Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1153/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1153/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-09-2014 în dosarul nr. 1153/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 1153

Ședința publică de la 02.09.2014

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - S. G.

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

GREFIER - R. S.

Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de recurentul – reclamant Ț. V. – F. și de recurenta – chemată în garanție V. M., împotriva deciziei civile nr. 1097 A din data de 13.11.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți I. I., I. P. și cu intimații – chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Obiectul pricinii – revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat V. – M. T., în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant Ț. V. – F., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de baroul București (pe care o depune), avocat O. S., în calitate de reprezentant al recurentei – chemate în garanție V. M. (prezentă personal), în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 43), avocat M. – V. C. – V., în calitate de reprezentant al intimaților – pârâți I. I. (prezent personal), I. P., în baza deciziei nr.1652 din data de 21.09.2010, emise de Baroul București (fila 61) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, lipsind reprezentantul intimatului – chemat în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea procedează la legitimarea părților prezente:

V. M. prezintă BI . nr._ – CNP_.

I. I. prezintă CI . nr._ – CNP_.

Recurentul – reclamant, prin apărător, având cuvântul, solicită proba cu înscrisuri, prin emiterea unei adrese Primăriei Municipiului București în vederea stabilirii stadiului soluționării notificării nr.361 din data de 07.07.2001, prin care autoarea reclamantului a solicitat în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea etajului 1 și 2 din imobilul aflat în litigiu, situat în București, .. 11.

Această solicitare este formulată în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă în sensul că nu au fost respectate de către instanța de apel, dispozițiile legale privitoare la compararea titlurilor de proprietate ale părților. În aprecierea sa, se impunea verificarea în concret a aspectului dacă dispozițiile interne privitoare la procedurile de restituire în natură au avut sau nu caracter eficient în ceea ce-l privește pe reclamant.

Recurenta – chemată în garanție, prin apărător, având cuvântul, se opune probelor solicitate de apelant, apreciind ca irelevantă în cauză emiterea adresei către Primăria Municipiului București și mai mult, reclamantul avea posibilitatea depunerii acestor relații până la acest moment.

La rândul său, solicită proba cu înscrisuri, depunând un set de înscrisuri, comunicând și reprezentanților părților adverse câte un exemplar.

Intimații – pârâți, prin apărător, având cuvântul, formulează concluzii de respingere a probelor solicitate de recurentul – reclamant, nefiind relevante în cauză.

Nu are noi înscrisuri de depus.

Intimatul – chemat în garanție, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri formulată de partea recurentă – reclamantă.

Față de solicitarea de emiterea a unei adrese către Primăria Municipiului București, în opinia sa, o apreciază utilă în soluționarea prezentei căi de atac, doar în condițiile în care notificarea formulată privește și apartamentul ce face obiectul cauzei, însă lasă la aprecierea instanței modalitatea de soluționare a acestei cereri.

Curtea, în urma deliberării, încuviințează părților proba cu înscrisuri, acte ce vor fi avute în vedere în contextul ansamblului probatoriului aflat în dosar. Va respinge cererea de emiterea a adresei către Primăria Municipiului București, ca nefiind utilă în acest stadiu procesual, raportat la motivele de recurs dezvoltate.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurentul – reclamant Ț. V. – F., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, având în vedere următoarele considerente:

În principal, solicită casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea apelului pe fond.

În opinia sa, hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care s-a bazat atunci când a reținut că pârâții I. ar fi fost de bună-credință, pronunțând astfel o hotărâre diametral opusă primei instanțe.

De asemenea, a mai reținut tribunalul că reclamantul nu ar deține o hotărâre definitivă prin care să se fi dispus revenirea apartamentului în patrimoniul său, fără a motiva acest aspect și ignorând efectele deciziei nr.2427/1998 prin care s-a dispus restituirea apartamentului situat la etajul 2.

Arată că există și motive contradictorii, în sensul că instanța de apel a menținut soluția primei instanței, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, însă a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

În opina sa, au fost încălcate dispozițiile art.129 alin. 5, art. 261 alin. 1, pct. 5 din Codul de procedură civilă privitoare la obligația de motivare, art.295 alin. 1din Codul de procedură civilă, în sensul că instanța de apel era obligată de a verifica situația de fapt și de a aplica normele legale. În analiza efectuată, tribunalul nu a avut în vedere îndrumările Deciziei nr.33/2008 a instanței supreme care impun obligația de verificare a modalității ce tranșează un conflict între titluri într-o acțiune în revendicare. S-a omis din analiză aspectul relativ la existența/inexistența procedurilor și mijloacelor puse la dispoziția reclamantului de dreptul intern în realizarea dreptului său.

În subsidiar, solicită modificarea hotărârii atacate, respingerea apelurilor și menținerea hotărârii primei instanțe.

Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în sumă 500 lei, potrivit facturii nr. 203 din 05.02.2014 și de 3950 potrivit facturii nr. 205 din 12.02.2014 pe care le depune.

Recurenta – chemată în garanție VIȘINEASCU M., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, cu consecința modificării hotărârii atacate față de următoarele argumente:

Susține că nemulțumirile se referă la soluționarea de către tribunal a excepției lipsei calități procesuale active a reclamantului în cauza pendinte. Greșita soluționare a acesteia vine ca urmare a interpretări greșite a unor înscrisuri. La momentul la care a soluționat excepția, instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale. Se impunea ca tribunalul să observe că este vorba despre un nou imobil. Instanța de fond a prezentat situația de fapt, iar tribunalul a preluat această situație eronată.

În nesocotirea dispozițiilor art.19 din Legea nr. 10/2001, instanța anterioară a plecat de la greșita interpretare a documentelor depuse la dosar; a reținut existența a două apartamente, nr. 4 ce a aparținut d-nei G., respectiv apartamentul nr.6, ce a aparținut autorilor chematei în garanție. Această susținere este greșită întrucât au existat apartamentele nr.4 și nr.5; apartamentul nr. 5 (care a aparținut până în anul 1950 autoarei reclamantului) a fost naționalizat și închiriat; apartamentul nr. 5 este diferit de apartamentul nr. 6, acesta din urmă fiind construit ulterior anului 1950 de către Statul Român. Sens în care solicită a se avea în vedere adresa emisă de . la cele două apartamente situate la etajul 2, adresă ce este însoțită de fișa bunului imobilului.

La solicitarea instanței, solicită evaluarea hotărârii din apel prin prisma probelor la care face referire.

În continuare, susține că tribunalul în aprecierea sa a presupus că imobilul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul – reclamant, solicită respingerea ca nefondat, instanța de apel soluționând corect fondul cauzei, apreciind că reclamantul nu deține un bun în sensul Convenției Europene. Susținerile părții adverse cu referire la eficiența / ineficiența în obținerea unei reparații mai eficiente, nu au legătură cu cauza de față. Astfel, în mod corect, instanța a cercetat acest aspect și a respins cererea de chemare în judecată.

Își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Intimații – pârâți I. I., I. P., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de reclamant, ca neîntemeiat, având în vedere că tribunalul în mod corect a soluționat excepția lipsei calității procesuale active și a reținut că acesta nu deține un bun în patrimoniul său potrivit Convenției Europene.

Solicită admiterea recursului declarat de recurenta – chemată în garanție.

Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 200 lei, potrivit chitanței nr.123 din 05.05.2014, pe care o depune.

Intimatul – chemat în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, apreciind că soluția pronunțată de instanța de apel este corectă în ceea ce privește acțiunea principală, cât și față de respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată.

Recurentul – reclamant, Ț. V. F., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de recurenta – chemată în garanție, ca nefondat, apreciind că dispozițiile art.19 din Legea nr.10/2001, nu sunt incidente în cauză în raport de temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, celelalte critici privind probatoriul, solicită a fi respinse, întrucât nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute limitativ și expres de dispozițiile art.304 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la critica referitoare la menținerea soluției date de prima instanță în privința excepției lipsei calității procesuale active, aceasta este corect motivată.

Interesul examinării recursului promovat de chemata în garanție, subzistă doar în raport de soluția ce urmează a fi pronunțată pe recursul declarat de reclamant.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr._/28.11.2011, Judecătoria sectorului 2 București a respins cererea de suplimentare a onorariului de expert, formulată de expert Zoran T., ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți și chemata în garanție V., unită cu fondul prin încheierea de ședință din 19.04.2010, ca neîntemeiată, a respins excepția prescripției achizitive, invocată de chemata în garanție V. M.-N., ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicare imobiliară formulată de reclamantul Ț. V. F., în contradictoriu cu pârâții I. I. și I. P., a obligat pârâții să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul indicat în petitul acțiunii, respectiv apartamentul nr. 6, situat la etajul 2 (mansardă) al imobilului din București, Sector 2, .. 11, apartament compus din 2 camere, bucătărie, baie, vestibul și culoar în cota indiviză, în suprafață utilă de 45,09 mp împreună cu cota indiviză de 4,37 % din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul în suprafață de 12,72 mp situat sub construcție, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâți în contradictoriu cu chemata în garanție V. M.-N., a obligat chemata în garanție V. la plata către pârâți a sumei de 41.000 Euro în echivalent lei la cursul de schimb al BNR din data plății, reprezentând preț achitat conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2239/14.12.2006 și suma de 89.849 lei, reprezentând contravaloare îmbunătățiri aduse imobilului obiect al acțiunii, a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de chemata în garanție în contradictoriu cu chemații în garanție Ministerul Finanțelor Publice și M. București prin Primar General, a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să achite chematei în garanție V. suma de 192.200 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului obiect al acțiunii, a respins cererea de chemare în garanție formulată de chemata în garanție în contradictoriu cu M. București, ca neîntemeiată, a luat act că reclamantul își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, a obligat chemata în garanție V. M.-N. să ramburseze pârâților cheltuielile de judecată în sumă de 2.100 lei, reprezentând onorarii de avocat și de expert, a luat act că persoana chemată în garanție, V. M.-N., își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Reclamantul a făcut dovada calității sale procesual active prin probarea următoarelor circumstanțe ale situației de fapt:

Autoarea reclamantului este Ț. G. M., așa cum a rezultat din certificatul de calitate de moștenitor nr. 14 din 09.06.2008.

Ț. G. M. a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4158 din 1 februarie 1946, proprietatea asupra etajelor 1 și 2 din imobilul situat în București, .. 11.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 11.11.1948, Ț. M. a vândut către V. T. și C. A. o garsonieră situată la etajul 2 al imobilului.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 11.11.1948, la etajul 2 al imobilului din .. 11, existau două garsoniere (pct. 2 din contract).

Garsoniera vândută de Ț. G. M. lui V. T. și C. A. în 1948 a fost înstrăinată de aceștia din urmă către T.-G. F..

Prin sentința civilă nr. 5927 din 25.11.1958, Tribunalul Popular al Raionului 1 Mai București a admis acțiunea formulată de reclamanta T. –G. F. și a constatat că pârâții T. Vlasz (V.) și A. Vlasz (fostă C.) au vândut către T. – G. F. garsoniera situată la etajul II din imobilul situat în .. 11, colț cu .. 11.

La data de 08.06.2006, între B. C. – C. și pârâtul I. I. s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 857, prin care cea dintâi a vândut imobilul identificat potrivit contractului ca „apartamentul nr. 4” situat în București, Sector 2, .. 11. Din istoricul de proprietate descris potrivit acestui contract de vânzare-cumpărare, rezultă că apartamentul nr. 4 este unul și același cu cel care a făcut obiectul sentinței civile nr. 5927 din 25.11.1958, deci unul și același cu cel vândut de Ț. G. M. prin contractul autentificat sub nr._ din 11.11.1948.

Apartamentul revendicat de reclamant poartă numărul 6 și este situat la etajul II al imobilului din Sector 2, .. 11.

Apartamentul nr. 6 a fost vândut de către Primăria Municipiului București prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N01743 din 12.12.1996 către V. E., autoarea chematei în garanție V. M. N..

V. E. a înstrăinat apartamentul nr. 6 către pârâții I. I. și I. P. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2239/14.12.2006, prin care se arăta că acest apartament a fost dobândit de către V. E. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1743/12.12.1996 și că a fost supus regimului prevăzut de Legea nr. 112/1995 în privința interdicției de înstrăinare.

Apartamentul nr. 6 este singura unitate locativă situată la etajul al II-lea al imobilului din Sector 2, .. 11, înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, constatare ce prezintă importanță sub aspectul regimului juridic al acesteia de bun preluat de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989. Acest regim este confirmat de: adresa . care se arată că imobilul situat în Sector 2, .. 11 a fost preluat de stat în baza Decretului Lege nr. 92/1950, poziția 7971 de la Țepela G. M., că apartamentul nr. 6 a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul nr. 1743/12.12.1996; adresa nr. A294/05.03.2003 a . nr. 2779/29.09.2008 a . . ca răspuns la cererea A288/2007.

Având în vedere istoricul transmisiunilor descris în cele ce precedă, regimul juridic al apartamentului nr. 6 care se relevă prin adresele menționate și prin faptul că a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, rezultă că apartamentul nr. 6, revendicat de reclamant, este diferit de apartamentul nr. 4 (garsonieră, potrivit descrierii din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 857/08.06.2006). Dacă apartamentul nr. 6 ar fi fost edificat în podul vândut de autoarea reclamantului în 1948 ca anexă la garsoniera vândută de Ț. G. M. către T. V. și A. C. prin contractul nr._, acest apartament nu ar fi putut face în anul 1996 obiectul unui contract de vânzare-cumpărare prin care Primăria Municipiului București înstrăina în baza Legii nr. 112/1995 acest apartament către V. E..

Autoarea reclamantului a deținut, în calitate de proprietar, în anul 1949 (după înstrăinarea garsonierei către T. V. și A. C.) la etajul II al imobilului o unitate locativă compusă din hall, două camere mari, una mică, baie (declarația pentru impunerea veniturilor, fila 385), unitate locativă compusă ocupată de chiriașul S. Rosenberg. Declarația pentru impunerea veniturilor (f. 385) se coroborează cu contractul de închiriere (f. 386), încheiat între autoarea reclamantului și S. Rosenberg, înscris din care rezultă că unitatea locativă închiriată acestuia purta la acel moment numărul 5.

Asupra „excepției” prescripției achizitive, instanța a respins ca neîntemeiat incidentul procesual formulat de chemata în garanție pe calea excepției procesuale, calificând această apărarea drept argument pe fondul cauzei, urmând a se pronunța asupra acestei apărări, în cadrul analizei ce urmează asupra fondului cauzei.

Asupra fondului cauzei, judecătoria a arătat următoarele:

Asupra cererii principale de chemare în judecată:

Prin preluarea imobilului, statul nu a putut dobândi în mod valabil un drept de proprietate asupra imobilului, cu consecința că nu a putut înstrăina în mod valabil un astfel de drept către V. E. prin contractul nr. 1743 încheiat cu aceasta cu Primăria Municipiului București la 12.12.2996.

Pentru soluționarea acțiunii în revendicare a fost suficientă analizarea celor două titluri de proprietate valabile pentru a statua care dintre acestea este mai caracterizat, care provine de la adevăratul proprietar, care are dată mai înaintată, astfel încât să se determine partea care câștigă litigiul dedus judecății.

Au apărut ca neîntemeiate apărările care au făcut referire la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale, invocând aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și buna-credință a lor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate a făcut imposibilă coexistența a două titluri de proprietate valabile (privite ca negotium și instrumentum) având titulari diferiți, cu privire la același bun. În fața celor două titluri de proprietate, provenind de la autori diferiți (persoane fizice – în primul caz; Statul – în al doilea caz), înfățișate de cele două părți litigante, pentru soluționarea acțiunii în revendicare, instanța a avut chemarea de a statua care dintre cele două titluri este mai caracterizat, care este preferabil din punct de vedere juridic, prin prisma principiilor de drept.

Așa cum se antama, dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul autorului reclamantului, transmițându-se prin efectul succesiunii în patrimoniul reclamantului. În temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a constatat că Statul nu avea un titlu valabil în anul 2006 când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, titlu al pârâților.

Întrucât V. E. nu a dobândit în mod valabil un drept de proprietate asupra apartamentului revendicat (a contractat cu un neproprietar), nici nu a putut transmite, în virtutea principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet, un astfel de drept către pârâții I. I. și I. P. prin contractul încheiat cu aceștia și autentificat sub nr. 2239 din 14.12.2006.

Făcând aplicația principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, instanța a constatat că titlul de proprietate al reclamantului a fost preferabil celui al pârâților care au cumpărat de la un non verus dominus. Titlul de proprietate al reclamanților este mai caracterizat și din punctul de vedere al datei, anterior celui al pârâților.

Buna-credință a pârâților la momentul vânzării-cumpărării din 2006 (ori a autoarei acestora, în 1996) nu a putut justifica o altă concluzie. Chiar de bună-credință fiind, dobândind titlul de la un neproprietar, pârâții sunt astăzi în posesia unui titlu prin care nu a operat transferul de proprietate scontat. Buna-credință nu constituie prin ea însăși un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Menținerea și a titlului exhibat de pârâți nu a atras automat, în cadrul acțiunii în revendicare, consecința preferabilității lui în concursul cu titlul reclamantului, ci doar a pus părțile în situația clasică a unei revendicări în care ambele părți exhibă titluri de proprietate.

Pârâții nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de reclamanți, au la dispoziție un remediu efectiv în dreptul intern, anume acțiunea pentru recuperarea prețului de piață al imobilului, aceasta cale fiind actualmente expres prevăzută și în Legea nr. 1/ 2009.

Deși Legea nr. 10/2001 a deschis reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, în prezent nefiind în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Față de această stare de fapt, Curtea a reținut că a existat o ingerință și că nu este necesar să se clarifice problema dacă această ingerință urmărea sau nu un scop legitim pentru că, oricum, nu respectă cerința proporționalității.

Măsura respingerii acțiunii ca inadmisibile de către instanțe, concluzionează Curtea, a încălcat dreptul reclamanților de acces la justiție într-o măsură în care, nici astăzi, după mai mult de șapte ani de la angajarea procedurii administrative, nu au obținut vreo despăgubire și nu au nici o garanție că o vor obține într-un viitor apropriat.

Dreptul de acces la justiție nu este doar un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include și speranța legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare.

Obligația pentru administrație este de a se conforma unei hotărâri judecătorești sau decizii pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a Statului în domeniu.

Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.

Deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu nefiind în prezent în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.

Legea nr. 1/2009 permite pârâților foști chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În privința prescripției achizitive, a arătat că de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. N01743/12.12.1996 de către V. E. și până la data decesului său, 12.09.2007, autoarea reclamantului a avut domiciliul în Franța, în afara circumscripției în care se afla situat imobilul litigios.

În această situație, pentru a putea fi invocată prescripția achizitivă reglementată de dispozițiile art. 1895 din fostul Cod civil, posesia trebuia să fie exercitată pe o perioadă de 20 de ani de la încheierea contractului nr. NO1743/12.12.1996, termen care s-ar fi împlinit la data de 13.12.2016.

Reclamantul Ț. V. F. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat abia la data de 12.09.2007, pe cale succesorală, astfel că reclamantul nu avea mai înainte de această dată calitatea de proprietar în sensul textului de lege invocat de chemata în garanție V. M. N., ca temei al apărării întemeiate pe instituția prescripției achizitive.

Asupra cererii de chemare în garanție formulate de pârâți, judecătoria a precizat că față de soluția la care a ajuns instanța în urma deliberării asupra cererii principale de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 1337 din Codul civil, în forma în vigoare și aplicabilă circumstanțelor speței, potrivit cu care vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului, a constatat că persoana chemată în garanție este răspunzătoare pentru evicțiunea la care au fost supuși pârâții prin admiterea acțiunii în revendicare, în calitatea sa de succesor moștenitor al vânzătorului V. E. și a avut în vedere și prevederile art. 60 din Codul de procedură civilă care prevede că partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.

Asupra cererii de chemare în garanție formulate de chemata în garanție V. M.-N..

Din interpretarea sistematică art. 50, în corelație și cu art. 20 din Legea nr. 10/2001, dar și istorică și teleologică, a rezultat că legiuitorul a urmărit să acorde foștilor chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, evinși lato sensu de Statul Român care nu a reglementat la timp și în mod coerent relațiile juridice create între foștii proprietari, ale căror imobile au fost naționalizate în timpul regimului comunist, și chiriașii care locuiau în aceste imobile și cărora li s-a recunoscut, în temeiul Legii nr. 112/1995, posibilitatea cumpărării acestor imobile, dreptul de a obține prețul de piață al acestor imobile după ce contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și cu respectarea acestei legi au fost invalidate, fie prin anulare, fie prin admiterea unei acțiuni în revendicare promovate de foștii proprietari.

A reținut că V. M.-N. a fost evinsă de locuința cumpărată de autoarea sa în baza Legii nr. 112/1995 prin admiterea acțiunii în revendicare formulate de reclamantul din prezentul dosar (moștenitor al proprietarului al cărui bun a fost naționalizat), astfel că V. M.-N. este îndreptățită, în temeiul Legii nr. 10/2001, să obțină prețul de piață al locuinței din București, Sector 2, .. 11.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât pârâții I. P. și I. I., cât și chemații în garanție V. M.-N. și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și M. București prin Primar General, apeluri care au fost înregistrate pe rolul acestei instanțe la data de 10.09.2012, sub nr. de dosar_ .

În motivarea apelului său, Ministerul Finanțelor Publice critică sentința sub aspectul calității sale procesuale în cauză, în cadrul cererii sale de chemare în garanție, susținând că, întrucât nu a fost parte contractantă în contractul de vânzare-cumpărare încheiat pe Legea nr. 112/1995, această calitate o are Primăria Municipiului București și pe de altă parte, cumpărătoarea s-a dovedit a fi fost de rea-credință, având posibilitatea să cunoască la acel moment, că bunul cumpărat de la stat, fusese revendicat, așa încât nu i se cuvine prețul de piață.

În ceea ce privește apelul chematei în garanție V. M.-N., se reține că apărările sale, pe baza cărora a înțeles să critice soluția adoptată de către instanța de fond, vizează lipsa calității procesuale active a reclamantului, dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii scurte, iar pe fond, preferabilitatea titlului de proprietate dobândit de către pârâți, susținând în esență, că reclamantul nu a făcut dovada că i s-ar fi recunoscut calitatea de proprietar asupra bunului imobil printr-un act emis de o instanță judecătorească sau de puterea administrativă, anterior dobândirii bunului de către pârâți, pentru a putea justifica existența în patrimoniul său a unui „bun”, în sensul Primului Protocol Adițional la CEDO, spre deosebire de pârâți.

La rândul lor, pârâții I. I. și P. critică sentința sub aspectul lipsei calității procesuale a reclamantului, reiterând susținerile privitoare la faptul că bunul revendicat nu a fost proprietatea autoarei reclamantului, acesta rezultând în urma adăugirii pe verticală, în sensul Legii nr. 10/2001, de către stat, la construcția deja existentă.

Se mai critică respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii raportat la Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a formulat apărări pe calea întâmpinării.

Prin decizia civilă nr.1097 A/13.11.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți I. P. și I. I., de apelanții-chemați în garanție V. M.-N. și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și M. București prin Primar General, împotriva sentinței civile, a schimbat în parte sentința civilă în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea de revendicare, a respins cererile de chemare în garanție, a menținut restul dispozițiilor sentinței civile referitoare la soluționarea excepțiilor lipsei calității procesuale active și prescripției achizitive, respectiv la majorarea onorariului de expertiză și a obligat reclamantul intimat la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către apelanții I. I. și P..

În analiza prezentelor apeluri, Tribunalul a avut în vedere cu prioritate apelul pârâților și pe cel al chematei în garanție, care cuprind critici similare și care vizează în primul rând problema calității de proprietar a reclamantului, aspect față de care au înțeles să invoce așa-zisa excepție a lipsei calității procesuale active, însă Tribunalul a avut în vedere că, în realitate, în cadrul acțiunii de revendicare supusă analizei de față, aceasta are caracterul unei apărări de fond, dovada calității de proprietar a celui ce revendică, fiind o chestiune de fond, de temeinicie a înseși pretențiilor de a i se lăsa bunul în proprietate și posesie deplină.

Ca atare, sub acest aspect, Tribunalul a constatat ca fiind corectă concluzia primei instanțe, în urma unei analize temeinice și amănunțite a probatoriilor cauzei, care denotă că autoarea reclamantului este aceea care a deținut în proprietate spațiul pe care reclamantul îl revendică de la pârâți, spațiu preluat de la cea dintâi și înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cu toate că în această privință, instanța nu a ținut cont de opinia expertului în analiza pe care a făcut-o cu privire la chestiunea proprietății bunului din cauză, în mod corect s-a raportat la actele care relevă succesiunea evenimentelor și transmisiunilor acestuia, apartamentul nr. 6 în discuție, nu reprezintă așa cum pretind pârâții, un spațiu adăugat pe verticala imobilului deja existent ori o construcție nouă adăugată la acest imobil, în sensul Legii nr. 10/2001, el regăsindu-se la etajul al II-lea al imobilului, etaj ce a fost proprietatea autoarei reclamantului, dobândită prin vânzare-cumpărare.

Pe fondul chestiunii litigioase privind revendicarea prin compararea de titluri, Tribunalul a apreciat că în speță, se impune a acorda preferință titlului exhibat de către pârâți, proprietari dobânditori cu bună-credință ai imobilului litigios, atâta vreme cât, pe de altă parte, reclamantul nu deține o hotărâre definitivă prin care să se fi dispus revenirea bunului în patrimoniul său ori al autoarei sale, prin reconfirmarea dreptului de proprietate.

Astfel, Tribunalul a apreciat că soluția ce se impune, este aceea de a respinge acțiunea în revendicare promovată de către reclamantul apelant.

Ca o consecință, cererile de chemare în garanție, se impun a fi respinse și totodată menținerea soluției primei instanțe, referitoare la cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate, pe cale de prescripție achizitivă, calificată în mod corect ca o apărare de fond, ce tinde la respingerea acțiunii în revendicare.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantul Ț. V. F. și chemata în garanție V. M. N..

Recurentul – reclamant Ț. V. F. solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel, pentru următoarele motive:

După ce a expus istoricul cauzei, a arătat că:

1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și, sub alte aspecte, cuprinde motive contradictorii (motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. 1 punctul 7 Cod procedură civilă 1865).

a) Soluția de admitere a apelurilor și de respingere a acțiunii reclamantului este nemotivată.

Astfel, admiterea apelurilor formulate de pârâții lonești I. și lonești P. și de chemata în garanție V. M.-N., precum și soluția de respingere a acțiunii reclamantului, sunt "motivate" printr-o singură frază, cea de la fila 8 a hotărârii, primul paragraf.

Astfel instanța reține că "Pe fondul chestiunii litigioase privind revendicarea prin compararea de titluri, Tribunalul apreciază că, în speță, se impune a acorda preferința titlului exhibat de către pârați, proprietari dobândită (?) cu bună-credință ai bunului imobil litigios, atâta vreme cât, pe de altă parte, reclamantul nu deține o hotărâre definitivă prin care să se fi dispus revenirea bunului în patrimoniul său ori al autoarei sale, prin reconfirmarea dreptului de proprietate."

i) Concluzia pe care o reține instanța cu privire la pretinsa buna-credință a pârâților, constituie un simplu enunț, neînsoțit de o motivare care să demonstreze că instanța a cercetat circumstanțele cauzei și împrejurările concrete cu caracter de fapt vecin și conex în raport de care a reținut buna-credință.

Astfel, din enunțarea unei concluzii nemotivate, rezultă că instanța a înțeles să soluționeze compararea de titluri, prioritar în raport de atitudinea subiectivă a pârâților la cumpărarea imobilului, acordând preferința titlului pârâților fără a arata în raport de care fapt conex reține că pârâții ar fi fost de bună-credință.

În realitate, intimații-pârâți lonești I. și lonești P. nu au fost dobânditori de buna-credință, având în vedere următoarele împrejurări:

- potrivit mențiunilor înscrise în titlul exhibat de aceștia (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2239 din 14 decembrie 2006), contractul este încheiat în executarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare încheiate la 26 octombrie 2006;

- regimul juridic al apartamentului, de bun preluat de stat și cumpărat de V. E. (vânzătoarea și autoarea chematei în garanție V. M. N.) în temeiul Legii nr. 112/1995, era cunoscut pârâților și verificabil prin consultarea anexei la Decretul nr. 92/1950 (în acest sens poziția 7971 din anexa la decret);

- pârâții au cunoscut sau, cu minime diligențe impuse de buna-credință, puteau cunoaște că autoarea reclamantului formulase în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare pentru restituirea etajelor I și II ale imobilului în care este situat apartamentul în cauză, notificare înregistrată pe pagina de internet a Primăriei Municipiului București, împrejurare de natură a asigura publicitatea existenței cererilor/notificărilor de restituire a imobilelor preluate abuziv.

ii) Instanța nu expune nici considerentele pentru care reține cu un simplu enunț, că reclamantul nu ar deține o hotărâre definitivă prin care să se fi dispus revenirea bunului în patrimoniul său ori al autoarei sale, prin reconfirmarea dreptului de proprietate.

Aspectul privitor la existența și efectele sentinței civile nr. 2427/12.02.1998 a fost ignorat cu desăvârșire de instanța de apel, lipsa motivării (și sub acest aspect) demonstrând o necercetare a fondului cauzei de către instanța de apel.

Dacă instanța ar fi cercetat în mod real și efectiv cauza - așa cum exigențele art. 6 alin. 1 din Convenție impun - ar fi constatat că reclamantul deține un bun în înțelesul Primului Protocol Adițional la Convenție în raport de existența sentinței civile nr. 2472 din 12.02.1998.

Dispozițiile art. 261 alin. 1 punctul 5 Cod procedură civilă reglementează obligația instanței de a motiva în fapt și în drept soluția sub dublu aspect: expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și expunerea motivelor de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Fără îndoială că instanța are dreptul de liberă apreciere asupra argumentelor, apărărilor, probelor etc. însă acest drept vizează o apreciere motivată, obligația instanței (reglementată de dispozițiile art. 261 alin. 1 punctul 5 Cod procedură civilă și existența în orice etapa procesuală a judecății) de a motiva orice măsură, concluzie, etc. precum și hotărârea, fiind una în raport de care se asigura dreptul la un proces echitabil.

Obligația de motivare a hotărârii este o garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, în componența sa care vizează dreptul la examinarea efectivă, reală a cauzei, și de prevenire a pronunțării unei soluții cu caracter arbitrar.

Astfel în jurisprudența dezvoltată de C.E.D.O. se rețin următoarele:

Hotărârea pronunțată în Cauza Albina împotriva României:

"30. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p, 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implica mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].[..]

34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, p. 2.930, paragraful 60)."

Hotărârea pronunțată în Cauza Vlasia G. V. împotriva României: "38. [...]" deși art. 6 § 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea și forța probatorie a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, el instituie în sarcina instanțelor obligația de a se dedica analizei lor efective, fără să le aprecieze relevanța (V. de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, . nr. 288, p. 19, § 59).

39. Fără a impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument al reclamantului, aceasta obligație presupune totuși ca partea lezată să poată să se aștepte la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii respective (a se vedea Ruiz Torija și Hiro Balani împotriva Spaniei, hotărârile din 9 decembrie 1994, . nr. 303-A și 303-B, p. 12, §§ 29 și 30, și pp. 29 și 30, §§ 27 și 28)."

În cauza, cu atât mai mult exista această obligație de motivare (a admiterii apelurilor și schimbării sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantului), cu cât instanța de apel a pronunțat cu privire la cererea de chemare în judecată o soluție diametral opusă celei date de prima instanța, (a se vedea pentru identitate de raționament considerentele expuse de CEDO în Hotărârea pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 34).

În concluzie, aprecierea nemotivată a unor aspecte ale cauzei și pronunțarea unei soluții nemotivate (în cauză, cea de admitere a apelurilor și respingere a acțiunii), demonstrează necercetarea reală, efectivă a cauzei împrejurare din care rezultă caracterul arbitrar al soluției, atrăgând incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 304 alin. 1 punctul 7 Cod procedură civilă 1865.

b) Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Considerentele pentru care instanța soluționează (în mod corect) prin respingere excepția lipsei calității procesuale active a recurentului-reclamant, sunt în contradicție cu soluția de respingere a acțiunii revendicare ca neîntemeiată.

Astfel, în ceea ce privește "problema calității de proprietar a reclamantului", aspect față de care intimații-pârâți I. și intimata - chemata în garanție au înțeles să invoce "așa-zisa excepție a calității procesuale active", „Tribunalul va avea în vedere că, în realitate, în cadrul acțiunii de revendicare supusă analizei de față, aceasta are caracterul unei apărări de fond, dovada calității de proprietar a celui ce revendică, fiind o chestiune de fond, de temeinicie a înseși pretențiilor de a i se lasă bunul în proprietate și posesie deplină."

În continuare, instanța de apel reține:

- "ca fiind corectă concluzia primei instanțe [...] care denotă că autoarea reclamantului este aceea care a deținut în proprietate spațiul pe care reclamantul îl revendica de la pârâți, spațiu preluat de la cea dintâi și înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995";

- că apartamentul nr. 6 nu reprezintă un spațiu adăugat ori o construcție nouă, "el regăsindu-se la etajul al II-lea al imobilului, etaj ce a fost proprietatea autoarei reclamantului [...]".

Deși reține că reclamantul a dovedit calitatea de proprietar al apartamentului, dovadă pe care o apreciază ca fiind o chestiune de temeinicie a acțiunii, instanța respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

În raport de cele prezentate mai sus, există o vădită contradicție între considerentele expuse de instanță și soluția de respingere a acțiunii reclamantului.

2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea respectiv cu aplicarea greșită a legii.

(i) Sub un prim aspect, recurentul - reclamant învederează că nelegalitatea hotărârii decurge din încălcarea dispozițiilor procedurale (art. 129 alin. 5 și art. 261 alin. 1 punctul 5 Cod procedură civilă) care reglementează obligația de motivare în fapt și în drept - sub toate aspectele - a hotărârii, garanție procesuală a dreptului la un proces echitabil și a excluderii caracterului arbitrar al judecății și al hotărârii.

(ii) În conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. [...]"

Întrucât - pentru considerentele dezvoltate la punctul anterior -instanța de apel nu a examinat în mod real cauza, hotărârea este deci pronunțată și cu încălcarea dispozițiilor procedurale (art. 295 Cod procedură civilă) prin care se instituie o garanție procesuală a examinării efective, sub aspectul devolutiv al judecății cauzei în etapa apelului.

(iii) Sub un aspect particular, hotărârea pronunțată prin necercetarea reală a fondului cauzei, contravine și exigențelor stabilite prin Decizia nr. 33/2008 a ICCJ (decizie cu caracter obligatoriu conform art. 330⁷ alin. 4 Cod procedură civilă), privitoare la obligativitatea verificării de către instanță a circumstanțelor concrete ale cauzei.

(iv) Apelul pârâților lonești și al chematei în garanție V., precum și acțiunea reclamantului sunt greșit soluționate de către instanța de apel, conflictul între titluri fiind soluționat cu aplicarea greșită a legii (respectiv pe baza unor criterii neincidente, cu încălcarea ordinii de examinare a criteriilor și cu ignorarea altor criteriilor deduse din jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului).

Așa cum rezultă din paragraful 1 fila 8 a hotărârii, atitudinea-subiectivă a pârâților la cumpărarea imobilului este reținută (ca simplul enunț nemotivat) de către instanța de apel, ca un criteriu prioritar în analizarea titlurilor și compararea acestora.

În cauză, ipoteza este aceea a unei acțiuni în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil C., în care titlurile părților provin de la autori diferiți, dintre care numai titlul reclamantului provine de la adevăratul proprietar, nefiind întrunite în persoana pârâților condițiile uzucapiunii.

În materia dobândirii drepturilor reale imobiliare, buna-credință nu este prin ea însăși un mod de dobândire a dreptului de proprietate, și nici un criteriu de preferabilitate în raport de titlul adevăratului proprietar care nu poate valora mai puțin, singura semnificație a bunei-credințe a dobânditorului de la un non dominus, fiind existența sau inexistența unui drept al dobânditorului, de a fi despăgubit în temeiul obligației, de garanție pentru evicțiune. Având desigur reprezentarea că buna-credință nu conduce, ea însăși, la dobândirea de drepturi reale imobiliare, pârâții au invocat în cauză excepția prescripției achizitive, excepție soluționată în mod corect de către instanțe prin respingerea acesteia.

Preferabilitatea acordată titlului subdobânditorului de la un non dominus, pe criteriul bunei-credințe, nu este reglementată de nicio dispoziție legală ca și criteriu de soluționare a acțiunii în revendicare imobiliară prin compararea de titluri dintre adevăratul proprietar și dobânditorul de la un terț neproprietar.

În concluzie, buna-credința a subdobânditorului nu este un criteriu în compararea titlurilor exhibate de părți în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, comparare în care relevantă este verificarea calității de adevărat proprietar al persoanei de la care s-a dobândit dreptul.

În soluționarea conflictului, esențiala era verificarea aspectului că reclamantul deține, inclusiv în raport de existența și efectele sentinței civile nr.2427 din 12.02.1998, un bun care beneficiază de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și care impune admiterea cererii în revendicare.

Necercetând fondul și afirmând nemotivat că reclamantul "nu deține o hotărâre definitivă prin care să se fi dispus revenirea bunului în patrimoniul său ori al autoarei sale, prin reconfirmarea dreptului de proprietate", instanța de apel nu numai că nu a aplicat un criteriu important în compararea titlurilor, dar a creat ea însăși premisa unei greșite judecăți și a pronunțării unei hotărâri nelegale, prin ignorarea celorlalte criterii a căror analiza s-ar fi impus, pentru corecta comparare a titlurilor, în raport de constatarea existenței unui bun în sensul Convenției.

Astfel, compararea titlurilor în cauze cum este cea de față, se impune a fi făcută având în vedere și criteriile enunțate de jurisprudența dezvoltată în aplicarea Convenției EDO pe care le expune sintetic.

Sub un ultim aspect, recurentul - reclamant învederează că lipsa motivării de către instanța de apel nu demonstrează doar o necercetare a fondului cauzei (deci o încălcare a garanțiilor procesuale la judecarea apelului, dreptul la un proces echitabil nefiind respectat efectiv, în etapa apelului), în raport de care se impune aplicarea dispozițiilor art. 304 alin. 1 pct. 7 coroborate cu cele ale art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, respectiv casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. Această soluție se impune pentru asigurarea caracterului real al judecății, prin verificarea efectivă de către instanța de apel a situației de fapt și a aplicării legii, așa cum impun dispozițiile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenție.

În egală măsură, nemotivarea de către instanța de apel a soluției de admitere a apelurilor și de respingere a acțiunii reclamantului, face imposibilă cenzura pe care ar urma să o exercite instanța de recurs (în acest sens C.S.J. secția de contencios administrativ, decizia nr. 726/2000 și decizia nr. 1278/2000, în B.J., Baza de date; "Judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar").

Având în vedere cele expuse mai sus, recurentul – reclamant solicită instanței admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile prevăzute la art. 299 și urm. Cod procedură civilă 1865.

Recurenta – chemată în garanție V. M.-N. susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea gravă a dispozițiilor art.19 din Legea nr.10/2001. Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în parte, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată în cauză, și respingerea acțiunii reclamantului ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentei cauze.

Instanța de apel a apreciat în mod netemeinic și nelegal că imobilul revendicat de reclamant nu ar reprezenta o construcție nouă, astfel cum este definită în cadrul dispozițiilor art.19 din Legea nr.10/2001, cu toate că toate probele administrate în cauză concură spre o astfel de concluzie.

Recurenta – chemată în garanție apreciază că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea gravă a dispozițiilor legale aplicabile (art.19 din Legea nr.10/2001), refuzând să dea prioritatea cuvenită înscrisurilor existente la dosarul cauzei care demonstrează neechivoc faptul că apartamentul nr.6 a fost construit de Statul Român pe podul bombardat al imobilului, în perioada 1950-1957, așa cum reiese din fișa bunului imobil - „Operatiuni contabile privind valoarea clădirii", care certifică finalizarea amenajărilor făcute de Statul Român, în 1957, fiind alocate fonduri în sumă de 48.600 lei.

În mod greșit Tribunalul a menținut soluția dată în cauză de instanța fondului privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului Ț. V.-FIorian, soluționând cauza fără a analiza în concret actele și lucrările dosarului care, așa cum s-a arătat, demonstrau indubitabil faptul că apartamentul 6, construit de Statul Român pe vechiul pod (bombardat) al imobilului din București, ..11, sector 2, reprezintă un corp nou, ridicat pe verticală, în raport cu forma inițială, a cărui arie desfășurată însumează 100% din aria desfășurată inițial, astfel cum este definit de art.19 din Legea nr.10/2001.

În motivarea soluției date pe acest aspect, Tribunalul se rezumă să constate „ca fiind corectă concluzia primei instanțe, în urma unei analize temeinice și amănunțite a probatoriilor cauzei”. Tribunalul nu face însă nicio referire directă și concretă la probatoriile care au întărit această concluzie, iar referirea generală la aceste „probatorii" echivalează, în opinia recurentei – chemată în garanție cu o nemotivare a soluției date de către instanța de apel, cu atât mai mult cu cât, întorcându-se la hotărârea dată în cauza de instanța fondului, ce a fost menținută de tribunal, observă că singurul argument adus de instanța fondului în sprijinul soluției date pe respingerea acestei excepții are la bază doar presupunerea Judecătoriei că imobilul revendicat ar fi aparținut autoarei reclamantului „ca urmare a faptului că ulterior a fost vândut potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995". Nici unul din actele depuse de reclamant în cauză nu justifică proprietatea asupra apartamentului nr. 6, în forma actuală, ci doar proprietatea autoarei sale asupra podului bombardat al imobilului din București, ..11, sector 2, neexistând nicio dovadă privitoare la identitatea celor două spații.

Instanța fondului presupune că acest apartament ar fi aparținut autoarei reclamantului doar pentru că acest apartament a fost vândut mamei recurentei – chemată în garanție (V. E.) în baza Legii nr.112/1995, iar Tribunalul menține această soluție, „după o analiza temeinică și amănunțită a probatoriilor""", pe care nu le identifică în nici un fel.

În schimb, la dosarul cauzei există suficiente probatorii care demonstrează contrariul, respectiv faptul că acest apartament a fost ridicat de Statul Român din fonduri proprii, pe podul bombardat al imobilului astfel că reclamantul Ț. V.-FIorian revendică un imobil care nu a fost niciodată în proprietatea autoarei sale, Ț. M., însă toate aceste probatorii au fost în mod netemeinic și nejustificat înlăturate atât de către instanța fondului cât și de către Tribunal.

Instanțele de fond și apel au ignorat toate înscrisurile care converg la concluzia că apartamentul nr.6 care face obiectul cererii în revendicare a fost amenajat în totalitate de Statul Român în perioada 1950 - 1957, pe podul bombardat, statul alocând în acest sens o sumă considerabilă pentru acele vremuri, respectiv 48.600 lei.

Atât Tribunalul cât și Judecătoria au înlăturat nejustificat și concluziile raportului de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauza de Expert Zoran T., deși aceste concluzii, sunt clare și neechivoce, fiind în deplină concordantă cu actele și lucrările dosarului: apartamentul nr.6 este construit între apartamentul nr.4 și apartamentul nr.5, fiind edificat în podul vândut la data de 27.10.1948, când M. G. Ț. vinde garsoniera de la etajul 2 (apartamentul nr.4) lui T. V. și A. C., așa cum reiese din mențiunea cuprinsă în actul de vindere („garsoniera ce se vinde este situată la etajul 2, în partea dreaptă, având ferestrele pe . se compune din vestiar, un mic hall, una cameră, chicineta, baie, toaletă după culoar și podul ce se află pe palier, în fundul culoarului, ocupând spatele ambelor garsoniere".

În cealaltă garsonieră (apartamentul nr.5) locuia chiriașul acesteia, Dl.S. Rosenberg, așa cum reiese din toate documentele regăsite în arhiva administrației financiare. În aceasta arhivă, până la momentul naționalizării (1950), nu se regăsește nici un document referitor la existența apartamentului nr.6.

Faptul că apartamentul nr.6 a fost vândut autoarei recurentei – chemată în garanție (V. E.) în baza Legii nr.112/1995 se explică prin aceea că acesta se afla într-o vilă parțial naționalizată, iar istoricul lui nu a avut niciodată un proprietar cu acte de construcție și nici de vânzare-cumpărare, la acea vreme Giurascu F., deținătoarea apartamentului nr.4 având o hotărâre judecătorească definitivă, ce ținea loc de act de vânzare-cumpărare, dar care nu menționa întreaga proprietate transferată, respectiv podul și boxa de la subsol, spații ce au existat în patrimoniul cumpărătorilor din Actul de vânzare-cumpărare nr._/11.11.1948, T. V. și A. C..

Instanțele de fond și apel au ignorat și istoricul proprietății, care certifica faptul că prin Actul de vindere-cumpărare înregistrat la Tribunalul I., Secția notariat sub nr._ din 11.11.1948, transcris sub nr.8072/11.11.1948, autoarea reclamantului, M. G. Ț. a vândut „definitiv și în mod irevocabil, d-lor T. V. și A. C., garsoniera, proprietatea acesteia situată la etajul II în imobilul din București, ..11, colț cu D. Orbescu, fără a mai rezerva ceva pe seama mea" (n.n. pe seama autoarei reclamantului).

În susținerea argumentelor sale, recurenta – chemată în garanție reiterează istoricul proprietății imobilului:

Din actele și lucrările dosarului reiese clar și neechivoc, pe de o parte că autoarea reclamantului a vândut în anul 1948 garsoniera pe care o avea la etajul II împreună cu podul ce se afla pe palier („fără a mai rezerva ceva pe seama sa"), iar pe de altă parte, că actualul apartament nr.6 a fost amenajat în cadrul podului, începând cu anul 1950 din fondurile statului, lucrările fiind finalizate în 1957, când familia recurentei – chemată în garanție a primit acest apartament în folosință.

Răspunsul expertului tehnic Ia obiectivul nr.2 este concludent, în sensul că în anul 1953 (când s-a început amenajarea . amenajat acest apartament în vederea creării unui nou spațiu locativ.

Practic apartamentul nr.6 constituie un imobil cu totul nou, ridicat pe verticală, pe vechiul pod bombardat, acest imobil nemaiavând nimic în comun cu ce există înaintea naționalizării (podul bombardat), având o cu totul altă structură și destinație (amenajarea acestuia necesitând fonduri în valoare de 48.600 Iei), apartamentul nr.6 încadrându-se perfect în descrierea regăsită la art.19 din Legea nr.10/2001 (corp nou adăugat pe verticală și care schimbă radical structura imobilului).

Actele și lucrările dosarului dovedesc neechivoc faptul că actualul apartament nr.6 a fost amenajat, după naționalizarea imobilului, în podul existent la acest etaj, din fondurile statului, prin IGLL, lucrările fiind finalizate în anul 1957, când familia recurentei – chemată în garanție a primit acest apartament în folosință. Dovadă în acest sens stă și mențiunea regăsită în fișa imobilului referitor la acest apartament, care este făcută cu alt pix, cu alt scris și în afara tabelului, demonstrând că a fost inserată după data de 05.06.1955, dată la care a fost întocmit acest tabel și, logic, la momentul terminării amenajărilor întreprinse în vederea formarii acestui apartament.

Singurul înscris care corespunde cu terminarea amenajărilor este predarea apartamentului nr.6 spre închiriere, în anul 1956, tatălui recurentei – chemată în garanție, judecătorul Visinescu C., primul chiriaș ce apare în acest apartament de la momentul amenajării.

Față de toate argumentele anterior expuse, recurenta – chemată în garanție solicită instanței de recurs să constate că în mod cu totul eronat, instanțele de fond și apel au apreciat că apartamentul nr. 6, revendicat de reclamant, ar fi aparținut autoarei acestuia, bazându-se doar pe o presupunere (dacă acest apartament nu ar fi fost în prealabil naționalizat nu s-ar fi putut vinde în baza Legii nr.112/1995), cu ignorarea întregului probatoriu administrat în cauză, care certifică fără putința de tăgadă că apartamentul nr.6 este un imobil cu totul nou, construit de stat din fondurile sale (48.600 lei), care nu are nimic în comun cu podul bombardat pe care a fost construit și care intră astfel sub incidența art.19 din Legea nr.10/2001 (corp nou, adăugat pe verticală și care schimbă radical structura imobilului) și, în consecință, să admită excepția invocată respingând cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Față de toate cele anterior relevate, recurenta – chemată în garanție a solicitat instanței de recurs să admită prezentul recurs pe care l-a declarat în cauză, așa cum a fost formulat, totodată dispunând și obligarea intimatului reclamant la plata către aceasta a cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentei cauze.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., art.19 din Legea nr.10/2001.

Recurenta – chemată în garanție V. M. N. a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurentul – reclamant Ț. V. F., prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului reclamantului ca nefondat, iar în subsidiar, în situația în care instanța de control judiciar va aprecia ca temeinica acțiunea în revendicare a reclamantului, dacă se va admite recursul, să se rejudece apelul formulat în cauză de către chemata în garanție în ce privește cererea de chemare în garanție și, menținând dispoziția primei instanțe de admitere a cererii de chemare în garanție formulată de chemata în garanție în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, să înlăture din dispozitiv obligația chematei în garanție de a achita pârâților lonești I. și lonești P. suma de 89.849 lei, cu titlu de contravaloarea îmbunătățirilor aduse de aceștia imobilului revendicat de reclamant, constatând astfel că în mod greșit și injust instanța fondului a dispus obligarea chematei în garanție la a-i despăgubi pe cei doi pârâți cu suma de 89.849 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului revendicat de reclamant, întrucât aceste îmbunătățiri profită exclusiv reclamantului Ț. V. F., iar potrivit art.48 alin.(2) din Legea nr.10/2001, obligația despăgubirii prevăzute de alin.(1), pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinație de locuință revine persoanei îndreptățite.

După ce a dezbătut pe fond, aspectele de fond indicate de recurentul reclamant în cadrul recursului său, a precizat că nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că hotărârea Tribunalului nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină sau că ar cuprinde motive contradictorii (pct.7 al art.304 Cod de procedură civilă) și nici afirmația recurentului că această hotărâre ar fi lipsită de temei legal sau ca soluționarea fondului cauzei ar fi fost făcută cu încălcarea/aplicarea greșită a legii (pct.9 art.304 Cod de procedură civilă).

Așa cum reiese din considerentele hotărârii recurate, soluția instanței de apel este motivată, instanța analizând situația de fapt prin raportare la normele incidente și așa cum s-a mai arătat, o motivare concisă nu poate echivala cu așa-zisa nemotivare clamată de recurentul reclamant.

Recurentul reclamant pierde din vedere că esența recursului său ar trebui să o reprezinte dovedirea faptului că acesta ar deține un bun în sensul Convenției și că în mod eronat, Tribunalul ar fi scăpat din vedere acest aspect.

Insă, în ciuda strădaniilor sale, recurentul nu reușește să convingă, ci dimpotrivă, întărește concluzia trasă de Tribunal, aceea că reclamantul nu deține un bun în sensul convenției și nici măcar o speranță legitimă cu privire la apartamentul revendicat întrucât acesta nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar al apartamentului revendicat, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către pârâții lonești I. și lonești P. sau anterior dobândirii proprietății imobilului de autoarea recurentei – chemate în garanție, V. E..

Prin soluția dată cauzei, tribunalul a respectat în tot dispozițiile Deciziei nr.33/2008 a ICCJ, conformându-se totodată și jurisprudenței Curții Europene, evidențiind astfel exigențele art.1 din Protocolul nr.1, dar și principiul securității raporturilor juridice care trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar dar și al cumpărătorului de bună-credință, neputând fi ignorată nici consecința insecurității raporturilor juridice și nici împrejurarea că s-ar ajunge altfel ca statul să suporte consecințele adoptării unor norme neconforme Convenției.

A dezbătut cauza în continuare, sub aspectul fondului și a formulat argumente și în susținerea soluției subsidiare pe care a solicitat-o.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.274, art.308 Cod de procedură civilă, Legea nr.10/2001, art.6 par. 1 din Convenție, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, Hotărârea A. împotriva României din 12.10.2010, publicată în M.Of. nr. 778/22.11.2010, Decizia nr.33/2008 în interesul legii a ICCJ.

Recurentul – reclamant Ț. V. – F. a formulat întâmpinare la recursul recurentei – chemate în garanție V. M.-N., prin care a solicitat respingerea acestei recurs și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere următoarele motive:

Recursul formulat de V. M.-N. vizează potrivit mențiunilor acestuia, "soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului".

Din analiza criticilor formulate de recurentă, rezulta că acestea pot fi structurate sub următoarele aspecte:

- critici privitoare la încălcarea dispozițiilor legale aplicabile;

- critici privitoare la interpretarea probatoriului de către instanța de apel;

- critici prin care se susține o nemotivare a hotărârii pronunțate de instanța de apel, în ceea ce privește menținerea soluției privind excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

A dezbătut în continuare, criticile privitoare la primele două categorii evocate, învederând că acestea sunt nefondate pentru considerentele expuse.

În privința celui de-al treilea aspect, criticile sunt de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, criticile recurentei sunt nefondate întrucât din considerentele expuse la fila 7 (paragrafele antepenultim, penultim și ultim) și la fila 8 ale hotărârii, rezultă că instanța de apel a apreciat ca fiind corectă și rezultând dintr-o analiză temeinică și amănunțită a probatoriului concluzia primei instanțe în sensul că autoarea reclamantului a deținut în proprietate spațiul revendicat de reclamant.

Subsecvent sintagmei "Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele" menționată la fila 2 primul paragraf din hotărârea instanței de apel, sunt enumerate în mod detaliat înscrisurile care au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, precum și raționamentele expuse de prima instanță în analizarea acestor înscrisuri.

Din menționarea detaliată de către instanța de apel, în cuprinsul hotărârii sale, a înscrisurilor și raționamentelor avute în vedere de prima instanță, rezultă că instanța de apel a realizat o verificare a înscrisurilor și raționamentelor pe care s-a întemeiat instanța de fond, verificare în raport de care, într-o exprimare concisă, a reținut în partea finală a considerentelor deciziei, ca fiind corectă concluzia primei instanțe, precum și faptul că această concluzie este rezultatul unei analize temeinice și amănunțite a probatoriilor.

Așa cum rezultă din motivare, instanța de apel a verificat și temeinicia invalidării opiniei expertului, raportul dintre forța probatorie a concluziei invalidate și cea a înscrisurilor de la dosar, arătând că, deși instanța de fond nu a ținut cont de opinia expertului, s-a raportat în mod corect la actele care relevă succesiunea evenimentelor și transmisiunilor (din care rezultă că apartamentul nr. 6 nu reprezintă un spațiu adăugat pe verticală imobilului deja existent, ori o construcție nouă, el regăsindu-se la etajul al II-lea al imobilului, etaj ce a fost proprietatea autoarei reclamantului, dobândită prin vânzare-cumpărare).

În ceea ce privește "probatoriile", cu privire la care recurenta susține că instanța de apel s-ar fi referit de o manieră generală, este evident că acestea sunt:

- înscrisurile (enumerate detaliat în partea de considerente ale hotărârii de apel care menționează înscrisurile avute în vedere de prima instanță la pronunțarea soluției, inclusiv sub aspectul dezlegării date excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului) și

- proba cu expertiza tehnică, cu privire la care instanța de apel a apreciat în sensul mai sus arătat.

În concluzie, chiar în condițiile unei motivări succinte (care nu echivalează cu o nemotivare), instanța de apel a analizat în mod real aspectul privitor la calitatea procesuală activă a reclamantului precum și probele de care această calitate este susținută, arătând că analiza primei instanțe este temeinică, amănunțită și corectă, atât în raport de înscrisurile care fac dovada calității procesuale active a reclamantului, cât și în ceea ce privește soluția de invalidare a concluziei expertului sub aspectul menționat.

Având în vedere cele expuse mai sus, recurentul – reclamant a solicitat instanței să respingă ca nefondat recursul formulat de V. M.-N..

În drept, recurentul – reclamant și-a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile art.115, art. 298 și 316 Cod procedură civilă 1865.

Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, aveau această obligație.

În recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.305 Cod procedură civilă.

Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererilor de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursurile promovate, ca fiind fondate, pentru următoarele considerente comune:

1. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reține că potrivit prevederilor art. 312 al. 3 Cod de procedură civilă: „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.

Având în vedere faptul că recursul reprezintă în mod incontestabil, o cale extraordinară de atac, el fiind pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ., rezultă ca o primă observație, faptul că cea de-a doua categorie de cazuri care determină casarea, potrivit art. 312 al. 3 Cod de procedură civilă, se va încadra din punct de vedere formal, în celelalte motive de recurs, prevăzute de art. 304 Cod Procedură Civilă, care de regulă, atrag modificarea hotărârii recurate. Este cazul motivelor 6, 7, 8 și 9 de recurs.

Așadar, particularizând la speța prezentă, legiuitorul român a înțeles pentru anumite situații, să reglementeze soluția casării, chiar și în situația incidenței motivului 7 de recurs. Această împrejurare denotă concluzia logică, a faptului că în anumite circumstanțe, nemotivarea hotărârii, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, lipsa de temei legal, încălcarea sau aplicarea greșită a legiipoate avea ca efect, necercetarea fondului.

Soluția evocată este conformă jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltate pe tărâmul art. 6 din convenția europeană, conform căreia: „Dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor. Justițiabilii trebuie să se convingă că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. În plus, enunțarea problemelor de drept și de fapt pe care judecătorul s-a întemeiat, trebuie să-i permită justițiabilului să aprecieze șansele de succes ale unui recurs” (cauza Hadjianastassiou contra Greciei, hotărârea din 16.12.1992).

Ea corespunde în egală măsură, practicii constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție: exempli gratia, decizia civilă nr. 3497/14.04.2011 a Secției Civile și pentru Proprietate Intelectuală, în care s-a arătat că: „Motivarea sumară și confuză a hotărârii judecătorești, echivalează cu nemotivarea hotărârii, care trebuie desființată în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Pe de altă parte, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, situație ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. Civ (…). Din perspectiva jurisprudenței europene, motivarea sumară și lapidară a hotărârii judecătorești nu reprezintă o motivare care să satisfacă cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (cauza Albina împotriva României). Lipsa oricărei referiri în decizia (…) face imposibilă exercitarea controlului judiciar în cauză. În consecință, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia recurată, trimițând cauza pentru rejudecarea apelului la aceeași curte de apel, apreciind că în lipsa motivării, instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului”(a se vedea în același sens, decizia nr. 3346 din 11.04.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă și pentru Proprietate Intelectuală, nr. 7285 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală sau nr. 723/2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția de C. Administrativ).

În consecință, în cauza dedusă judecății, în raport de criticile formulate în cadrul motivelor de recurs, trebuie delimitat domeniul de aplicare al sintagmei „necercetarea fondului în apel”, pentru a putea aprecia dacă în cauză, se impune sau nu casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, la tribunal.

2. i. În privința sintagmei „necercetarea fondului” în fața primei instanțe de fond, este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei și practicii juridice naționale, dar și prin prisma jurisprudenței Curții de la Strasbourg, întemeiate pe Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situații în care instanța a soluționat cauza pe baza unei excepții peremptorii sau pe baza greșitei luări act de renunțarea la judecată sau la dreptul pretins sau atunci când instanța nu a soluționat toate capetele de cerere ale acțiunii sau pe acelea pe care ar fi trebuit să le examineze din oficiu.

În privința căilor de atac, însă, se constată în mod deosebit în ultima perioadă, ca urmare a influenței jurisprudenței contenciosului european, o anumită extindere a domeniului amintit, de aplicare, al sintagmei în discuție, extindere regăsită în mod frecvent și în practica judiciară națională (a se vedea în acest sens, deciziile nr. 752 din 6 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția comercială, nr. 7285 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală sau nr. 723/2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția de C. Administrativ).

Astfel, potrivit Curții de la Strasbourg, componenta dreptului de acces la justiție, a art. 6 paragraf 1 privitor la dreptul la un proces echitabil, din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu se limitează la dreptul de a angaja un proces civil, ci include dreptul de a obține „determinarea” unei contestații printr-o decizie a instanței sesizate. Altfel spus, în opinia Curții, acțiunea de a „judeca” constă în tranșarea pe fond a litigiului existent în fața unei instanțe (cauza Ponomarev c. Rusiei, 7672/03, 15.05.2008 sau N.T. Giannousis & Kliafas Brothers S.A. c. Greciei, 2898/03, 14 decembrie 2006). Nu contează teminologia folosită de instanță, ci faptul că se analizează fondul pretenției.

În privința căilor de atac, Curtea de la Strasbourg a statuat repetat, că art. 6 din Convenție nu obligă statele să creeze curți de apel sau de casație. „Totuși, dacă asemenea jurisdicții există, garanțiile instituite de acest text au a fi respectate” (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franța (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 și Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970). Așadar, un stat care se dotează cu instanțe de această natură, are obligația de a veghea ca justițiabilii să se bucure de garanțiile fundamentale ale art. 6, accesul la justiție privind nu doar accesul la prima instanță, ci accesul la toate etapele procesului civil, accesul la instanțele superioare fiind guvernat de aceleași reguli (a se vedea cauzele Blandeau v. Franța (1), 9090/06 hotărâre din 10.07.2008 și Efstahiou și alții v. Greciei nr._/02, hotărâre din 27.07.2006) .

În consecință, instanțele de control judiciar vor avea și ele obligația de a „determina pe fond”, bineînțeles în limitele controlului exercitat, litigiul dedus judecății lor. Ce înseamnă aceasta? Să răspundă motivelor invocate de apel sau de recurs, după caz. Teza este susținută și de doctrina modernă. Astfel, în cartea „Procesul civil echitabil în jurisprudența CEDO. Volumul I. Accesul la justiție”, autorul D. B. precizează că în lumina jurisprudenței evocate, a Curții de la Strasbourg, „desigur, determinarea « pe fond » poate avea semnificații diferite în ce privește căile de atac, în special recursul în casație: în această situație, examinarea « pe fond » a recursului, înseamnă analizarea motivelor de casație invocate de recurent și nu examinarea « fondului » litigiului ca atare, adică a situației de fapt și de drept invocate în cererea introductivă de instanță” (B., D. - „Procesul civil echitabil în jurisprudența CEDO. Volumul I. Accesul la justiție”, București, 2009, p. 10). Raționamentul este similar și în privința căii de atac a apelului, pentru identitate de rațiune.

Teza răspunde sub acest aspect, și unei alte garanții procedurale instituite de același art. 6 paragraf I: obligația instanțelor de a își motiva deciziile lor. În legătură cu acest aspect, Curtea a statuat că acest text obligă tribunalele să își motiveze hotărârile lor, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților procesului. Întinderea obligației de motivare a deciziilor variază în funcție de natura acestora. „Este necesar să se țină seama în special, de diversitatea capetelor de cerere ale acțiunilor și de motivele formulate în căile de atac exercitate de părți” (a se vedea B., C. – „Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Volumul I. Drepturi și Libertăți”, Editura C.H. B., București, 2005, pag.525).

Într-adevăr, în cadrulHotărârii din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (Cererea nr. 57.808/00), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat invariabil de instanța (de fond sau de control judiciar) în fața căreia se află pricina, următoarele: „art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59].(…)

34. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse”.

Curtea de la Strasbourg statuează fără a distinge, în cadrul acestei hotărâri, obligația oricărei instanțe (fie ea de fond, de apel sau de recurs), de a examina problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, un motiv de apel/recurs reprezintă în mod incontestabil, o problemă esențială de dezlegat în cadrul judecării unui apel/recurs.

În consecință, prin prisma elementelor expuse, se poate aprecia în mod rezonabil, faptul că neexaminarea unui/mai multor motiv(e) de apel în cadrul unui apel formulat, determină o nerespectare a garanțiilor procedurale instituite de art. 6 paragraf I, inclusiv prin prisma necercetării fondului, în sensul arătat.

ii. Tot în legătură cu acest aspect, Curtea apreciază că delimitarea modernă a sferei sintagmei în discuție, corespunde și principiului fundamental al dreptului procesual intern, al dublului grad de jurisdicție.

Astfel, se constată că în sistemul nostru procesual civil, există numai două grade de jurisdicție: o judecată în primă instanță și o judecată în apel, nici una dintre celelalte căi de atac (recurs, contestație în anulare sau revizuire) nefiind ordinară, deci nereprezentând un alt grad de jurisdicție.

Acest principiu corespunde dreptului părții litigante, recunoscut astfel pe plan intern, de a beneficia de o dublă analiză, a pretențiilor sale (în referire la reclamant), respectiv a apărărilor sale (în ceea ce îl privește pe pârât), atât în drept, cât și în fapt, din partea a două instanțe cu plenitudine de devoluțiune (art. 304¹ Cod Procedură Civilă atribuind caracter devolutiv și instanței de recurs, în cazul în care hotărârea de fond este prevăzută cu calea de atac a recursului).

Or, dacă instanța de recurs s-ar pronunța asupra fondului cauzei omis, astfel cum s-a evocat, de către instanța de apel, s-ar realiza o afectare a principiului evocat, în privința uneia dintre cele două părți, indiferent de soluția care ar fi adoptată. Astfel, dacă s-ar admite acțiunea, ar fi privat pârâtul de un al doilea grad de jurisdicție, iar dacă s-ar respinge, ar fi afectat reclamantul.

Având în vedere așadar, că soluționarea în recurs, a fondului cauzei, ar determina lipsirea uneia dintre cele două părți, de un grad de jurisdicție, în sensul anterior precizat, legiuitorul a instituit în consecință, în mod expres și univoc, regula evocată în cadrul art.312 al. 3 Cod Procedură Civilă, privitoare la casarea în toate cazurile de necercetare a fondului, deci indiferent de motivul de recurs dintre cele prevăzute în art. 304 Cod Procedură Civilă incident, ca singur remediu procesual de înlăturare a vătămării care inevitabil, ar fi cauzată uneia dintre cele două părți procesuale, prin soluționarea directă a fondului, în recurs.

Mai mult, recursul se constituie însă, într-o cale de atac extraordinară. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa „topografică” în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel, doar asupra problemelor de drept discutate în speță (cu excepțiile de la acest principiu, expres prevăzute de legiuitor - exempli gratia: art. 304¹ Cod Procedură Civilă). Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.

Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze, este acela de a constitui și o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului, este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Or, dacă instanța de recurs s-ar pronunța asupra unui motiv de apel omis de către instanța de apel, s-ar realiza o afectare a principiului evocat, și ca urmare a faptului că instanța de apel este caracterizată prin limite mult mai largi ale controlului său jurisdicțional, astfel cum s-a arătat, limite care de regulă, sunt antrenate în operațiunea de analiză a motivelor de apel, în vreme ce instanța de recurs este circumscrisă doar de aspecte de nelegalitate care ab initio, îi limitează controlul jurisdicțional. Or, principiul intern al dublului grad de jurisdicție vizează în mod special, caracterul limitelor judecății realizate.

De altfel, chiar și Curtea de la Strasbourg a arătat sub acest aspect, faptul că trebuie luate în considerare ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică a statului în cauză și rolul unei curți de casație sau de apel, după caz, în cadrul sistemului jurisdicțional intern. Având în vedere specificitatea controlului exercitat de o curte de casație, asupra hotărârilor instanțelor inferioare, control care este limitat de regulă, numai la probleme de drept, Curtea europeană a apreciat că este admisibil un formalism mai riguros în materie (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franța (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 și Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970).

Toate aceste cerințe reprezintă garanții ale soluționării în mod corect, a diverselor probleme esențiale deduse judecății, cu consecința unei încrederi sporite a justițiabilului în calitatea actului de justiție realizat, având în vedere că forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic complet, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, aspect circumscris înseși esenței înfăptuirii justiției.

Așadar, în temeiul tuturor acestor considerente, Curtea constată că prevederile art.312 al. 3 Cod Procedură Civilă (în partea referitoare la casarea în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului) reprezintă prevederi imperative (prin folosirea sintagmei „în toate cazurile” de nepronunțare asupra fondului), speciale și derogatorii astfel, de la regimul juridic al nulităților procesuale care determină imposibilitatea suplinirii direct în recurs, a unei omisiuni de motivare de acest gen.

3. Aplicând toate aceste considerente teoretice, cauzei deduse judecății, Curtea observă că:

i. În cadrul deciziei recurate, instanța de apel nu a analizat în mod efectiv, motivul de apel invocat de apelanta chemată în garanție: cel privitor la eronata respingere de către instanța de fond, a excepției lipsei de calitate procesuală activă a reclamantului, dezvoltat pe ample critici de legalitate, dar și de temeinicie prin prisma probelor expuse și dezbătute de apelantă (filele 43-46 dosar apel).

Astfel, în referire la acest motiv de apel invocat, tribunalul s-a rezumat în cadrul hotărârii sale, să arate că „sub acest aspect, Tribunalul a constatat ca fiind corectă concluzia primei instanțe, în urma unei analize temeinice și amănunțite a probatoriilor cauzei, care denotă că autoarea reclamantului este aceea care a deținut în proprietate spațiul pe care reclamantul îl revendică de la pârâți, spațiu preluat de la cea dintâi și înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cu toate că în această privință, instanța nu a ținut cont de opinia expertului în analiza pe care a făcut-o cu privire la chestiunea proprietății bunului din cauză, în mod corect s-a raportat la actele care relevă succesiunea evenimentelor și transmisiunilor acestuia, apartamentul nr. 6 în discuție, nu reprezintă așa cum pretind pârâții, un spațiu adăugat pe verticala imobilului deja existent ori o construcție nouă adăugată la acest imobil, în sensul Legii nr. 10/2001, el regăsindu-se la etajul al II-lea al imobilului, etaj ce a fost proprietatea autoarei reclamantului, dobândită prin vânzare-cumpărare”.

Din perspectiva prezentei instanțe de recurs, mențiunile expuse reprezintă din punct de vedere logic, doar o concluzie. În cuprinsul mențiunilor, nu se regăsesc argumentele instanței de ordin juridic care să fundamenteze acest rezultat expus, privitor la înlăturarea, ulterior evaluării probelor invocate de partea apelantă chemată în garanție, administrate în cauză - măcar prin anumite considerente comune, a criticilor formulate în sens contrar, de această parte.

Dimpotrivă, mențiunile evocate se constituie în două simple enunțuri: este corectă concluzia primei instanțe (cu alte cuvinte, simpla afirmație că raționamentului judecătoriei – configurat de anumite elemente - este corect, fără a se arăta însă, de ce este corect) și aserțiunea că apartamentul nr. 6 nu reprezintă un spațiu adăugat pe verticala imobilului deja existent ori o construcție nouă adăugată la acest imobil, în sensul Legii nr. 10/2001, el regăsindu-se la etajul al II-lea al imobilului, fără ca tribunalul să indice concret, probele care converg către acest rezultat. Tribunalul arată doar că în mod corect judecătoria s-a raportat la actele care relevă succesiunea evenimentelor și transmisiunilor acestuia, fără însă a le enunța concret și fără a proceda la propria evaluare a lor, în contextul în care, potrivit motivelor de apel formulate, și apelanta chemată în garanție și-a întemeiat apărările circumscrise excepției, pe acestea. Or, acest fapt determina necesitatea unei dezbateri asupra lor.

Totodată, se constată că în nici un alt paragraf al deciziei, nu sunt ilustrate considerentele care au condus instanța de apel, către această concluzie, astfel încât nu se poate aprecia în sensul analizării în substanță, de către această instanță, a motivului de apel precizat, esențial pentru dezlegarea cauzei. Împrejurarea că judecătoria a expus probele în temeiul cărora a soluționat excepția, nu complinește – contrar aprecierii intimatului reclamant, omisiunea enunțată a tribunalului, cel puțin sub aspectul obligației de proprie analiză, potrivit paragrafului anterior.

Principial, împrejurarea că o instanță pronunță o soluție pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii, și care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, și existența raționamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării deciziei, a unor judecăți succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării și aplicarea normei juridice incidente în situația dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanța de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raționamentul juridic al instanței care pronunță o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.

ii. Nu mai puțin, în privința motivării soluției pe fond, diametral opuse celei a judecătoriei, asupra cererii principale, de asemenea, instanța de apel a precizat doar că: „Pe fondul chestiunii litigioase privind revendicarea prin compararea de titluri, Tribunalul a apreciat că în speță, se impune a acorda preferință titlului exhibat de către pârâți, proprietari dobânditori cu bună-credință ai imobilului litigios, atâta vreme cât, pe de altă parte, reclamantul nu deține o hotărâre definitivă prin care să se fi dispus revenirea bunului în patrimoniul său ori al autoarei sale, prin reconfirmarea dreptului de proprietate”.

Aplicând principiile anterior expuse, Curtea apreciază și în legătură cu acest aspect, faptul că tribunalul nu a expus raționamentul (bazat pe aplicarea dispozițiilor legale la situația de fapt configurată de probe) în temeiul căruia a concluzionat asupra bunei-credințe a pârâților la momentul dobândirii imobilului în litigiu, element considerat esențial de instanța de apel în silogismul juridic al cauzei, dovadă fiind evocarea sa în cadrul succintei sale decizii.

Nu mai puțin, tribunalul nu și-a expus argumentele pentru care a concluzionat că reclamantul nu dețineo hotărâre definitivă de reconfirmare a dreptului de proprietate asupra bunului, deși chiar din înscrisurile atașate cererii precizatoare depuse în fața primei instanțe, recurentul reclamant s-a întemeiat și pe sentința civilă nr. 2427/12.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București și pe dispoziția administrativă emisă în executarea acesteia. Indiferent dacă aprecia că probele administrate (incluzând hotărârea judecătorească evocată) sub acest aspect, nu erau temeinice, instanța de apel avea obligația procesuală de a le analiza, fie și sintetic, concis și de a le înlătura în prealabil expunerii concluziei sale finale.

Pe cale de consecință, Curtea apreciază în temeiul tuturor considerentelor expuse la punctele 1 și 2, că tribunalul nu a soluționat fondul cauzei, devenind incidente dispozițiile obligatorii ale art.312 al. 3 Cod Procedură Civilă anterior ilustrate și analizate.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile formulate de recurentul – reclamant și de recurenta – chemată în garanție împotriva deciziei civile pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul – reclamant Ț. V. – F. și de recurenta – chemată în garanție V. M., împotriva deciziei civile nr. 1097 A din data de 13.11.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți I. I., I. P. și cu intimații – chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 02.09.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. S. M. H. I. S.

GREFIER

S. R.

Red.M.H.

Tehdact.R.L./M.H.

2 ex./22.10.2014

TB-S.3 – Ș.Ț.; I.N.

Jud.S.2 – A.M.P.

← Strămutare. Sentința nr. 87/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1197/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Actiunea in anularea hotărîrii arbitrale. Sentința nr. 92/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 1275/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Expropriere. Decizia nr. 315/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Strămutare. Sentința nr. 87/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1197/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1177/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 1178/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1199/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI