Legea 10/2001. Decizia nr. 449/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 449/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-10-2014 în dosarul nr. 449/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 449A
Ședința publică de la 21.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - N. C. I.
*********
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de apelanta-reclamantă S. L. M. împotriva sentinței civile nr. 199 din data de 13.02.2014, a sentinței nr. 628/15.05.2014, precum și a încheierii din 15.05.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primar General și Primăria M. București.
P. are ca obiect - acțiune civilă în temeiul Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanta-reclamantă personal, legitimată cu carte de identitate . nr._ eliberată de S.P.C.L.E.P. Sector 1 la 07.01.2014 și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București, prin Primar General, în baza delegației pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul și stadiul dosarului, precum și împrejurarea că apelanta-reclamantă a depus la data de 20.10.2014, prin serviciul registratură, concluzii scrise, într-un exemplar.
Curtea pune în discuție cererea apelantei-reclamante din cuprinsul cererii de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 199 din data de 13.02.2014, privind calificarea căii de atac.
Apelanta-reclamantă S. L. M. susține că, având în vedere prevederile art. 466 alin.1 din noul Cod procedură civilă și art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care nu interzic în mod expres apelul, în opinia sa, indiferent de motivele care determină o interpretare diametral opusă a legii, trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului-egalitatea în drepturi, precum și principiul egalității în fața instituțiilor publice, consacrat de Constituție și de toate tratatele internaționale la care România este parte. Astfel, indiferent de motivul pentru care s-a ajuns să se considere această cale de atac recurs, solicită a se dispune recalificarea căii de atac ca fiind apel, pentru egalitatea în drepturi cu persoana care a reprezentat-o în dosarul nr._/3/2013 aflat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, potrivit citației depuse la dosar.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București, prin Primar General, susține că se impune recalificarea căii de atac ca fiind apelul, raportat la momentul introducerii acțiunii.
Curtea, în urma deliberării, având în vedere data sesizării instanței, califică calea de atac declarată în cauză ca fiind apel (conform art. 456 noul Cod procedură civilă și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 rap. la art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001) și nu recurs (cum s-a indicat de către prima instanță), dezbaterile urmând a fi reluate în complet legal constituit din primii doi membri ai completului.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
În continuare,
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - N. C. I.
Curtea acordă cuvântul asupra probelor.
Apelanta-reclamantă S. L. M. solicită administrarea probei cu înscrisuri, cele aflate la dosar. Solicită, de asemenea, decăderea intimatului-pârât M. București, prin Primar General, din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții de ordine publică, în temeiul art. 208 Cod procedură civilă.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București, prin Primar General, arată că nu solicită administrarea unor probe în combaterea apelului.
Curtea constată că cererea apelantei-reclamante este lipsită de obiect, câtă vreme intimatul-pârât nu înțelege să propună probe în combaterea apelului.
Apelanta-reclamantă S. L. M. arată că înțelege să își susțină cererea, având în vedere că aceasta are importanță, raportat la dispozițiile art. 425 pct. 2 Cod procedură civilă, care vorbesc despre susținerile părților însoțite de probe. Consideră că această măsură este relevantă, câtă vreme și în fața instanței de fond s-a dispus decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții de ordine publică.
Curtea, în urma deliberării, față de nedepunerea întâmpinării de către intimații-pârâți M. București, prin Primar General, și Primăria M. București, constată că sunt incidente dispozițiile art. 208 alin. 2 Cod procedură civilă.
Apelanta-reclamantă S. L. M. solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul intimaților-pârâți, administrate în fond.
Curtea ia act că nu se solicită administrarea altor probe în afara celor deja administrate în cauză, în primă instanță.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea cererilor de apel.
Apelanta-reclamantă S. L. M. arată că va depune concluzii scrise prin serviciul registratură al instanței.
Cu privire la primul capăt de cerere, solicită a se observa că instanța a încălcat dispozițiile art. 425 noul Cod de procedură civilă, toate argumentele sale și, mai grav, s-a pronunțat în baza unui temei de drept care nu a fost pus în discuția părților, încălcând astfel art. 14 alin. 6 noul Cod de procedură civilă și dreptul său la un proces echitabil, prevăzut de toate tratatele internaționale.
Cu privire la capătul al doilea al cererii, arată că instanța, inițial, a omis să se pronunțe, având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează strict restituirea în natură sau în echivalent a bunurilor preluate abuziv. Ceea ce a făcut instanța, pe calea formulării cererii privind completarea dispozitivului, a fost să adauge la lege, în condițiile în care cu privire la acest capăt de cerere sunt aplicabile dispozițiile Codului civil, art. 998-1000.
Pentru considerentele expuse, având în vedere nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, solicită admiterea cererilor de apel, astfel cum au fost formulate și trimiterea dosarului spre rejudecare în fond.
Cu privire la îndreptarea de eroare materială, susține că tribunalul a admis parțial cererea, cu privire la ceea ce era de fapt evident, restul reprezentând o recunoaștere explicită că nu este eroare.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul intimatului-pârât M. București, prin Primar General, solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea soluției instanței de fond ca fiind temeinică, cu mențiunea că în pagina 2 alineat ultim se face vorbire de precizarea formulată de reclamantă la data de 08.11.2013, precizare care a fost avută în vedere la soluționarea pricinii pe fond.
Apelanta-reclamantă S. L. M. solicită ca pronunțarea soluției să fie efectuată în ședință publică.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29.04.2013 pe rolul Tribunalului București – Secția V-a Civilă sub nr._, reclamanta S. L. M. a chemat în judecată pe pârâții M. BUCURESTI, prin Primar General, și P. GENERAL AL M. BUCURESTI, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța sa dispună: - anularea în totalitate a deciziei Primarului M. București nr. 6240/26.03.2013 și trimiterea notificării către autoritatea competentă în vederea soluționării acesteia; - în subsidiar, anularea deciziei atacate și recunoașterea dreptului dedus judecații cu consecința obligării pârâților la plata despăgubirilor prin echivalent (bunuri de aceeași natură și valoare sau, în subsidiar, echivalent valoric); - obligarea pârâților la plata de daune materiale și morale ca urmare a lipsirii reclamantei și a antecesoarelor sale de folosința bunului, până în momentul plății efective a despăgubirilor. Totodată, reclamanta a estimat valoarea de piață a imobilului la 800.000 euro, iar valoarea daunelor materiale și morale ca urmare a lipsei de folosință, la 100.000 euro.
Prin precizarea formulata la data de 08.11.2013, reclamanta a arătat că obiectul cererii îl constituie: 1. anularea deciziei Primarului M. București nr. 6240/26.03.2013 și obligarea autorității competente la soluționarea notificării sale în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008; 2. în subsidiar, anularea deciziei atacate, recunoașterea dreptului dedus judecății și obligarea pârâților la plata despăgubirilor prin echivalent (bunuri de aceeași natură și valoare sau, în subsidiar, echivalent valoric), estimând valoarea imobilului la 700.000 euro (3.025.680 lei); 3. obligarea pârâților la plata de daune materiale și morale ca urmare lipsirii reclamantei de folosința bunului, în momentul plății efective a despăgubirilor, indicând cuantumul daunelor morale ca fiind de 1.800 euro pe lună, deci până la data respectivei cereri de 112.980 euro (488.344,75 lei), iar cuantumul daunelor morale ca fiind de 1.000.000 euro (4.322.400 lei).
Prin sentința civilă nr. 199/13.02.2014, Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 06.02.2013, reclamanta s-a adresat pârâtului P. M. București, solicitând retrocedarea imobilului situat în București, .. 55, sector 1, în calitatea sa de unic succesor al fostului proprietar, S. G., deposedată abuziv prin Decretul nr. 360/1984.
La această solicitare formulată pe temeiul art. 1 din Legea nr. 247/2005, reclamantei i s-a comunicat prin adresa nr. 6420/26.03.2013 că nu a respectat termenul de formulare a notificării impus de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că a pierdut dreptul a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În consecință, s-a constatat că notificarea reclamantei a fost soluționată în sensul respingerii acestei notificări ca tardiv formulată.
Deși această adresă nu îmbracă forma unei decizii/dispoziții de soluționare a notificării, față de momentul la care s-a formulat această notificare adresată direct unității deținătoare și nu prin executor judecătoresc, s-a constatat că unitatea deținătoare nu a analizat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, apreciind că notificarea este formulată peste termen, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, acest termen fiind prelungit succesiv până la data de 14.02.2002.
Cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 55, sector 1 s-a formulat la data de 06.02.2013, astfel că, fiind depășit termenul impus de art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu mai poate beneficia în temeiul acestei legi de măsuri de reparație.
Deși reclamanta a apreciat că aceste dispoziții contravin dispozițiilor constituționale, nu a invocat pe cale de excepție această neconstituționalitate în cauză sau separat, nu a intervenit o decizie de constatare a neconstituționalității acestor dispoziții.
Prin cererea înregistrată la data de 04.04.2014, reclamanta S. L. M. a solicitat îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentința civilă nr. 199/13.02.2014 sub următoarele aspecte: 1. menționarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția de suprimare a apelului; 2. menționarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază termenul de exercitare a căii de atac (de 15 zile); 3. anul până la care antecesoarea sa a deținut în proprietate imobilul (să se treacă 1984, în loc de 1964); 4. menționarea motivelor de fapt și de drept pentru care a fost înlăturată cererea sa de constatare a erorii de drept în care s-a aflat antecesoarea sa, I. M.; 5. menționarea motivelor de fapt și de drept pentru care a fost înlăturată cererea sa de constatare a imposibilității obiective în care s-a aflat în privința revendicării imobilului mai devreme; 6. menționarea motivelor de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile sale cu privire la prevalența legii organice; 7. menționarea motivelor de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile sale cu privire la prevalența tratatelor internaționale față de care legea internă; 8. susținerile sale privind așa-zisa neconstituționalitate a normelor incidente în speță, precum și menționarea motivelor de fapt și de drept pentru care a fost înlăturată cererea sa de analiză a constituționalității Decretului nr. 360/1984.
Prin încheierea din 15.05.2014, Tribunalul București - Secția V-a Civilă a admis în parte cererea de îndreptare eroare materială, în sensul că în considerentele hotărârii se va citi anul trecerii imobilului în patrimoniul statului ca fiind 1984 și nu 1964, instanța a deliberat asupra cererii de chemare în judecată și nu asupra recursului, iar în dispozitiv, cu privire la calea de atac împotriva sentinței civile nr. 199/13.02.2014, se va trece că se poate formula în termen de 30 de zile de la comunicare și va fi depusă la Tribunalul București.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în considerentele sentinței civile nr. 199/13.02.2014 din eroare s-a consemnat că instanța a deliberat asupra recursului și nu asupra cererii de chemare în judecată, iar anul trecerii imobilului în patrimoniul statului este 1984, astfel cum rezultă din procesul verbal nr. 400/10.05.1985, în care se arată că actul normativ de preluare a fost Decretul nr. 360/1984, și nu anul 1964.
Totodată, calea de atac împotriva sentinței civile nr. 199/13.02.2014 se poate promova într-un termen de 30 de zile de la comunicare, recurs care se va depune la Tribunalul București și nu de 15 zile cum greșit s-a consemnat, față de dispozițiile art. 485 alin. 1 Cod procedură civilă.
Cu privire la celelalte solicitări ale reclamantei, tribunalul a apreciat că pe calea acestora reclamanta tinde la schimbarea soluției date asupra cererii de chemare în judecată, asupra acestor aspecte reclamanta fiind îndreptățită a formula cale de atac.
De asemenea, prin cererea formulată la data de 04.04.2014, reclamanta S. L. M. a solicitat instanței completarea dispozitivului sentinței civile nr. 199/13.02.2014, în sensul soluționării capătului 3 din cererea de chemare în judecată, respectiv cererea de obligare a pârâților la plata daunelor materiale în sumă de 112.980 euro și morale în cuantum de 1.000.000 euro.
Prin sentința civilă nr. 628/15.15.2014, Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins cererea de completare dispozitiv, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 55, sector 1, s-a formulat la data de 06.02.2013, astfel fiind depășit termenul impus de art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanta nemaiputând beneficia în temeiul acestei legi de măsuri de reparație.
Cum nu s-a analizat cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pe fondul său, întrucât a fost formulată peste termenul defipt de lege, nu s-a putut reține nici încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 de către pârâți din perspectiva dorită de reclamantă, astfel că nu s-a putut reține un prejudiciu creat reclamantei prin fapta acestora, cererea de chemare în judecată fiind respinsă în întregul său, deci inclusiv asupra cererii de acordare de despăgubiri materiale și morale.
Tribunalul a constatat că prin sentința civilă nr. 199/13.02.2014 a fost soluționată cererea de chemare în judecată și că nu s-a omis analiza uneia din pretențiile reclamantei.
La data de 04.04.2014 reclamanta a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 199/13.02.2014 și la data de 29.07.2014 a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 628/15.05.2014 și a încheierii din 15.05.2014, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 12.08.2014.
În motivarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 199/13.02.2014, apelanta-reclamantă a arătat că, prin Decretul nr. 360/1984, poziția 69, antecesoarea sa S. G. a fost deposedată în mod abuziv de imobilul situat în .. 55, sector 1, București, constând în teren în suprafață de 237 m.p. și casă cu o suprafață utilă de 56,20 m.p., în schimbul cărora a primit despăgubiri în cuantum de 40.486 lei, echivalentul a 9.393,5 $, în conformitate cu Ordinul nr. 4/_ din 5.08.2003. Acest aspect a fost reținut și de instanța, recunoscându-i calitatea de unic succesor al fostului proprietar S. G..
În data de 9.08.2000 a fost întocmit certificatul de moștenitor nr. 31, prin care I. M. a devenit singurul moștenitor al numitei S. G.. De asemenea, I. M., ca urmare a lipsei de educație, a fost în eroare de drept în privința termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Instanța a omis să menționeze motivele de fapt și de drept pentru care a fost înlăturată cererea sa de constatare a erorii de drept în care s-a aflat antecesoarea sa I. M..
Prin certificatul de legatar nr. 4/26.03.2009 s-a statuat că apelanta-reclamantă este legatarul cu titlu universal al numitei I. M. și, fiind vorba despre fapte petrecute când aceasta avea vârsta de 2 ani, a aflat despre existența imobilului cu 8 zile înainte de a notifica pârâții. Prin urmare, suntem în prezenta unei împrejurări mai presus de voința sa care a împiedicat-o să își exercite dreptul mai devreme. Instanța a omis să menționeze motivele de fapt și de drept pentru care a fost înlăturată cererea sa de constatare a imposibilității obiective în care s-a aflat în privința revendicării imobilului mai devreme, cu atât mai mult cu cât din punct de vedere juridic nu există nicio diferență între momentul în care a devenit moștenitoare și cel în care a formulat notificarea.
Instanța a reținut faptul că, la notificarea pe care am formulat-o în data de 6.02.2013, în locul unei dispoziții motivate a primarului a primit un răspuns al directorului adjunct al departamentului juridic prin care era informată cu privire la așa-zisa tardivitate de formulare a notificării. Mai mult decât atât, instanța a reținut că „deși această adresă nu îmbracă forma unei decizii/dispoziții de soluționare a notificării, fața de momentul la care s-a formulat această notificare adresată direct unității deținătoare și nu prin executor judecătoresc, se constată că unitatea deținătoare nu a analizat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, apreciind că notificarea este formulată peste termen, ceea ce atrage pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, însă în paragraful anterior a reținut că „se constată că notificarea reclamantei a fost soluționată în sensul respingerii acestei notificări ca tardiv formulată”.
În ceea ce privește presupusa necesitate de a notifica pârâții prin intermediul executorului judecătoresc, apelanta-reclamantă a arătat că prin Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 250/2007, la art. 22.1 lit. a s-a stipulat că prevalează principiul realizării dreptului în raport de cel al respectării procedurii. Mai mult decât atât, prin decizia nr. 2262/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că cerința impusă de prevederile art. 22 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranță, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării și transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluționarea acesteia. O astfel de obligație, de înregistrare și transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, nu este însă prevăzută de legiuitor sub sancțiunea nulității absolute.
Ca urmare, depunerea de către o persoană a unei notificări direct la registratura entității învestite cu soluționarea acesteia nu pune în discuție inexistența notificării, ci o obligă să procedeze la soluționarea acesteia, în condițiile impuse de legea de reparație, întrucât dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, sancționează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu și omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc.
Cele două susțineri ale instanței de fond sunt contradictorii. Pe de o parte instanța a considerat că notificarea a fost soluționată în sensul respingerii ca tardivă, iar pe de altă parte instanța a recunoscut că această „soluționare” nu îmbracă forma legală.
Așa cum apelanta-reclamantă a arătat și în cererea de chemare în judecată, dacă ar fi fost invitată să își susțină cererea, așa cum pârâții erau obligați să procedeze, ar fi fost în măsură să înlăture această așa-zisă tardivitate.
Astfel, pe lângă eroarea de drept în care s-a aflat antecesoarea sa și imposibilitatea obiectivă în care s-a aflat apelanta-reclamantă în privința revendicării imobilului, a arătat și faptul că termenul consacrat de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (lege ordinară) este înlăturat de prevederile art. 480-482 cod civil (lege organică). De asemenea, tot în cererea de chemare în judecată a invocat și decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că: „În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Instanța a omis sa motiveze respingerea cererii sale de reparații întemeiate pe dreptul comun și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cererea de chemare în judecată a arătat că această decizie este aplicabilă în speță.
În privința neconcordanțelor dintre această lege și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este suficientă enunțarea fie și a numai câtorva dintre deciziile pronunțate în astfel de spețe: Faimblat împotriva României, Katz împotriva României și, nu în ultimul rând, a hotărârii pilot A. și alții împotriva României.
În al doilea rând, este exclusă încălcarea vreunui drept de proprietate pentru că pârâții nu dețin un asemenea drept. Decretul nr. 360/1984 încălca prevederile art. 36 din Constituția României din 1965, precum și art. 12, potrivit căruia „Terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri”, în condițiile în care despăgubirea primită a fost în valoare de 9.393,5 $. Acest decret încălca, de asemenea, și Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale și Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Totodată, încălca prevederile art. 480 și 481 Cod civil, care era legea organică în materia proprietății. Această situație a fost recunoscută și de legiuitorul român prin prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În privința securității raporturilor juridice, trebuie avut în vedere faptul că apelanta-reclamantă a solicitat despăgubirea prin echivalent (în special bunuri de aceeași natură și, în subsidiar, despăgubire de natură financiară).
Nu în ultimul rând, posibilitatea notificării după data de 14.02.2012 a fost recunoscută și de către Guvern, prin prevederile art. 21.1 lit. b din H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora „prevederea alin. (1) al art. 21 din lege are semnificații juridice multiple, respectiv: ... indisponibilizarea respectivă operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară”.
De asemenea, apelanta-reclamantă nu s-a referit la o presupusă neconstituționalitate raportat la Constituția în vigoare în prezent, astfel încât să se impună necesitatea formulării unei excepții de neconstituționalitate adresate Curții Constituționale, ci s-a referit strict la Constituția în vigoare în 1984, acest aspect putând fi cercetat de către instanța de fond în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Nu în ultimul rând, deși i-a recunoscut dreptul de proprietate, care nu a aparținut niciodată intimaților-pârâți și, mai mult decât atât, a recunoscut că intimații-pârâți nu au respectat legea în sensul pronunțării unei decizii sau dispoziții motivate, cu respectarea prevederilor legale aplicabile, instanța a omis să se pronunțe cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere, care vizează obligarea pârâților la plata daunelor materiale în cuantum de 112.980 euro și morale în cuantum de 1.000.000 euro generate de lipsirea sa de folosința bunului, precum și de suferința cauzată în urma abuzului săvârșit de intimații-pârâți.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportate la art. F alin. 1 din Tratatul de la Maastricht, art. 2 alin. 3 și art. 14 alin. 1 din Convenția internațională cu privire la drepturile civile și politice, art. 7, 8, 10 și 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului rap. la art. 16 alin. 1, 20, 21 și 148 din Constituție, art. 480-482 Cod civil, art. 1 și 16 din Legea nr. 165/2013 și art. 998-1000 Cod civil.
În motivarea apelului său declarat împotriva încheierii din 15.05.2014, apelanta-reclamantă a arătat că instanța nu a demonstrat cu ce anume ar fi solicitările sale de natură să tindă spre schimbarea soluției.
Cu privire la apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 628/15.05.2014, apelanta-reclamantă a arătat că instanța a respins acțiunea pe motiv de tardivitate, fără să facă nicio referire la inexistența dreptului său de proprietate, care, de altfel, nu a fost contestat nici de către intimații-pârâți. Mai mult decât atât, în condițiile în care, potrivit legii, antecesoarea sa nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate, iar așa-zisul termen invocat de instanță se referă exclusiv la retrocedare, și nu la plata daunelor pentru lipsa de folosință, a avut loc o îngrădire a accesului său la justiție, prin respingerea acestui capăt de cerere fără nicio motivare. Cele două sentințe pronunțate de prima instanță nu cuprind motivele de fapt și de drept pe baza cărora a reținut că daunele sunt supuse termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În dovedirea susținerilor sale, apelanta-reclamantă a depus la dosar: extras Ecris privind fișa dosarului nr._ al Tribunalului București - Secția V-a Civilă, transcrierile înregistrărilor ședințelor de judecată din datele de 14.11.2012, 12.12.2013, 13.02.2014 și 15.05.2014 și citația emisă la 17.07.2014 în dosarul nr._/3/2013 al Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 476 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I.1. În ceea ce privește apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 199/13.02.2014, Curtea are în vedere în primul rând faptul că obiectul primului capăt al cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei Primarului General al M. București nr. 6240/26.03.2013 și trimiterea notificării autorității competente în vederea soluționării conform legii.
2. În fapt, Curtea constată că imobilul situat în București, .. 55, sector 1, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 360/1984 de la S. G.. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 31/09.08.2000 eliberat de notar public P. T.-M. - în baza sentinței civile nr. 988/2000 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1997, astfel cum s-a menționat în cuprinsul său -, la data de 21.11.1991 S. G. a decedat, rămânând ca moștenitoare de pe urma acesteia I. M., în calitate de soră. De asemenea, potrivit certificatului de legatar nr. 04/26.03.2009 eliberat de notar public E. A. F., la data de 28.11.2008 a decedat și I. M., rămânând ca moștenitoare de pe urma acesteia apelanta-reclamantă S. L. M..
Este de precizat și faptul că prin sentința civilă nr. 988/17.01.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/1997 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă I. M. împotriva pârâților-reclamanți M. Mihael, S. G., A. A., M. F., Z. Izil și O. I.; s-a dispus anularea testamentului autentificat sub nr._ din 09.09.1991 de notariatul de Stat Local al Sectorului 1 București; s-a constatat că reclamanta-pârâtă este singura moștenitoare a defunctei S. G., decedată la 21.11.1991 și a fost respinsă cererea reconvențională ca nefondată.
Reclamanta s-a adresat unității deținătoare cu o notificare ce a fost înregistrată sub nr._/06.03.2013, așa cum rezultă din adresa nr. 2959/14.02.2013 emisă de Primăria M. București - Direcția Juridic - Serviciul evidență, analiză, soluționare și gestiune notificări Legea nr. 10/2001.
3. Potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (publicată în Monitorul Oficial din 14.02.2001): „ Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”. Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 cu câte trei luni, astfel că s-a împlinit pe data de 14.02.2002, conform regulii de calcul prevăzute din art. 78 din Constituție, în forma inițială.
4. În vederea stabilirii naturii juridice a acestui termen, Curtea pornește de la prevederile art. 21 alin. 5 din același act normativ: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
Din modul de reglementare a procedurii de obținere a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reiese că nu se pune problema supraviețuirii dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative, aceasta din urmă fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligației civile respective poate fi obținută numai pe calea defensivă a excepției, dacă debitorul și-a executat de bunăvoie obligația. Ca atare, deducându-se că nu se stinge numai așa numitul „drept la acțiune în sens material”, ci însuși dreptul subiectiv civil, s-a conchis că natura juridică a sancțiunii prevăzute de art. 21 alin. 5 este aceea de decădere. Un exemplu de termen de decădere este cel de 1 an, stabilit pentru revocarea donației pentru ingratitudine (art. 813 vechiul Cod Civil).
Este de menționat că decăderea - sancțiune de drept material nu trebuie confundată cu decăderea - sancțiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege. Dispozițiile art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă au ca obiect un drept procedural și deci și decăderea privește un drept procedural subsecvent sesizării instanței de judecată.
Potrivit unei jurisprudențe constante și literaturii de specialitate, întrucât numai prescripția extinctivă se bucură de o reglementare privind întreruperea, suspendarea și repunerea în termen, se ajunge la concluzia că termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de întrerupere, de suspendare, neexistând nici posibilitatea repunerii în termen.
5. Cu toate acestea, având în vedere că această regulă nu este prevăzută expres de lege, precum și faptul că beneficiul repunerii în termen este recunoscut cu titlu de principiu - și deci excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare - pentru toate termenele care își au izvorul în lege (pentru introducerea cererii de chemare în judecată, pentru îndeplinirea unui act de procedură, pentru acceptarea moștenirii), Curtea va analiza incidența sa în privința termenului instituit de Legea nr. 10/2001.
Astfel, admițând în lipsa unor elemente de fapt suficiente și că apelanta-reclamantă ar fi respectat termenul de 15 zile de la încetarea cauzei invocate pentru a solicita repunerea în termen, Curtea reține că această instituție juridică este beneficiul acordat de lege titularului dreptului care, din motive temeinice, nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului, astfel că entitatea competentă este în drept să soluționeze, pe fond, cererea, deși a fost introdusă după împlinirea termenului.
Cât privește justificarea reglementării repunerii în termen, trebuie să se țină seama de finalitatea sancțiunilor prevăzute pentru nerespectarea termenelor (penalizarea conduitei culpabile, constând în inactivitate, a titularului dreptului); în acele situații în care inactivitatea s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor sancțiunilor ar deturna aceste sancțiuni de la finalitatea lor, așa încât s-ar penaliza titularul dreptului deși nu i s-ar putea reproșa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termen permite înlăturarea contradicției ce ar apărea între ceea ce legea a prezumat prin instituirea sancțiunilor și ceea ce reprezintă realitatea.
Pe cale de consecință, prin cauze temeinic justificate trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de culpă.
Făcând aplicarea în cauză a acestor considerații teoretice, Curtea constată că ceea ce se pretinde ca având această semnificație este împrejurarea că autoarea apelantei-reclamante I. M., în viață în perioada respectivă, nu a depus notificarea în intervalul de timp prevăzut de lege, respectiv 14.02._02, întrucât din cauza lipsei de educație s-a aflat într-o eroare de drept.
Eroarea (care după natura realității fals reprezentate poate fi de două feluri: de fapt și de drept) este, așa cum rezultă din prevederile art. 953-954 și 961 Cod civil 1864, un viciu de consimțământ care constă în falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic. Prin urmare, domeniul său de aplicare se reduce la încheierea unor acte juridice; or, în cauză este vorba de o situație distinctă, respectiv de formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în această materie, ca și în celelalte (în afara încheierii de acte juridice), își găsește incidență principiul de drept potrivit căruia nu este îngăduită apărarea bazată pe necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem).
De altfel, a admite ca motiv temeinic de neformulare în termen a notificării faptul că proprietarul deposedat în mod abuziv nu cunoscut dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 ar însemna înlăturarea textului de lege în discuție de la aplicare, pentru că orice persoană care nu a respectat termenul impus de acesta ar putea invoca faptul, ce nu poate fi verificat, că nu l-a cunoscut efectiv.
În plus, în cauză, autoarea apelantei-reclamante I. M. a avut reprezentarea drepturilor sale în legătură cu patrimoniul surorii sale, S. G., și nu a stat în pasivitate, inițiind demersuri în instanță pentru anularea testamentului făcut în favoarea unei alte persoane, ceea ce demonstrează existența unei educații care să-i permită apărarea propriilor interese de natură juridică.
Pe cale de consecință, sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 a operat la data de 15.02.2002, astfel că împrejurările ulterioare (faptul că apelanta-reclamantă însăși ar fi fost împiedicată la rândul său de necunoașterea existenței acestui bun în patrimoniul autoarei sale S. G. să formuleze notificarea) nu mai prezintă relevanță.
Fără relevanță este și lipsa de discernământ a autoarei S. G., decedată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 21.11.1991, singura persoană în legătură cu care se verifică existența unui motiv de temeinic pentru neformularea în termen a notificării fiind I. M., cea care avea legitimarea de a se adresa unității deținătoare în intervalul 14.02._02.
6. Sub un alt aspect, Curtea constată că nu există nicio contradicție între considerentele sentinței civile atacate, instanța reținând că notificarea a fost soluționată (în sensul respingerii sale ca tardivă), printr-un act juridic care, deși neintitulat „dispoziție”, constituie un act juridic de natura celor emise în cadrul procedurii de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât unitatea deținătoare și-a exteriorizat, chiar dacă nu în termeni expreși, refuzul de dispune restituirea bunului care face obiectul notificării, de vreme ce a citat textul de lege care dispune că nerespectarea termenului de 1 an prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
De asemenea, nerespectarea formei de emitere a actului, care trebuia să îmbrace aspectul unei dispoziții/decizii, nu produce nicio consecință asupra legalității soluției pronunțate de instanță, care este rezultatul strict al aplicării în cauză a sancțiunii prevăzute de lege pentru nedepunerea în termen a notificării.
7. Constituie o chestiune distinctă netrimiterea notificării prin executorul judecătoresc (competent), la care se face referire în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și în art. 22.1 lit. a din H.G. nr. 250/2007 – situație în care nu se aplică dispozițiile art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 dacă notificarea a fost formulată în termenul legal –, de netrimiterea notificării (prin executorul judecătoresc sau prin depunerea direct la unitatea deținătoare) în termenul legal, în primul caz fiind în discuție forma pe care trebuie să o îmbrace notificarea, iar în cel de-al doilea data limită până la care putea fi formulată.
8. Cât privește dispozițiile art. 21.1 lit. b din H.G. nr. 250/2007: „indisponibilizarea respectivă operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară”, acestea se referă la notificările formulate în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, așa cum rezultă chiar din preambulul textului de lege: „Prevederea alin. (1) al art. 21 din lege are semnificații juridice multiple (…)”.
II.1. Obiectul celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată îl constituie recunoașterea dreptului (de proprietate) dedus judecății și, în consecință, obligarea pârâților la plata despăgubirilor prin echivalent (bunuri de aceeași natură și valoarea sau, în subsidiar, echivalent valoric).
2. Referitor la prima subsolicitare, Curtea are în vedere faptul că, într-adevăr, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauza P. împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.
3. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”.
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit”.
Conform principiilor de drept substanțial de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane și aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință. De asemenea, o soluție de respingere a cererii de restituire în natură este susținută, de data aceasta în unanimitate, și într-o altă situație în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil și a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, și anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la același autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obținut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă și aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
Rațiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, cu excepția unor situații de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.
Această finalitate se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăși determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești.
Ca atare, deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii întemeiate pe dreptul comun trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantei, deoarece aceasta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, simpla neidentificare a titularului actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în persoana reclamantei implică conform celor expuse anterior respingerea cererii de recunoaștere a dreptului de proprietate, titlul vechi de proprietate invocat de aceasta nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual.
Se mai impune precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.
4. Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-ar aflat inițial în patrimoniul autoarei reclamatei S. G. nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „S. de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky împotriva Slovaciei).
În același sens, în cauza Brezny și Brezny împotriva Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanți. În concluzie „Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului”.
Reținând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate pretins al autoarei reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru că în absența unei notificări formulate în termenul legal, ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, apelanta-reclamantă nu beneficiază de acest drept, nu mai prezintă relevanță condițiile în care intimații-pârâți au dobândit imobilul ce a aparținut anterior autoarei apelantei-reclamante, astfel încât Curtea nu va analiza motivele de apel care vizează faptul că prin admiterea acțiunii sale nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate (care ar fi fost dobândit de intimații-pârâți fără titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998) și nici securității raporturilor juridice.
5. În legătură cu faptul că apelanta-reclamanta și autoarele sale nu ar fi acționat din motive independente de voința lor, rămân valabile considerațiile expuse anterior (pct. I.5).
6. Pe de altă parte, cu privire la a doua subsolicitare, Curtea mai reține că asupra admisibilității acțiunilor având ca obiect obținerea contravalorii bunurilor preluate în mod abuziv s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. XXVII din 14 noiembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial din 17.02.2012), obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, stabilind că: „Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.
Chiar dacă decizia în interesul legii nu este direct incidentă în cauză, deoarece acțiunea nu a fost îndreptată împotriva statului român, ci împotriva unității deținătoare, se aplică argumentul de analogie: ubi eadem este ratio, eadem lex esse debet. În ambele cazuri se pune aceeași problemă de drept, și anume posibilitatea de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială. În aceste condiții, instanța trebuie să aibă în vedere și în alte situații de fapt care implică interpretarea acelorași prevederi legale rezolvarea primită de problema de drept în discuție prin hotărârea instanței supreme, a cărei forță juridică nu poate fi ignorată nici cel puțin sub aspectul argumentării.
De aceea, nici critica apelantei-reclamante în sensul că în mod greșit prima instanță nu a obligat pârâții să îi acorde bunuri în compensare sau să îi plătească contravaloarea imobilului nu este corectă.
III.1. Obiectul celui de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale generate de lipsirea sa și a autoarelor sale de folosința bunului.
2. Angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 Cod civil, și anume: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege. Prejudiciul invocat de apelanta-reclamantă constă în lipsirea sa și a autoarelor sale de exercițiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate - care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu sau a consimți ca stăpânirea să fie exercitată în numele și în interesul lui, de către o altă persoană.
În consecința faptului că, potrivit celor reținute anterior (pct. II.3), apelanta-reclamantă, care nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea în termen a unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nu este titulara unui drept de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 55, sector 1, nu există nici o faptă ilicită imputabilă intimaților-pârâți care să constea în atingerile aduse unui asemenea drept aflat în patrimoniul său, implicit nici un prejudiciu care să se localizeze în acel patrimoniu, nici legătură de cauzalitate și nici vinovăție.
IV. Referitor la apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 628/15.05.2014,instanța de apel reține că în mod corect tribunalul a respins cererea de completare a dispozitivului, pentru că, respingând acțiunea în întregul ei, implicit a respins și fiecare din cele trei capete de cerere, iar argumentul esențial al respingerii celui de-al treilea capăt de cerere este dat de neregăsirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul reclamantei, dezvoltat în hotărârea prin care s-a respins cererea de completare prin indicarea prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale ce nu este întrunit din această perspectivă.
V. În legătură cu apelul declarat împotriva încheierii din 15.05.2014, Curtea reține că, potrivit art. 442 alin. 1 Cod procedură civilă, pot fi îndreptate erorile sau omisiunile cu privire la nume, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale, ceea ce înseamnă că procedura prevăzută de acest text de lege nu poate fi folosită pentru remedierea greșelilor de judecată, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Ceea ce caracterizează erorile din prima categorie este caracterul involuntar al acestora, la care se adaugă faptul că nu se referă la aprecieri asupra problemelor de fapt și de drept care se pun într-o anumită cauză, ceea ce constituie prin concept aspecte ce țin de judecarea cererii respective.
Aplicând aceste considerații teoretice la cauza de față, se constată că nemenționarea motivelor de fapt și de drept care au condus la înlăturarea anumitor susțineri ale reclamantei constituie aspecte ce țin de esența judecății, implicând rezolvarea unor chestiuni litigioase cu care judecătorul a fost învestit.
Prin urmare, solicitarea de completare a considerentelor hotărârii judecătorești nu constituie invocarea unor erori susceptibile de a fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 442 alin. 1 Cod procedură civilă.
Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea sentințelor și încheierii atacate și completând motivarea acestora, Curtea urmează ca, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, să respingă apelurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de apelanta-reclamantă S. L. M., CNP_, cu domiciliul în București, . nr. 2, ., ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 199 din data de 13.02.2014, a sentinței civile nr. 628/15.05.2014, precum și a încheierii din 15.05.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. BUCUREȘTI, prin Primar General și PRIMĂRIA M. BUCUREȘTI, ambii cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, ca nefondate.
Ia act că apelanta nu cere cheltuieli de judecată.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. G. I. S.
GREFIER
N. C. I.
Red.C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex. 5/21.11.2014
T.B. Secția a V-a Civilă - F. L.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1545/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1546/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
