A. și P. R. M., în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și plata contravalorii terenului în contradictoriu cu S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a disjuns capătul nr. 2 din cerere privind acordarea despăgubirilor, formulat de reclamante, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin C. Centrală pentru Acordarea Despăgubirilor, cu formarea unui nou dosar civil.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin Dispoziția nr._/07.05.2010, pârâtul M. București a propus ca reclamantelor să li se acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 85,00 mp situat în București, Calea Dorobanților nr. 100, sector 1, imposibil de restituit în natură.
Împotriva acestei dispoziții s-a formulat contestație, solicitându-se acordarea în compensare a apartamentului nr. 5, situat la aceeași adresă.
Prin Dispoziția nr._/07.05.2010, pârâtul M. București a propus ca reclamantelor să li se restituie în natură imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 100, sector 1, format din teren în suprafață de 250,00 mp din totalul de 365,00 mp, din care aferent construcției 145,00 mp și liber 105,00 mp și construcția S+P+2E+M (cu excepția spațiilor situate la subsol în suprafață construită de 106,00 mp; spațiilor de la parter ce formează 3 magazine; apartamentului nr. 10 compus din 2 camere, 3 holuri, bucătărie, baie, boxă; apartamentul nr. 5, etaj 1, compus din vestibul, 2 camere, baie, bucătărie, oficiu, cămară, wc serviciu, balcon și apartamentul nr. 7, etaj 2, compus din vestibul, 2 camere, baie, bucătărie, oficiu, cămară, wc serviciu, balcon, care se identifică conform raportului de expertiză.
Din cuprinsul dispoziției rezultă că apartamentul nr. 5 este proprietate de stat ca urmare a donației făcute de numita Olaeru S., astfel cum rezultă și din adresa nr. ES/2284/24.02.2003 emisă de Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar.
Împotriva acestei dispoziții însă, reclamantele nu au înțeles să formuleze contestație.
În ceea ce privește apartamentul nr. 5, tribunalul a reținut că în prezent este ocupat cu contract de închiriere de către T. D..
Din raportul de expertiză efectuat de d-na expert B. R. a rezultat că apartamentul nr. 5, solicitat de reclamante în compensare, nu a putut fi examinat în interior, dar din acte rezultă că el este compus din 2 camere, baie, bucătărie, debara, hol, vestibul, wc, balcon la care se adaugă pivnița de la subsol și accesul la pod, cu o suprafață utilă de 51,90 mp (capitolul VII.3. Construcție, paragraf 2).
Cu toate acestea, d-na expert reține la evaluare că „este nerenovat”, aspect pe care nu îl putea reține la aprecierea prețului, nefiind un aspect constatat și apreciat personal, întrucât nu i s-a permis accesul în apartament .
Pentru apartament, d-na expert propune ca valoare de circulație suma de 29.211Euro, în timp ce pentru terenul în suprafață de 85 mp propune suma de_ Euro.
Or, este de notorietate faptul că zona D. este una dintre cele mai „scumpe” zone din București, este situată în zona „0”, în ceea ce privește valoarea imobilelor la tranzacționare, iar cu un preț de numai 29.211 Euro nu se poate achiziționa un apartament nici în alte zone, unde pentru un apartament similar cu unul din zona D. se percep de regulă prețuri aproape duble.
De exemplu, agenția „Galaxi Imob” oferă la vânzare: „apartament 2 camere, D., suprafață 55 mp, 82.000 Euro”, „apartament cu 2 camere în C., suprafață de 38 mp, preț 41.900 Euro”, „apartament cu 1 cameră, Rahova, suprafață de 39 mp, preț 38.000 Euro”, „apartament în Floreasca, 3 camere, suprafață de 50 mp, preț 83.500 Euro”, „apartament cu 2 camere B., suprafață 45 mp, preț 43.000 Euro”, „apartament 1 cameră la 1 Mai, suprafață 30 mp, preț 44.000 Euro”. Pe Hotnews: „apartament cu 2 camere, suprafață 55 mp, etaj 4/11, preț 82.000 Euro”, „ apartament cu 2 camere, necesită renovare, etaj 2/6, suprafață 55 mp, preț 64.000 Euro”, acesta fiind cel mai mic preț pentru „Zona D.” pe acest site.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că prețul propus de dna expert nu este unul care să corespundă dezideratului „la valoarea de circulație”, nici nu au fost reținute criterii internaționale de evaluare.
Tribunalul a avut în vedere și faptul că solicitarea restituirii în natură a întregului imobil a fost analizată și în Dispoziția nr._/07.05.2010, când s-a dispus o restituire în natură parțială.
Or, potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată „(3) Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului (…).
De asemenea, potrivit art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, după 30 zile de la comunicare, dispoziția a rămas definitivă, ceea ce înseamnă că nu se mai pot reitera chestiunile soluționate deja.
Față de situația de fapt în ansamblu, tribunalul a apreciat ca fiind echitabilă compensarea, fără a se mai pretinde alte sume de bani în completare, ipoteză respinsă categoric de către reclamante.
Prin decizia civilă nr. 1183R/08.06.2012, Curtea de Apel București Secția a IV-a civilă a admis recursul formulat de recurentele-reclamante L. M. A. și P. R. M., a casat sentința civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând următoarele considerente:
Prin Dispoziția nr._/07.05.2010 Primăria Municipiului București a dispus restituirea în natură, în proprietatea recurentelor, imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 100, sector 1, format din teren în suprafață de 250 m.p. din suprafața totală de 365 m.p. și construcție S+P+2E+M, cu excepția spațiilor de la subsol, a spațiilor de la parter care formează cele 3 magazine, a apartamentului nr. 10, a apartamentului nr. 5 de la etajul 1 și a apartamentului nr. 7.
Prin Dispoziția nr._/07.05.2010 Primăria Municipiului București a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 85 m.p. situat în București, Calea Dorobanților nr. 100, sector 1, imposibil de restituit în natură.
Prin acțiunea de față, la capătul 1 al acțiunii, reclamantele au contestat Dispoziția nr._/2010, solicitând acordarea în compensare - pentru terenul în suprafață de 85 m.p. situat în București, Calea Dorobanților nr. 100, sector 1, imposibil de restituit în natură deoarece este afectat de elemente de sistematizare - apartamentul nr. 5 situat la aceeași adresă, despre care au afirmat că se află în proprietatea pârâtului M. București.
Capătul 2 al acțiunii a fost disjuns de instanța de fond, fiind format un nou dosar civil, potrivit dispozitivului hotărârii recurate.
Pentru a respinge capătul de cerere privind compensarea, tribunalul a reținut două considerente:
1. reclamantele nu au contestat Dispoziția nr._/2010, prin care s-a dispus o restituire în natură parțială a imobilului în litigiu, fiind restituite în natură terenul în suprafață de 250 m.p. și construcție, mai puțin (printre altele) apartamentul nr. 5 situat la aceeași adresă.
2. apartamentul nr. 5 solicitat în compensare nu a putut fi examinat în interior de expertul desemnat în cauză; iar valoarea de circulație propusă de expert este prea mică, tribunalul arătând că ofertele de pe internet pentru un apartament similar în zona D. sunt aproape duble.
Prin recursul de față, recurentele critică hotărârea în ansamblul ei, în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ.
Curtea a constatat că ambele considerente pentru care a fost respinsă cererea de compensare formulată de recurente sunt urmarea aplicării greșite a legii și de asemenea constată că este întemeiată susținerea recurentelor potrivit căreia se impune refacerea raportului de expertiză, probă care nu poate fi efectuată în faza de recurs.
Astfel, Curtea a reținut faptul că prin cele două Dispoziții menționate mai sus pârâtul M. București, în calitate de entitate investită cu soluționarea notificărilor nr. 1126/2001 și nr. 512/2001 formulate de reclamante, a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru ca reclamantele să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, respectiv calitatea de proprietar a autorilor lor asupra imobilului la data preluării abuzive (C. M., carata V. și M. C.), calitatea notificatoarelor de moștenitoare ale acestora, calitatea Primăriei de unitate deținătoare, caracterul abuziv al preluării și felul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 la situația de fapt a bunului la data notificării și în prezent.
Din actele care au stat la baza emiterii celor două Dispoziții reiese faptul că imobilul notificat, din Calea Dorobanților nr. 100, sector 1, a aparținut autorului reclamantelor, C. M., fiind naționalizat pe numele acestuia în baza Decretului nr. 92/1950, poz. 4815, 6 apartamente.
Din adresa nr. 5849/22.02.2011 emisă de AFI a reieșit că autorul reclamantelor, C. M., a vândut apartamentul nr. 5 din acest imobil către V. S., prin contractul transcris sub nr. 1533/1950 la grefa Tribunalului I..
A rezultat că la data preluării abuzive produse prin Decretul nr. 92/1950 autorul reclamantelor nu mai era proprietarul apartamentului nr. 5 din acest imobil.
Acesta este motivul pentru care prin Dispoziția nr._/2010 pârâtul M. București, prin Primarul General, a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 250 m.p. și construcția – mai puțin (printre altele) apartamentul nr. 5 din acest imobil, făcând aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. 1 lit. a) rap. la art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora au calitatea de persoane îndreptățite doar acele persoane (precum și moștenitorii lor legali sau testamentari) care aveau calitatea de proprietari la momentul preluării abuzive.
Or, chiar prin acțiunea cu soluționarea căreia reclamantele au investit tribunalul, acestea au arătat că autorul lor nu mai avea calitatea de proprietar asupra apartamentului nr. 5 la momentul aplicării dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, situație în care acestea nu aveau nici un interes în a contesta Dispoziția nr._/2010.
Prin contestarea Dispoziției nr._/2010 reclamantele nu ar fi putut solicita acordarea măsurilor reparatorii constând în acordarea în compensare, pentru terenul în suprafață de 85 m.p, a apartamentului nr. 5 din același imobil, deoarece prin această dispoziție nu fusese soluționată problema modalității de restituire a terenului în suprafață de 85 m.p. (ci prin Dispoziția contestată în cauza de față, nr._/2010).
Condițiile enunțate mai sus pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafață de 85 m.p. au fost analizate doar prin Dispoziția nr._/2010, care a fost în mod corect contestată prin acțiunea de față, deoarece prin acest act pârâtul a stabilit că modalitatea de reparare a prejudiciului suferit de reclamante prin preluarea acestui imobil constă în acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în timp ce reclamantele solicită să se constate că măsura reparatorie care se impunea, în condițiile legii, era acordarea unor bunuri în compensare, bunuri care au fost identificate de reclamante ca fiind apartamentul nr. 5 din același imobil.
Este ilogic raționamentul instanței de fond care a arătat că nu s-ar impune compensarea cu apartamentul nr. 5, deoarece bunul solicitat nu a fost naționalizat de la autorul reclamantelor, astfel că nu ar fi operant în cauză principiul prevalenței restituirii în natură, deoarece acest bunul imobil solicitat în compensare nu este, prin ipoteză, un bun proprietatea reclamantelor sau a autorilor lor, ci un bun aparținând proprietății private a Municipiului București care îndeplinește condițiile legale pentru a putea fi acordat în compensare pentru un bun ce a aparținut notificatoarelor și în privința căruia este dovedită imposibilitatea obiectivă de restituire în natură.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că este nelegal acel argument al instanței de fond conform căruia apartamentul nr. 5 nu poate fi acordat în compensare pentru terenul în suprafață de 85 m.p. de la aceeași adresă pe motiv că reclamantele nu ar fi contestat Dispoziția nr._/2010, deoarece prin contestarea Dispoziției nr._/2010 reclamantele nu ar fi putut obține acordarea măsurilor reparatorii constând în compensare cu un alt bun, în schimbul terenului în suprafață de 85 m.p.
Și cel de-al doilea argument reținut de instanța de fond a fost contrar dispozițiilor de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 10/2010.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) și (10) din Legea nr. 10/2001, rep., „(1) În situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
(10) În situațiile prevăzute la alin. (1), (2) și (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
De asemenea, potrivit art. 26 alin. 1 din lege, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.
Din interpretarea acestor texte legale, a reieșit că legiutorul a prevăzut că acordarea de bunuri sau servicii reprezintă o obligație principală, în schimb obligația unității deținătoare de a acorda despăgubiri în condițiile legii speciale are un caracter subsidiar, respectiv numai în măsura în care dovedește că acordarea în compensare de bunuri sau servicii nu este obiectiv posibilă.
Respectarea acestor dispoziții legale se impunea a fi verificată de instanța de fond, în sensul de a verifica imposibilitatea pârâtului M. București de a oferi în compensare acest bun, deci imposibilitatea pârâtului de a-și îndeplini obligația principală legală.
Acest lucru trebuia a fi clarificat de instanța de fond, prin verificarea aspectului dacă apartamentul solicitat în compensare se află în circuitul civil, în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale – M. București, dacă pentru acest imobil figurează înregistrată vreo notificare până în prezent, formulată de către fostul proprietar V. (sau O.) S. – de la care a fost preluat prin Decizia nr. 264/29.03.1965, în baza actului de donație autentificat sub nr. 125/26.02.1965, sau de către moștenitorii acesteia; să dispună identificarea și evacuarea lui concretă, pentru a stabili dacă mai există o diferență în bani între bunul proprietatea acestora și bunul oferit în schimb.
Or, în prezenta cauză, instanța de fond s-a mulțumit să constate că expertul desemnat de instanță nu a identificat în mod concret apartamentul, neavând acces în interiorul acestuia, fapt ce a avut consecințe și sub aspectul corectei evaluări a acestuia.
În această situație, Curtea a constatat că este fondată critica potrivit căreia instanța nu a dat dovadă de rolul activ, deoarece pentru corecta soluționare a cauzei instanța de fond avea obligația de a dispune toate măsurile legale pentru ca expertul să aibă acces în imobil și să identifice în mod concret apartamentul în discuție, inclusiv prin a pune în vedere pârâtului să faciliteze accesul expertului judiciar în aceste spațiu, ca bun aflat în proprietatea sa.
Expertiza săvârșită în condițiile arătate este lovită de nulitate, potrivit art. 105 alin. (2) C.pr.civ., vătămarea procesuală a recurentelor-reclamante fiind evidentă, prin prisma considerentelor, din cuprinsul cărora reiese că instanța de fond a refuzat să ia în considerare raportul de expertiză efectuat doar ipotetic, fără a dispune însă refacerea acestuia.
De vreme ce raportul de expertiză a fost luat în considerare în mod substanțial la pronunțarea soluției primei instanțe, în aplicarea art. 106 alin.(1) C.pr.civ. sancțiunea nulității acestuia este de natură să afecteze și sentința.
Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 5 C.pr.civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Spre acest demers, judecătorul poate administra probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. În acest fel este reglementat rolul activ al instanței, care trebuie să stăruiască prin toate mijloacele legale pentru stabilirea situației de fapt, la care ulterior va aplica norma de drept substanțial incidentă.
Curtea a constatat că instanța de fond a pronunțat sentința recurată cu încălcarea dispozițiilor legale enunțate mai sus, în lipsa unui probatoriu administrat în condițiile legii, fapt care echivalează cu necercetarea fondului.
În aceste condiții, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. rap. la art. 312 alin. 3 și 5 C.pr.civ., constatând că tribunalul a soluționat litigiul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea a admis recursul, a casat sentința civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare.
Trecând la rejudecare în conformitate cu decizia de rejudecare, tribunalul a constatat că, așa cum a rezultat din decizia instanței de recurs, nu a fost casată și măsura disjungerii capătului de cerere în stabilirea valorii despăgubirilor formulată în contradictoriu cu S. R. prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; deși dispozitivul deciziei de recurs este, oarecum, eliptic, din considerentele deciziei rezultă că instanța de recurs a luat act de disjungere (vezi paragraful 2 al paginii 6 a deciziei) și că decizia în ansamblu se referă doar la capetele de cerere soluționate, astfel încât în rejudecare trebuie verificat doar capătul de cerere privind compensarea și cel referitor la obligarea statului la despăgubiri.
Prin urmare, au fost înlăturate excepțiile formulate în cauză de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (ulterior, CNCI, conform Legii nr. 165/2013), excepții formulate de o persoană care nu avea calitate de parte în rejudecare.
A fost întocmit un raport de expertiză referitor la valoarea bunului solicitat în compensare și cea a bunului de compensat.
S-au solicitat relații cu privire la bunul cel prin compensare.
Analizând fondul, tribunalul a constatat neîntemeiate atât cererea privind compensarea suprafeței de 85 mp teren cu apartamentul nr. 5 din imobilul din ., sector 1 București, cât și cea privind obligarea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri.
În ceea ce privește problema compensării:
S-a constatat, în prealabil, că prin decizia instanței de recurs nu s-a statuat că reclamantele ar avea dreptul la compensarea solicitată, ci doar s-a trimis cauza spre rejudecarea în fond pe acest aspect atât pentru lipsa unui probatoriu adecvat în primul ciclu procesual, cât și datorită motivării confuze și contradictorie a primei judecăți în fond, astfel încât nu se poate considera că a intrat în puterea lucrului judecat un eventual drept al reclamantelor la compensarea solicitată.
În acest context, ținând cont că potrivit art. 1. alin 2 din Legea nr.165/2013 „în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III”, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu mai prevede compensarea cu alte bunuri ca măsură de reparație, ceea ce a rezultat și din abrogarea explicită a tuturor dispozițiilor din Legea nr. 10/2001 care se referă la compensarea cu alte bunuri sau servicii (vezi art. 50 lit. b din Legea nr. 165/2013) și că potrivit art. 4 din Legea 165/2013 „dispozițiile prezentei legi se aplică … cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor”, a rezultat că, inclusiv în ceea ce privește prezenta pricină, nu mai este posibilă acordarea de bunuri în compensare cu caracter reparatoriu, acțiunea urmând a fi respinsă pe acest aspect.
În ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâților la despăgubiri bănești, tribunalul a constatat că și acesta este neîntemeiat, în condițiile în care modalitatea de reparație este cea prevăzută în legile speciale iar prin decizia nr. 27/2011 instanța supremă a stabilit că nu pot fi primite acțiunile în despăgubiri îndreptate împotriva Statului R., chiar dacă sunt întemeiate pe alte dispoziții decât cele ale art.26 alin 3 C.pr.civ., inclusiv pe dispozițiile CEDO.
Împotriva sentinței au formulat recurs reclamantele L. M. A. și P. R. M..
În motivarea cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, în sinteză, s-au susținut următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a susținut că instanța de fond nu a ținut cont de prevederile art. 315 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că instanța de fond a respectat parțial îndrumările instanței de recurs, respectiv numai cele privind administrarea probatoriului și a înlăturat aspectele tranșate irevocabil prin decizia nr. 1183 R din 08.06.2013. Consecința acestor încălcării fiind necercetarea fondului, arătându-se că prin aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013 nu se mai impune judecarea capătului de cerere de a se acorda un bun în compensare.
Recurentele arată că prin decizia civilă nr. 1183 R/08.06.2012 instanța de recurs a stabilit irevocabil că instanța de fond avea obligația de a verifica imposibilitatea pârâtului M. București de a oferi în compensare bunul, stabilind irevocabil aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. 1 și 10 și art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Se mai arată de către recurent că instanța de fond a refuzat să judece cauza din perspectiva prevederilor art. 10 alin. 1 și alin. 10 și art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, apreciind că sunt incidente în cauză art. 1 alin. 2 și art. 4 din Legea nr. 165/2013 și nu mai este posibilă acordarea de bunuri în compensare.
Printr-un al doilea motiv s-a arătat că prin decizia civilă nr. 1183R/08.06.2012 s-a dispus verificarea dacă apartamentul se află în circuitul civil, dacă este în proprietatea Municipiului București, dacă există notificare să se facă o evaluare concretă pentru a se stabili dacă mai există o diferență în bani între proprietatea reclamanților și bunul oferit la schimb.
Recurentele arată că s-a făcut o asemenea verificare și că apartamentul nr. 5 nu are înregistrate notificări.
Se mai arată de către recurente faptul că din expertiza întocmită, suprafața de teren are o valoare mai mare față de apartamentul nr. 5 – terenul are o valoare de 637.840 lei, respectiv 142.693 euro, iar apartamentul are o valoare de 395.120 lei, respectiv 88.394 euro, rezultând o diferență de 242.720 lei sau 54.299 euro.
În aceste condiții, arată recurentele, instanța de fond avea obligația să constate aplicabilitatea în cauză, cu putere de lucru judecat, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 10 alin. 1 și alin. 10 și art. 26 alin. 1, chiar după . Legii nr. 165/2013.
Recurentele arată că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu sunt aplicabile în cauză, ca urmare a deciziei nr. 1183 R/08.06.2012, prin care s-a stabilit obligația principală a intimatului de a acorda despăgubiri în compensare.
În final, se arată că cel de-al doilea capăt de cerere era subsidiar și care se impunea a fi analizat doar în condițiile în care nu se admitea cererea prin compensare și că prin soluția pronunțată li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.
Recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 în vigoare la 16.03.2013 și la data pronunțării sentinței recurate „În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă, este compensarea prin puncte”.
Prin Legea nr. 368 din 18.12.2013, art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 a fost modificat având și în prezent următorul conținut:
În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea investită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 republicată, cu modificările și completările ulterioare (…) precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în Cap. III.
Curtea constată că la data pronunțării sentinței recurate 01.11.2013 erau în vigoare dispozițiile art. 1 alin 2 din Legea nr. 165/2013 dar și art. 4 teza a doua din aceeași lege, dispoziții care ulterior au fost găsite neconstituționale, datorită caracterului lor discriminatoriu – aspect care însă nu înlătură caracterul legal al hotărârii pronunțate de către instanța de fond.
Curtea observă că atât în cazul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, cât și în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 modificată prin Legea nr. 368/2013 se reglementează practic instituția novației de obiect, respectiv înlocuirea obligației de restituire în natură a unui anumit bun cu oferirea unui alt bun, pentru care însă este necesar acordul părților, dovadă în acest sens sunt înseși ambele texte de lege în care se arată că entitatea investită cu soluționarea notificării face oferta de compensare cu alte bunuri, iar titularii notificării pot accepta sau nu oferta.
În speță, Curtea constată că entitatea investită cu soluționarea notificării nu a făcut oferta de a compensa obligația de restituire a terenului de 85 mp cu apartamentul nr. 5 și că doar reclamantele au solicitat să li se atribuie, în compensare apartamentul.
Nefiind deci îndeplinite atât art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, cât și art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 modificată, Curtea nu se poate substitui intimatei pârâte.
Referitor la primul motiv de recurs, astfel cum a fost susținut și dezvoltat, deși aceste susțineri corespund celor stabilite prin decizia civilă nr. 1183 R/08.06.2012 se constată că de la momentul pronunțării acestei decizii și până la rejudecarea în fond a cauzei, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, lege care la data pronunțării sentinței de fond arată că dispozițiile acestei legi se aplică și proceselor în curs de judecată, instanța de fond conformându-se acestor dispoziții și deci sentința a fost legal pronunțată.
Curtea, verificând și dispozițiile art. 10 alin. 1 și 10 din Legea nr. 10/2001 constată că și în report de aceste texte de lege (art. 10 alin. 1 și 10) numai entitatea investită cu soluționarea notificării are competența de a oferi alte bunuri în compensare, ofertă care putea să fie sau nu acceptată de către reclamante.
În aceste condiții, instanța nu se poate substitui entității investite cu soluționarea notificării pentru a suplini consimțământul acesteia la modificarea obiectului prestației.
În concluzie, primul motiv de recurs, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, va fi respins ca nefondat, nefiind incidente dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă.
În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, astfel cum a fost susținut și dezvoltat, și acesta este nefondat, pentru următoarele argumente:
Din probele administrate a rezultat că apartamentul se află în proprietatea privată a Municipiului București și nu a fost notificat de fostul proprietar.
Cu toate acestea, nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 10 alin. 1 și 10 din Legea nr. 10/2001 pentru că lipsește oferta de compensare pe care trebuia să o facă M. București, și deci lipsește acordul acestuia la compensarea cu alte bunuri a obligației de restituire în natură a terenului de 85 mp.
În ce privește susținerea potrivit cu care art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu ar fi fost aplicabil în cauză datorită existenței deciziei nr. 1183R/08.06.2012 urmează a fi respinsă, cu argumentul că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ulterior deciziei nr. 1183R/08.06.2012, și că la data pronunțării sentinței recurate, art. 4 era o dispoziție imperativă de la care nu se putea deroga.
Pentru toate aceste argumente, nefiind incidente dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante L. M. A. și P. R. M., împotriva sentinței civile nr.1960/ 08.11.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 06.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. F. F. C. M. D. O.
GREFIER
G. M. V.
Red. P.F.
Tehnored. C.G. 2 ex.
12.06.2014
Jud fond L. E.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 262/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 993/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
