Anulare act. Decizia nr. 1514/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1514/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-10-2014 în dosarul nr. 1514/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1514

Ședința publică de la 20.10. 2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - D. A. B.

JUDECĂTOR - I. B.

JUDECĂTOR - DOINIȚA M.

GREFIER - L. C.

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții-pârâți A. R. V. și P. E. G., împotriva deciziei civile nr. 1322 A din 19.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. M. G., G. L. G. și cu intimații-pârâți A. E. și P. E..

Cauza are ca obiect – anulare act, certificat de moștenitor.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenții-pârâți A. R. V., prin mandatar P. M. G., în baza procurii autentificată sub nr.1278 din 29.06.2012, același mandatar reprezentând și interesele intimatului-pârât A. E., P. E. G., personal și avocat Anichițoaie B. I., în calitate de reprezentant al intimaților-reclamanți P. M. G., G. L. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 03.10.2014, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind intimatul pârât P. E..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,

Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.

Reprezentantul recurentului pârât A. R. V. depune la dosar concluzii scrise și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei civile atacate și obligarea reclamantelor la plata integrală a cheltuielilor de judecată din apel, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta P. E. G. solicită a fi admis.

Recurenta–pârâtă P. E. G. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei civile atacate în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii referitoare la obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Menționează că instanța de apel în mod eronat a respins cererea cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, constând în plata onorariului de avocat, reținând nejustificat în considerentele deciziei, că în ceea ce îi privește pe pârâții P., aceștia au solicitat cheltuieli de judecată, însă nu au depus la dosar chitanțe care să facă dovada cheltuielilor efectuate.

Susține că, deși, pârâta, personal a depus dovada plății efective a

acestor cheltuieli, instanța în mod greșit a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul A. R. V. solicită a fi admis astfel cum a fost formulat.

Apărătorul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului promovat de pârâtul A. R. V., ca lipsit de interes cu privire la primul motiv de recurs referitor la respingerea ca tardivă a cererii de repunere în termenul de opțiune succesorală.

Consideră că pârâtul nu mai are interes în promovarea unei căi de atac pe acest aspect, având în vedere că s-a admis excepția prescripției extinctive a dreptului de opțiune succesorală al reclamantelor, iar acestea nu au formulat recurs, astfel încât, din acest motiv, apreciază că recursul formulat de acesta este lipsit de interes și solicită a fi respins ca atare.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, solicită a se avea în vedere că instanța de apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivat de faptul că pârâtul A. R. V. a aderat la apelul reclamantelor, provocând de asemenea cheltuieli de judecată în apel, astfel încât instanța a compensat aceste cheltuieli.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta P. E. G., solicită a fi respins ca nefondat, având în vedere că, acesta vizează cheltuieli de judecată pe care nu le-a solicitat la instanța de fond, iar dovada acestor cheltuieli a fost depusă după încheierea dezbaterilor, ceea ce rezultă că, instanța a pronunțat o hotărâre corectă vizavi de probele existente la dosar.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 15.02.2012, sub nr._, reclamantele P. M. G. și G. L. G. au chemat în judecată pe pârâții A. E., A. R. V., P. E., P. E. G., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr.14/02.02.2004 eliberat de BNP P. S.; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.2412/2004 și a partajului din 04.09.2008 acte subsecvente certificatului de moștenitor nr.14/2004, cu consecința repunerii părților în situația anterioară; să constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului A. N. decedat la data de 16.01.2004; să constate că moștenitorii defunctului A. N. sunt reclamantele din prezenta cauză fiind descendente directe- fiice; să constate că masa succesorală este compusă din apartamentul nr.39 situat în București, ., ., .; în subsidiar în situația în care apartamentul ce reprezintă masa succesorală nu poate fi atribuit în natură către cele 2 moștenitoare, obligarea pârâților A. E. și A. R. V. la plata către reclamante a contravalorii apartamentului.

În motivarea cererii s-a arătat că la data de 16.01.2004 a decedat A. N., tatăl reclamantelor, iar în mai puțin de o lună de la decesul acestuia, A. I. M. în calitate de frate al defunctului, autorul pârâților A. E. și A. R. V. a obținut certificatul de moștenitor nr.14/2004. S-a mai arătat că pentru a obține certificatul de moștenitor, a declarat în fața notarului că este unic moștenitor al defunctului, declarație susținută și de 2 martori conform procedurii notariale, în condițiile în care se știa că fratele său are 2 fiice. S-a menționat că, imediat după obținerea certificatului de moștenitor, în data de 01.03.2004, a înstrăinat apartamentul către pârâții P. E. și P. E. G.. S-a învederat că A. I. M., fratele defunctului care și-a însușit fără drept succesiunea, a decedat moștenitorii acestuia fiind A. E., soție supraviețuitoare și A. R. V. în calitate de fiu.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.948, art. 480, art. 651, art. 659 și urm. din vechiul C. civil.

La data de 22.03.2012, pârâții A. au depus la dosarul cauzei cerere reconvențională în cuprinsul căreia au solicitat în cazul admiterii acțiunii reclamantelor anularea certificatului de moștenitor legal nr.95/29.11.1999 autentificat de Biroul Notarial.

De asemenea, au solicitat admiterea cererii de repunere în termen pentru cererea reconvențională, pe care au formulat-o cu respectarea dispozițiilor art.19 din Decretul nr.167/1958 deoarece prezenta cerere este formulată cu bună credință în termenul de o lună de zile de la data în care au aflat că domnul A. N. ar avea două fiice cu vocație succesorală respectiv când li s-a comunicat de către Judecătoria Sectorului 5 București, odată cu citația cererii de chemare în judecată a reclamantelor. Au menționat faptul că nu este depășit termenul de o lună cu ștampila poștei aplicată pe citație având data de 23.02.2012. Au arătat că la data de 29.11.1999 notarul public P. S. a întocmit certificatul de moștenitor a cărei anulare o solicită instanței pe motiv că domnul A. I.-M. prin declarația autentificată sub nr.10.957/1999 la Biroul Notarial "M. I." din A. și înregistrat în registrul de renunțări la succesiuni sub nr.1977 din 24.11.1999 la Camera Notarilor Publici București, prin care domnul A. I.-M. a renunțat la partea sa de moștenire după mama acestuia, defuncta A. M., în favoarea unicului său frate domnul A. N.. Au considerat pârâții că respectivul certificat de moștenitor este lovit de nulitate relativă, cauza nulității constând în eroarea comisă de domnul A. I.-M., constând în faptul că dânsul a donat cu bună credință partea sa de moștenire legală, care îi revenea de drept fratelui său, în considerația persoanei, în sensul că atât domnia sa cât și donatarul, fratele său, erau ferm convinși având reprezentarea psihică că fratele acestuia, domnul A. N., nu mai are copii care să-1 poată moșteni legal, ei cunoscând că fiica acestuia a fost adoptată cu drepturi depline, iar la vremea respectivă nepunându-se problema existenței celei de-a doua fiice. Așadar ambii frați cunoșteau că fiica era adoptată cu drepturi depline deci nu mai avea vocație succesorală la moștenirea tatălui acesteia, prin urmare nici nu se punea problema ca apartamentul s ajungă la altcineva decât la A. I.-M., defunctul A. N. exprimându-și această dorință, în repetate rânduri, la întâlnirile din cadrul familiei. Mai mult instanța poate constata din examinarea certificatului de moștenitor renunțătorul la moștenire, domnul A. I.-M., prin faptul că în acest certificat de moștenire nu figura câtuși de puțin nici măcar una din reclamante acesta având certitudinea fermă că nu existau alți moștenitori. Renunțătorul la moștenire, domnul A. I.-M., în mod evident nu ar fi renunțat la moștenire în favoarea fratelui său dacă ar fi avut cunoștință că fratele său, căruia i-a donat partea sa de moștenire, ar fi avut copii cu vocație succesorală privind moștenirea domnului A. N..

Pârâta A. E. a depus la dosarul cauzei întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat admiterea excepției nedemonstrării calității de moștenitoare a reclamantelor.

A învederat că personal nu le-a cunoscut niciodată și nici nu a avut vreo legătură nici măcar cu mama lor, pe care de asemenea nu a cunoscut-o personal. A mai arătat că știe de la răposatul său soț, domnul A. I.-M., că despărțirea defunctului A. N. de fosta sa soție a avut loc, în fapt, la foarte scurt timp de la nașterea primei fiice, întrucât mama acesteia nici nu s-a mai întors acasă din Spitalul Matern, iar divorțul a survenit ulterior. Tocmai de aceea a fost surprinsă de existența celei de a doua fiice, aceștia neștiind niciodată că A. N. a avut doi sau mai mulți copii. A subliniat faptul că, despre soarta fiicei nu s-a mai discutat în familie, fiind un subiect delicat, deoarece știa de la cumnatul său, A. N., că el este decăzut din drepturile părintești și că următorul soț al mamei fetei a adoptat-o cu drepturi depline. De asemenea, a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului la opțiune succesorală în privința reclamantelor având în vedere că în doctrină s-a susținut că ar exista o practică neunitară a instanțelor judecătorești, în sensul că potrivit unora se admite că renunțarea la moștenire trebuie să fie făcută expres, neacceptându-se renunțarea tacită, în timp ce alte instanțe și unii doctrinari consideră ca valabilă instituția renunțării tacite la moștenire. Pârâtul a solicitat instanței să constate printr-o verificare riguroasă și cu toată exigența care se impune, că reclamantele nu au formulat cerere derepunere în termen și nici nu ar putea fi interpretată într-un mod temeinic cererea de chemare în judecată a reclamantelor ca având valoarea unei cereri de repunere în termen implicite, deoarece lipsesc elementele necesare care ar face susceptibilă o asemenea interpretare. Totodată, a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active de moștenitoare acceptante a reclamantelor. Ca un corolar firesc al admiterii excepției prescrierii dreptului la opțiune succesorală, este faptul că reclamantele nemaiavând dreptul material la a accepta moștenirea, nu au nici dreptul procesual civil de a promova o acțiune civilă privind deschiderea acestei succesiuni, pe care acestea o atacă în instanță. În acest sens s-a invocat jurisprudența, respectiv sentința civilă nr._ din 10.12.2002, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. 8546/2000, Decizia nr.1606 din 21 noiembrie 2008 a Tribunalului București Secția a IV-a Civile, Decizia nr.1366 din 15 decembrie 2004 - Secția a IlI-a civilă.

La data de 30.03.2012 s-a depus la dosarul cauzei de către pârâtul A. R. V., cerere reconvențională în cuprinsul căreia a solicitat admiterea pretențiilor privind acordarea de daune morale de către reclamante.

În motivare, pârâtul a arătat că se consideră îndreptățit potrivit legii și a normelor de etică să i se acorde daune morala din partea reclamantelor, ori a avocatei acestora, având în vedere prejudiciul moral care i-a fost adus întregii familii.

La data de 05.06.2012 au fost depuse la dosarul cauzei de către pârâtul A. R. V., note de ședință prin care a solicitat admiterea excepției nedemonstrării calității de moștenitoare a reclamantelor.

Prin serviciul registratură a fost depusă la data de 05.06.2012 întâmpinare formulată de către pârâta P. E. G., în cuprinsul căreia a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată și neîntemeiată. De asemenea, a invocat excepția dreptului de opțiune succesorală al reclamantelor precum și excepția lipsei calității procesuale active.

În motivarea excepțiilor s-a arătat că potrivit dispozițiilor art.700 C.civ., dreptul de a accepta succesiunea se prescrie într-un termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii. În cauza de față decesul autorului pârâtelor a avut loc în data de 16.01.2004. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active s-a arătat că potrivit dispozițiilor art.88 alin.1 din Legea nr.36/1995 privind activitatea notarilor publici, cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor, pot cere instanței anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii.

În drept, s-au invocat dispozițiile art.115 și urm. C.proc.civ., art. 700, art. 1898 C.civ., art.88 alin.1 din Legea nr.36/1995.

La termenul din data de 06.09.2012, reclamantele au depus la dosarul cauzei cerere completatoare și modificatoare sub aspectul cadrului procesual pasiv privind capătul 2 al cererii de chemare in judecata - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2412/2004 si a partajului din 04.09.2008- acte subsecvente certificatului de moștenitor nr. 14/02.02.2004, cu consecința repunerii pârtilor in situația anterioara - înțeleg să se judece doar cu parata P. E. G., motivat de aspectul ca doar aceasta este proprietara apartamentului ca urmare a partajului asupra apartamentului aspect adus la cunoștința noastră prin întâmpinarea depusa la termenul de judecata din data de 07.06.2012.

În ceea ce privește primul capăt al cererii de chemare in judecata - constatarea nulității absolute a Certificatului de moștenitor nr. 14/02.02.2004 eliberat de BNP P. S. cu sediul in București - suntem obligați, având in vedere poziția paraților, au precizat că solicită nulitatea absoluta si nu relativa a certificatului de moștenitor având in vedere fraudarea legii, anumite norme legale au fost folosite nu in scopul in care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire oculta a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul si spiritul lor, iar potrivit art. 2 din Decretul 167/1958 acțiunea în nulitate absoluta este imprescriptibila, respectiv ea poate fi intentata oricând, independent de perioada de timp scursa de la data încheierii actului atacat. În privința succesiunii de pe urma defunctului nostru tata s-a arătat ca aceasta s-a dezbătut înainte de trecerea celor 6 luni de la data deschiderii acesteia, respectiv in 2 săptămâni de la deces, iar pentru moștenitorii cu vocație concreta la succesiune in speța fiicele defunctului acest termen nu a început sa curgă decât de la data Ia care au aflat despre deces. În practica judiciara o astfel de situație este apreciata in sensul ca moștenitorii nu trebuie sa solicite repunerea în termen.,, de opțiune succesorala, pentru ei termenul abia începe să curgă, iar prin cererea de chemare in judecata si-au exprimat opțiunea (sentința civila nr. 2796/09.12.2008 Judecătoria Moinesti). Acceptarea succesiunii în una din cele doua modalități este o chestiune de fapt care trebuie dovedita, însa în speța de fata nu este cazul a se face o astfel de dovada întrucât data emiterii actului atacat absolvă reclamantele, acestea ud presupuse a avea vocație succesorala la modul abstract la succesiunea defunctului A. N..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 C.proc.civ.

Totodată, reclamantele au depus la dosarul cauzei întâmpinare la cererea revonvențională în cuprinsul căreia au invocat excepția insuficientei timbrări a cererii reconvenționale privind anularea certificatului de moștenitor legal nr. 95/29.11.1999.

În motivare au arătat că potrivit art. 2 alin. 1 indice 1 din legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru se timbrează potrivit alin. I, respectiv Ia valoare si cererile privind declararea nulității, anularii, rezoluțiunea unui act juridic patrimonial, precum si cererile privind constatarea existentei sau inexistentei unui drept patrimonial. Având in vedere ca obiectul cererii reconvenționale este evaluabil in bani, au solicitat instanței să pună in vedere paraților sa evalueze si sa timbreze corespunzător cererea privind anularea certificatului de moștenitor nr. 95/1999 si in situația iu care nu procedează la timbrare sa se anuleze ca insuficient timbrata. De asemenea, au invocat excepția tardivității formulării cererii de repunere in termen si a nulității relative a certificatului de moștenitor nr. 95/1999 motivat de aspectul ca din cererile si întâmpinările depuse la dosarul cauzei reiese fara dubiu ca parații au știut de existenta moștenitorilor defunctului A. N., dar au arătat ca acestea erau adoptate si nu mai aveau vocație succesorala. Acest argument dovedește inca o data reaua credința a acestora. Este doar o justificare a paraților pentru ca nu au vrut sa aiba legaturi cu familia.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.115 C.proc.civ.

În ședința publică din data de 06.09.2012, instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulată de pârâții-reclamanți A. în contradictoriu cu reclamantele-pârâte P. și G., și a dispus formarea unui nou dosar, pentru motivele arătate în încheierea de la acea dată.

La termenul din data de 04.10.2012 pârâta P. E. G. a depus la dosarul cauzei întâmpinare la cererea completatoare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată și neîntemeiată.

În motivare a arătat că prin cererea completatoare si modificatoare, reclamantele au inteles sa precizeze cadrul procesual cu privire la capătul 2 al cererii introductive, in sensul ca inteleg sa se judece, pentru aceasta solicitare, in contradictoriu doar cu subsemnata, nu si cu paratul P. E.. Față de aceasta precizare, a invocat excepția inadmisibilității capătului 2 al cererii de chemare in judecata, astfel cum a fost precizata.

În motivarea excepției a arătat că, calitatea procesuala pasiva presupune existenta unei identități intre persoana paratului si persoana care este obligata in raportul juridic dedus judecații. În cauza de fata se invoca nulitatea raportului juridic ce consta in vânzarea imobilului in cauza. Parte in acest raport juridic este si P. E., care a avut calitatea de cumpărător. Prin urmare, orice măsura ce se va dispune cu privire la valabilitatea acestui contract urmează a-i fi opozabila acestuia, ca parte contractuala, parte in raportul juridic dedus prezentei judecați. Având astfel calitate procesuala pasiva, si nefiind cooptat in cadrul procesului (atâta timp cat, prin cererea modificatoare, reclamantele au inteles sa nu se mai judece si cu acesta) constatarea nulității absolute a unui contract, fara a fi cooptate toate părțile contractuale, este inadmisibila, sancțiunea nulității neputand fi opozabila, astfel, tuturor pârtilor contractante. Ca si consecința, nici nulitatea actului de partaj nu poate fi dispusa, fiind un act subsecvent contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 7923/11.10.2012, Judecătoria Sectorului 5 București a respins cererea reclamantelor P. M. G. și G. L. G. de repunere în termenul de opțiune succesorală, ca neîntemeiată; a respins excepția prescripției extinctive a dreptului de a introduce cererea de chemare în judecata, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. E. și P. E. G., ca neîntemeiată; a respins excepția inadmisibilității acțiunii introduse față de pârâții P. E. și P. E. G., ca neîntemeiata; a admis excepția prescripției extinctive a dreptului de opțiune succesorală al reclamantelor; a constatat prescris dreptul de opțiune succesorală al reclamantelor în ceea ce privește succesiunea de pe urma defunctului A. N., decedat la data de 16.01.2004; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor P. M. G. și G. L. G.; a respins acțiunea formulata de reclamantele P. M. G. si G. L. G., în contradictoriu cu paratii A. E. și A. R. V., P. E. și P. E. G., ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă și a obligat reclamantele la plata către pârâții A. E. și A. R. V. a sumei de 5271,98 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 16.01.2004 a decedat numitul A. N., cu ultimul domiciliu in Bucuresti, ., sector 5, conform certificatului de mostenitor legal nr.14/03.02.2004 emis de BNP P. S..

In ceea ce le priveste pe reclamante, acestea sunt fiicele numitului A. N., conform certificatelor de nastere . nr._ si NM nr,_, coroborate cu certificatele de casatorie . nr._ si nr._, depuse la dosar.

Potrivit certificatului de mostenitor legal mentionat anterior, intreaga masa succesorala i-a revenit numitului A. I.-M., in calitate de frate.

In primul rand, in ceea ce priveste exceptia prescriptiei extinctive a dreptului de a introduce cererea de chemare în judecata, instanța de fond a apreciat ca normele stabilite in aceasta materie sunt de ordine publica, ocrotind nu doar un interes privat, ci si unul general, avand rolul de a proteja securitatea raporturilor juridice civile, cu atat mai mult cu cat titularele actiunii in prezenta cauza sunt fiicele defunctului, deci mostenitori rezervatari.

Asa fiind, prezenta cerere de chemare in judecata nu este prescrisa, cauza de nulitate invocata vizand un motiv de nulitate absoluta, imprescriptibil extinctiv.

Pe cale de consecinta, instanta a respins ca neintemeiata exceptia prescriptiei extinctive a dreptului de a introduce cererea de chemare în judecata.

Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale active a paratilor P. si a inadmisibilitatii introducerii actiunii fata de acestia, instanta de fond a constatat că, în speță, calitatea procesuala pasiva presupune identitatea dintre persoana chemata in judecata si cea obligata in cadrul raportului juridic dedus judecatii, fata de care poate fi opus dreptul solicitat pe calea actiunii in justitie.

Or, reclamantele i-au chemat in judecata pe paratii P. cu privire la constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare prin care a fost instrainta apartamentul ce face parte din masa succesorala catre acesti parati.

Asadar, acestia au calitate procesuala pasiva in speta, fiind parti in contractul de vanzare-cumparare, deci dobanditori ai imobilului din masa succesorala.

Pe de alta parte insa, pentru aceleasi considerente, instanta a respins ca neintemeiata exceptia inadmisibilitatii formularii actiunii doar fata de unul din paratii P.; atat timp cat s-a stabilit, prin solutionarea exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive, ca ambii parati P. au calitate pasiva in prezenta cauza, exceptia inadmisibilitatii apare nu doar ca neintemeiata, ci ramane – practic – fara obiect.

In ceea ce priveste cererea de repunere pe rol in termenul de optiune succesorala, precum si exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantelor, instanta retine:

Potrivit art.700 alin.1 C.civ., “dreptul de a accepta succesiunea se prescrie . 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii”, iar succesiunea s-a deschis prin moartea numitului Patraulea Ilariu-I. la data de 16.01.2004. Termenul de 6 luni, considerat drept un termen de prescriptie extinctiva, curge de la data deschiderii mostenirii fata de toti succesibilii, indiferent ca vocatia acestora la succesiune este concreta sau doar eventuala.

In acelasi timp, art.700 alin.2 C.civ. mentioneaza ca daca mostenitorul a fost impiedicat, din motive de forta majora, sa-si exercite dreptul sau de optiune, instanta judecatoreasca poate repune succesibilul in termenul de prescriptie.

Asadar, prevederile legale sunt extrem de restrictive cu privire la motivele de suspendare a cursului prescriptiei extinctive, cazurile fiind de stricta interpretare si aplicare, avand in vedere ca materia prescriptiei extinctive este reglementata de norme imperative, de ordine publica.

Prin urmare, fiind depasit cu mult termenul de 6 luni de la data de 16.01.2004, reclamantele au avut a dovedi in speta faptul ca au fost impiedicate de un caz de forta majora sa-si exercite dreptul de optiune succesorala, prin forta majora intelegandu-se un eveniment exterior, imprevizibil, inevitabil si invincibil, creand o impiedicare absoluta de a actiona a reclamantului.

Apreciind ca in cauza nu poate fi retinuta o cauza de forta majora care sa le impiedicat pe reclamante a lua cunostinta de decesul tatalui lor, nefiind mentionata o asemnea situatie, iar lipsa legaturilor de familie nu constituie in nici un caz situatie de forta majora, instanta va proceda si la analiza incidentei in speta a disp.art.19 din Decretul nr.167/1958, respectiv daca au existat cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescriptie a dreptului de optiune succesorala a fost depasit.

In doctrina s-a aratat ca acest cauze reprezinta imprejurari care nu pot fi imputabile titularului dreptului de optiune succesorala, dar care nu intrunesc nici caracterele fortei majore, fiind vorba despre cazurile fortuite.

Pe de alta parte, in plus fata de cerinta “cauzelor temeinic justificate”, art.19 din Decretul nr.167/1958 mai prevede, cumulativ, si indeplinirea conditiei ca reclamantele sa fi cerut repunerea in termenul de prescripție extinctiva in decurs de o luna de la incetarea cauzelor ce justificat depasirea termenului de prescriptie.

Dimpotriva, in cererea de chemare in judecata reclamantele nu mentioneaza nimic cu privire la acest aspecte. In cererea modificatoare si completatoare a reclamantelor (filele 273-275), se arata ca reclamanta P. a luat cunostinta de “situatie” la sfarsitul lunii noiembrie, insa a adunat documente pana la sfarsitul lunii ianuarie-inceputul lunii februarie 2012, cand i-a adus la cunostinta reclamantei G. actele gasite.

Cu toate acestea, instanta de fond a constatat ca exemplarul de pe certificatul de mostenitor din 2004 a fost legalizat la cererea reclamantelor in luna noiembrie 2011, astfel incat acesta este momentul de la care incepe sa curga termenul de o luna pentru repunerea in termenul de optiune succesorala, acest termen fiind expirat de mult la data introducerii actiunii – 15.02.2012.

Sustinerile reclamantelor sunt – deci – contradictorii, si in nici un caz nu pot conduce la teza potrivit careia acestea au fost in imposibilitatea obiectiva de a afla ca tatal a decedat. Asa cum a aratat, lipsa unor legaturi afective cu tatal acestora nu reprezinta nici situatie de forta majora si nici caz fortuit, fiind vorba cel putin despre o culpa a reclamantelor in acest sens, intrucat nu s-au interesat de tatal acestora nici in timpul vietii, si nici ulterior, dupa decesul acestuia.

F. de toate considerentele evocate anterior, instanta de fond a respins ca neintemeiata cererea de repunere in termenul de optiune succesorala, a admis exceptia prescriptiei extinctive a dreptului de optiune succesorala a reclamantelor, constatând prescris dreptul de opțiune succesorală al reclamantelor în ceea ce privește succesiunea de pe urma defunctului A. N., decedat la data de 16.01.2004.

Ca urmare, instanta a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantelor, respingand actiunea ca fiind formulata de o persoana fara calitate procesuala activa, intrucat aceasta poate fi intentata doar de un succesor, deci de o persoana care a acceptat mostenirea, atat in ceea ce priveste dezbaterea succesorala, cat si constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare incheiat cu paratii P. asupra apartamentului ce face parte din masa succesorala.

F. de solutia pronuntata referitor la exceptiile invocate, instanta de fond a reținut culpa procesuala a reclamantelor si, vazand dispozițiile art.274 C.proc.civ., le-a obligat pe acestea la plata catre paratii A. a sumei de 5271,98 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, in raport de inscrisurile justificative depuse la dosar.

In ceea ce priveste cererea de intervenție formulată de către ., la data de 08.10.2012, depusa prin serviciul registratură, instanta nu a avut-o în vedere, fiind depusa dupa ramanerea cauzei in pronuntare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele P. M. G. și G. L. G., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 03.12.2012, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate in sensul respingerii excepțiilor invocate de parați si pe cale de consecința trimiterea cauzei la instanța de fond in vederea continuării judecații.

În motivarea apelului s-a arătat că in ceea ce privește excepția prescripției dreptului de opțiune succesorala a reclamantelor termenul de 6 luni curge de la data la care reclamantele au aflat despre decesul tatălui lor si nu dig la data decesului acestuia.

Deși existau moștenitori rezervatari in persoana reclamantelor – autorul paraților A. a dezbătut imediat după deces succesiunea înainte de trecerea termenului de 6 luni de opțiune succesorala, motiv pentru care reclamantelor nu le poate fi opusa aceasta excepție, pentru acestea termenul de opțiune succesorala curge de la data la care au aflat ca tatăl a decedat.

In practica judiciara o astfel de situație este apreciata in sensul ca moștenitorii nu trebuie sa solicite repunerea in termenul de opțiune succesorala, pentru ei termenul abia începe sa curgă, iar prin cererea de chemare in judecata si-au exprimat opțiunea (sentința civila nr. 2796/09.12.2008 Judecătoria Moinesti).

Acceptarea succesiunii in una din cele doua modalități este o chestiune de fapt care trebuie dovedita, insa in speța de fata nu este cazul a se face o astfel de dovada întrucât data emiterii actului atacat absolvă reclamantele, acestea fiind presupuse a avea vocație succesorala la modul abstract la succesiunea defunctului A. N..

La o simpla analiza instanța poate a constata ca parații afirma in întâmpinare si de note scrise ca știau de existenta reclamantelor, dar se apară pentru ignorarea rudelor invocând o asa-zisa adopție.

Realitatea este ca parații nu au dorit sa aibă legaturi cu familia defunctului si chiar după primirea cererii de chemare in judecata nu au făcut altceva decât sa formuleze o cerere reconventionala prin care au solicitat obligarea reclamantelor la plata daunelor morale.

Reclamantele au fost lipsite atât in copilărie cat si la maturitate de afecțiunea, educația pe care trebuie sa le ofere un tata, dar si rudele acestuia. Au fost excluse din familie fără un motiv întemeiat, doar pentru faptul ca părinții s-au despărțit, dar cu toate acestea - deși nu le-a oferit un sprijin afectiv - defunctul lor tata nu le-a îndepărtat de la moștenire - in situația in care ar fi dorit acest lucru ar fi lăsat un testament pe care reclamantele l-ar fi respectat reprezentând dorința tatălui lor.

In mod eronat instanța constata culpa reclamantelor pentru lipsa relațiilor ele familie, când de fapt acestea au fost îndepărtate din copilărie din familia tatălui de către toți membrii familiei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 si urm. C.proc.civ.

La data de 16.05.3013, intimatul A. R.-V., a formulat, în temeiul art.115-118 și ale art. 298 C.proc.civ., întâmpinare prin care a solicitat menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, respingerea apelului reclamantelor și implicit a respingerii acțiunii pe fond a reclamantelor, ca fiind o acțiune inadmisibilă, iar în subsidiar ca tardiv introdusă și nefondată; cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, intimatul a formulat, în temeiul art.293 alin. 1 C.proc.civ., cerere de aderare la apelul declarat de reclamante, prin care a solicitat modificarea sentinței apelate, prin respingerea acțiunii reclamantelor, prin „respingerea ca tardivă a cererii de repunere în termenul de opțiune succesorală”, iar nu „respingerea cererii de repunere în termenul de prescripție, ca neîntemeiată”; iar în ce privește celelalte dispoziții ale sentinței, solicită menținerea în totalitate ale acestora ca temeinice și legale.

Având în vedere că reclamantele au declarat apel înregistrat la data de 21.11.2012, iar pe de altă parte cu toate că a sesizat că sentința civilă nr.7923 pronunțată în ședința publică din data de 11.10.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București - Secția a II-a Civilă chiar dacă în principiu este o hotărâre favorabilă lor, totuși are anumite carențe privind anumite aspecte de legalitate și temeinicie. Deoarece aceste carențe care au un caracter secundar, a adus un prejudiciu efectiv, anume, nu exista riscul de a fi modificată, cât timp reclamantele nu ar fi declarat apel, apelului i-ar fi lipsit un element esențial, respectiv lipsa interesului, însă prin declararea apelului de către reclamante, ni s-a născut interesul legitim și actual de a ataca cu apel sentința apelată; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a arătat că primul motiv principal al apelului, constă în prima dispoziție din dispozitivul sentinței prin care instanța de fond a respins cererea reclamantelor de repunere în termenul de opțiune succesorală ca neîntemeiată.

Intimatul consideră că soluția temeinică și legală, este respingerea ca tardivă a cererii de repunere în termenul de opțiune succesorală, deoarece nu a fost formulată în termenul de o lună de zile de la încetarea presupusei cauze justificați conform art.19 din Decretul nr.167/1958.

Reclamantele au formulat cerere de repunere în termen abia la data de 6 septembrie 2012, fila 275, cu toate că deja de la data de 24/25 sau 29 noiembrie 2011, când au cerut copie după certificatul de moștenitor, și începea să curgă termenul de o lună de zile pentru repunerea în termen reclamantele au introdus acțiunea la data de 15 februarie 2012, iar cererea de repunere în termen abia la data de 6 septembrie 2012.

Cel de al doilea motiv de apel, constă în omisiunea culpabilă a instanței de fond, de a consemna faptul ca apelantul aderant A. R. V. a depus în termen întâmpinare.

Prin sentința apelată, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală prin încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, deoarece, prima instanță nu a arătat motivele în fapt și drept din cuprinsul întâmpinării formulate de apelantul-aderant ca pârât pe care și-a întemeiat apărarea, față de acțiunea reclamantelor, instanța în mod trunchiat a prezentat doar cererea reconvențională pe care a formulat-o, prin care a cerut anularea certificatului de moștenitor legal nr.95/29.11.1999 autentificat de Biroul Notarial P. S. și instanța a mai prezentat cererea reconvențională privind acordarea de daune morale.

Instanța nu s-a pronunțat nici asupra jurisprudenței naționale, privind excepția lipsei cererii de repunere în termen, respectiv a invocat în prima instanță: decizia civilă nr.1304/12.11.2009 pronunțată de Tribunalul O., decizia nr.318 din ședința publică de la 09 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel C. Secția I Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în sensul încălcării de instanță a art.6 din CEDO, prin omisiunea de a motiva hotărârea în funcție de argumentele justițiabilului, s-a pronunțat și Curtea Europeană, în jurisprudența sa, în Hotărârea CEDO, din 21 ianuarie 1999,_/96 în cauza Garcia Ruiz contra Spaniei, de asemenea prin Hotărârea din 7 februarie 2008, în cauza Arsenovici împotriva României, definitivă la data de 7 mai 2008, publicată in Monitorul Oficial nr. 325/2010, Hotărârea CEDO din 15 februarie 2007, în cauza B. împotriva României, (Cererea nr. 19.997/02) a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.615 din 21.08.2008.

Apelantul aderant a arătat că își întemeiată întreaga apărare pe următoarea premiză, ca speță, având în vedere că reclamantele la data introducerii acțiunii civile, nu au formulat de fel, nicio cerere de repunere în termenul de opțiune succesorală, instanța de fond nu putea ca să soluționeze o inexistentă cerere de repunere in termen, respectiv nu putea să respingă o asemenea cerere ca neîntemeiată, dar nici să nu o admită întemeiată pe motivul sine qua non că instanța pentru a soluționa orice cerere, trebuie în prealabil să verifice dacă nu este tardiv formulată.

Așa cum a arătat atât în cele două întâmpinări dar și în notele de ședință depuse pentru termenul din 6 septembrie 2012, a susținut în mod constant că reclamantele nu au formulat asemenea cerere de repunere în termen în condițiile art.19 din Decretul nr.167/1958.

Or, reclamantele nu au formulat cerere de repunere în termenul de opțiune succesorală odată cu introducerea acțiunii la data de 15 februarie 2012, ci reclamantele au formulat abia ulterior o cerere de repunere în termen la data de 06.09.2012, prin înscrisul intitulat cerere completatoare și modificatoare, la pct.4 al cererii. A se vedea că încheierea din ziua de 4 octombrie 2012, când au avut loc dezbaterile, la pag.3 a încheierii în penultimul alineat al considerentelor, se consemnează: „Instanța acordă cuvântul asupra cererii de repunere în termen formulată de către reclamante la fila 275”.

Așadar cererea de repunere în termen a reclamantelor este tardivă fiind depășit termenul de o lună de la data de 24/25 sau 29 noiembrie 2011, când au avut toate actele necesare introducerii acțiunii.

De aceea în temeiul art.129 alin.5 din C.proc.civ. solicită ca în temeiul rolului activ al judecătorului, instanța de apel să verifice lipsa acestei cereri de repunere in termen, formulată in termenul legal de o lună de zile.

De altfel în susținerea tezei privind inexistența cererii de repunere în termen mai aducem două argumente suplimentare, respectiv pe de o parte susținerile reclamantelor, iar pe de altă parte însăși susținerile instanței din considerentele hotărârii care sunt în contradicție cu dispozitivul hotărârii.

Astfel reclamantele, în concluziile scrise denumite greșit de reclamante „note scrise”, și înregistrate la data de 11.10.2012, la fila 375, în ce privește soluționarea excepției prescripției de opțiune succesorală, reclamantele au susținut: „Așa cum am arătat în cererea completatoare și modificatoare nu trebuie să solicite repunerea în termenul de opțiune succesorală...”, în continuare la pct.3 intitulat repunerea in termen reclamantele susțin „în situația în care se apreciază că era necesară repunerea în termenul de opțiune succesorală, precizam că cererea de chemare în judecată reprezintă și o cerere în acest sens”.

Instanța de apel, poate să observe așadar, că reclamantele au un discurs contradictoriu logic, incoerent,în primul rând reclamantele admit că nu au formulat cerere de repunere în termen, și reclamantele „apreciază” că nu este necesară cererea de repunere în termen, ceea ce în mod logic implică faptul că reclamantele recunosc că nu au formulat o cerere de repunere in termen, deoarece nu considerau că e necesar în cazul lor, deși legea impune în mod imperativ necesitatea cererii de repunere în termen, fără nici o excepție.

Totuși reclamantele au recurs la o stratagemă sofistă, probabil reclamantele fiind conștiente de culpa lor procesuală, respectiv că nu au formulat în termenul de o lună de zile cererea de repunere în termen, au interpretat cu rea credință cererea de chemare în judecată ca fiind o cerere de repunere în termen, încercând să inducă în eroare, invocând o calificare juridică a cererii de chemare în judecată ca fiind și o cerere de repunere in termen. E adevărat (uneori o cerere de chemare în judecată poate fi calificată ca și având în conținut și o cerere de repunere în termen în mod implicit dar numai cu condiția ca din conținutul cererii de chemare în judecată să rezulte elementele definitorii a unei cereri de repunere în termen, respectiv elementele care precizează în ce anume a constat în mod concret cauza justificativă care le-a împiedicat pe reclamant să accepte moștenirea în termenul legal de 6 luni de la data decesului, respectiv să precizeze când anume a început această cauzei și când anume a luat sfârșit.

Deoarece reclamantele în cererea de chemare în judecată nu precizează la data de 15.02 2012, cauza justificativă care le-a pus în imposibilitatea de a accepta moștenirea în condițiile art.700 C.civ., înseamnă ca această ipotetică cerere de repunere în termen există.

E adevărat ca potrivit teoriei interpretării actului juridic, actul juridic se interpretează nu potrivit formei sale și a manifestării externe de voință în sensul literal al termenilor ci interpretează potrivit voinței interne a părții care a întocmit a juridic. De asemenea, primează conținutul actului juridic, iar nicidecum formalismul extern în care este îmbrăcat respectivul act încât este într-adevăr posibil ca judecătorul să califice un act juridic chiar redactat într-o formă greșită într-un alt act juridic valid dacă bineînțeles sunt elemente care să configureze cu deplină certitudine existența acelui act.

Totuși, nu s-ar putea considera cu o valoare de axiomă de necombătut, teza potrivit căreia absolut orice cerere de chemare în judecată în materie de succesiuni, este echivalentă cu o cerere de repunere în termen, când moștenitorii au depășit termenul de 6 luni de zile de la data decesului autorului lor. Este absurd a considera că în mod automat, fără niciun discernământ s-ar putea califica o cerere de chemare în judecată ca o cerere de repunere în termen, pe motivul că dacă așa ar sta lucrurile atunci Legiuitorul nu ar mai fi instituit condiția imperativă a termenului de o lună de zile, prevăzut de dispozițiile art.19 din Decretul nr.167/1958.

Astfel dacă ar fi adevărată această teză,judecătorul în speța de față după 8 ani de zile de la data decesului autorului reclamantelor constatând înregistrarea cererii de chemare în judecată ar judeca strict dacă aceasta cerere de repunere în termen este întemeiată sau nu,sărind peste etapa preliminară,respectiv a constata dacă această cerere de repunere în termen este formulată înăuntrul termenului legal de o lună de zile de la data încetării cauzei justificative care le-a împiedicat pe reclamante să accepte moștenirea în termenul legal.

Or, în speță chiar așa s-a și întâmplat, cu toate ca instanța recunoaște ca a fost depășit termenul de o lună de zile privind formularea cererii de repunere în termen.

Per absurdum, dacă totuși instanța ar fi trebuit ca în cazul în care s-ar admite existența cererii de repunere în termen,să respingă cererea de repunere în termen ca tardivă, iar nicidecum ca „neîntemeiată”.

În concluzie, nu poate fi acceptată susținerea reclamantelor de la fila 375 la pct. a privind repunerea în termen, atunci când afirma: „în situația, în care se apreciază că era necesară repunerea în termenul de opțiune succesorală, precizează că cererea de chemare în judecată reprezintă și o cerere în acest sens”.

Apelantul a solicitat a se constata o contradictio in terminis, constând în faptul că admițând per absurdum existența unei cereri de repunere în termen, prima instanță a judecătoriei de o parte reține ca ipotetică cerere de repunere în termen nu a formulată în termenul legal de o lună de zile, conform art.19 din Decretul 167/1958, astfel în mod logic dacă prima instanță ar fi consecventă propriului raționament întemeiat pe premiza tardivității cererii de repunere în termen ar fi trebuit în mod necesar ca instanța să respingă în dispozitivul sentinței ca tardivă cererea de repunere în termen.

Astfel în penultimul alineat de la pagina 6 a sentinței și apoi la pagina 7, instanța de fond susține „în același timp art. 700 alin.2 C.civ. menționează ca dacă moștenitorul a fost împiedicat, din motive de forță majoră să-și exercite dreptul sau de opțiune, instanța judecătorească poate repune succesibilul în termenul de prescripție.

Așadar, prevederile legale sunt extrem de restrictive cu privire la motivele de suspendare a cursului prescripției extinctive cazurile fiind de strictă interpretare și aplicare,având în vedere că materia prescripției extinctive este reglementată de norme imperative,de ordine publică. (...).

Pe de altă parte, în plus față de cerința „cauzelor temeinic justificate”, art.19 din Decretul nr. 167/1958 mai prevede, cumulativ, și îndeplinirea condiției ca reclamantele să fi cerut repunerea în termenul de prescripție extinctivă în decurs de o lună de la încetarea cauzelor ce au justificat depășirea termenului de prescripție.

Dimpotrivă în cererea de chemare în judecată reclamantele nu menționează cu nimic cu privire la aceste aspecte în cererea modificatoare și completatoare a reclamantelor(filele 273-275), se arată ca reclamanta P. a luat cunoștință de „situație” la sfârșitul lunii noiembrie,însă a adunat documente până la sfârșitul lunii ianuarie - începutul lunii februarie 2012 când i-a adus la cunoștință reclamantei G. actele găsite.

Cu toate acestea instanța constată că exemplarul de pe certificatul de moștenitor din 2004 a fost legalizat la cererea reclamantelor în luna noiembrie 2011, astfel încât acesta este momentul de la care începe să curgă termenul de o lună pentru repunerea în termenul de opțiune succesorală, acest termen fiind expirat demult la data introducerii acțiunii-15.02.2012”.

Tribunalul București ca instanță de apel, poate așadar constata că concluzia primei instanțe,respectiv că potrivit Judecătoriei Sectorului 5 București: „acest termen fiind expirat demult la data introducerii acțiunii-15.02.2012”, ar atrage în mod necesar consecința respingerii ca tardivă a cererii de repunere în termen al reclamantelor, iar nicidecum instanța de fond,să respingă nefondată, având în vedere propriile considerente prin care a constatat expirarea termenului de o lună de zile, să dispună respingerea ca tardivă a cererii de repunere în termen.

Asupra necesității imperioase a formulării unei cereri de repunere termen, și a sancționării lipsei unei asemenea cereri de repunere în termen, atunci când reclamanții moștenitori nu au acceptat moștenirea în termenul 6 luni de la data decesului lui DE CUIUS, s-a pronunțat constant jurisprudența prin admiterea excepției prescrierii dreptului la opțiune succesorală și implicit prin respingerea acțiunii reclamantelor.

La deschiderea unei succesiuni, succesibilul are dreptul de a alege între consolidarea titlului de moștenitor, prin acceptarea succesiunii și desființarea acestui titlu, prin renunțarea la succesiune. Dreptul de opțiune succesorală trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni calculat de la data deschiderii succesiunii, în acest sens fiind dispozițiile art. 700 alin. 1 C.civ.

Data de la care începe să curgă acest termen este aceeași, indiferent dacă succesibilul a cunoscut sau nu decesul autorului sau dacă existau în patrimoniu bunuri cu privire la care dreptul de opțiune succesorală să se exercite.

Legea (art. 700 c.civ. în redactarea inițială și în cea dată prin Decretul 73/1954 și art. 701 c.civ. ) califică termenul de 6 luni ca fiind un termen de prescripție, iar prin efectul prescripției extinctive se stinge dreptul de a accepta moștenirea și, în mod retroactiv, succesibilul devine străin de succesiune.

Cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 700 alin. 1 C.civ. și, implicit, la natura termenului de opțiune succesorală, s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia 138/2000 publicată în M.Of. nr. 484 din 04.10.2000, arătând că acest drept este unul patrimonial, supus prescripției extinctive, prin urmare el este susceptibil de suspendare, întrerupere și repunere în termen.

În orice condiții, atât ale codului civil, cât și ale Decretului 167/1958, partea interesată trebuie să formuleze o cerere de repunere în termen, iar în speță o astfel de cerere nu a fost formulată, caz în care instanța nu poate din oficiu să verifice dacă sunt incidente condițiile cerute de art. 19 din decret. Deși nu exista o investire cu o cerere de repunere în termen, tribunalul a analizat toate cauzele invocate prin motivele de apel și despre care s-a susținut că ar putea justifica repunerea în termen, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale.

Potrivit art. 13 lit. a din Decretul 167/1958, suspendarea termenului de prescripție intervine în caz de forță majoră, ceea ce presupune un eveniment exterior, imprevizibil, inevitabil și invincibil, care creează o imposibilitate absolută de a acționa. Motivele invocate de recurent, și anume faptul că nu a avut o relație cu autorul sau că i s-a ascuns decesul acestuia nu pot constitui cazuri de forță majoră care să ducă la suspendarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală pentru că sunt împrejurări care puteau fi evitate și care nu țineau de evenimente insurmontabile.

Orice altă împiedicare, temeinic motivată și neimputabilă succesibilului, poate justifica formularea unei cereri de repunere în termen, însă aceasta trebuia formulată expres, în scris, în termen de o 1 de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului, așa cum stabilește art. 19 din Decretul 167/1958.

Apelantul aderant consideră că pentru soluționarea acestei excepții nu se impune proba cu martori, ci numai constatarea de către instanță dacă reclamantele nu au făcut în termenul de o lună cerere scrisă de repunere în termen, ori dacă nu au făcut cerere de repunere în termen, în caz că aceasta cerere nu există urmează a se admite Excepțiile și a se respinge acțiunea reclamantelor.

Cel de al doilea motiv de apel constă in omisiunile instanței de fond de a consemna faptul că apelatul A. R. V. a depus în termen întâmpinare, astfel instanța nu arată motivele în fapt și drept pe care și-a întemeiat apărarea față de acțiunea reclamantelor, instanța în mod trunchiat a prezentat doar cererea reconvențională pe care a formulat-o prin care a cerut anularea certificatului de moștenitor legal nr. 95/29.11.1999 autentificat de Biroul Notarial P. S. și instanța a mai prezentat cererea reconvențională privind acordarea de daune morale.

Prima omisiune a instanței de a constata în primul rând existența faptului că a formulat în termen întâmpinare prin care a răspuns în fapt și în drept la capetele de cerere ale reclamantelor, practic sentința apelată este nelegală și netemeinică, deoarece judecătorul a ignorant în totalitate apărările, ceea ce constituie în mod evident o soluționare incompletă, trunchiată a procesului, chiar dacă sentința apelată în mare parte este legală și temeinică, totuși ea este și parțial anulabilă, deoarece pentru judecătorul de fond atât eu cât și mandatarul meu am fost niște persoane quasi-inexistente în acest proces, deoarece pentru judecător nu a contat decât apărările reclamantelor și întâmpinarea depusă tardiv a doamnei P. E..

Prin faptul că instanța în sentința apelată, nici măcar nu a menționat că apelantul-aderant a depus întâmpinare, nu este doar o încălcare a normelor legale interne, dar în primul rând al articolului 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil,respectiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, privind obligativitatea instanțelor de a răspunde cu argumente juridice, la argumentele invocate de părțile litigante ale procesului.

Cea de a două omisiune, a instanței este cea de a judeca inițial excepția neformularii cererii de repunere în termenul de o lună de zile, de către reclamante. În sprijinul considerațiilor de mai sus, a invocat faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra acestei excepții, precum și a jurisprudenței invocate, la punctul III, din Notele de ședință din data de 6.09.2012.

De aceea, prin omisiunile instanței de fond de a se pronunța asupra întâmpinării depuse în termen de subsemnatul, precum și as excepției neformulării în termenul de o lună de zile a cererii de repunere în termen, care trebuia judecată cu prioritate față de excepțiile prescripției dreptului la opțiune succesorală, și a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor consideră că sunt încălcate prevederile art.6 din CEDO.

O altă încălcare al art.6 din CEDO, este încălcarea principiului egalității de arme, respectiv prima instanță l-a tratat într-un mod discriminatoriu, consideră pârâtul, instanța i-a acordat un statut de inferioritate fată de reclamantele cu care era în contradictoriu, deoarece dacă instanța a prezentat în amănunt cererea de chemare în judecată a reclamantelor, fată de faptul că instanța nu a făcut nici o referire la apărările sale din întâmpinare, ci doar la cele două cereri reconvenționale, care a fost disjunsă și a făcut obiectul altor dosare, ceea ce este o încălcare vădită a principiului egalității de arme, dar și a principiului contradictorialității.

La data de 13.05.2013, pârâta A. Erzebelet, a formulat, în temeiul art. 115-118 și ale art. 298 C.proc.civ., întâmpinare prin care a solicitat a se constata nulitatea apelului ca nefiind motivat, și implicit respingerea apelului reclamantelor, și menținerea sentinței atacate a Judecătoriei București sectorului 5 București ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

Apelantele-reclamante P. M.-G. si G. L.-G., au depus la dosar cerere de completare la motivele de apel solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței apelate in sensul respingerii excepțiilor invocate de parați si pe cale de consecința trimiterea cauzei la instanța de fond in vederea continuării judecații.

Apelantele au învederat că motivarea instanței nu se raportează la speța dedusa judecații, ci au fost aplicate texte de lege general valabile, fara sa se dea o interpretare argumentelor expuse de acestea.

Astfel, in ceea ce privește excepția prescripției dreptului de opțiune succesorala a reclamantelor termenul de 6 luni curge de la data la care reclamantele au aflat despre decesul tatălui lor si nu de la data decesului acestuia.

Deși existau moștenitori rezervatari in persoana reclamantelor - autorul paraților A. a dezbătut imediat după deces succesiunea înainte de trecerea termenului de 6 luni de opțiune succesorala, motiv pentru care reclamantele nu le poate fi opusa aceasta excepție, pentru acestea termenul de opțiune succesorala curge de la data la care au aflat ca tatăl a decedat.

In practica judiciara o astfel de situație este apreciata in sensul ca moștenitorii nu trebuie sa solicite repunerea in termenul de opțiune succesorala, pentru ei termenul abia începe să curgă, iar prin cererea de chemare in judecata și-au exprimat opțiunea (sentința civila nr. 2796/09.12.2008 Judecătoria Moinesti).

Acceptarea succesiunii in una din cele doua modalități este o chestiune de fapt care trebuie dovedita, insa in speța de fata nu este cazul a se face o astfel de dovada întrucât data emiterii actului atacat absolvă reclamantele, acestea fiind presupuse a avea vocație succesorala la modul abstract la succesiunea defunctului A. N..

Cauza cererii de chemare în judecată formulată de reclamante este recunoașterea calității lor de moștenitori ai defunctului A. N. și obligarea pârâților la restituirea (atribuirea către reclamante) a bunului succesoral deținut de pârât.

Scopul urmărit de reclamantele care înfățișează calitatea de succesori ai defunctului A. N. este obligarea pârâților la restituirea unui bun succesoral de către cei care se pretind unici moștenitori către adevărații moștenitori.

Cererea este o veritabilă petiție de ereditate, mijloc juridic prin care o persoană care se pretinde adevărat moștenitor cere instanței recunoașterea titlului său de moștenitor și obligarea detentorului bunului ce se cuvine succesiunii la restituirea sa.

Capătul de cerere pe care este grefată cererea de declarare a nulității absolute a certificatului de moștenitor este grefat pe cereri privind constatarea calității de moștenitori a reclamanților, constatarea componenței masei succesorale, predarea bunului succesoral, cereri imprescriptibile extinctiv, ca și petiția de ereditate.

Petiția de ereditate este imprescriptibilă extinctiv, iar cererile care în ansamblul lor compun o „petiție de ereditate” nu pot fi paralizate prin excepția prescripției care nu este incidență în raport de începutul cursului prescripției dreptului de opțiune succesorală în caz de fraudă (ascunderea cu viclenie a decesului, declarații nereale ale celor interesați în denaturarea formalităților succesiunii, etc.) și față de împrejurarea că reclamantele sunt „terți” față de certificatul de moștenitor pentru că nu au participat la procedura succesorală.

Mențiunile certificatului fac dovadă cu privire la calitatea de succesor până la proba contrară pentru că eliberarea certificatului nu se bazează pe acordul reclamantelor.

Sub aceste aspecte (calificarea corectă a cererii în ansamblul său, ignorarea imprescriptibilității petiției de ereditate, momentul începutului cursului prescripției dreptului de acceptare a succesiunii în cazul ascunderii decesului cu rea - credință și prin fraudă în dauna drepturilor celor îndrituiți legal) sentința este incorectă.

La o simpla analiza instanța poate constata ca parații afirma in întâmpinare si in note scrise ca știau de existenta reclamantelor, dar se apară pentru ignorarea rudelor invocând o așa-zisa adopție.

Realitatea este ca parații nu au dorit sa aibă legături cu familia defunctului si chiar după primirea cererii de chemare in judecata nu au făcut altceva decât sa formuleze o cerere reconvenționala prin care au solicitat obligarea reclamantelor la plata daunelor morale.

Reclamantele au fost lipsite atât in copilărie cat si la maturitate de afecțiunea, educația pe care trebuie sa le ofere un tata, dar si rudele acestuia. Au fost excluse din familie fără un motiv întemeiat, doar pentru faptul ca părinții s-au despărțit, dar cu toate acestea - deși nu le-a oferit un sprijin afectiv - defunctul lor tata nu le-a îndepărtat de la moștenire - in situația in care ar fi dorit acest lucru ar fi lăsat un testament pe care reclamantele l-ar fi respectat reprezentând dorința tatălui lor. In mod eronat instanța constata culpa reclamantelor pentru lipsa relațiilor de familie, când de fapt acestea au fost îndepărtate din copilărie din familia tatălui de către toți membrii familiei.

O ultima critica adusa hotărârii de fond vizează obligarea reclamantelor la plata către parații A. E. si A. R. V. a sumei de 5271,98 lei cu titlu de cheltuieli de judecata. Apelantele au solicitat a se analiza aceste cheltuieli, daca sunt in legătura cu dosarul de fond, învederând ca la fond au fost patru termene de judecata, parații A. au fost reprezentați de mandatar, iar cheltuielile in suma de 5271,98 lei nu se justifica.

Astfel, in temeiul art. 274 cod procedura civila va solicita reducerea acestora sau, după caz, respingerea ca neîntemeiate.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 si urm. C.proc.civ.

Intimata A. E., a depus la dosar cerere invocând, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 4 din Legea nr.47/1992, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.659 din Codul Civil, care prevăd: „succesiunile sunt deferite copiilor și descendenților defunctului, ascendenților și rudelor sale colaterale, în ordinea și după regulile mai jos determinate”, deoarece sunt în contradicție cu dispozițiile: art. 1 alin.3, din Constituție, care prevăd: „România este stat de drept, (...), în care demnitatea omului, (...), dreptatea (...) reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate”.

Art.16 alin. 1 din Constituție, care prevăd: „Cetățenii sunt egali în fa,ța legii și a autorităților publice, fără privilegii șl fără discriminări”.

Intimata a solicitat Curții Constituționale a României să pronunție o decizie interpretativă, prin care să se constate că dispozițiile art.659 din Codul civil sunt constituționale numai în măsura când rudele de grad mai apropiat le înlătură pe rudele de grad mai îndepărtat de la moștenire, numai sub condiția că rudele mai apropiate ca și grad își îndeplinesc riguros obligațiile de îngrijire a propriilor părinți; în măsura în care rudele mai apropiate ca grad nu își îndeplinesc obligațiile de îngrijire a propriilor părinți, să fie înlăturate de ia moștenire de rudele mai îndepărtate dacă acestea preiau atribuțiile de îngrijire ce se revenea copiilor.

Prin încheierea de ședință din 13.06.2013 tribunalul a respins excepția nulității apelului pentru nemotivare, pentru motivele arătate în acea încheiere de ședință. La același termen tribunalul a încuviințat pentru părți probele.

Prin încheierea de ședință din data de 12.09.2013, tribunalul a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 659 C.civ. rap. La art. 1 alin. 3 și art. 10 alin. 1 din Constituția României, a admis excepția tardivității cererii de aderare la apel, a admis excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată a altor persoane cu motivarea cuprinsă în încheierea de ședință de la acea dată.

În cauză s-au administrat probele cu înscrisuri și testimonială.

Prin decizia civilă nr.1322/19.12.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondate apelurile, a obligat apelantele-reclamante la plata către intimatul-pârât A. R. V. a sumei de 505 lei și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimații-pârâți P., ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a precizat, în prealabil, că, având în vedere obiectul cauzei și faptul că pârâtul A. R.-V. a formulat cerere de aderare la apelul formulat și completat de reclamantele P. M.-G. și G. Liliana_Gabriela, va analiza împreună toate cererile de apel, cât și apărările împotriva acestora, formulate prin întâmpinări.

În primul motiv de critică, apelantele – reclamante au susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală deoarece nu se raportează la speța dedusă judecății, ci a aplicat numai texte de lege, general valabile, reținând în mod greșit că termenul de 6 luni pentru exprimarea opțiunii succesorale curge de la data decesului autorului lor, iar nu de la data când reclamantele au aflat despre decesul tatălui lor.

Criticile sunt nefondate și urmează a fi respinse în consecință.

Potrivit art. 651 C.civ. C. succesiunile se deschid ”prin moartea” celui care lasă succesiunea, ceea ce înseamnă că momentul deschiderii succesiunii coincide cu momentul morții celui care lasă moștenirea.

Stabilirea momentului exact al deschiderii succesiunii prezintă o importanță deosebită, întrucât de la acesta se calculează termenul de 6 luni prevăzut de art. 700 C.civ. C. pentru acceptarea sau renunțarea la moștenire.

Potrivit art. 700 C.civ. C.: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.”

Așa fiind, sunt nefondate susținerile apelantelor-pârâte în sensul că instanța de fond a apreciat în mod greșit data de la care începe să curgă termenul de 6 luni înlăuntrul căruia acestea trebuia să își exprime intenția de a accepta succesiunea.

Este nefondată și susținerea în sensul că nu era necesară o cerere de repunere în termenul de acceptare, întrucât acestea sunt presupuse a avea vocație succesorală.

Pe aceste aspecte, tribunalul a apreciat ca fiind pertinente apărările făcute de părțile adverse prin întâmpinări și chiar în cadrul cererii de aderare la apel.

Potrivit art. 700 alin. 2 C.civ. C.: „In cazul cand mostenitorul a fost impiedicat de a se folosi de dreptul sau, din motive de forta majora, instanta judecatoreasca, la cererea mostenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data cand a luat sfarsit impiedicarea.”

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 700 alin. 2 C.civ. C. termenul de 6 luni putea fi prelungit în caz de împiedicare, în sensul în care moștenitorul nu a avut cunoștință de momentul deschiderii succesiunii din motive obiective, străine de persoana moștenitorului, se putea face numai la cererea moștenitorului.

Chiar dacă am achiesa la susținerile apelantelor reclamante în sensul în care simpla menționare a „împiedicării” cu scopul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, respectiv de prelungire a acestui termen, tribunalul constată că nu pot fi reținute ca valorând „împiedicare” în sensul dispozițiilor art. 700 C.civ. împrejurările că pârâții cunoșteau despre existența reclamantelor, însă le-au ignorat invocând o pretinsă adopție, tribunalul apreciind astfel că în mod judicios instanța de fond a îndepărtat ca neîntemeiate aceste susțineri, făcând o analiză laborioasă și pertinentă a întregului material probatoriu administrat în cauză.

Apelantele reclamante nu au negat faptul că nu au avut relații personale cu defunctul lor tată de-a lungul unei perioade foarte mari de timp, însă, astfel cum judicios a apreciat instanța de fond, refuzul de a păstra relații personale nu poate apreciat ca valorând „împiedicare” în sensul dispozițiilor art. 700 alin. 2 C.Civ.

Întrucât termenul de 6 luni este un termen de prescripție, în mod corect instanța de fond a analizat cererea și sub aspectul dispozițiilor art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, verificând dacă aceste împiedicări” pot fi circumscrise motivelor de suspendare (art. 13) respectiv de întrerupere (art. 16) din decret și a apreciat că susținerile reclamantelor nu se înscriu în ipotezele legale prevăzute de textele de lege amintite.

Tribunalul nu poate primi susținerile apelantelor reclamante în sensul de a fi apreciate aceste impedimente și prin raportare la copilăria lipsită de confort material datorită atitudinii tatălui care a manifestat lipsă de interes, întrucât acestea își invocă propria turpitudine deoarece au manifestat aceeași lipsă de interes față de părintele lor, neavând cunoștință despre boala și, ulterior decesul acestuia, astfel de obligații fiind reciproce între părinți și copii lor potrivit art. 86 din C.fam.

Probatoriul administrat în fața instanței de apel nu aduce nici el elemente noi în sprijinul susținerilor apelantelor-reclamante.

Astfel, martorul C. M. E. declară că nu a auzit și nu a cunoscut ca defunctul să aibă copii, deși a fost căsătorit de 2 ori (fila 249), iar martora I. A. declară că a avut grijă de defunct pentru că îl îngrijea nimeni, că la-a întrebat dacă „are pe cineva să aibă grijă de el și a spus că nu are pe nimeni, decât pe fratele de la A., care îl ajuta cu bani” (fila 250).

În același sens este și declarația martorului P. G. M. (fila 251).În ceea ce o privește pe martora M. M., acesta confirmă faptul că defunctul le-a plătit reclamantelor pensie de întreținere până la vârsta de 18 ani, precum și faptul că acestea nu au păstrat legătura cu tatăl lor, fără să poată arăta motivele (fila 252).

Chiar dacă am accepta ipoteza susținută de apelantele reclamante, atât în fața instanței de fond, cât și în fața tribunalului privind interpretarea refuzului fratelui și a rudelor defunctului de a le aduce la cunoștință decesul tatălui, cu posibilitatea apelantelor de a-și manifesta dreptul de opțiune succesorală, împiedicarea a luat sfârșit la data la care apelantele reclamante au aflat despre deces cel mai târziu în luna noiembrie 2011, potrivit mențiunii de pe exemplarul de pe certificatul de moștenitor din 2004, care a fost legalizat la cererea reclamantelor, moment corect identificat de către instanța de fond pe baza probatoriului.

De la acest moment începe să curgă termenul de 1 lună prevăzut de art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: „Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție.”

O astfel de cerere nu a fost formulată de către reclamante, deși legea o prevedea ca o condiție obligatorie pentru a opera suspendarea sau întreruperea termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 alin. 1 C.civ.

Așa fiind, chiar dacă instanța de fond ar fi acceptat că formularea cererii, în funcție de petitul acesteia, conduc la concluzia că reclamantele ar fi formulat în mod implicit o astfel de cerere, termenul de repunere în termen fiind împlinit încă din decembrie 2011, cererea de chemare în judecată, 15.02.2012, este formulată peste termenul defipt de legiuitor de o lună de la data când au cunoscut faptul decesului defunctului.

Așadar, în mod temeinic și legal instanța de fond a apreciat că formularea unei cereri de repunere în termenul de acceptare prevăzut de art. 700 alin. 1 C.proc.civ. era obligatorie, dispozițiile prevăzute de art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 fiind imperative, însă, întrucât în jurisprudență au fost exprimate și opinii, invocate și de către reclamante, în sensul în care formularea cererii, prin petit, pot conduce la concluzia că este formulată implicit și o cerere de repunere în termen, instanța de fond a analizat și a respins motivat aceste susțineri și a respins cererea de repunere în termenul de apel.

Distincția între respingerea cererii de repunere în tern ca fiind tardivă, iar nu neîntemeiată, astfel cum a apreciat-o instanța de fond, este lipsită de relevanță juridică, întrucât efectele juridice produse sunt similare, iar considerentele pe baza cărora ar fi fost pronunțată soluția agreată de apelantul A. R. V. sunt aceleași care au fost reținute și de către instanța de fond în soluționarea acestei cereri. De, altfel, chiar apelantul recunoaște că pretinsele „carențe” ale hotărârii „au un caracter secundar” și le „aduceau (n.n. pârâților) un prejudiciu efectiv” fila, 20 verso dosar).

Ca o consecință, tribunalul a respins ca nefondate criticile formulate în cererea de aderare la apel cu privire la nelegalitatea sentinței civile ca urmare a faptului că instanța a dat curs solicitărilor formulate de reclamante și a analizat toate susținerile acestora, făcând astfel aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. 4 și 5 C.proc.civ., precum și din întâmpinări.

Sancțiunea care intervine ca urmare a împlinirii termenului de prescripție extinctivă a unui drept, este aceea a respingerii acțiunii pentru motivul arătat, iar nu ca fiind tardiv formulată, întrucât termenul prevăzut de art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 nu este un termen procedural, astfel cum eronat a apreciat apelantul A. R. V. în criticile exprimate în cererea de aderare la apel.

În doctrină și jurisprudență s-a exprimat opinia, în ceea ce privește definiția termenului de prescripție, în sensul că, prin termen de prescripție extinctivă se înțelege intervalul de timp stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.

De altfel, potrivit art. 103 C.civ. „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.”

Așa fiind, în mod judicios și aplicând corect dispozițiile legale, instanța de fond a respins „excepția prescripției extinctive a dreptului de a introduce cererea de chemare în judecată”, ca fiind neîntemeiată.

Tribunalul nu poate avea în vedere precizările privind acțiunea făcute de către apelantele reclamante, în sensul că au sesizat instanța de fond cu o petiție în ereditate, întrucât o astfel de precizare a acțiunii nu se regăsește între actele aflate la dosarul de fond.

Or, potrivit art. 292 alin. 1 C.civ.: „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.”, iar potrivit art. 294 alin. 1 teze I C.proc.civ.: „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.”

Așa fiind, tribunalul nu a răspuns acestor critici.

În sfârșit, tribunalul a respins ca nefondate și criticile privind întinderea obligației privind plata cheltuielilor de judecată la care au fost obligate apelantele-reclamante de către instanța de fond, întrucât cheltuielile sunt „justificate”, în sensul că la dosar sunt depuse chitanțele și bonurile fiscale care atestă efectuarea cheltuielilor. Mai reține tribunalul că apelantele-reclamante nu au indicat ce cheltuieli nu erau datorate, astfel că tribunalul nu poate cenzura sentința civilă sub acest aspect.

În ceea ce privește apelul declarat de către apelantul-pârât A. R. V., în plus față de cele deja reținute anterior, în analiza criticilor formulate de către apelantele-reclamante, întrucât cele mai multe dintre critici au în fapt caracterul unor apărări și se regăsesc și în întâmpinare, mai reține că în criticile din motivul nr. 2 de apel, apelantul pârât a susținut că instanța de fond nu a consemnat că instanța de fond nu a consemnat că pârâtul a depus la timp întâmpinarea, astfel că nu reține apărările invocate de către pârât prin întâmpinare.

Criticile sunt nefondate, tribunalul apreciind că sentința civilă este laborios motivată, iar instanța de fond a analizat și a răspuns tuturor chestiunilor care au prezentat interes pentru dezlegarea pricinii, fără a fi nevoită să răspundă punctual fiecărei susțineri în parte, indiferent dacă privea cererea principală, ori apărările din întâmpinări, cu atât mai mult cu cât hotărârea le este favorabilă pârâților.

În acest sens, tribunalul a reținut și jurisprudența CEDO. Astfel, în cauza D. c. României (cauza din 2003) Curtea EDO reține că „este adevărat că obligația de a-și motiva hotărârile, pe care art. 6 § 1 o impune instanțelor, nu poate fi înțeleasă ca o obligație de a formula un răspuns detaliat pentru fiecare argument (…)”.În cauza Vlasia G. V. c. România, Curtea EDO a reiterat faptul că obligația instanțelor de a proceda la analiza efectivă a cauzei presupune ca partea lezată să poată să se aștepte la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii respective (par. 39).

Cât despre omisiunile din încheierile de ședință, acestea puteau fi îndreptate pe parcursul soluționării cauzei potrivit art. 281 alin. 1 C.civ. Pe de altă parte, atâta timp cât nici părțile și nici instanța nu au invocat excepția tardivității, rezultă în mod neîndoielnic că ele au fost apreciate ca fiind formulate cu respectarea termenului legal.

Tribunalul a respins ca nefondate și criticile privind încălcarea de către instanța de fond a principiului egalității armelor întrucât a acordat mai mult interes cererii formulate de către reclamante, cărora le-a acordat un spațiu mai mare de analiză decât apărărilor formulate de către pârâți, inducându-le acestora impresia că au fost situați pe o poziție de inferioritate.

Tribunalul a apreciat că, criticile sunt consecința unei greșite interpretări pe care a dat-o apelantul pârât acestui principiu, care, în fapt presupune posibilitatea părților de a administra aceleași probe ca și partea adversă, de a putea formula cereri și apărări ca și partea adversă etc. recunoscut și în codul de procedură român ca fiind principiul egalității părților în proces.

Verificând susținerile apelantului pârât nu a identificat astfel de acte comise de instanța de fond de natură a rupe echilibrul procesual

Sunt nefondate criticile exprimate în apelul în aderare în sensul că instanța de fond nu a analizat toate apărările părților, respectiv nu a soluționat „excepția nedemonstrării calității de moștenitor al reclamanților”, ceea ce a și condus la admiterea excepției lipsei calității procesuale active a acestora, în mod judicios soluționată, întrucât aceasta este o concluzie la care instanța a ajuns în urma cercetării judecătorești și a analizării materialului probatoriu, iar nu o veritabilă excepție, astfel cum pretinde apelantul.

Nefondate sunt și susținerile privind momentul la care instanța de fond a apreciat că se impune soluționarea excepțiilor invocate de părți, acest moment fiind lăsat de legiuitor la lumina și înțelepciunea judecătorului, fapt care rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 129 alin. 4 și 5 C.proc.civ., care au mai fost amintite anterior, cât și cu privire la dreptul instanței de a aprecia asupra probatoriului pertinent, potrivit acelorași dispoziții legale, coroborate cu art. 137 alin. 2 și art. 167 alin. 1 C.proc.civ.

În sfârșit, nefondate sunt și susținerile potrivit cu care sentința civilă este criticabilă sub aspectul legalității și temeiniciei întrucât instanța de fond nu a analizat și, în consecință nici nu și-a întemeiat hotărârea pe baza jurisprudenței naționale ori a CEDO pusă la dispoziție de pârâți.

O astfel de obligație nu îi revenea instanței, întrucât în dreptul procesual civil jurisprudența altor instanțe are numai caracter orientativ, iar nu de precedent judiciar obligatoriu pentru instanțe, ca în alte sisteme de drept, iar jurisprudența CEDO prezintă interes numai în problemele de drept cu privire la care legislația internă se dovedește insuficientă, ori problemele de drept au primit soluții diferite, ipoteză în care, evident, nu ne aflăm.

Față de cele ce preced, văzând și dispozițiile art. 296 C.proc.civ., tribunalul, găsind nefondate ambele apeluri, le-a respins, cu consecința menținerii sentinței civile criticate ca fiind temeinică și legală.

Potrivit dispozițiilor art.274 C.proc.civ. alin.1 C.proc.civ., tribunalul a obligat apelantele la plata sumei de 505 lei către A. R. V., în calitatea sa de pârât, având în vedere că apelul a fost unul de aderare, pentru a conserva dreptul deja câștigat, precum și în limita în care apărările au fost reținute de tribunal și apreciate ca fiind pertinente, văzând și dispozițiile art. 276 C.proc.civ., din totalul solicitat de către acesta (cheltuieli de transport, cazare, alimente pe durata deplasărilor). Tribunalul a avut în vedere că aceste deplasări, prin mandatar, au fost făcute și în interes personal, în susținerea apelului său, astfel că tribunalul a apreciat și în echitate. În ceea ce îi privește pe intimații pârâți P., aceștia deși au solicitat cheltuieli de judecată, nu au depus la dosar chitanțe care să facă dovada cheltuielilor efectuate, astfel că cererea acestora fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs P. E. G. și A. R. V..

Recurenta P. E. G. a criticat sentința sub aspectul dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ., în ceea ce privește cheltuielile de judecată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se arată că greșit a reținut instanța de apel că pârâții P., deși au solicitat cheltuielile de judecată, nu au depus chitanțe care să facă dovada acestora.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost depusă în ședința publică din 12.12.2013, fiind anexate și dovezile necesare, respectiv chitanțele prin care s-a achitat onorariul de avocat pentru asistența juridică prestată în cauză.

Astfel, apreciază că această decizie a fost dată cu aplicarea greșită a dispoz.art.274 alin.2 C.proc.civ. și art.1169 C.civ.

Analizând recursul formulat de această parte, Curtea îl apreciază fondat, având în vedere că recurenta P. E. G. a beneficiat pe parcursul soluționării cauzei în apel de asistență juridică calificată și a solicitat prin cererea formulată la data de 12.12.2013 cheltuielile de judecată efectuate cu contractul de asistență juridică.

În acest sens, la dosarul tribunalului se află chitanța emisă de Banca Volksbank România pentru suma de 3.000 lei achitată în data de 15.05.2013, factura nr.GAA-2013 nr.141/13.05.2013, care dovedește plata sumei de 3.000 lei, precum și factura nr.GAA -2012 nr.329/29.10.2012 și chitanța .-2012 nr.113 din aceeași dată, prin care s-a achitat aceluiași cabinet de avocatură suma de 2.999,56 lei, precum și extrasul de cont din 15.05.2013, prin care se dovedește încasarea sumei de 3.000 lei.

Curtea reține, astfel, că recurenta a făcut dovada efectuării unor cheltuieli de judecată în apel, în cuantum total de 5.999 lei, reprezentând contractul de asistență juridică, iar potrivit art.274 C.proc.civ., este îndreptățită la a i se restitui această sumă de către partea care a căzut în pretenții, deoarece apelurile formulate de reclamante au fost respinse.

Recurentul A. R. V. a criticat decizia, pe de o parte, pentru faptul că cererea de repunere în termen a fost respinsă ca neîntemeiată și nu ca tardivă, astfel cum a solicitat, iar pe de altă parte, sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, cenzurate de către tribunal.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, au fost invocate dispoz.art.304 pct.9 C.proc.civ., arătând că nu a solicitat respingerea ca tardivă a acțiunii reclamantelor, ci respingerea ca tardivă a cererii de repunere în termen.

În cererea de aderare la apel, recurentul nu a adus critici sentinței apelate pe motiv că prima instanță nu ar fi respins ca tardivă acțiunea reclamantelor, ci a criticat faptul că nu a respins ca tardiv formulată cererea de repunere în termen.

Apreciază că tribunalul a încălcat dispoz.art.137 alin.1 C.proc.civ., precum și dispoz.art.19 alin.2 din Decretul nr.167/1958, întrucât dacă cererea de repunere în termen nu a fost formulată în termenul de o lună, judecătorul nu are dreptul de a trece la soluționarea cererii de repunere în termen, la fel cum instanța de recurs nu poate proceda la soluționarea pe fond a recursului, dacă constată că acesta a fost tardiv formulat.

Apreciază că avem în vedere cererea de repunere în termenul de opțiune succesorală a reclamantelor, depusă abia la 6.09.2012, instanța de fond și cea de apel ar fi trebuit să judece mai întâi excepția inexistenței cererii de repunere în termen, excepție invocată în întâmpinarea din 16.03.2012.

Având în vedere că la 15.02.2012, data introducerii acțiunii, reclamantele nu au formulat cererea de repunere în termen, formulată în termen de o lună de zile de la încetarea cauzelor justificative care le-ar fi împiedicat să culeagă moștenirea „la data aceea, nu exista nicio cerere de repunere în termen, motiv pentru care soluția corectă era respingerea acțiunii civile, deoarece dreptul de opțiune succesorală era prescris, neexistând nicio cerere de repunere în termen, formulată în termen de o lună de zile, potrivit art.19 din Decretul nr.167/1958”.

Cererea de repunere în termen a fost formulată ulterior și ar fi trebuit respinsă ca tardivă, iar nu pe fond.

Apreciază că acest motiv de apel, reluat și în recurs, este de o importanță vitală, în ceea ce privește dreptul la apărare și un proces echitabil, deoarece „per absurdum, presupunând că cererea de repunere în termen a reclamantelor ar fi fost admisă ca întemeiată, ar fi condus la admiterea acțiunii reclamantelor, chiar dacă ea ar fi fost tardivă”.

Cel de-al doilea motiv de recurs are în vedere greșita aplicare a dispoz.art.276 C.proc.civ., deoarece acțiunea și apelul reclamantelor au fost în fapt respinse și nu admise în parte.

Din acest punct de vedere, judecătoria nu a încuviințat nicio pretenție, iar tribunalul a respins apelul, menținând soluția primei instanțe.

Se apreciază că instanța nu a respectat interdicția legală de a nu i se micșora cuantumul cheltuielilor de judecată.

În fine, se mai arată că reclamantele apelante nu au dovedit cu probe plata efectivă a cheltuielilor de judecată, ci chiar au solicitat în ședința publică din 12.12.2013, când au avut loc dezbaterile, că vor solicita cheltuieli pe cale separată.

Astfel, lipsește o condiție esențială a admiterii cererii de cheltuieli de judecată, respectiv a dovedirii cu probe a cheltuielilor, practic compensarea cheltuielilor de judecată putând avea loc când ambelor părți li se admite cererea de cheltuieli de judecată, admițându-li-se fiecăreia în parte acțiunea.

Se arată, de asemenea, că nu a efectuat cheltuieli suplimentare cu cererea de aderare la apel, astfel încât i se cuvin integral cheltuielile efectuate cu ocazia apărărilor proprii împotriva apelului reclamantelor.

La dosar s-a depus decizia Curții Constituționale nr.240/29.04.2014, prin care s-a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.659 din Codul civil – 1864, ridicată de reclamanta A. E. în prezenta cauză.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge acest recurs ca nefondat.

În ceea ce privește primul motiv de recurs referitor la modalitatea de soluționare a cererii de repunere în termen, în sensul că în mod greșit a fost respinsă ca nefondată, iar nu ca tardivă, Curtea constată că pârâtul A. R. V. a formulat o cerere de aderare la apelul formulat de reclamante, prin care a criticat sentința instanței de fond sub aspectul greșitei respingeri a cererii de repunere în termen ca nefondată și nu ca tardivă.

Respingerea cererii de repunere în termenul de opțiune succesorală ca neîntemeiată, iar nu ca tardiv formulată nu creează nicio vătămare în plan procesual drepturilor recunoscute recurentului, atât în ceea ce privește existența unui proces echitabil și al dreptului la apărare, în condițiile dispoz.art.105 alin.2 C.proc.civ. și în raport de faptul că a fost admisă excepția prescripției extinctive a dreptului de opțiune succesorală a reclamantelor.

Distincția făcută de către recurent nu produce nicio modificare în plan procesual soluției în ansamblu pronunțată de instanță și vatămă nici un interes nici în plan procesual și nici pe fondul cauzei, în condițiile în care acțiunea reclamantelor a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului de opțiune succesorală și, în consecință, pentru lipsa calității procesuale active a reclamantelor.

Importanța vitală, invocată de către recurent, referitor la dreptul la apărare și la un proces echitabil, este apreciată în mod subiectiv de către recurent, căruia nu i-a fost afectat în nici un fel niciunul din drepturile menționate.

În plus, soluția pronunțată de instanța de fond este corectă prin raportare la analiza efectuată în cauză, cu referire la situația de fapt dedusă judecății și a textelor aplicabile în materia succesiunii.

Ipoteza prezentată de către recurent „per absurdum” este inexistentă în cauză, acțiunea, astfel cum s-a arătat, fiind respinsă pentru lipsa calității procesuale active a reclamantelor, întrucât nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art.700 C.civ., astfel încât acesta nu justifică un interes legitim ocrotit de lege pentru modificarea hotărârii.

Nefondată este și susținerea potrivit căreia, instanța ar fi trebuit să judece mai întâi excepția inexistenței cererii de repunere în termen, această excepție nefiind invocată de către recurent, întrucât la fila 45 din întâmpinarea formulată la 22.03.2012 recurentul a susținut doar o eventualitate ipotetică în care instanța ar „accepta deocamdată o inexistentă cerere de repunere în termen a reclamantelor”.

În cauză, însă, nu s-a invocat vreo excepție care să poată fi categorisită ca atare și necesar a fi soluționată de către instanță.

Inclusiv această excepție, ca și cauza apelului și a prezentului recurs, întemeindu-se pe ipoteze a căror realizare este incertă și chiar exclusă prin soluțiile pronunțate în prima instanță și în apel.

Nici critica referitoare la cheltuielile de judecată nu este fondată.

Potrivit art.274 alin.2 C.proc.civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Art.276 C.proc.civ. arată că, când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

În apel, instanța a fost învestită atât de către reclamante, prin apelul principal, cât și de pârâtul recurent, care a formulat o cerere de aderare la apel.

Întrucât, atât apelul principal, cât și cererea de aderare la apel au fost respinse ca nefondate, tribunalul a făcut corect aplicarea dispozițiilor legale sus menționate și a redus cuantumul cheltuielilor de transport, cazare și alte asemenea, la suma de 505 lei, întrucât apelul cu care a fost învestită de către recurent a fost respins.

Sub acest aspect, este lipsit de relevanță că reclamantele nu au dovedit efectuarea unor cheltuieli în apel, întrucât, astfel cum arată chiar recurentul, acestea nu au solicitat plata cheltuielilor de judecată, iar criticile extinse pe acest aspect sunt lipsite de relevanță.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, parte din cheltuielile efectuate în apel au presupus și susținerea cererii de aderare la apel, iar în condițiile în care acesta a fost respins ca nefondat, instanța de judecată putea aprecia, conform art.276 C.proc.civ.

Curtea va respinge și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul pârât în recurs, având în vedere că recursul acestuia a fost respins ca nefondat, căzând astfel în pretenții.

În temeiul art.312 C.proc.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul pârâtului A. R. V., va admite recursul declarat de pârâta P. E. G., va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obliga apelantele reclamante la plata către intimata P. E. G. a sumei de 5.999 lei, reprezentând cheltuieli de judecată și va menține restul dispozițiilor deciziei.

Se va respinge cererea recurentului pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. R. V., împotriva deciziei civile nr.1322 A din 19.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. M. G., G. L. G. și cu intimații-pârâți A. E. și P. E..

Admite recursul declarat de recurenta pârâtă P. E. G., împotriva deciziei civile nr. 1322 A din 19.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. M. G., G. L. G. și cu intimații-pârâți A. E. și P. E..

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obligă apelantele la plata către intimata P. E.G. a sumei de 5.999 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Menține restul dispozițiilor deciziei.

Respinge cererea recurentului pârât privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 20.10.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. A. B. I. B. DOINIȚA M.

GREFIER

L. C.

Red.D.A.B.

Tehnored.B.I

2 ex/3.12.2014

--------------------------------------------

T.B.-Secția a IV-a – E.R.

- A.M.B.

Jud.Sector 5 – R.C.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1563/2014. Curtea de Apel...		Uzucapiune. Decizia nr. 1520/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 46/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 78/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1563/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Uzucapiune. Decizia nr. 1520/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1537/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 1545/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 449/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI