Obligaţie de a face. Decizia nr. 1563/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1563/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-10-2014 în dosarul nr. 1563/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1563
Ședința publică de la 22.10.2014
Curtea constituită din:
Președinte - R. M. G.
Judecător - T. C. B.
Judecător - I. M.
Grefier - I. N. – C.
* * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta-reclamantă C. N., împotriva deciziei civile nr.198A din 21.02.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primar General, Administrația F. Imobiliar și ..
Cauza are ca obiect: obligația de a face.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 15.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 22.10.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 20.09.2012 sub numărul_, reclamanta C. N. a chemat în judecata pârâții M. București prin Primarul General și Administrația F. Imobiliar, solicitând instanței de judecata ca, prin hotărârea ce o va pronunța, sa constate ca apartamentul nr.8 situat în București, ..2, ., sector 3 nu are caracter de locuința sociala, sa dispună obligarea paratelor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru acest apartament.
În motivare, a arătat că în anul 1994 s-a încheiat contractul de închiriere pentru suprafețe locative cu destinația de locuința pentru apartamentul nr.8 situat în București, ..2, ., sector 3. Ulterior aceste contract a fost prelungit, contractul fiind incheiat cu Primăria Municipiului București în calitate de proprietari și . în calitate de administrator la acea data a apartamentului în cauza.
Reclamanta a arătat că reprezentanții Primăriei Municipiului București au atribuit acestui contract caracter de locuință socială, deși nu sunt îndeplinite condițiile Legii 114/1996 pentru a cataloga aceasta locuința ca fiind locuința sociala. În contractul de închiriere exista doar o mențiune olografă că imobilul ar fi locuință socială, fără a se consemna cadrul legal. Imobilul nu face parte din domeniul public al administrației locale. În lipsa unei hotărâri a CGMB prin care să se schimbe destinația unor imobile din locuințe repartizabile în vederea cumpărării în locuințe sociale, locuințele realizate din fondurile de stat și finalizate după . 391/1993, rămân sub incidenta Legii 85/1992 și Decretului Lege 61/1990. Contractul încheiat nu îndeplinește nici condițiile de formă impuse a fi respectate pentru contractele care au ca obiect locuințele sociale, conform Anexei 8 a Hotărârii 1275/07.12.2000. modalitatea de calcul a chiriei este diferită de cea aplicabilă în cazul închirierii de locuințe sociale, nivelul la care s-a calculat chiria prin contractul mai sus amintit fiind același cu cel calculat la locuințele aflate în domeniul privat al statului.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1073-1077 C.civ., Decretul Lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, HG 391/1993, Legea nr. 114/1996, Legea 69/1991, Legea 215/2001, art 16 Constituție.
La data de 04.01.2013, M. București a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere caracterul de locuință socială al imobilului, faptul că statul, în calitate de proprietar, nu poate fi obligat sa vândă un imobil.
În drept, a invocat dispozițiile art. 115-118 Cod prod. civ.
La data de 07.01.2013, reclamanta a depus cerere modificatoare solicitând sa fie chemate în judecată în calitate de pârâtă și ..
La data de 14.02.2013, pârâta .. a formulat întâmpinare invocând pe această cale excepția lipsei calității procesuale pasive motivat de faptul că nu există raporturi contractuale cu reclamanta în baza cărora sa poată fi obligată să perfecteze contractul de vânzare – cumpărare, având doar calitatea de mandatar.
În drept art 115- 118 C..
Prin încheierea din data de 02. 04. 2013, instanța a admis exceptia lipsei calității procesuale pasive a ..
Prin sentința civila nr. 8685/04.06.2013, Judecătoria Sectorului 3 București a respins acțiunea formulată împotriva ., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis actiunea formulată în contradictoriu cu pârâții M. B. și Administrația F. Imobiliar și au fost obligați pârâții să încheie cu reclamanta contract de vanzare-cumparare cu privire la apartamentul nr. 8 situat în B., .. 2, ., ..
Pentru a pronunta aceasta soluție, instanța a reținut că, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, „locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de inchiriere, cu plata integrala sau în rate a pretului, în conditiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi”. Pe de altă parte, art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990 prevede ca „întreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde către populatie locuintele construite din fondurile statului, în conditiile prezentului decret-lege”, iar art. 5 alin. 2 din acelasi act normativ prevede ca „locuintele ocupate de chiriasi se pot vinde numai acestora, pe baza cererilor adresate direct unitatilor specializate în vanzarea locuintelor”.
Conform Deciziei Inaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 5/2008, aceste dispozitii se aplică și contractelor încheiate după . actului normativ.
La data de 03. 06.1994, între M. București, prin . și C. D., în calitate de chiriaș, a fost incheiat contractul de inchiriere nr._, avand ca obiect apartamentul nr.8 situat în București, ..2, ..A, . pe o perioada de 5 ani. La data de 25.06.2008, intre M. București, prin . și C. N. – recalamanta, în calitate de chiriaș, a fost încheiat contractul de inchiriere nr. 4622, avand ca obiect apartamentul nr.8 situat în București, ..2, ..A, . până la data de 31. 03. 2009, contractul fiind ulterior prelungit până la data de 19. 05 . 2014 conform OUG 44/2009 .
Intrucat imobilul în cauză este construit din fondurile statului și în cauză nu s-a facut dovada că acesta face parte din categoria locuințelor sociale rezultă că reclamanta este îndreptățită la cumpararea acestui imobil în conditiile Legii 85/1992,
Conform HG nr. 391/1993 art. 14 din Anexa, „Autoritatile publice locale, în cadrul competentelor conferite de prevederile Legii administratiei publice locale nr. 69/1991, pot aproba ca din locuintele astfel realizate sa retina un numar de locuinte, pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite” .
Conform Legii administrației publice (și Legea nr. 69/1991 și actuala 215/2001), consiliul local este cel care asigură, potrivit competențelor sale și în conditiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind aprobarea construirii locuintelor sociale. De asemenea, administrarea domeniului public și privat al comunei este una dintre atribuțiile consiliului local.
Conform art. 9 din OG 19/1994 privind stimularea investitiilor pentru realizarea unor lucrari publice și constructii de locuinte, autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de prevederile Legii administratiei publice locale nr. 215/2001, pot aproba ca locuintele prevăzute la alin. 1 să se constituie ca fond de locuințe sociale sau de necesitate, pentru rezolvarea unor probleme sociale deosebite, sau ca fond de locuințe pentru tineri, destinate închirierii.
Conform art. 18 din Norma metodologică pentru punerea în aplicare a prevederilor Ordonantei Guvernului nr. 19/1994 - (1) Autoritatile administratiei publice locale, în cadrul competentelor conferite de prevederile Legii administratiei publice locale nr. 215/2001, cu modificarile și completarile ulterioare, pot aproba ca din locuintele nerepartizate și necontractate, la reluarea procesului investitional sau la finalizarea acestora, sa retina un numar de locuinte strict necesar pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite, care vor avea destinatie de locuinte sociale sau de necesitate. Locuinta sociala și locuinta de necesitate sunt definite conform Legii nr. 114/1996, republicata, cu modificarile și completarile ulterioare. (2) Locuintele sociale sau de necesitate prevazute la alin. (1) se constituie domeniu public local al comunelor, orașelor și municipiilor în care sunt amplasate, prin hotarare a consiliului local, în conditiile legii”.
Față de toate aceste texte de lege rezultă că un imobil nu dobandește calitatea de locuință socială decât în baza unei hotarari a autoritatii publice locale, în speță a Consiliului General al Muncipiului B., fară ca părțile prin simpla includere a mentiunii „ locuință socială „ în cuprinsul contractului să suplineasca aceasta cerință imperativă a dispozitiilor legale anterior menționate.
Intrucât instituția abilitată Consiliul General al Municipiului B., nu a adoptat o hotărâre prin care apartamentul nr.8 situat în București, ..2, ..A, . a fost inclus în domeniul public cu destinatia de locuință socială, instanța a retinut că apartamentul cu privire la care reclamantul solicită încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu face parte din categoria locuințelor sociale, astfel încât poate fi vandut chiriașului în conditiile Legii 85/1992.
Prin art. 1 alin. 1 din Legea 85/ 1992 s-a reglementat obligativitarea vanzarii locuintelor construite din fondurile statului corelativ dreptului chiriașului de a solicita cumpărarea acestora, reglementarea instituind astfel o limitare a principiului autonomiei de voință consacrat de art 969 C.civil.
Impotriva acestei sentinte a formulat apel pârâtul M. B., inregistrat pe rolul Tribunalului B., sectia a V-a civila, la data de 13.08.2013, sub acelasi numar.
În motivare, apelantul a arătat că cererea de chemare în judecată este neintemeiată, întrucât locuința respectivă i-a fost atribuită ca și locuință socială, asa cum este menționat și pe contractul de închiriere. Mai mult decat atat, reclamanta cunoștea situația juridică a imobilului la încheierea contractului de închiriere, asa cum reiese din contractul de închiriere, fișa suprafeței locative, procesul-verbal de recepție finală nr. 3/20.03.2002, adresa nr._/02.08.2001 emisa de CGMB-AFI, adrese din care rezultă clar caracterul de “ locuință socială” a imobilului.
Astfel cum rezultă și din adresa Administratiei F. Imobiliar nr. DG 302/23.04.2013, înscris aflat la dosarul cauzei, reiese că acest imobil a fost realizat ca “ locuințe protecție socială”, ca urmare a propunerii în baza unei liste a blocurilor realizate ca protecție socială, întocmită în anul 1993 de Serviciul prognoză, pregatirea investitiilor, relații contractuale, din cadrul Primariei Municipiului B.. Mai mult decât atât, potrivit art. 1 alin.1 din Legea nr. 85/1992 “ aceste imobile construite din fondul locativ de stat pot fi cumpărate, deci nu există obligatia de vânzare de către titularii contractelor de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 din Decretul-Lege nr. 61/1990 intreprinderile pentru vânzarea locuințelor și oficiile specializate pot vinde aceste locuinte, în niciun caz nu sunt obligate a vinde aceste apartamente.
Potrivit art. 14 din HG nr. 160/1999 privind Normele metodologice de aplicare a OG nr. 19/1994 se stipulează că autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de lege, pot aproba ca din locuințele realizate potrivit OG nr. 19/1994 să rezerve un numar de locuințe pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite, care vor avea destinatia de locuință socială. HG nr. 319/1993 definea locuința socială și stabilea regimul acestei locuințe, însă nu reglementa modalitatea prin care se putea stabili destinația acestor locuinte, astfel încât destinația a fost stabilită de comun acord intre părțile contractante. A susține că era nevoie de o hotărâre a CGMB pentru a schimba destinația locuinței în locuința socială, conform Legii nr. 215/2001, înseamnă a admite că această lege retroactivează. Ea nu era în vigoare nici la momentul incheierii contractului, nici la momentul finalizării construcției. La acel moment, nu exista niciun instrument pus la îndemâna administrației publice locale, prin care aceasta să poată stabili destinația de locuință socială a unui imobil.
În drept, au fost invocate disp. art. 282-298 C.civ., Decretul-Lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, Constitutia Romaniei.
Intimata, desi legal citată, nu a depus intampinare, dar a fost reprezentată în instanță solicitand respingerea apelului, ca nefondat.
Instanta a administrat, la solicitarea apelantului, proba cu inscrisuri.
Prin decizia civilă nr.198 A/21.02.2014, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții M. B. și Administrația F. Imobiliar, ca neîntemeiată și a obligat intimata C. N. la plata catre apelant a sumei de 13.3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A reținut tribunalul că întrucât situatia de fapt a fost corect stabilită de prima instanță și nu a fost contestată prin motivele de apel, nu a mai fost reluata în hotărâre.
Cu privire la apartenența apartamentului 8 din blocul V55, situat în București, .. 2, sector 3, la domeniul public al unității administrativ-teritoriale, instanța a reținut că, potrivit art. 136 alin.4 din Constitutia Romaniei, fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică bogățiile de orice natură ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin legea organică. În acelasi sens, disp. art. 3 alin.1 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prevăd că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin.4 din Constitutie, cele stabilite prin anexa care face parte integrantă din lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobandite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Așadar, anumite bunuri fac parte din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale dacă printr-o dispoziție legală se stabilește această apartenență. Aceasta este situația locuințelor sociale cu privire la care art. 39 din Legea nr. 114/1996 stabilește că fac parte din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale.
Referitor la aceste bunuri, declarate prin lege ca făcând parte din domeniul public, este evident că nu mai este necesară o hotărâre a consiliului local de trecere a bunului în domeniul public odată ce imobilelor li s-a stabilit destinația de locuință socială. Altfel spus, prin hotărârea consiliului local urmează să se stabilească numai destinația bunului-de locuință socială-, iar imobilul va face parte din domeniul public al unitatii administrativ-teritoriale în temeiul legii. Or, blocul V55 din ..2, a fost inclus în inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului B., aprobat prin HCGMB nr. 186/08.05.2008, cu destinația de locuință socială.
În conditiile în care apartamentul repartizat intimatei face parte din domeniul public al Municipiului B., acesta nu poate fi înstrăinat, sub sancțiunea nulității absolute ( art. 11 alin. 2 din Legea nr. 213/1998).
Totodată, în opinia tribunalului, contractul de închiriere nr. 4622/25.06.2008 are ca obiect o locuință socială. Astfel, natura juridica a unui contract se stabileste în raport de voința părtilor contractante, iar, sub acest aspect, este evident că voința locatorului a fost aceea de a încheia un contract de închiriere pentru o locuință socială, după cum rezultă din repartiția nr. 6011/791/04.11.1993.Totodata, instanța de apel a apreciat, contrar afirmațiilor intimatei, că și manifestarea sa de voință a vizat încheierea unui contract pentru o locuință socială, ținând cont că încheierea contractului s-a facut în urma unei repartiții date de Consiliul Local al Sectorului 3 B., pentru o locuință socială. Chiar dacă s-ar accepta că una dintre părți s-a aflat în eroare asupra naturii juridice a contractului încheiat, în acest caz s-ar pune problema nulitțăii contractului de închiriere pentru eroarea obstacol ( error în negotium), și nu a calificării acestuia potrivit dorinței intimatei.
De asemenea, apartamentul nr. 8 ocupat de intimată nu poate fi înstrainat în temeiul Legii nr. 85/1992 și al Decretului nr. 61/1990. Astfel, prin decizia nr. 5/21.01.2008, pronunțată de Inalta Curte de Casatie și Justitie, Sectiile Unite, s-a stabilit că dispozitiile Legii nr. 85/1992, privind vânzarea de locuințe și spatii cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice și bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere incheiate dupa . acestui act normativ. În considerentele deciziei s-a arătat, însă, că “ obligatia de a vinde intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele conditii: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la . legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozitiilor art. 7 alin.7 din Legea nr. 85/1992”. Or, apartamentul în litigiu a fost construit după . Legii nr. 85/1992, conform procesului-verbal de recepție preliminară din data de 30.08.1993 și procesului-verbal de recepție finală din data de 25.03.2002, astfel că nu face obiectul acestui act normativ și, pe cale de consecință, nu există în sarcina intimatei o obligatie de a încheia cu apelantul contract de vanzare-cumparare.
Referitor la normele metodologice de aplicare a HG nr. 391/1993, instanța a apreciat că, deși în art. 1 se mentionează că, în privința părții executate și decontate din locuințele și spatiile cu altă destinație, până la data intrării în vigoare a actului normativ, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 85/1992, această trimitere vizează disp. art. 2 și urm. din Legea nr, 85/1992, care reglementează condițiile în care locuințele construite din fondurile statului pot fi vândute, deoarece art. 7 din Legea nr. 85/1992 precizează în mod expres că obligația de vânzare stabilită în sarcina unităților proprietare vizează numai locuințele construite din fondurile unităților economice și bugetare până la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
În temeiul art. 274 C.pr. civ., reținând culpa procesuală a intimatei C. N., instanța a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelant, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta C. N., pe care o consideră nelegală pentru următoarele considerente:
Încadrându-și criticile în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ., recurenta a arătat că instanța de apel, în mod greșit a interpretat actul juridic dedus judecății și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor cuprinse în Legea 85/1992, HG 391/1993, OG 19/1994, art. 969 C.civil.
De asemenea, hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea principiului "puterii de lucru judecat", fapt ce determină o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană.
Arată recurenta că, în ceea ce privește motivarea instanței de fond cu privire la convenția părților, în sensul că încheierea contractului reprezintă voința părților, nu este legală, în condițiile în care a admite o astfel de justificare ar însemna pe de o parte faptul că prin acordul părților se poate determina destinația de locuință socială, iar pe de altă parte că același acord al părților suplinește caracterul imperativ al unor norme juridice, precum și faptul că printr-un acord părțile unui contract pot stabili că un anumit bun aparține domeniului public al administrației locale și nu domeniului privat.
Pornind de la conceptul de locuință socială astfel cum acesta este succint enunțat în anexa nr. 6 din normele metodologice (de aplicare a HG.319/1993 n.n.), se ajunge în mod evident la concluzia ca destinația de locuința sociala nu poate fi rezultatul acordului intre părțile din contractul de închiriere ce are ca obiect respectiva locuința.
Regimul juridic special al locuinței sociale reclamă o consacrare expresă a acestui statut așadar, în lipsa unei hotărâri emise de către CGMB nu se poate recunoaște unei locuințe statutul de locuință socială, prin simplul acord de voință al părților.
Apreciază că nu poate fi reținută nici motivarea privind incidența dispozițiilor art. 136 alin.4 din Constituția României, cu trimitere la disp. Legii 213/1998 și art.39 din Legea 114/1996.
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat ca în contractul de închiriere pe care l-a încheiat în 1995 și ulterior prelungit în 1999 și 2004 nu există nici o referire la faptul ca apartamentul în cauză este o "locuință socială", ci doar există o mențiune olografă pe prima pagina de "locuința socială”" fără a fi consemnat însă cadrul legal în baza căruia s-a făcut aceasta adăugire, necuprinsă în vreo clauza contractuală.
Imobilul în incinta căruia se afla apartamentul menționat s-a construit în anul 1993, întocmindu-se procesul-verbal de recepție preliminară în anul 1993, dată de la care a fost predată spre folosință prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Odată finalizată execuția, operând recepția preliminară, locuința a intrat în categoria locuințelor construite din fondurile statului, iar vânzarea acestora urmează regimul juridic reglementat de Legea 85/1992 și Decretul Lege 61/1990. Ulterior nu a fost adoptat nici un act normativ prin care să se schimbe regimul juridic al acestui imobil, respectiv prin care acesta să fie scos de sub incidența Legii 85/1992 și a HG 391/1993 (care permit vânzarea către chiriași a apartamentelor construite înainte de apariția Legii 114/1996) și inclus sub incidența Legii 114/1996.
Totodată, regimul juridic al locuitei în cauză (finalizata în anul 1993) nu poate fi reglementat de art. 38-50 din Legea 114/1996 privind "locuințele sociale" (dispoziții ce includ locuințele sociale în domeniul public al unităților administrativ teritoriale), întrucât aceste dispoziții normative au apărut ulterior finalizării construcției.
Din acest punct de vedere, arată recurenta, urmează că instanța de recurs să aprecieze incidența și relevanța HCGMB nr. 186/08.05.2008, Hotărâre prin care Consiliul General " își însușește inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public".
Cu privire la înscrisurile depuse de către pârâtă în apel, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
a)Aceste înscrisuri au fost depuse direct la instanța de apel, la solicitarea instanței de judecată, nici Primăria Municipiului București și nici
Administrația F. Imobiliar, nu le-a invocat în apărare;
Astfel, adresa_/26.11.2007 privind inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public și Hotărârea 186/08.05.2008 de „însușire” a acestui inventar nu au fost menționate nici în întâmpinare la fondul cauzei și nici în motivele de-apel;
b) Din chiar adresa depusă la dosarul cauzei, se menționează că prin adresa_/26.11.2007 nu se specifică „actul normativ prin care apartamentele din acest imobil au primit destinația de locuințe sociale";
c) Această hotărâre este lipsită de eficiență juridică, nefiind invocată nici de către „beneficiarii acestei Hotărâri", rezultă din faptul că instanțele de judecată (fond, apel, recurs) în cauze similare referitoare la Blocul V55, au hotărât cu putere de lucru judecat că Blocul V55 nu are caracter de locuințe sociale și că urmează regimul Legii 85/1992.
În acest sens, recurenta face referire și depune hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce se referă strict și exclusiv la apartamentele menționate în lista Anexă comunicată prin Adresa 6717/04.06.2014, respectiv cele 31 apartamente indicate ca aparținând domeniului public al PMB.
Altfel spus, ulterior întocmirii acestui inventar, instanțe de judecata, definitiv și irevocabil au admis cu putere de lucru judecat că locuințele din Blocul V 55 nu au caracter de locuință socială, urmează regimul juridic al Legii 85/1992, obligând intimata-pârâtă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Trebuie avută în vedre, astfel, adresa AFI către Curtea de Apel București din 16.10.2012, prin care se comunica la data respectivă că un număr de 23 de apartamente din totalul de 47 ai Blocului V55, au fost înstrăinate ca urmare a unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Din această lista se poate constata că pentru apartamentele 23, 29, 33, 37, 39,45 și 46, - deși se aflau în inventarul domeniului public -instanțele de judecată au constatat că aceste imobile nu au caracter de locuințe sociale.
Pentru aceste apartamente există următoarele sentințe: R. Ș. ( .. 1993/20.02.2009 definitivă și irevocabilă prin D.C. a C. NR. 1355/ 20.10.2009, G. D. L. ( . irevocabila prin D.C. NR. 965/09.06.2009, D. E. (..C nr. 8203/24.09.2008 și Contract Vanz.-cump 5212/17.12.2008, D. A. ( ..C._/03.12,2007;
De asemenea, pe parcursul ultimilor ani alte instanțe de judecată s-au pronunțat cu privire la alte apartamente menționate în lista Anexa, respectiv: R. NICHI C.( .._/07.12.2010; D. A. S. (.._/14.12.2010, def. și irev. prin DC 1731/16.10.2012 a C. - Secția a III a Civila; D. R. D. (.._/19.10.2010, def. și irev.
prin D.C. 1642/08.10.2012 a C. Secția a III, și Contractul de vânzare-
cumpărare nr. 5260/29.05.2014; R. Z. (. irev. prin D.C.970/02.06.2014 a C. Secția a IV Civila, sentința în curs de legalizare și încheierea Contractului de Vanzare-cumparare; B. L. (.. 8164/23.05.2013, def. irev. prin D.C 677/22.04.2014, sentința în curs de legalizare și încheiere a Contractului de Vanzare-cumparare; E. RICHARD L. ( .. 2344/20.02.2014, sentința nedefinitiva.
Or, prin aceste 10 hotărâri judecătorești (în realitate sunt 17, recurenta neaflându-se în posesia acestora), instanțele de judecată au hotărât definitiv și irevocabil, că locuințele din Blocul V55 nu au caracter de locuință socială, nu fac parte din domeniul public al PMB, astfel încât urmează regimul juridic al Legii 85/1992.
În aceste condiții, câtă vreme în aceste litigii s-a statuat în sensul că apartamentele respective, cu aceeași situație juridică nu sunt locuințe sociale, respectiv că pot fi înstrăinate conform Decretului 61/1990 și Legea 85/1992, constatarea jurisdicțională anterioară, care se bucură de putere de lucru judecat se impune și în prezenta cauză, ea fiind determinantă în aprecierea regimului juridic al imobilului ce face obiect al prezentului litigiu.
În acest sens, al incidenței puterii de lucru judecat, Curtea Europeană cauza Siegle c. România) a statuat ca „în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem. În consecința, în ceea ce privește prezenta cauza, Curtea acceppa argumentul Guvernului potrivit căruia nu a existat nici o identitate a părtilor, nici a obiectului celor doua proceduri interne, contrar cerințelor impuse de art. 1201 din Codul civil în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat în dreptul roman" , Curtea europeană a apreciat însă că „ nu poate ignora faptul că cele doua proceduri se refereau la aceleași circumstanțe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate... „prin urmare, revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive și în absenta oricărui motiv valabil, tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice, fiind astfel încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6.1 din Convenție."
Or, instanța de apel avea la dosarul cauzei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și lista Anexa a apartamentelor din Blocul V55 ce au făcut obiectul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii 85/1992, astfel încât hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea disp. art. 6 din Convenția Europeana.
A menține hotărârea instanței de apel ar însemna nu numai încălcarea principiilor stabilite prin art. 6 din Convenția Europeana și a principiului puterii de lucru judecat, dar ar însemna să se creeze o discriminare între recurenta-reclamanta și ceilalți foști chiriași locatari ai Blocului V55, chiriași, care în urma unor hotărâri judecătorești definitive, în care s-a confirmat ca respectivele apartamente nu pot fi "locuințe sociale", au avut dreptul de a cumpăra locuințele pe care le ocupau.
Astfel, în situații absolut identice, instanțele de judecată au admis constant dreptul chiriașilor de a achiziționa apartamentele deținute în baza contractelor de închiriere, o alta soluție în prezenta pricina constituind implicit o discriminare în sensul art. 16 din Constituție și a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Întrucât una dintre criticile aduse de recurentă hotărârii pronunțate de tribunal în apel vizează încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești irevocabile prin care pârâtul a fost obligat să vândă alte locuințe (încadrate potrivit susținerilor acestuia în categoria de locuințe similare) din același . adresa București, ., nr. 2, sector 3, Curtea va analiza cu prioritate aceste susțineri, apreciind că în raport de concluzia cu privire la aspectul invocat poate fi stabilită utilitatea analizei celorlalte critici.
Astfel, trebuie observat că prin hotărârile irevocabile la care face referire recurenta și care au fost depuse la dosar în calea de atac, pentru exemplificare fiind de menționat decizia civilă nr. 1355/2009 pronunțată în dosarul nr._, decizia civilă nr. 1731/16.10.2012 pronunțată în dosarul nr._/301/2010, ambele pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, decizia civilă nr. 965/09.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, a fost obligat pârâtul M. București prin Primarul General să încheie contracte de vânzare cumpărare în condițiile Legii nr. 85/1995 cu reclamanții din acele cauze, ce ocupau apartamentele în calitate de chiriași.
Soluțiile adoptate prin hotărârile la care s-a făcut referire au avut în vedere, în esență, neîndeplinirea unei cerințe imperative a legii, aceea potrivit cu care stabilirea destinației de locuință socială se realizează printr-un act administrativ al autorității publice locale, adoptat în cadrul competențelor legii administrației publice locale, în condițiile în care simpla mențiune pe contractul de închiriere referitoare la caracterul de locuință socială nu poate avea ca efect schimbarea destinației acesteia.
S-a mai reținut, de asemenea, că hotărârea care să consacre caracterul de locuință socială (deci apartenența la domeniul public) trebuie să fie anterioară cererii de cumpărare, de catre chiriaș, întrucât în caz contrar acesta ar urma să piardă un drept câștigat, în temeiul dispozițiilor Decretului Lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 și prin neîncadrarea într-o situație de excepție, cea prevăzută de Anexa nr. 6 la HG nr. 391/1993.
Mai mult, în cuprinsul primeia dintre deciziile menționate s-a statuat că susținerea recurentului M. București că apartamentul în litigiu îi este aplicabil regimul reglementat de art. 47 și 49 din Legea nr. 114/1996 nu este corectă, dimpotrivă, apartamentele din blocul V55, situat în București, ., nr. 2, sector 3 având regimul prevăzut de Legea nr. 85/1992, pot fi vândute la cererea titularilor contractelor de închiriere, în condițiile Decretului nr. 61/1990.
Reține Curtea că hotărârea judecătorească, produce, ca orice act jurisdicțional, efecte obligatorii pentru părțile care au participat la judecata finalizată prin pronunțarea hotărârii, efecte întemeiate pe principiul relativității, dar și efecte de opozabilitate față de terți.
Altfel spus și având în vedere dispozițiile art. 1200 pct. 4 C.civil, pentru părțile din proces statuările din hotărârile irevocabile au valoarea de prezumții legale cu caracter absolut. Pentru terți, persoane care nu au participat în proces, aceste statuări își produc de asemenea efecte, aceștia neputând ignora hotărârea, aceasta producându-se însă doar sub forma unei prezumții cu caracter relativ, câtă vreme terții nu au participat la dezbaterea finalizată cu pronunțarea hotărârii și deci nu și-au putut face propriile apărări. Ca atare, într-un proces ulterior, terțul are posibilitatea să răstoarne prezumția invocată de parte, prin administrarea de probe care să conducă la o situație diferită de cea reținută prin hotărâre, câtă vreme aceasta are doar caracterul unei prezumții relative.
Raportat la datele speței, trebuie observat că hotărârile irevocabile prin care a fost analizat și tranșat regimul juridic al locuințelor din blocul în care este situat și apartamentul ce face obiectul pretențiilor reclamantei în prezenta cauză și posibilitatea ca acestora să le fie aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/1992, aceleași apărări fiind reluate de pârâtul M. București, au fost pronunțate în contradictoriu cu acesta din urmă în calitate de pârât.
Așadar, față de M. București, caracterul obligatoriu al dezlegărilor din hotărârile irevocabile menționate cât privește caracterul de locuințe sociale al apartamentelor situate în blocul V55 nu poate fi înlăturat, câtă vreme, deși obiectul cererilor de chemare în judecată îl constituie apartamente diferite din acest . este pe deplin aplicabilă tuturor acestora, iar cel puțin una dintre deciziile menționate stabilește că locuințele din întreg blocul intră în sfera de aplicare a Legii nr. 85/1992. Trebuie observat că dovada contrară situației de fapt constatate în judecățile anterioare (cât privește cerința reținută ca nefiind îndeplinită) nu a fost făcută.
În cauză, din toate înscrisurile aflate la dosar și pe baza susținerilor părților rezultă că apartamentul are același regim juridic cu cele ce au făcut obiectul proceselor soluționate prin hotătârile amintite.
Or, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile în ce privește solutionarea unei probleme juridice este necesară doar dovedirea identității între chestiunea solutionată irevocabil și cea dedusă judecății, instanța de judecată fiind tinută să pronunțe aceeasi soluție, în caz contrar s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.
O astfel de concluzie este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, care în cauza Amurăritei contra Romaniei, a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6&1 trebuie interpretat prin prisma preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Conventiei, principiu enuntat in preambulul Conventiei. Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securitătii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca solutiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contrazise. Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligențe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă. CEDO a stabilit, astfel, că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Conventie.
De asemenea, cât privește diferențele de interpretare juridică ale unor situații de fapt similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe rânduri (cauzele D. contra României, P. contra Romaniei, B. contra Romaniei, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei) că principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar si contravine acestui principiu. Chiar dacă divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricarui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale, în masura în care situația de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeași.
În consecință, în raport de cele arătate, Curtea constată că este fondată critica recurentei privind încălcarea puterii de lucru judecat, astfel încât apreciind că soluția pronunțată de tribunal în apel este nelegală sub acest aspect, devine inutilă analizarea celorlalte critici formulate în recurs.
Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 2 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va admite recursul și va modifica în tot decizia recurată în sensul că va respinge ca nefondat apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta – reclamantă C. N., împotriva deciziei civile nr.198 A/21.02.2014, pronunțată de Tribunalul – București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR și ..
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.8685/04.06.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică azi, 22.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. C. B. T. M. I.
GREFIER
N. C. I.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./28.11.2014
TB-S.5 – D.M. Placinta; S.Visoiu
Jud.S.3 - A.T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 78/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1514/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
