Pretenţii. Decizia nr. 35/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 35/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-01-2015 în dosarul nr. 35/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 35
Ședința publică din 20.01.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - N. - C. I.
*********
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror I. E..
Pe rol fiind soluționarea recursului promovat de recurenta-reclamantă A. A. C. împotriva sentinței civile nr. 1013 din 07.05.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Obiectul pricinii - pretenții, despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta-reclamantă, legitimată cu carte de identitate . nr._, asistată de avocat N. R., în baza împuternicirii avocațiale . – FN – din 05.01.2015 emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind reprezentantul intimatului-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că pricina a fost suspendată la data de 26.11.2013, în baza dispozițiilor art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă și că prin cererea depusă la data de 19.11.2014 recurenta-reclamantă A. A. C. a solicitat repunerea cauzei pe rol.
Curtea acordă cuvântul asupra cererii de repunere pe rol formulată de recurenta-reclamantă A. A.-C..
Recurenta-reclamantă, prin avocat, și reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea cererii.
Curtea constată că, în speță, sunt îndeplinite condițiile art. 245 Cod procedură civilă și dispune repunerea pe rol a cauzei, a cărei soluționare fusese suspendată la data de 26.11.2013, pentru lipsa nejustificată a părților.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenta-reclamantă A. A. C., prin avocat, solicită admiterea recursului promovat împotriva sentinței civile nr. 1013/07.05.2013, modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. În susținere, arată, în esență, că în mod nelegal instanța de fond a respins primul capăt de cerere motivând că derivă direct din lege calitatea reclamantei de persoană supusă unei măsuri administrative cu caracter politic. Depune note scrise și, ca practică judiciară, extras din sentința civilă nr. 1827/24.10.2013 pronunțată de Tribunalul București în cauza ce a făcut obiectul cererii formulate de fratele recurentei, instanța constatând caracterul politic al măsurii administrative a dislocării reclamantului.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat. În esență, arată că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, prin raportare la cele două critici invocate, neputând fi admisă cererea reclamantei de constatare a unei măsuri ce nu a fost dovedită prin probele administrate în cauză. Cu privire la acordarea daunelor morale, în mod corect instanța de fond a reținut că nu pot fi acordate, dat fiind că textul din Legea nr. 221/2009 care reglementa acordarea acestor daune a fost declarat neconstituțional.
Având cuvântul în replică, reprezentantul recurentei-reclamante A. A. C. susține că motivele de recurs au fost redactate de partea pe care o reprezintă, fără a avea asistență de specialitate, astfel că solicită ca instanța să analizeze cererea de recurs sub toate aspectele, urmând a avea în vedere și notele scrise depuse azi în ședință publică.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 08.06.2012 pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, reclamanta A. A. C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. ROMĂN, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să constate calitatea sa de persoană (minoră), supusă la măsura administrativă cu caracter politic de dislocare cu stabilire de domiciliu obligatoriu, potrivit Legii nr. 221/2009 (art. 3 lit. e); 2. să dispună obligarea pârâtului să-i plătească suma de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a persecuției politice la care a fost supusă de regimul comunist, potrivit art. 5 alin. 1 lit. a al Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 1013/07.05.2013, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se constate calitatea acesteia de persoană supusă la măsura administrativă cu caracter politic de dislocare cu stabilire de domiciliu obligatoriu, potrivit Legii nr. 221/2009 (art. 3 lit. e).
Potrivit art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: … e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne.
Din actele dosarului rezultă că reclamanta a fost dislocată împreună cu I. I. – tată, I. A. – mamă, I. E. – soră, I. T. I. I. – frate și I. T. M. – soră, din ., prin decizia M.A.I. nr. 239/1952 la data de 3.05.1952 (adresa nr. A/1469/11.11.1993).
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Față de aceste aspecte, Tribunalul a reținut că reclamanta a făcut obiectul unei măsuri administrative prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009, iar calitatea acesteia de persoană supusă unei măsuri administrative cu caracter politic derivă direct din lege, motiv pentru care a respins această cerere.
Pe de altă parte, cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea cu caracter politic la care s-a făcut referire în cuprinsul cererii de chemare în judecată este neîntemeiată, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
În conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Având în vedere că în intervalul de timp prevăzut de Constituția României Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii supreme, tribunalul a constatat că art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul de drept al prezentei acțiuni, și-a încetat efectele juridice.
Împotriva acestei sentințe, la data de 14.08.2013 a declarat recurs reclamanta A. A. C., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 25.09.2013.
În motivarea cererii sale, recurenta-reclamantă a prezentat argumente pentru admiterea cererii sale de acordare a daunelor morale.
Din descrierea faptelor reiese că persecuțiile din motive politice, torturile psihice și fizice la care a fost supusă - aflată ca minora în custodia organelor de represiune ale regimului comunist - fac parte dintre crimele împotriva umanității, crime imprescriptibile.
În drept, în acțiune a invocat art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009. La data depunerii acțiunii acest articol nu mai avea efecte juridice conform deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, dar era în așteptarea modificării legii în Parlament pentru a fi pusă în acord cu Constituția. Nu și-a imaginat că Parlamentul avea să neglijeze și să amâne sine die Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Deși a apelat în favoarea sa la rolul activ al judecătorului, acesta fiind prevăzut printre altele de art. 129 alin. 4 și 5 Cod procedură civilă, acest rol activ a fost negat, instanța invocând doar articole de lege care îi sunt defavorabile, precum Decretul - Lege nr. 118/1990. Se aștepta ca în lipsa legii speciale instanța să aplice alte prevederi legale, cum ar fi art. 1349-1395 Cod civil, art. 998-999 și următoarele cod civil 1864.
Instanța a mai făcut referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, exemplele furnizate nefiind relevante pentru cazul său, respectiv au fost respinse daunele morale doar pentru că era eronată identitatea pârâtului (Ernewein împotriva Germaniei - cetățeni francezi pentru care Germania virase deja fondurile de despăgubire Franței), Kiladze împotriva Georgiei - fuseseră prejudiciați de U.R.S.S.). De fapt, majoritatea hotărârilor sunt grevate de opinii separate ale unor judecători.
În plus, instanța a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru respingerea cererii de restituire a bunurilor confiscate de către stat, o cerere pe care nu a făcut-o în această cauză, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.
Tribunalul a susținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat că statele membre au o largă marjă de apreciere în stabilirea legilor de despăgubire. În cazul României regula stabilită în 2009 prin Legea nr. 221/2009 a fost aplicată discriminatoriu, deoarece persoanele care au depus cereri mai târziu au intrat sub incidența deciziei Curții Constituționale. Aceste acțiuni au întârziat din cauza Consiliul Național pentru Studierea Activelor Securității, unde obținerea dovezilor durează în jur de un an, cum a fost și cazul său. În plus, ne aflam într-un caz de discriminare și pentru că până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale mai multe persoane au primit despăgubiri mari, până la 600.000 euro.
Recurenta-reclamantă a citat și din opinia separată la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
În această situație, recurenta-reclamantă s-a considerat îndreptățită în conformitate cu art. 3041 și art. 129 alin. 4 și 5 Cod procedură civilă 1865 să apeleze la rolul activ pe care trebuie sa-l aibă judecătorul și să invoce: 1. legislația României: - art. 52 alin. 3, art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României; - art. 989-999 Cod civil 1864; - art. 1349-1395 Cod civil; - Legea nr. 27/2012; 2. legislația internațională și europeană: - Rezoluțiile O.N.U. nr. 2391/1968 și 2005; - art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; - art. 8 din Rezoluția nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; - art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - art. 14 din Protocolul 12 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii în totalitate a capetelor de cerere din acțiune și anume să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri morale.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
1. În mod corect prima instanță a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21.10.2010, publicată în Monitorul Oficial la 15.11.2010, anterior sesizării instanței în prezenta cauză, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Asupra efectelor în timp ale deciziilor Curții Constituționale, prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și la art. 6 și 14 din Convenție, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial din 07.11.2011), obligatorie pentru instanța de recurs conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, stabilind că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Este de menționat că, în rezolvarea problemei ridicate de recursul în interesul legii, instanța supremă a tranșat următoarelor aspecte, privite atât din perspectiva dreptului intern, național, cât și din perspectiva dreptului european: A) modalitatea în care se produc efectele deciziilor Curții Constituționale în situația proceselor aflate în curs de desfășurare; B) respectarea procedurii judiciare echitabile în înțelesul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului; C) respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului; D) principiul nediscriminării părților – acest din urmă aspect fiind invocat prin cererea de recurs.
Dacă această soluție a fost adoptată pentru situația proceselor aflate în curs de desfășurare, cu atât mai mult ea se impune în ipotezele în care reclamanții încă nu declanșaseră litigiile la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Este de observat și faptul că prin decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu a reținut încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție combinat cu art. 14 din Convenție, printr-un eventual tratament discriminatoriu al reclamanților în raport de alte persoane aflate în aceeași situație, care au câștigat prin decizii definitive și irevocabile pronunțate înaintea deciziilor din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, și nici a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
2. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea are în vedere că, potrivit art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă: „Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului.”, iar conform art. 129 alin. 4 Cod procedură civilă: „Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare”. Aceasta înseamnă că, prin procesul civil urmărindu-se realizarea unor interese private, este necesar ca părțile să aibă rolul primordial în desfășurarea acestuia, judecătorul neputându-se substitui lor, iar pe de altă parte că este necesar să se asigure un echilibru procesual, oferindu-se posibilitatea judecătorului să influențeze mersul procesului civil.
Prin urmare, rolul activ al judecătorului nu poate constitui temeiul substituirii lui în poziția procesuală a uneia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia, în detrimentul intereselor celeilalte, ci numai al prevenirii, în raport de probele administrate de ambele părți, a unor greșeli în aflarea adevărului; deci, rolul său este subsidiar.
Din contră, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecății) și de mijloacele acordate de lege în acest scop.
Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.
În considerarea acestui principiu, instanța nu poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată, înțeleasă pornind de la prevederile art. 112 pct. 4 Cod procedură civilă ca fiind situația de fapt calificată juridic. Dispozițiile art. 84 Cod procedură civilă se referă numai la posibilitatea și obligația instanței de a da cererii formulate de parte calificarea corectă sub aspectul denumirii, iar nu la posibilitatea de a modifica respectiva cerere.
Prin urmare, prima instanță nu a putut să analizeze situația de fapt decât prin raportare exclusiv la temeiul de drept invocat de către reclamantă, respectiv dispozițiile Legii nr. 221/2009.
3. Sub un alt aspect, Curtea are în vedere faptul că pasajele din hotărârea instanței de fond criticate de recurenta-reclamantă în legătură cu incidența Decretului - Lege nr. 118/1990 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și cu problema restituirii bunurilor confiscate de către stat reprezintă citate din decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 (paragraful 4.3 alin. 4).
Întrucât astfel criticile vizează chiar soluția adoptată prin decizia Curții Constituționale, prin raportare la normele internaționale, instanța de recurs constată că analiza acestora excede competenței sale, față de dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituție.
4. Cât privește invocarea direct în recurs a unor noi temeiuri de drept, care ar recunoaște un drept al reclamantei de a obține despăgubiri pentru măsura administrativă la care a fost suspusă, Curtea are în vedere că potrivit art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă: „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”, iar conform art. 316 din același act normativ: „Dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol”.
Pe cale de consecință, Curtea nu poate analiza cererea cu care reclamanta a învestit instanța și prin prisma acestor prevederi din actele internaționale menționate pentru prima oară prin cererea de recurs.
În concluzie, dreptul reclamantei de a obține acele despăgubiri nu există, pentru că nu există în ordinea juridică internă temeiul legal indicat pentru acordarea lor.
5. Întrucât potrivit art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, Curtea constată că nu este abilitată să analizeze nici criticile formulate verbal la termenul din 20.01.2015 cu privire la respingerea primului capăt de cerere.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. A. C. împotriva sentinței civile nr. 1013 din 07.05.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.01.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. G. S.
GRERIER
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S.
Ex. 2/23.02.2015
T.B. Secția a IV-a Civilă - E. A.
| ← Recuzare. Decizia nr. 68/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 105/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
