Anulare act. Decizia nr. 1315/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1315/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 1315/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1315
Ședința publică de la 22.09.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta reclamantă P. A., împotriva deciziei civile nr. 342 A din 02.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. DE A. M. L. A. și cu intimata intervenientă ..
Cauza are ca obiect – anulare act, nulitate contract asistență.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 15.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate intimaților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 22.09.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea din 20 decembrie 2006, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta P. A. a chemat în judecată Cabinetul de Avocatură M. L. A. reprezentată prin avocat M. L. A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de asistență juridică nr. 42/10 noiembrie 2003, în ceea ce privește clauza ce are ca obiect plata onorariului de succes de 40 % din prețul de vânzare al apartamentului situat în București,. A, ..
În motivare, a arătat că la data de 10 noiembrie 2003, între ea și pârât s-a încheiat contractul de asistență juridică suscitat, în care, prin art. 2 este stipulat onorariul de succes în procent de 40 % din prețul de vânzare al apartamentului, ce a făcut obiectul litigiului.
Întrucât la data încheierii acestuia, în Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat și în statutul profesiei de avocat, nu existau dispoziții care să reglementeze onorariul de succes, contractul este lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege. În plus de aceasta, la momentul semnării contractului de asistență juridică ,avocatul nu putea să-și fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis prin care clientul se angajează să-i verse avocatului o parte din ceea ce rezultă de pe urma cauzei. În acest context ea, reclamanta se obligă să acopere cheltuielile privind munca și diligența avocatului, chiar și succesul, dar la o sumă rezonabilă. Deosebit de aceasta se constată că, acest contract nu respectă forma expres prevăzută de lege, respectiv de dispozițiile art. 93 din Statutul profesiei de avocat și nu poartă număr de înregistrare, așa încât are un caracter ilicit și imoral.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 948 cod civil și frauda la lege.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești în raport de clauza compromisorie înscrisă în prevederile art. 7 pct. 7.5 din contract, conform cu care toate litigiile privitoare la nașterea, modificarea, stingerea și interpretarea prezentului contract sunt supuse regulilor de arbitraj prevăzute de legea și statutul profesiei de avocat.
A invocat de asemenea și excepția inadmisibilității acțiunii, pe considerentul că nulitatea parțială presupune desființarea unei părți din efectele actului juridic. Or, prin pretenția concretă dedusă judecății se cere desființarea chiar a obiectului contractului. Totodată, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, pe considerentul îndeplinirii tuturor condițiilor legale la data încheierii contractului de asistență juridică – 10 noiembrie 2003. În plus, discuțiile legate de existența unui pact quota litis nu sunt pertinente și nici concludente cauzei, căci acesta a fost prevăzut printr-o normă juridică ce a intrat în vigoare după încheierea contractului, respectiv prin noul Statut al profesiei de avocat din data de 13 ianuarie 2005.
Prin cerere reconvențională a solicitat ca instanța să constate că obligația de plată stabilită în sarcina reclamantei prin art. 2 pct.2.1 din contract reprezintă prețul contractului, să se dispună lămurirea înțelesului sintagmei onorariu de succes, să se constate îndeplinită condiția suspensivă de care este afectată obligația de plată a prețului contractului și să fie obligată pârâta la plata unei amenzi judiciare pentru introducerea cu rea – credință a acțiunii în temeiul art. 723 raportat la art.1081 alin. 1 pct. 1 lit. a Cod procedură civilă.
La data de 4.03.2008, . a intentat cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul pârâtului, cu motivarea că între timp a devenit proprietara apartamentului nr. 3 situat în București, . A, ., prin adjudecarea acestuia la data de 4 iulie 2007, în dosarul de executare silită nr. 236/2006 al B. D. D. Crenguța.
Prin încheierea din 18 martie 2008 Judecătoria Sectorului 6 București a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului.
Totodată, a respins excepția necompetenței generale a instanței și excepția insuficientei timbrări a cererii reconvenționale, ca neîntemeiate.
De asemenea, prin încheierea din 15.04.2008, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât și cererea de suspendare a judecății în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, pentru motivele indicate în cuprinsul încheierii.
Prin sentința civilă nr. 3747/3 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 6 București a fost respinsă acțiunea principală ca neîntemeiată, dar a fost admisă în parte cererea reconvențională cât și cererea de intervenție, în sensul că s-a constatat îndeplinită condiția suspensivă sub care a fost asumată obligația de plată a onorariului de către reclamanta – pârâtă, potrivit contractului de asistență juridică nr. 42/10 noiembrie 2003. Celelalte capete de cerere din cererea reconvențională au fost respinse. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 2057 lei cheltuieli de judecată, iar reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 1719 lei,cu același titlu. Sumele datorate reciproc cu titlu de cheltuieli de judecată au fost compensate, stabilindu-se ca pârâtul să plătească reclamantei suma de 337,7 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul care s-a declarat nemulțumit de obligarea sa la plata sumei de 2057 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, cu toate că acțiunea reclamantei a fost respinsă.
Prin decizia civilă nr. 289 A din 23.02.2009 Tribunalul București Secția a V-a Civilă a respins apelul, ca nefondat.
Recursul declarat de pârât a fost admis prin decizia civilă nr. 516 R din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel București Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală care a casat decizia recurată și a trimis cauza tribunalului pentru rejudecarea apelului.
În rejudecare, s-a constatat că pe rolul tribunalului București Secția a V-a civilă se afla și apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 3747 din 3 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 6 București.
Prin motivele de apel reclamanta a criticat sentința sub aspectul greșitei respingeri a acțiunii și admiterii în parte a cererii reconvenționale. În concret reclamanta a invocat motive de nelegalitate și netemeinicie constând în aceea că, acest contract a cărui anulare se solicită nu a respectat modelul de contract prevăzut prin art. 93 alin. 2 din statut și nu se conformează rigorilor legale referitoare la onorariu, cheltuieli, cazare, cu consecința eliminării cotelor de 10% din onorarii pentru CAS, cât și taxe pentru Baroul București și Uniunea Barourilor de Avocați din România. Clauza privind fixarea unui onorariu de succes în baza unui pact de quata litis, încalcă principiile exercitării profesiei de avocat, respectiv principiul legalității, principiul independenței, principiul autonomiei și principiul păstrării secretului profesional și Codul Deontologic al Avocaților din Uniunea Europeană. Totodată, se încalcă dispozițiile art. 2 din statut prin care se stipulează că scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice.
Acest apel era înregistrat sub nr._/3/2009 la Tribunalul București Secția a IV-a Civilă și a fost înaintat Tribunalului București secția a V-a civilă în vederea discutării conexării la dosarul nr._ al Tribunalului București Secția a V-a civilă, sub care a fost reînregistrat apelul formulat de pârât, după casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin încheierea din 23 noiembrie 2010 Tribunalul București Secția a V-a Civilă, a dispus conexarea dosarului nr._/3/2009 al Tribunalul București Secția a IV-a Civilă la dosarul nr._ ._ al Tribunalului București Secția a V-a civilă și a respins excepția insuficientei timbrări a apelului formulată de reclamantă.
Totodată prin decizia civilă nr. 1123 din 7 decembrie 2010, Tribunalul București Secția a V-a Civilă a respins excepția tardivității declarării apelului reclamantei invocată de apelant-pârât, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârât, împotriva sentinței civile nr. 3747/3.06.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, în dosarul nr._/303/2006, a schimbat în parte sentința, și a înlăturat obligația pârâtei-apelantă Cabinetul de A. „M. L. A.” la plata cheltuielilor de judecată de 2057 lei către reclamantă, precum și dispozițiile privind compensarea cheltuielilor de judecată. A menținut restul dispozițiilor sentinței.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, și prin decizia civilă nr. 70 R/17.01.2012, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în majoritate s-a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă P. A. împotriva deciziei civile nr.1123/07.12.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât Cabinetul de A. „M. L. A.” și intimatul-intervenient .. A fost casată decizia suscitată și trimisă cauza Tribunalului București spre rejudecare.
Cauza a fost astfel înregistrată la data de 20.02.2012, în apel, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub nr._ .
Prin decizia civilă nr.342/A/02.04.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta – reclamantă P. A., a admis apelul declarat de apelantul - pârât C. DE A. M. L. A., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat obligația pârâtei reclamante privind plata cheltuielilor de judecată de 2.057 lei către reclamanta P. A., precum și dispozițiile privind compensarea cheltuielilor de judecată, menținând restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că în contractul de asistență juridică 42/10.11.2003, s-a stabilit onorariu de succes în cotă de 40% din prețul de vânzare a apartamentului ce a făcut obiectul litigiului, procent ce urma a fi achitat la vânzarea acestuia.
Onorariul de succes reprezintă o formă de negociere de către avocat și client, a modului în care cel dintâi va fi remunerat, reprezentând de multe ori de către client o garanție a diligenței pe care apărătorul o va depune pentru reprezentarea intereselor sale în proces, având caracterul unei obligații sub condiție suspensivă prin raportare la rezultatul litigiului, iar nu al unei liberalități.
Articolul 969 C.civ. instituie principiul potrivit căruia „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.
În ceea ce privește nulitatea contractului determinat de cauza ilicită a acestuia ce ar rezulta din încălcarea normelor de ordine publică, Tribunalul a apreciat că scopul, cauza actului juridic civil reprezintă acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea actului și că împreună cu consimțământul, formează voința juridică.
Or, în relația contractuală dintre părți se regăsesc îndeplinite cele două elemente ale cauzei actului juridic civil, scopul imediat și scopul mediat, astfel încât nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de art.966 C.civ. potrivit cu care, obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă ori nelicită nu poate avea nici un efect.
Astfel, fiind vorba de un contract bilateral, cauza consimțământului fiecărei părți constă în prefigurarea mintală a contraprestației, o parte se obligă știind că și cealaltă parte se obligă la rândul ei iar scopul mediat reprezintă motivul determinant al încheierii unui act juridic, condițiile de valabilitate pentru cauza actului juridic raportându-se la scopul mediat.
Analizând scopul mediat al cauzei contractului, cauza remota, ce constă în motivul determinant la data încheierii actului în discuție, se impun a fi avute în vedere însușirile prestației, calitatea părților precum și caracterul concret și variabil al scopului actului. Motivul determinant constă în statuarea modalității stingerii obligațiilor reciproce dintre părți iar contractul fiind legea părților acestea pot conveni prin acte bilaterale asupra unor obligații ca și clauze în contract, lucru prevăzut atât de Legea nr. 51/1991 precum și în Statutul profesiei de avocat.
Tribunalul nu a reținut nici critica privind caracterul ilicit al clauzei privind plata onorariului cu o parte din bunul care a făcut obiectul litigiului, atâta timp cât aceasta reprezintă un procent determinabil și care nu este interzis la data încheierii contractului. Munca avocatului nu este una gratuită iar câștigarea litigiului cu privire la imobil se impune a fi plătită potrivit consensului inițial al părților. Aceasta nu încalcă normele deontologice, având în vedere că de la pornirea demersului judiciar și până la câștigarea litigiului care a parcurs mai multe etape procesuale, avocatul a depus diligențe în obținerea rezultatului în condițiile acceptării de către reclamantă a clauzelor contractuale, iar îndeplinirea obligațiilor de către una dintre părțile actului juridic impune respectarea condițiilor acceptate și de cealaltă parte.
De asemenea, nu a fost reținută nici cauza de nulitate absolută invocată de apelanta reclamantă privind inserarea pactului „de quota litis”, având în vedere că la momentul încheierii contractului, nu exista nici o dispoziție legală care să interzică stipularea unui onorariu avocațial în acest mod.
Astfel, contractul de asistență juridică, a fost încheiat de părți la data de 10.11.2003 iar Statutul profesiei de avocat ce conține interdicția prevăzută de art. 135 din Statutul de avocat a fost publicat în Monitorul Oficial al României la 13 ianuarie 2005, intrând în vigoare în trei zile de la publicare, astfel încât la data de 10.11.2003 aceste prevederi nu erau în vigoare.
Mai mult, la data încheierii contractului erau incidente dispozițiile art.94 alin.2 și 3 din același statut, în vigoare la acel moment, prevedeau că „onorariul se stabilește prin negociere”, și respectiv, „avocatul nu este obligat să justifice cuantumul onorariului convenit cu clientul”. De asemenea, nu se poate reține, contrar susținerilor apelantei faptul că, nefiind prevăzut de lege prin reglementări specifice, la data încheierii contractului, acest onorariu de succes nu putea fi acceptat de părți, față de dispozițiile art. 969 C. civ.
Nulitatea absolută este acea sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice care ocrotesc un interes general, obștesc, edictate pentru încheierea sa valabilă. Cum la data încheierii contractului de asistență juridică 42/10.11.2003 normele de ordine publică nu interziceau un pact de quota litis, contractul nu se impune a fi analizat sub acest al nulității. Prin urmare, Tribunalul nu a constatat o fraudă la lege prin înserarea clauzei privind onorariul.
De asemenea, nu a fost primită nici critica referitoare la forma contractului de asistență juridică, față de dispozițiile art.126 alin (1) din Statutul profesiei de avocat, în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cu care „Contractul de asistență juridică este încheiat în formă scrisă, cerută ad probationem”. Așadar, s-a constatat ab initio că într-o asemenea materie guvernează principiul consensualismului actelor juridice, iar legea reglementează forma scrisă a contractului doar ca mijloc de probă. Or, acesta cuprinde potrivit acordului părților, cerințele minimale prevăzute de lege la acea dată. Ulterior, prin Hotărârea nr.725/ 20.03.2010 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, s-a instituit obligativitatea avocaților de a utiliza contracte ce îmbracă forme “tipizate”, respectiv, “înseriate”, forme stabilite de barourile de care aceștia aparțin.
Nu au fost reținute nici criticile vizând nulitatea contractului determinat de eventuala eludare a dispozițiilor legale privind fiscalitatea veniturilor rezultând din profesia de avocat, nefiind justificate de interesul raporturilor dintre client-avocat ci de cele ale avocatului cu organele administrativ fiscale.
Față de analiza făcută anterior, Tribunalul a apreciat că în ceea ce privește contractul de asistență juridică atacat, acesta respectă condițiile de valabilitate a actului juridic încheiat de părți, potrivit dreptului comun în materia contractelor dar și potrivit dispozițiilor speciale în materie de asistență juridică în vigoare la data încheierii acestuia.
În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul reclamant reconvențional Cabinetul de A. „M. L.” Tribunalul a reținut că, după admiterea recursului și casarea deciziei recurate, instanța de recurs, așa cum se arată în decizia civilă nr.70/R/17 ianuarie 2012, a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor.
Pe cale de consecință, au fost analizate susținerile acestui apelant, susțineri raportat la care s-a apreciat apelul ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin.1 C. proc. Civ. ,,Partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”
În cauză, prima instanță a făcut o interpretare eronată a acestor dispoziții legale. Admiterea cererii reconvenționale doar în parte, nu îi conferă reclamantei, a cărei acțiune a fost respinsă în mod legal, dreptul de a obține cheltuieli de judecată efectuate în prezentul litigiu, întrucât conflictul care a declanșat litigiul a fost determinat de aceasta.
Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul, în baza art. 296 C.proc.Civ. a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat obligația pârâtei reclamante privind plata cheltuielilor de judecată de 2.057 lei către reclamanta P. A., precum și dispozițiile privind compensarea cheltuielilor de judecată, menținând restul dispozițiilor sentinței.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P. A..
Prin motivele de recurs, se arată că în raport de dispozițiile imperative ale art.966 C.civ., care se referă la nulitatea obligației fondate pe o cauză nelicită, nu era suficient ca tribunalul să constate licitatea cauzei numai în raport de lipsa prohibiției legii, ci și în raport de moralitatea ei, în contextul unor reguli de conviețuire socială.
Curtea s-a pronunțat în legătură cu o problemă de drept, iar potrivit art.316 alin.1 C.proc.civ. această dezlegare era obligatorie pentru judecătorii fondului.
În motivarea deciziei, tribunalul s-a limitat la a aprecia că pactul de quota litis nu este ilicit, având în vedere că la data încheierii contractului nu exista nici o dispoziție legală care să interzică stipularea unui onorariu avocațial în acest mod.
Conform art.968 C.civ., cauza este nelicită, atunci când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice, fiind evidentă confuzia care se face între cauza ilicită prohibită de legi și cauza ilicită contrară bunelor moravuri.
În speță, prin înserarea în contract a clauzei privind onorariul de succes de 40% din imobil, intimatul a urmărit realizarea unui câștig imoral, rezultând o cauză imorală.
Contractul de asistență juridică contestat a fost încheiat la 10.11.2003, iar una din susținerile principale a intimatei este că a muncit peste 10 ani la acest dosar și în temeiul acestui contract, are dreptul de a pretinde 40% din imobil.
Această situație de fapt este neadevărată, de vreme ce înainte de data de 10.11.2003, intimata a acționat în baza altor contracte de asistență juridică, altfel fiind imposibil să-și desfășoare activitatea necesară soluționării dosarului.
Contractul din 10.11.2003 este încheiat exclusiv pentru soluționarea recursului, astfel încât toate susținerile referitoare la munca depusă sunt vădit nefondate.
După publicarea în 12.01.2005 a Statutului profesiei de avocat din 2004, normele legale interziceau expres stipularea unui onorariu de succes în modul de quota litis, înainte de ., regulile morale deja interziceau un act de pact.
Noțiunea pactului de quota litis a existat și există, fiind o instituție reglementată legal în majoritatea statelor democratice, fiind de altfel interzis.
Prin prisma calității de avocat, intimata cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască faptul că un pact de quota litis nu era interzis expres de lege la momentul încheierii contractului, dar nici nu putea fi moral.
Astfel, instanța nu trebuia să se limiteze doar la a constata că această clauză este licită, doar fiindcă nu încalcă legea, ci trebuia să aprecieze că în funcție de regulile de moralitate și a bunelor moravuri.
Se mai arată că intimata s-a folosit de calitatea de avocat și prin diverse argumente a determinat-o pe recurentă să semneze clauza, care o obliga la plata a 40% din ceea ce rezultă de pe urma cauzei în care o apăra, fără posibilitatea plății unui alt onorariu.
Având în vedere momentul încheierii contractului, respectiv înaintea judecării recursului, ca ultimă șansă de reparare a prejudiciului suferit, se explică starea de nesiguranță susceptibilă de acceptare a constrângerilor de către recurentă. Numai astfel, intimata a reușit să obțină acordul pentru semnarea contractului contestat.
Intimata recunoaște indirect comportamentul imoral și cauza imorală a contractului, aspect ce rezultă fără echivoc din cererile formulate în 26.02.2007 și 09.03.2007 la Judecătoria Sectorului 6 București, prin care solicită ca dezbaterile să se facă în ședință secretă.
Prin decizia nr.70/17.01.2012, Curtea a reținut că instanțele trebuia să verifice în ce măsură, prin încheierea contractului în forma existentă, părțile nu au eludat dispozițiile privind fiscalitatea veniturilor, rezultând din exercitarea profesiei de avocat, pentru a răspunde punctual motivului de nulitate privind frauda la lege.
Soluția se impunea, întrucât un alt motiv pentru care intimata a insistat pentru stabilirea unui onorariu în cotă incertă din viitorul rezultat al cauzei și nu o sumă certă, să fi fost eludarea dispozițiilor legale privind fiscalitatea veniturilor, ipoteză întărită și de lipsa înregistrării contractului în registrul de evidență.
Pentru a se putea pronunța, instanța ar fi trebuit în temeiul art.128 pct.5 C.proc.civ. să solicite organului fiscal competent, dacă la nivelul anului 2007, atunci când a fost încasat procentul de 40%, respectiv suma de 72.000 euro, după executare silită, a fost declarat venitul și au fost achitate taxele aferente.
Astfel, în mod greșit tribunalul s-a limitat la a aprecia, contrar îndrumărilor curții, că eventuala eludare a dispozițiilor legale privind fiscalitatea veniturilor nu sunt justificate de interesul raporturilor dintre client – avocat, ci de cele ale avocatului cu organele administrativ fiscale.
Cea de-a doua critică din recurs se referă la admiterea apelului formulat de intimatul Cabinetul de A. „M. L.”, referitor la cheltuielile de judecată.
Se susține că soluția este greșită, deoarece cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională trebuiesc tratate distinct în ceea ce privește cheltuielile de judecată.
A considera că, doar fiindcă s-a respins cererea principală, partea care a introdus-o nu mai poate pretinde plata cheltuielilor de judecată ocazionate de cererea reconvențională, respinsă parțial, este greșit.
Litigiul referitor la cererea de chemare în judecată a fost declanșat de recurentă, dar litigiul referitor la cererea reconvențională a fost declanșat exclusiv prin opțiunea intimatei care a căzut parțial în pretenții.
Apreciază că dispoz.art.276 C.proc.civ., care reglementează compensarea cheltuielilor de judecată nu pot fi aplicate doar în ipoteza în care ambelor părți le-au fost încuviințate în parte pretențiile.
Intimatul a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității recursului, excepția tardivității recursului, față de data comunicării deciziei recurate și excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, arătând că aceasta aparține exclusiv Baroului București, conform clauzei compromisorii existente în contractul de asistență juridică, a cărui anulare se cere.
Prin cererea formulată la data de 08.09.2014, intimatul Cabinetul de A. „M. L.” a solicitat să se ia act de renunțarea sa la susținerea excepției tardivității declarării recursului și a mai invocat excepția de netimbrare a recursului.
Analizând cu prioritate, potrivit art.137 alin.1 C.proc.civ., excepțiile invocate, Curtea va respinge excepția nulității recursului pentru faptul că acesta nu a fost redactat și depus sub semnătura unui avocat, astfel cum se prevede în art.83 alin.3 din N.C.P.C., având în vedere că prezenta cauză se judecă sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, nefiindu-i aplicabile dispoz.art.83 alin.3 din N.C.P.C., motiv pentru care nu se poate reține o cauză de nulitate sub acest aspect.
Curtea va respinge și excepția netimbrării recursului, având în vedere că recurenta a achitat taxa de timbru în cuantumul stabilit de instanță, respectiv 3.582 lei, potrivit chitanței de la fila 309 a dosarului, precum și timbru judiciar existent pe verso-ul filei 308 a aceluiași dosar.
Curtea va respinge și excepția necompetenței generale a instanței judecătorești, având în vedere că obiectul cauzei îl reprezintă constatarea nulității absolute parțiale a unui contract de asistență juridică întemeiat în drept pe dispoz.art.948 C.civ. și fraudă la lege, reținând faptul că prin încheierea din 18.03.2008 Judecătoria Sectorului 6 București a respins excepția necompetenței generale a instanței, ca neîntemeiată, această chestiune intrând în puterea lucrului judecat, deoarece nu a reprezentat critică în apelul declarat de Cabinetul de A. „M. L.”.
Analizând pe fond recursul declarat, Curtea îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia de casare nr.70/17.01.2012, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, Curtea a reținut că instanțele erau obligate să verifice caracterul licit al clauzei privind plata onorariului de avocat cu o parte din bunul care a făcut obiectul litigiului și în raport de normele generale de deontologie profesională și principiile profesiei de avocat deduse din spiritul Legii nr.51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în forma aflată în vigoare la data convenției.
De asemenea, s-a mai arătat că instanțele trebuiau să verifice în ce măsură, prin încheierea contractului în forma existentă, părțile nu au eludat dispozițiile privind fiscalitatea veniturilor rezultând din exercitarea profesiei de avocat, cât și alte dispoziții din legi și regulamente, pentru a răspunde punctual motivului de nulitate privind frauda la lege.
În limita acestor îndrumări, Curtea constată că au fost respectate dispozițiile art.315 alin.1 C.proc.civ., întrucât la rejudecarea apelului, tribunalul a analizat atât din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile contractului, cât și a normelor deontologice specifice profesiei de avocat, legalitatea acestuia.
Criticile referitoare la faptul că instanța de apel nu s-ar fi conformat dispozițiilor deciziei de casare, întrucât s-a limitat la a aprecia caracterul licit al contractului în raport de dispozițiile legale de la momentul aplicării sale, fără a analiza cauza sub aspectul validității sale și din prisma bunelor moravuri, ca ansamblu al normelor de conduită, de comportare a oamenilor unul față de alții și față de colectivitate, sunt neîntemeiate din punctul de vedere al respectării dispoz.art.315 alin.1 C.proc.civ., deoarece instanța de recurs a făcut referire exclusiv la normele generale deontologice și la principiul exercitării profesiei de avocat, în forma aflată în vigoare la data convenției, nu și la bunele moravuri, ca ansamblu al normelor de conduită și de comportament uman.
Din această perspectivă, încălcarea bunelor moravuri, astfel cum arată și recurenta prin motivele de recurs, nu este sancționată de lege, ci de opinia publică, instanțele judecătorești fiind chemate să verifice cauza licită în raport de dispozițiile legale conform dreptului comun și a legilor speciale în materie.
De asemenea, nulitatea unui contract se apreciază, astfel cum au reținut toate instanțele anterioare, în raport de normele juridice existente la momentul încheierii contractului, deoarece cauza de nulitate trebuie să fie anterioară ori concomitentă cu încheierea actului.
În raport cu momentul încheierii contractului de asistență juridică, 10.11.2003, Legea nr.51/1995 și statutul profesiei de avocat nu interziceau stabilirea onorariului avocațial în maniera prevăzută în contractul în litigiu.
Interdicția de quota litis a fost menționată expres în statutul avocaților prin art.135 abia la 13.01.2005, ulterior semnării contractului.
Contractul a fost încheiat prin exprimarea consimțământului ambelor părți contractante, aspect sub care nu sunt încălcate dispoz.art.968 C.civ., cu atât mai mult cu cât, potrivit normelor în vigoare la acel moment nu exista o interdicție expresă.
În plus, scopul contractului nu a încălcat bunele moravuri în sensul dispozițiilor suscitate, deoarece activitatea avocațială a intimatului pârât s-a desfășurat în limitele legii și în scopul obținerii în favoarea clientului său a unei soluții favorabile întemeiate pe dispozițiile legale în materia restituirii bunurilor imobile.
Prin această activitate desfășurată conform statutului profesiei de avocat și a normelor procedurale civile, nu s-a urmărit încălcarea bunelor moravuri, stabilirea onorariului și modalitatea de plată a acestuia fiind liber consfințite de părțile contractante și a reprezentat plata unui serviciu reglementat de lege, potrivit dispozițiilor art.94 din Statutul profesiei de avocat în reglementarea existentă în anul 2001, care prevedea în mod expres „(1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său; (2) Onorariul se stabilește prin negociere, pornindu-se de la onorariile minimale stabilite de Consiliul Uniunii Avocaților din România; (3) Avocatul nu este obligat să justifice cuantumul onorariului convenit cu clientul; (4) Onorariul se stabilește pentru fiecare serviciu profesional”.
Sub acest aspect, tribunalul a arătat că din punct de vedere deontologic, intimatul, prin avocatul său titular, a depus nenumărate diligențe în legătură cu exercitarea mandatului acordat în temeiul contractului în litigiu, dar și pe parcursul mai multor ani, aspecte dovedite de către intimată prin numeroase cereri, petiții ori întâmpinări formulate în legătură cu revendicarea bunului imobil în favoarea reclamantei.
De altfel, susținerile referitoare la analizarea cauzei și sub aspectul că aceasta ar fi contrară bunelor moravuri este prima dată susținută în prezentul recurs, neformând obiect al apelului, prin urmare este omisso medio.
Motivele de nelegalitate și netemeinicie ale sentinței civile nr.3647/3.06.2008 a Judecătoriei Sectorului 6 București sunt cele de la fila 19 și 20 din dosarul de apel nr._/3/2009 înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, recurenta neinvocând în apel și o astfel de critică, astfel încât să fi învestit tribunalul a se pronunța și sub acest aspect.
Prin urmare, este nefondată critica că tribunalul nu a cercetat cauza și din această perspectivă ori că nu ar fi respectat dispoz.art.315 alin.1 C.proc.civ.
Prin motivele de recurs, recurenta reclamantă încearcă a acredita ideea unor manopere dolosive din partea intimatei, fără de care nu ar fi semnat contractul a cărui nulitate se solicită.
Și această susținere este omisso medio, deoarece nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin motivele de apel, până în prezent, nu s-a mai susținut că intimata s-a folosit de calitatea sa de avocat și prin diverse argumente a determinat-o să semneze clauza, prin care se obliga la plata a 40% din valoarea bunului obținut în urma revendicării.
Împrejurarea că s-a solicitat în cursul anului 2007 în fața Judecătoriei Sectorului 6 București judecarea cauzei în ședință secretă, este lipsită de relevanță, în contextul limitelor în care tribunalul trebuia să rejudece cauza, limite fixate prin hotărârea de casare.
În ceea ce privește susținerea, potrivit căreia instanța ar fi trebuit să dispună din oficiu o . adrese către organele fiscale competente pentru a se comunica dacă s-au achitat taxele și impozitele de către Cabinetul de A. „M. L.”, Curtea constată că art.129 alin.51 C.proc.civ. prevede că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și nu le-au administrat în condițiile legii.
În acest context, este de reținut că, odată cu întâmpinarea depusă de intimat la rejudecarea apelului, au fost atașate și o . înscrisuri încuviințate de instanță și comunicate recurentei, din care rezultă că intimatul a fost supus unor verificări fiscale de către A.N.A.F. – D.G.F.P.M.B. – Administrația Finanțelor Publice Sector 6, că s-au plătit impozite conform chitanțelor de plată și că onorariul de avocat încasat conform contractului nr.42/10.11.2003, a fost înregistrat în Registrul încasări și plăți.
Rezultă astfel că aceste înscrisuri apreciate ca determinante au fost administrate în cauză în cadrul probatoriului, iar în situația în care recurenta ar fi avut indicii contrare înscrisurilor depuse în cauză, ar fi trebuit să solicite în mod expres probe în acest sens cu indicarea acelor acte apreciate utile și necesare cauzei.
Din practicaua deciziei civile nr.342/2.04.2013, rezultă că apelanta reclamantă prin apărător a arătat că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și că nu se opune actelor depuse la dosar de partea adversă.
De asemenea, Curtea apreciază irelevant sub aspectul verificării validității contractului de asistență juridică împrejurarea că intimatul a achitat taxele și impozitele aferente onorariului încasat, deoarece onorariul a intrat în patrimoniul cabinetului la o dată ulterioară încheierii contractului.
Nici critica referitoare la greșita aplicare a dispoz.art.276 C.proc.civ. nu este fondată.
Cererea reconvențională a fost formulată ca răspuns la acțiunea principală și chiar dacă aceasta a fost admisă doar în parte, partea care a căzut în pretenții sub toate aspectele, potrivit dispoz.art.274 alin.1 C.proc.civ., este recurenta. Ca atare, pârâtul reclamant Cabinetul de A. „M. L.” nu putea fi obligat la plata vreunor cheltuieli de judecată.
Astfel fiind, Curtea va respinge excepțiile ca neîntemeiate și va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepțiile ca neîntemeiate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă P. A., împotriva deciziei civile nr.342 A din 02.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât C. DE A. M. L. A. și cu intimata intervenientă ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/29.10.2014
--------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – S.P.
- M.G.
Jud.Sector 6 – E.O.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1311/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 335/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
