Anulare act. Decizia nr. 993/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 993/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-06-2014 în dosarul nr. 993/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.993
Ședința publică de la 11.06.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - E. V.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
JUDECĂTOR - M.-G. R.
GREFIER - Ș. P.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă D. F. G., împotriva deciziei civile nr.694 A din 02.07.2013 și de către recurentul-pârât B. McCLAINE, împotriva deciziei civile nr.694 A din 02.07.2013 și a deciziei civile nr.1243 A din 9.12.2013, ambele hotărâri fiind pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .
P. are ca obiect – anulare act .
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 28.05.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 04.06.2014 și, apoi la, 11.06.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 07.07.2011, sub număr_, reclamanta D. F. G. in contradictoriu cu paratul B. MCCLAINE a solicitat să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub număr 3478/19.01.2006 de Biroul Notarial Public bilingv D. Pantor cu sediul in New York 46-12 Queens Blvd. Suit 205, Sunnyside NY_; cu obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata.
Prin sentința civilă nr.545/12.01.2012, Judecătoria sectorului 3 București a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române, a respins acțiunea formulată de reclamanta D. F. G. ca nefiind de competenta instanțelor romane, reținând că instanțele judecătorești romane sunt competente să judece procese civile dintre o parte română si una străina, sau dintre străini, persoane fizice și persoane juridice in condițiile prevăzute de legea română. Competența de drept internațional privat a instanțelor judecătorești este reglementată de Legea nr.105/1992. Potrivit art.149 „Instanțele judecătorești române sunt competente dacă: 1. pârâtul sau unul dintre pârâți are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România; dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cererea se introduce la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului din țară; 2. sediul pârâtului, persoană juridică, se află în România; în sensul prezentului articol, persoana juridică străină este socotită cu sediul în România și în cazul când are pe teritoriul țării o filială, o sucursală, o agenție sau o reprezentanță; 3. reclamantul din cererea de pensie de întreținere are domiciliul în România; 4. locul unde a luat naștere sau trebuie executată, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, se află în România; 5. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligații extracontractuale sau efectele sale se află în România; 6. stația feroviară sau rutieră, precum și portul sau aeroportul de încărcare sau descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;7. bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România; 8. ultimul domiciliu al defunctului sau bunuri rămase de la acesta se află în România; 9. imobilul la care se referă cererea se află în România” . De asemenea, potrivit art.150 Instanțele române sânt, de asemenea, competente să judece:1. procese dintre persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte său fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român;2. procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetățean român cu domiciliul în străinătate;3. declararea morții prezumate a unui cetățean român, chiar dacă el se afla în străinătate la data când a intervenit dispariția. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanța română, rămân valabile măsurile provizorii luate de instanța străină; 4. procese privitoare la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetățean român sau străin fără cetățenie, dacă prin convenția părților nu s-a stabilit o altă competență;5. procese dintre străini, dacă aceștia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;6. procese referitoare la abordajul unor nave sau aeronave, precum și cele referitoare la asistența sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un loc sau spațiu nesupus suveranității vreunui stat, dacă:a) nava sau aeronava are naționalitatea română;b) locul de destinație sau primul port sau aeroport, unde nava sau aeronava a ajuns, se găsește pe teritoriul României;c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;d) pîrîtul are domiciliul sau reședința în România;7. falimentul sau orice altă procedură judiciară privind încetarea plăților în cazul unei societăți comerciale străine cu sediul în România;8. orice alte procese prevăzute de lege”.
Prin prezenta acțiune, reclamanta in contradictoriu cu paratul, cetățean român și american cu domiciliul in SUA, solicită a se constata nulitatea absolută a unui înscris autentificat încheiat de un notar american in baza Legii nr.36/1995 pentru nerespectarea dispozițiilor acestor legi și ale Codului civil roman.
Instanța a constatat ca această situație nu se încadrează in niciunul din cazurile prevăzute de ar.149 și art.150 din Legea nr.105/1992, motiv pentru care a admis excepția necompetentei generale a instanțelor române si a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta D. F. G..
În argumentarea apelului s-a susținut următoarele:
Hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală pentru următoarele critici:
Hotărârea se impune a fi casată în condițiile în care a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
În mod greșit instanța a considerat că lipsa de procedură a fost acoperită prin prezentarea unui avocat cu delegație, în condițiile în care delegația acestuia nu era semnată de pârât, iar acesta nu a putut face dovada calității de reprezentant, instanța respingând totodată și excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului, invocată de reclamantă.
Hotărârea se impune a fi casată în condițiile în care a fost pronunțată cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor Legii nr.36/1995 și în special a dispozițiilor legii nr.105/1992.
Potrivit dispozițiilor art.69 „Condițiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de către autorul său. În lipsă, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit”.
În condițiile în care în cuprinsul actului pârâtul nu indică în mod explicit legea care să se aplice acestui act, este firesc să se aplice legea română, care cere o asemenea declarație în vederea dovedirii acceptării exprese a succesiunii în termenul prevăzut de lege. Credem că această declarație nu i-ar fi fost de nici un folos pârâtului în SUA.
Este evident că singurul scop al întocmirii acestui act unilateral a fost acela de a fi utilizat pe teritoriul statului român, ba chiar în fața instanțelor din România, acest act fiind depus de pârât în faza de apel în dosarul nr._ al Tribunalului București.
Art.70 Actul juridic accesoriu este cârmuit de legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei manifestări de voință diferită.
În condițiile în care declarația prezentată de pârât și contestată de reclamantă, urma să servească la emiterea de către un notar român de la ultimul domiciliu al defunctei, respectiv din București, a certificatului de moștenitor, consideră că declarația de acceptare a succesiunii dată de pârât are valoarea de act juridic accesoriu, ceea ce atrage competența instanțelor române.
Articolul 71 Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul.
Actul se consideră totuși valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de una dintre legile următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit:
b) legea națională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimțit:
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează validitatea actului juridic.
Declarația de acceptare a moștenirii sau succesiunii este întemeiată pe art. 689 al Codului Civil român (vechi), conform căruia acceptarea poate fi expresă sau tacită. Moștenitorul acceptă în mod expres succesiunea când își însușește titlul sau calitatea de erede printr-un act autentic, respectiv printr-o declarație formulată în fața notarului.
În condițiile în care, declarația prezentată de pârât a fost autentificată în baza art. 8 din Legea nr. 36/1995 iar reclamanta contestă îndeplinirea cerințelor legii pentru autentificarea acestui înscris, considerăm că doar instanțele române, pot aprecia valabilitatea acestui act prin prisma legii în baza căruia a fost autentificat.
Este evident că o instanță din S.U.A. nu ar putea aprecia îndeplinirea condițiilor impuse de legea română pentru ca un act să fie autentic sau pentru ca un notar din S.U.A. să poată autentifica un înscris.
Art. 72 În cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nici o altă lege dintre cele menționate în art. 71 nu poate să înlăture această cerință, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.
Potrivit doctrinei, actul juridic solemn este acel act juridic civil la a cărei încheiere, manifestarea de voință trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege. Această formă specială,solemnă este cerută pentru valabilitatea (ad validitatem sau ad solemnitatem) actului juridic civil. Spre exemplu testamentul, ipoteca convențională, contractul de donație. Forma solemnă constă, de regulă, dintr-un înscris autentic notarial, dar ea poate îmbrăca și alt aspect exterior, cum este cazul testamentului olograf.
Este binecunoscut că legislația S.U.A. nu cunoaște noțiunea de înscris autentic, astfel încât actul prezentat de pârât ca declarație de acceptare a succesiunii în formă autentică, nu putea fi încheiat în baza legilor americane, ci doar a legii române, în condițiile în care și succesiunea se dezbate tot pe teritoriul statului român și sub imperiul legislației române, respectiv a Legii nr. 36/1995.
Faptul că este încheiat de către un notar american, nu are nici o relevanță asupra competenței, în condițiile în care acesta nu avea dreptul să autentifice acest act în baza art. 8 din Legea nr. 36/1995, nefiind notar român potrivit dispozițiilor acestei legi, deci acest act a fost încheiat de o persoană fără calitate.
Instanța a apreciat greșit valoarea de act apostilat al înscrisului prezentat de pârât drept declarație autentică de acceptare a succesiunii.
Dacă s-ar fi depus traducerea acestui document în integralitatea sa, respectiv aplicarea apostilei în condițiile stabilite de Convenția de la Haga semnată atât de România cât și de S.U.A., s-ar fi putut observa cu mai mare ușurință că în realitate, pe înscrisul denumit de pârât declarație autentică de acceptare a succesiunii, nu este aplicată apostila.
Apostila atașată la act privește, în realitate, declarația funcționarului american, Gloria D Amico, care privește strict persoana notarului american D. Pantor și nu actul semnat de acesta, respectiv declarația pârâtului.
Hotărârea se impune a fi casată în condițiile în care a fost dată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, accesul la justiție, dreptul la apărare.
În condițiile în care înscrisul a cărui nulitate a fost solicitată a se constata, este folosit în fața unei instanțe române ca dovadă în vederea obținerii unui drept în contradictoriu cu reclamanta, considerăm că prin faptul de a nu i se permite să își apere dreptul în fața acelorași instanțe, constituie o gravă încălcare a drepturilor stabilite și garantate de CEDO.
Mai mult, consideră că Statul Român, prin instanțele sale, nu poate face o denegare de justiție, refuzând să judece cererea unui cetățean român în legătură cu un drept al său ce urmează să îl exercite pe teritoriul României.
La data de 22.04.2013, s-a invocat în ședință publică inadmisibilitatea căii de atac declarată împotriva sentinței civile pronunțate de către judecătorie, excepție respinsă prin încheierea de ședință a Tribunalului, de la data de 07.05.2013.
Prin decizia civilă nr.694 A din 02.07.2013, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta – reclamantă D. F. G. reținând, în ceea ce privește critica referitoare la încălcarea formelor de procedură pentru necitarea pârâtului la adresa domiciliului din S.U.A., că apelanta nu are interesul legitim de a invoca o nulitate cu caracter relativ, ce vizează interesul părții adverse, singura în măsură să conteste eventuala nelegalitate a procedurii de chemare în fața instanței și să pretindă o eventuală vătămare a intereselor personale.
În plus, pentru partea pârâtă, s-a prezentat apărător cu delegație, împuternicire, întocmită în baza contractului de asistență juridică.
Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că, față de soluția pronunțată de către prima instanță, și care vizează exclusiv problema competenței generale a instanțelor române de a soluționa pretenția sa de desființare a actului juridic dedus judecății, apelanta invocă în susținerea căii de atac, aspecte de drept material, privind încălcarea unor condiții de fond și de formă la emiterea acestuia.
Legat de aceasta, și critica în sensul că prin soluționarea cauzei în temeiul excepției admise, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei apelante de acces la instanță ori la un proces echitabil, este nefondată, soluția primei instanțe fiind pronunțată în temeiul dispozițiilor Legii nr.105/1992, referitoare la competență.
Pe de altă parte, dreptul de acces la instanță nu trebuie privit ca un drept absolut, el suferind limitări ori condiționări, însăși exercitarea acestui drept trebuind să se realizeze cu bună credință.
Pe de altă parte, și aplicarea dispozițiilor Legii nr.105/1992 avute în vedere de către instanță, în analiza asupra competenței generale, este corectă.
În speță, instanța a analizat cu prioritate competența sa de soluționare a litigiului, respectiv competența generală față de problema legii aplicabile fondului litigiului, problema pe care reclamanta apelantă o tratează prin motivele de apel, fără a argumenta în concret și prin raportare la însăși dispozițiile Legii nr.105/1991 privitoare la competența jurisdicțională (secțiunea a I-a, capitolul XII), apelul.
Ca atare, Tribunalul, constatând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr.105/1992, referitoare la competența instanțelor române în materia dreptului internațional privat, în baza art. 296 C.pr.civ., a respins, ca nefondat, apelul.
Prin decizia civilă nr. 1243 A din 29.12.2013 Tribunalul București - Secția a III-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 694 A din 2.07.2013 și a obligat apelanta - reclamantă să plătească 1.700 lei cheltuieli de judecată reduse.
Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs reclamanta. De asemenea pârâtul a formulat recurs împotriva încheierii din 7.05.2013 și a deciziei civile nr. 1243 A din 9.12.2013.
Prin motivele de recurs reclamanta arată că hotărâre este nelegală întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel și nu a motivat în fapt și în drept, considerentele pe care se sprijină, încălcând astfel prev. art. 261 pct. 5 c.pr.civ.
Atât sentința civilă nr.545/12.01.2012 a Judecătoriei Sector 3 București, cât și Decizia nr.694 A pronunțată de Tribunalul București la 02.07.2013 sunt nemotivate.
Sentința civilă nr.545/12.01.2012 a Judecătoriei Sector 3 București se limitează la a enunța dispozițiile art.148, 149 și 150 din Legea nr.105/1992, concluzionând simplist că situația dedusă judecății nu se încadrează in niciunul din cazurile prevăzute de articolele enunțate, motiv pentru care admite excepția necompetenței generale a instanțelor române.
Decizia nr.694 A/02.07.2013 pronunțată de Tribunalul București, după ce redă integral considerentele sentinței pronunțate de instanța de fond (fila 2 din decizie) și se limitează la a reda fidel parte din motivele de apel pe care le consideră aspecte de drept material (filele 3,4 și 5 din decizie), nu face nicio referire la motivele completatoare (precizări) formulate în termen legal ce vizau in principal greșita aplicare in speță a dispozițiilor Legii nr.105/1992.
Instanța nu motivează respingerea excepției inadmisibilității căii de atac, invocată la termenul din 22.04.2013 și soluționată prin încheierea din 07.05.2013.(excepția nu este motivată prin încheiere) iar cu privire la aplicarea legii_ in speță constată doar că este "corectă" . (fila 7 paragraful 2).
Consideră că instanța ar fi trebuit să menționeze imperativ elementul de extraneitate al
raportului juridic dedus judecății, care ar atrage aplicarea dispozițiilor procedurale cu privire la competența jurisdicțională, conținute in legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. De asemenea, ar fi trebuit să motiveze în fapt și în drept aplicabilitatea normelor la speța dedusă judecății, a dispozițiilor legale enunțate generic de instanța de fond, considerentele pentru care a înlăturat incidența dispozițiilor art. 148, 149, (50 din Legea nr.105/1992 care stabilesc competența instanțelor române în procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini.
Consideră că aceste motivări ar fi fost imperios necesare in condițiile in care atât la judecata in fond cât și în apel nu se reține un aspect esențial cauzei: pârâtul are și cetățenia română.
Mai arată recurenta că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Din punct de vedere al părților între care se poartă litigiul, in speța dedusă judecății, au calitatea de părți doi cetățeni români, ambii cu domicilii in România. După cum rezultă chiar din declarația de acceptare a succesiunii dată de pârâtul B. McCLAINE (in realitate F. D.), acesta este și cetățean român și are domiciliul atât în România (., ., sector 3 București) cât și in America.
Potrivit art.148 din legea_ cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internațional privat, "instanțele judecătorești române sunt competente, in condițiile prevăzute de dispozițiile ce urmează, să soluționeze procesele dintre o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau juridice".
Nici din punct de vedere a actului ce formează obiectul litigiului, nu pot fi reținute dispozițiile legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, fiind vorba de o declarație de acceptare a unei succesiuni deschise in România, act redactat in limba română, întemeiat in drept pe dispozițiile legii române și care nu este apostilat, fapt care ar putea conduce la ideea că ar emana de la o autoritate străină.
Greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat poate fi apreciată și prin prisma judecării altor cauze intre aceleași părți de către instanțele din România, ba mai mult, două dintre cauze (acțiunea in pretenții și succesiunea aflată la acest moment in apel), de același complet de judecată care a pronunțat hotărâre a în fond.
Recurentul - pârât la rândul său arată că atât încheierea din 7.05.2013 cât și decizia civilă nr. 1243 A din 09.12.2013 sunt nelegale întrucât:
In mod nelegal instanța de fond a considerat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile procedurale referitoare la declinarea de competență, instanța dezinvestidu-se printr-o hotărâre ce are efectul unei soluții de respingere ca inadmisibilă a cererii . supusă căilor de atac reglementate de lege.
Consideră că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art.158 alin. 3 din vechiul Cod de procedură astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/26.10.2010, conform cărora hotărârea prin care instanța se declară necompetentă, nu este supusă niciunei căi de atac.
Această dispoziție legală este aplicabilă în cauză întrucât atât la momentul investirii instanței cu acțiunea principală (07.07.2011) cât și la momentul pronunțării sentinței civile nr.545/12.01.2012, art.158 alin. 3 din Codul de procedura civila avea același conținut prin care nu mai permitea atacarea hotărârii prin care instanța se declara necompetentă.
Interpretarea dispozițiilor art. 158 alin. 3 Cod procedură civilă trebuie făcută prin prisma dispozițiilor art. 157 din Legea nr.105/1992 în sensul că instanța a respins cererea de chemare în judecată și nu a declinat competența de soluționare a cauzei.
Din analizarea dispozițiilor art. 158 alin. 3 Cod procedura civila a rezultat foarte clar că în toate situațiile în care instanța de judecată se consideră necompetentă, hotărârea nu este supusa niciunei căi de atac. Unde textul de lege nu distinge între mai multe situații nici instanța nu poate să distingă.
Nu se poate interpretata dispozițiile art.158 alin 3 Cod procedură civilă, în opinia recurentului - pârât în sensul că hotărârea nu este supusă unei căi de atac decât în situația în care dosarul va fi trimis la o altă instanța, întrucât așa cum a arătat mai sus s-ar adaugă la lege, aspect nelegal.
De asemenea se arată că:
Prin reducerea onorariului avocațial se încalcă dreptul pârâtului de a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate în apel, deși nu se află în culpă procesuală, și mai mult decât atât apelanta a promovat acțiunea de față.
In speță, reducerea nu este justificată raportat la faptul că onorariul a fost stabilit conform art. 127 din Statutul profesiei de avocat, care include timpul și volumul de muncă solicitat pentru executarea mandatului primit, dificultatea cauzei, importanța intereselor în cauză, experiența avocatului, avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat.
Foarte important de menționat este și faptul că onorariul de avocat include și TVA care a fost virat de avocat către stat.
De asemenea avocatul a trebuit să se prezinte la fiecare termen de judecată să redacteze întâmpinarea și concluziile scrise.,
Nu este lipsit de importanță nici faptul că apelanta - reclamantă a solicitat în fața instanței de fond cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4.000 lei (fila 8 dosar fond).
Recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
Apelul este mijlocul procesual prin care partea, nemulțumită de hotărârea primei instanțe, solicită instanței ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este cel „devolutiv”, care constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, limitată de două reguli restrictive exprimate prin adagiile „tantum devolutum, quantum apellantum” și „tantum devolutum quantum judicatum” așa încât problemele dezbătute în fața instanței de fond sunt repuse în discuția instanței de apel.
Potrivit art.261 alin.1 Cod procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă, între altele motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.
Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.
În cauză, motivarea deciziei instanței de apel nu răspunde acestor exigențe legale, deoarece nu examinează efectiv apărările și susținerile părții, confirmând doar uneori, însă nu în totalitate, în termen generali situația de fapt și dezlegarea în drept statuată de prima instanță, fără a dezvolta sau analiza în detaliu fiecare critică și susținere formulată de parte.
Astfel, în ceea ce privește motivul de apel formulat de apelanta - reclamantă privind aplicarea greșită a Legii nr.105/1992 de către instanța de fond, Curtea constată că deși acesta a fost formulat destul de laborios, a fost înlăturat de instanță printr-un considerent general și anume „aplicarea dispozițiilor Legii nr.105/1992 avută în vedere de către instanță, în analiza asupra competenței generale, este corectă”, fără a răspunde în concret niciuneia dintre criticile formulate pe acest aspect.
Așadar, în cauză, neanalizarea tuturor criticilor formulate de parte, ce echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalității potrivit motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, iar, în absența motivării, dezlegările instanței nu pot fi cenzurate în recurs, impunându-se în temeiul art.312 alin.1 și 5 Cod procedură civilă, admiterea recursului apelantei - reclamante, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă D. F. G., împotriva deciziei civile nr.694 A din 02.07.2013, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurentul-pârât B. McCLAINE
Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.06.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. I. A. H. P. M. G.
R.
GREFIER
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnored.GIA/R.L.
Ex.2/25.08.2014
T.B.Secția a IV-a Civilă – C.T., Ș.Ț.
Jud.sector 3 București – I.L.
| ← Anulare act. Decizia nr. 1026/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Grăniţuire. Decizia nr. 974/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
