Legea 10/2001. Decizia nr. 1171/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1171/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-11-2015 în dosarul nr. 1171/2015
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1171 R
Ședința publică de la 24.11.2015
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – D. L. M.
JUDECĂTOR – D. Z.
GREFIER – S. V.
………………….
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți M. F., M. F. și M. A. M., împotriva sentinței civile nr. 1561/24.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. M. și Schimbărilor Climatice, având ca obiect „Legea nr. 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta reclamantă M. A. M. personal și asistată de avocat S. O., cu împuternicire avocațială la dosar, recurenții reclamanți M. F. și M. F. reprezentați de același avocat și intimatul pârât M. M. și Schimbărilor Climatice prin consilier juridic M. Ț., cu împuternicire la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către intimatul pârât M. M. și Schimbărilor Climatice întâmpinare, în 2 exemplare.
Instanța comunică apărătorului recurenților reclamanți M. F., M. F. și M. A. M. o copie a întâmpinării.
Apărătorul recurenților reclamanți M. F., M. F. și M. A. M. solicită amânarea cauzei pentru a lua la cunoștință de conținutul întâmpinării.
Curtea constată că întâmpinarea formulată de intimatul pârât M. M. și Schimbărilor Climatice nu a fost depusă în termenul procedural de 5 zile anterior termenului de judecată, urmează a fi avută în vedere ca și concluzii scrise, situație în raport de care respinge cererea de amânare formulată de apărătorul recurenților pentru a lua la cunoștință de conținutul acesteia, urmând ca în măsura în care aceștia solicită să depună concluzii și în funcție de aceste susțineri să se amâne pronunțarea.
Apărătorul recurenților reclamanți M. F., M. F. și M. A. M., la solicitarea instanței, precizează că actul de vânzare cumpărare din anul 1932 a fost transcris la Tribunalul I. – Secția notariat sub nr._/07.09.1932 și la Administrația Financiară a Capitalei – Sectorul Albastru, înregistrat sub nr._/07.09.1932.
Reprezentanții părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților reclamanți M. F., M. F. și M. A. M. arată că prima critică se referă la faptul că în declarația de notorietate nu ar exista o identitate între persoana înscrisă în actul de vânzare cumpărare din 07.09.1932, respectiv C. M. M.. Consideră că este greșită interpretarea dată de Tribunal în sensul că în declarație de notorietate, autentificată în data de 12.06.2007 rezultă că cei care au dat-o îl cunosc pe N. C., decedat în anul 1966 sub diferite identități, între care și C. N. M..
O altă critică se referă la faptul că nu se dovedește au avut proprietatea ulterior anului 1932. Să se constate că fac dovada cu un act a cărui legalitate nu poate fi contestată, act care a fost înregistrat la grefa Tribunalului I. Secția Notariat, cât și la Administrația Financiară a Capitalei – Sectorul Albastru, ceea ce dovedește că au dobândit un drept patrimonial, neexistând nici o dovadă că ar fi pierdut în vreun fel.
Ceea ce li se impută este faptul că nu au făcut dovada că pentru această perioadă au fost achitate impozite pentru acest teren. Consideră că achitarea impozitelor nu fac dovada dreptului de proprietate, ci dovedesc posesia. În realitate numitul C. N M. a avut mai multe proprietăți pe care le-a abandonat în regimul comunist. Precizează că terenul în cauză a fost dobândit de către C. N. M. printr-un act dat de către rege, ulterior a fost vândut și după un an de zile l-a recumpărat de la aceeași persoană. Moștenitorii nu cunosc care au fost considerentele pentru care C. N. M. a abandonat acest teren.
Având în vedere că la data efectuării notificării terenul se afla în administrarea Sectorului 4, consideră că aplicabile în cauză ar fi dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Referitor la critica adusă în sensul că acest teren nu ar fi trecut în proprietatea statului printr-o expropriere în anul 1988. Este bine cunoscut că terenul că terenul a trecut în proprietatea statului și că este administrat în prezent de către M. M. și Schimbărilor Climatice. Notificările făcute de autorii recurenților au fost depuse la Primăria Municipiului București, așa cum prevedea Legea nr. 10/2001 la acel moment, ulterior aceasta fiind înaintată la M. M. și Schimbărilor Climatice.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul obligării pârâtului de a emite dispoziție la notificarea formulată.
Cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului pârât M. M. și Schimbărilor Climatice solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca legală și temeinică. Arată că terenul în litigiu a fost înscris la C.A.P. Să se constate că recurenții nu prezintă alte înscrisuri, cu excepția actului de vânzare cumpărare din anul 1932, în susținerea dreptului de proprietate.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de fata, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III –a Civilă, sub nr._ reclamanții M. F., M. F. si M. A.-M. au chemat în judecată pe pârâții MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, M. M. si DEZVOLTĂRII DURABILE in calitate de deținătoare ale imobilelor situate in zona Lacului Văcărești, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța sa fie obligați, ca in temeiul prev. Titlului VII din Legea 247/2005, sa emită o decizie motivata asupra notificării nr._/30.07.2001, făcuta in baza Legii nr. 10/2001 in sensul restituirii in natură a terenului in suprafața de 3.560 mp echivalentul celor 17 prăjini și 41 stânjeni pătrați, situat în . fara număr, Sector 4r in prezent in ghiuveta Lacului Văcărești, asa cum rezulta din raportul de expertiza tehnica efectuat de ing. D. M. D..
Prin sentința civilă nr. 1561/24.11.2014 Tribunalul București Secția a III-a Civilă, a respins ca neîntemeiate, atât cererea de chemare în judecată modificată formulată de către reclamanții M. F., M. F. și M. A.-M., în contradictoriu cu pârâtul M. M. și Schimbărilor Climatice, cât și cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată
Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanța, reclamanții M. F., M. F. si M. A.-M. au solicitat instanței să procedeze la soluționarea pe fond a notificării nr. 1470/30.07.2001 formulate de către M. N. (decedat ulterior la data de 15.08.2002, moștenitorii legali ai acestuia fiind reclamanții, conform certificatului de moștenitor nr. 186/18.12.2002 eliberat de Biroul Notarial ”Expert” București – f. 20) în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în București, fosta V. a Mănăstirii Văcărești, Drumul lui D. P., întrucât deși termenul legal pentru soluționare a expirat, pârâtul nu a procedat la soluționarea acestora.
Au fost avute in vedere disp. art.1, 3, 22 si 25 din Legea nr.10/2001, s-a constatat că a fost formulată în termenul prev. de lege notificare pentru imobilul pentru care se solicită retrocedarea sau măsuri reparatorii si ca, deși notificarea a fost adresată inițial Prefecturii Municipiului București și apoi Primăriei Municipiului București, aceasta din urmă a declinat competența de soluționare în favoarea Ministerului M. și Dezvoltării Durabile prin Dispoziția nr._/18.04.2008. Nu a fost emisă până în prezent o dispoziție prin care notificarea să fie soluționată.
În consecință, în raport de considerentele arătate în cele ce de mai sus, tribunalul a constatat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001 si având in vedere dispozițiile Deciziei XX din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța va analiza pe fond cererea de obligare a pârâtului să emită o dispoziție motivată privind restituirea in natura sau stabilirea de despăgubiri.
Mai departe, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:
Imobilul cu privire la care a fost formulată notificarea a fost individualizat prin raportul de expertiză tehnică judiciară completat întocmit în cauză de către expertul topograf B. M.. Astfel, acest imobil se compune din teren în suprafață de 3560 mp, fiind situat în perimetrul afectat proiectului de investiții Lacul de acumulare Văcărești, respectiv în perimetrul suprafeței delimitate de Splaiul Unirii - Șoseaua V.-Bârzești - Șoseaua Olteniței – Calea Văcărești, fiind situată în intravilanul sectorului 4 al Municipiului București, astfel cum rezultă și din 03.11.2014 a Primăriei Sectorului 4 București – Serviciul cadastru și Fond Funciar.
Conform relațiilor furnizate de Primăria Municipiului București cu privire la situația juridică a terenului întregul terenul din perimetrul obiectivului de investiții ”Acumulare L. Văcărești” constituie proprietate publică, rezultând în urma sistematizării zonei, prin trecerea în proprietatea statului și demolarea unor imobile proprietate particulară ca efect al Decretului de expropriere nr. 143/30.05.1988 privind aprobarea unor măsuri pentru începerea existenței lucrărilor la obiectivul de investiții Lacul Văcărești. Au fost incluse în acest perimetru și o suprafață mai mare de teren agricol aparținând cooperativelor agricole de producție din vecinătate, inclusiv o suprafață reprezentând proprietate cooperatistă și individuală care se expropriază.
Prin HG nr. 481/2002 imobilul ”Acumulare L. Văcărești” a fost trecut în administrarea Administrației Naționale Apele Române, atribuindu-i-se numărul poștal Splaiul Unirii nr. 174, sector 4, București.
Prin HG nr. 1705/29.11.2006, anexa 12 a fost înscris și obiectivul ”Acumulare L. Văcărești” în ”inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului” întocmit de M. mediului și Gospodăririi Apelor.
Cu toate acestea, nu au fost identificate acte normative de trecerea în proprietatea statului a terenului solicitat de reclamanți.
Și reclamanții au susținut că terenul respectiv a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 143/_, care însă nu a fost publicat în Monitorul Oficial, astfel cum impuneau prev. art. 69 din Constituția de la 1965. Prin urmare acest Decret nu a putut produce efecte, iar HG nr. 556/1990 care a prevăzut că imobilele respective ”se consideră trecute în proprietatea statului” nu a putut produce în mod valabil transferul dreptului de proprietate, având în vedere că exproprierea se poate dispune numai prin lege.
Această interpretare în sensul că terenurile din jurul Lacului Văcărești rezultă și din dec. civ. nr. 909/02.03.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, la care se face referi într-o decizie a Curții de Apel București depusă la dosar de către reclamanți.
Având în vedere aceste date, coroborate cu poziția procesuală a pârâtului, tribunalul a apreciat că terenul se găsește în administrarea Ministerului M. și Schimbărilor Climatice, astfel încât, raportat la prev. art. 21 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, acesta are calitatea de unitate deținătoare și îi revine obligația soluționării notificării, având calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Tribunalul a constatat apoi că, în măsura în care autorul reclamanților ar fi fost deposedat de teren baza Decretului nr. 143/30.05.1988, imobilul notificat ar cădea sub incidența Legii nr. 10/2001, având în vedere prev. art. 6 și art. 8 din Lege și că imobilul pentru care s-a formulat notificare reprezentând un imobil preluat în mod abuziv, conform prev. Art. 1 și 2 alin. 1 lit. f din Legea nr. 10/2001, actul de preluare a imobilului în proprietatea statului constituind un act abuziv.
Cât privește calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire/măsuri reparatorii sau moștenitori al unei astfel de persoane în sensul art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că reclamanții trebuie să facă dovada faptului că sunt moștenitori ai persoanei fizice de la care se pretinde că a fost preluat în mod abuziv imobilul, dar și a existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul acestei din urmă persoane la data preluării, inclusiv dovada preluării imobilului de către stat de la această persoană în intervalul de referință al Legii nr. 10/2001.
Reclamanții M. F., M. F. și M. A.-M. sunt moștenitorii legali ai defunctului M. N., decedat la data de 15.08.2002, în calitate de soție supraviețuitoare și copii, conform certificatului de moștenitor nr. 186/18.12.2002 eliberat de Biroul Notarial ”Expert”București.
Conform buletinului de naștere, M. N. a avut drept părinți pe C. M. și M..
Potrivit certificatului de moștenitor nr. S/46/08.05.1967 M. N. l-a moștenit pe tatăl său N. C., decedat la data de 17.12.1966, cu ultimul domiciliu în Calea Văcărești nr. 274.
Conform certificatului de moștenitor nr. 1259/07.09.1994 eliberat de Notariatul de Stat Sector 4 București, moștenitori ai aceluiași N. C., decedat la 17.12.1966 au fost M. N., fiu și N. M., soție supraviețuitoare, iar unic moștenitor al defunctei N. M., decedată la data de 16.03.1983, a rămas M. N., în calitate de fiu.
Prin declarația de notorietate autentificată sub nr. 1290/12.06.2007 de Biroul Notarial ”Expert” București, dată de numiții V. C. și T. D., aceștia au arătat că îl cunosc de peste 20 de ani pe dl. N. C., decedat în 1966, și cunosc faptul că este una și aceeași persoană cu M. N., C. M., M. N. D., C. N. M., C. M. N., M. C., N. M. C..
Chiar din coroborarea buletinului de naștere al numitului M. N. cu certificatul de moștenitor emis de pe urma defunctului N. C., în care tatăl lui M. N. apare ca fiind o dată C. M., iar în celălalt caz N. C., rezultă că N. C. este una și aceeași persoană cu M. C..
Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, tribunalul constată că reclamanții nu au făcut dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului lor – M. N..
Astfel, potrivit ”actului de rescumpărare” nr. 2309/18.09.1890 emis de M. Agriculturii, Industriilor și Comerțului, i-a fost recunoscut lui M. N. dreptul asupra unei suprafețe de 7 prăjini și 16 stânjeni pătrați pe moșia statului Vatra Mănăstirii V..
Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 5 martie 1931 M. N., domiciliat în Calea Văcărești nr. 284 a vândut numitei E. M. D. 2 terenuri lipite în suprafață de 17 prăjini și 41 stânjeni pătrați situate pe Vatra Mănăstirei Văcărești, ., jud. I., reprezentat pe schița anexă, învecinate la răsărit cu Drumul lui D. P., pe care le deținea în baza actului de răscumpărare nr. 2309 și 2310 din 18.09.1890.
Prin actul de vânzare-cumpărare din 07.09.1932 E. M. D. a vândut aceeași suprafața de teren de 17 prăjini și 41 stânjeni pătrați lui C. N. M..
Din actele enumerate tribunalul reține că s-a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de către C. M. la nivelul anului 1932.
Ulterior, nu apare această suprafață de teren sau măcar vreo porțiune de teren nici în certificatele de moștenitor emise de pe urma defunctului manea C., cunoscut și ca M. N.. Terenul nu este menționat nici în certificatele de moștenitor emise de pe urma succesorilor lui M. C./M. N., respectiv ale defuncților N. M. (soție supraviețuitoare) și M. N. (fiu).
Din relațiile furnizate de Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 4 București, rezultă că nu a fost identificat rol fiscal pentru imobilul identificat conform raportului de expertiză, fiind înregistrate cu rol fiscal pe ., fără număr, sector 4 o . alte persoane.
De asemenea, nu s-a făcut dovada faptului că terenul solicitat de către reclamanți ar fi menționat în vreun act de preluare emis de către autoritățile Statului Român pentru a putea fi identificată persoana de la care a fost preluat.
Terenul solicitat de reclamanți nu apare înscris nici în registrele agricole ale . anii 1948-1951 pe numele lui C. M., astfel cum rezultă din adresa emisă de Arhivele Naționale.
Și în Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din 1948 figurează M. C., M. M., M. M. și M. N., fără proprietăți agricole declarate.
Tribunalul a concluzionat din cele de mai sus că reclamanții nu au făcut dovada preluării abuzive a suprafeței de teren solicitate în patrimoniul autorului lor M. N., nu au făcut dovada preluării acestui teren de către stat de la acesta, mai mult, neexistând vreo dovadă măcar a menținerii proprietății de către autorul lui M. N. ulterior anului 1932. Prin Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile depus la dosar era menționat la poziția nr. 4561 ”M. C. 7 apartamente, București, Calea Văcărești 174”. Așadar nu se prevedea nimic la vreo suprafață de teren preluată de stat nici în acest act de preluare.
Referitor la situația juridică a imobilului notificat, tribunalul constată, pe lângă cele anterior reținute, că pentru imobil nu au fost acordate despăgubiri, astfel cum rezultă din relațiile furnizate de autorități și nu au fost soluționate în mod favorabil nici cererile de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de către reclamanți sau autorul lor în baza legilor fondului funciar.
În acest sens se impune a se menționa și faptul că prin sent. civ.116/03.02._ pronunțată în dos. nr._/3/2008 de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea în revendicarea de drept comun a aceleiași suprafețe de teren, formulată de către reclamanți în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și M. M. și Dezvoltării Durabile. În motivare s-a reținut că imobilul cade sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind obligatorie procedura prevăzută de această lege, accesul la justiție fiind deschis.
Prin adresa din 05.02.2014 a Primăriei Sectorului 4 București – Serviciul de Cadastru și Fond Funciar s-a arătat că cererea din 23.11.2005 și dosarul constituit în soluționarea acesteia, pentru retrocedarea terenului, care face obiectul și al prezentei cauze, a fost înaintat Primăriei Municipiului București.
Tribunalul a mai constatat că reclamanții și-a întemeiat acțiunea nu numai pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci a apreciat că în cauză sunt incidente și dispozițiile dreptului comun privind revendicarea, având în vedere prev. art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, dar a invocat și prevederi ale Legii nr. 1/2000 și ale Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 213/1998.
In primul rând că dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 nu mai erau în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind abrogate încă din anul 2001, astfel încât nu pot fi invocate în mod valabil de reclamanți.
În același timp, reclamanții au creat o lex terția combinând dispoziții ale Legii nr. 10/2001 cu dispoziții ale legilor fondului funciar și cu dispozițiile de drept comun ale revendicării, ceea ce nu este admisibil.
Fiecare dintre aceste legi, acțiuni formulate în baza acestora prevede, respectiv este guvernată de un regim juridic distinct, acestea neputând fi amestecate.
Tribunalul a analizat cererea din perspectiva temeiului juridic indicat în principal de reclamanți, acela al dispozițiilor Legii nr. 10/2001. De altfel, și dispozițiile Legii nr. 213/1998 fac trimitere la legea specială care urma să fie adoptată, aceasta fiind Legea nr. 10/2001, astfel încât după apariția Legii 10/2001 urmează a fi aplicabile regulile instituite de aceasta atât pentru imobilele preluate fără titlu, cât și cele preluate cu titlu, valabil sau nevalabil.
Regimul juridic al retrocedării unui imobil nu poate fi guvernat decât de o singură lege, astfel încât, fiind aplicabilă Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost analizat mai sus, acțiunea nu poate fi analizată și din perspectiva prevederilor legilor fondului funciar.
Totodată nu pot fi incidente nici regulile de drept comun al revendicării, astfel cum s-a stabilit deja cu putere de lucru judecat prin sent. civ.116/03.02._ pronunțată în dos. nr._/3/2008 de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, mai sus menționată și cum rezultă și din cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 adoptată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Chiar dacă s-ar putea face abstracție de aceste aspecte, acțiunea în revendicare ar fi fost oricum neîntemeiată față de aspectul mai sus reținut în sensul că reclamanții nu au făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului solicitat.
În concluzie, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți este neîntemeiată, aceștia nefăcând dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului lor sau al lor și a faptului pretins în sensul că imobilul ar fi fost preluat de la autorul lor în perioada 1945-1989, intervalul temporal avut în vedere de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat, in termen legal, prezentul recurs reclamanții M. F., M. F. și M. A. M., dezvoltand urmatoarele critici:
Afirmația de la fila 9 alin.2 din sentința atacata in sensul că reclamanții M. F., M. F. si M. A.-M., nu au făcut dovada ca sunt moștenitorii persoanei fizice de la care se pretinde ca a fost preluat in mod abuziv imobilul, este total greșita . Prin mențiunea "persoana fizica de la care se pretinde ca a fost preluat in mod abuziv imobilul ", credem ca se refera la bunicul lor C. N. M. care a cumpărat terenul prin actul de vânzare cumpărare din data de 07.09.1932, act transcris la Tribunalul I. - secția notariat sub nr._/07.09.1932 si la Administrația Financiara a Capitalei - sectorul albastru sub nr._/07.09.1932, iar ulterior la defunctul lor tata M. N., așa cum rezulta din actele de stare civila si din certificatele de moștenitori depuse la dosarul cauzei.
Reclamanții sunt moștenitorii legali ai defunctului M. N. decedat la data de 15.08.2002, in calitate de soție supraviețuitoare si copii conform certificatului de moștenitor nr. 186/18.12.2002.
Conform certificatului de naștere depus la dosar, defunctul lor tata a avut drept părinți pe C. M. si M..
Potrivit certificatului de moștenitor nr. S/46/08.05.1967, defunctul lor tata la moștenit pe tatăl sau ( bunicul lor) N. C., decedat la data de 17.12.1966, cu ultim domiciliu in calea Văcărești nr.274.
Conform certificatului de moștenitor 1259 moștenitori ai aceluiași N. C. decedat la U.12.1966 au fost tatăl lor M. N. ca fiu si N. M., soție supraviețuitoare, iar unic moștenitor al defunctei N. M., decedata la data de 16.03.1983, a rămas M. N. in calitate de fiu.
Prin declarația de notorietate autentificata sub nr. 1290/12.06.07 de biroul notarial "Expert" data de numiții V. C. si T. D. aceștia au arătat ca ii cunosc pe dl .N. C. decedat in 1966 si cunosc faptul ca este una si aceeași persoana cu M. N., C. M., M. N. D., C. N. M., C. M. N. M. C., N. M. C..
In baza actelor si celor menționate mai sus rezulta fără echivoc ca noi reclamanții suntem moștenitorii defunctului lor tata M. N. cât si a defunctului lor bunic C. N. M. care mai era cunoscut si sub numele precizate in declarația de notorietate.
In ce privește motivul instanței de judecata de respingere a acțiunii, menționat la fila 9 alin.9 in sensul ca: "referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, tribunalul a constatat că reclamanții nu au făcut dovada existentei dreptului de proprietate in patrimonial autorului lor - M. N.. Acest motiv de respingere al acțiunii este total greșit.
Terenul in litigiu se prezuma ca se afla in patrimonial defunctului M. N. atâta vreme cat nu a ieșit din patrimoniul defunctului sau tata printr-un act de voința al acestuia ci in mod abuziv prin intervenția statului comunist in anul 1988. Chiar in situația abandonării unui imobil nu autorizează privarea de proprietate decât in condițiile prevăzute de lege. De asemenea principiul legalității implica existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile. Situația in cauza a permis autorităților comuniste . ocuparea terenului in cauza cu neglijarea regulilor care guvernează exproprierea (așa cum s-a arătat in acțiunea introductiva de instanța.)
Se mai arată că nici nu puteau exista la nivelul anului 1967 si 1983 când au fost emise certificatele de moștenitori de pe urma decesului bunicilor reclamanților si părinți ai tatălui lor decedat - mențiuni sau moșteniri ale unor imobile luate in mod abuziv de statul comunist, unele prin exproprieri colective, altele prin decrete de naționalizare sau considerate abandonate.
Bunicul reclamanților cunoscut si sub numele de C. N. M. a avut înscris dreptul de proprietate dobândit prin actul de vânzare cumpărare pentru terenul in litigiu atât la administrația financiara unde si-a achitat impozitele datorate cat si la grefa Tribunalului I., așa cum s-a arătat anterior.
După venirea comuniștilor la putere bunicul reclamanților si-a abandonat o . bunuri si imobile, lavandu-le in paragina, de frica represaliilor si presiunilor la care a fost supus atât el cat si familia acestuia
înaintea exproprierii prin decretul 143/1988, terenul in litigiu a fost preluat ca livada de cooperativa Agricola Dudesti- C. (așa cum se menționează si in sentința atacata la fila 10 alin.6 si 7 ) . Faptul ca in registrele agricole ale comunei Dudesti - C. cat si in borderoul populației, proprietăților si exploatațiilor agricole aferente anului 1948 nu figurează autorii reclamanților se datorează faptului ca acești a nu s-au dus sa-si declare proprietățile, iar atunci statul comunist le-a preluat considerând ca sunt fără stăpân . Acesta este si raționamentul celor înscrise in sentința de la fila 10 alin. 7 - faptul ca cei înșirați figurează fără proprietăți declarate.
Daca figurează fără proprietăți declarate, aceasta nu înseamnă ca nu le-au avut sau ca statul putea sa-si exercite in mod forțat si abuziv puterea.
Exproprierea comunista prin decretul 143/1988 a fost motivata ca fiind făcuta, privind aprobarea unor masuri pentru începerea existentei lucrărilor la obiectivul de investiții Lacul Văcărești, ocazie cu care a fost expropriate întreaga zona in mod abuziv si nelegal, așa cum de altfel recunoaște si judecătorul fondului la fila 9 penultim aliniat, reținând in acest sens dec.civ.909/02.03.2004 pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție.
Afirmația instanței de judecata, că bunicul reclamanților si ulterior tatăl lor decedat, nu si-au exercitat dreptul de proprietate in timpul regimului comunism nu își nici temei legal atâta timp cat nu rezulta din nici un document ca aceștia si-ar fi pierdut dreptul de proprietate.
Motivul invocat de instanța la fila 11 ultim aliniat in sensul ca nu rezulta preluarea imobilului in perioada 1945-1989 de către stat de la autorii reclamanților este greșit . Recurenții au arătat că o prima preluare a statului comunist a fost cu ocazia colectivizării, iar a doua prin decretul 143/1988.
De asemenea, trebuie ținut cont de concluziile raportului de expertiza efectuat in cauza prin dispoziția instanței, care a identificat terenul in litigiu in zona intrata sub incidența decretului 143/1988.
Soluționând recursul formulat, în raport de criticile dezvoltate, Curtea îl constată nefondat și în baza art. 312 Cod procedură civilă, îl va respinge ca atare.
În ce privește prima critică dezvoltată de recurenți și anume că tribunalul ar fi retinut gresit ca reclamanții nu ar fi făcut dovada calității de moștenitori ai persoanei fizice de la care s-a efectuat preluarea, Curtea constată că recurenții se află în eroare, în realitate tribunalului reținând în mod expres că aceștia au făcut dovada calității de moștenitor de pe urma autorului M. C., ca și dovada identității dintre acesta și persoana numită în anumite înscrisuri N. C..
În acest sens sunt cele dezvoltate de tribunal în pagina 9 a deciziei recurate.
Tribunalul reține cu totul alt aspect, și anume că reclamanții nu au făcut dovada faptului că sunt succesorii persoanei de la care a fost preluat în mod abuziv imobilul din perspectiva faptului că nu au făcut dovada că de la autorul lor a fost preluat imobilul, iar nu din perspectiva faptului că ei înșiși nu ar fi succesorii lui M./N. C..
În consecință, această categorie de critici dezvoltate de recurenți nu sunt relevante în recurs.
Curtea constată că două au fost motivele esențiale pentru care tribunalul a respins cererea reclamanților, respectiv că nu s-a făcut dovada că autorul reclamanților era proprietarul imobilului teren la data preluării de către stat și nici că această preluare s-a făcut în intervalul de referință al Legii nr. 10/2001.
Curtea constată aceste rețineri ca fiind corecte.
Astfel, într-adevăr, așa cum a reținut și tribunalul, s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului M. C. la nivelul anului 1932 prin actul de vânzare-cumpărare datat 07.09.1932, depus la fila 12 dosar fond, act care, așa cum susțin recurenții prin cererea de recurs, a fost transcris la Secția Notariat a fostului Tribunal I..
Este foarte corect și argumentul recurenților în sensul că, odată făcută dovada dreptului de proprietate a unei persoane la un anumit moment dat, se prezumă că această persoană și-a conservat calitatea de proprietar, atâta timp cât nu se face dovada pierderii ulterioare a proprietății prin una din modalitățile de transfer a dreptului de proprietate reglementate legal.
Pe de altă parte, pentru a putea beneficia de acordarea măsurilor reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, persoana îndreptățită trebuie să facă dovada preluării imobilului în intervalul de referință al acestui act normativ, 06.03.1945 – 22.12.1989, și că era proprietar al imobilului la data preluării, iar proba acestor aspecte trebuie făcută după rigorile probatorii instituite de această lege specială.
În cauză, probele administrate sunt în sensul că o suprafață mare de teren, de 209,17 ha, în cadrul căreia s-ar încadra și terenul obiect al prezentei cauze și care reprezintă parte a actualului obiectiv de investiții „Acumulare lac Văcărești”, provine din exproprierea și trecerea în proprietatea statului a unor imobile în baza Decretului de expropriere nr. 143/1988, din care suprafata de 186,35 ha a reprezentat proprietate cooperatistă și individuală, iar suprafața de 22,82 ha era proprietate de stat.
Așadar, în măsura în care ne raportăm la decretul de expropriere din anul 1988 emis în vederea amenajării lacului Văcărești, Curtea constată că acest act de preluare a vizat terenuri aflate în CAP și terenuri proprietate particulară, însă reclamanții sau vreun autor al acestora nu figurează ca proprietar de la care să se fi efectuat preluarea în baza acestui act de expropriere.
Conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, titularul dreptului de proprietate și întinderea acestui drept se prezumă a fi cele din actul de preluare, prezumtie care este relativa, operand până la proba contrară.
Or, în condițiile în care actul de preluare, reprezentat de Decretul de expropriere din anul 1988, nu face mențiune despre reclamanți sau vreun autor al acestora ca persoane de la care să se fi efectuat preluare, ci sunt indicați alți proprietari, prezumția legală operează în sensul că acele persoane nominalizate în actul de preluare erau proprietari, până la proba contrară.
Având de analizat dacă reclamanții au făcut această probă contrară, în sensul că, deși nenominalizați în actul de preluare, totuși, în baza Decretului nr. 143/1988 a fost efectuată preluare de teren și de la autorul lor sau de la ei insisi, Curtea constată, din analiza coroborată a tuturor mijloacelor de probă administrate, că nu se poate reține ca fiind făcută această probă contrară.
Astfel, deși contractul de vânzare-cumpărare din anul 1932 ar veni să sprijine ideea unei probe contrare, Curtea constată că celelalte înscrisuri administrate infirmă această idee, după cum urmează:
Conform relațiilor comunicate de organele fiscale (f. 264 și 269 dosar fond), în evidențele fiscale pentru anii 1958 – 1961 nu figurează înscris cu teren în . f.n., sector 4, autorul reclamanților, ci figurează alte 4 persoane, toate cu mențiunea teren înscris în GAC Unirea.
În borderoul populației întocmit în anul 1948 (f. 350-351 dosar fond), figurează autorul reclamanților și familia acestuia, însă cu mențiunea că nu deține proprietăți declarate.
Curtea are în vedere și certificatele de moștenitor de pe urma autorului M./N. C. emis în anul 1967 (f. 18 dosar fond), care include în masa succesorală de pe urma defunctului două terenuri situate în Calea Văcărești, cu construcții, terenuri deținute de defunct în baza unor acte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1923, 1924, 1925 și 1927, fără să se facă nicio referire și la terenul obiect al prezentei cauze.
Coroborând toate aceste înscrisuri și evidențe, Curtea apreciază că nu se mai poate reține ca actul de vânzare-cumpărare din anul 1932 ar face proba contrara prezumtiei legale instituita de art. 24 din Legea nr. 10/ 2001, în condițiile în care, ulterior acestui act de vânzare-cumpărare, nicio evidență sau înscris nu mai fac dovada conservării acestui drept de proprietate în patrimoniul autorului reclamanților, ci, dimpotrivă, Borderoul populației din anul 1958 și certificatul de moștenitor emis în anul 1967 ar conduce, în mod direct, la ideea că acest teren nu se mai afla în proprietatea lui N./M. C. la momentul 1948 (când a fost emis Borderoul populației) și 1967 (când a fost emis certificatul de moștenitor).
Curtea arată în mod expres următoarele:
Curtea nu reține că s-a făcut dovada pierderii de către M./N. C. a dreptului de proprietate ulterior anului 1932, ci reține cu totul alt aspect, și anume că, în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumția legală decurgând din menționarea în Decretul nr. 143/1988 a altor proprietari expropriați operează în defavoarea reclamanților, în sensul că aceștia nu au fost persoane expropriate în baza acestui decret, iar reclamanții nu au reușit să facă proba certă contrara acestei prezumții, în sensul că, totuși, în baza Decretului nr. 143/1988 le-a fost preluată proprietatea, probele administrate neconducând în mod indubitabil la această concluzie, întrucât actului de vânzare-cumpărare din anul 1932 i se opun evidențele ulterioare, probatoriul reprezentat de actul de vanzare cumparare din anul 1932 si evidentele mentionate fiind asadar insuficient pentru a rasturna prezumtia legala.
Or, în condițiile art. 1169 Cod civil, reclamanții sunt cei care au sarcina unei probe indubitabile în sensul admiterii pretențiilor lor.
În concluzia celor expuse, Curtea constată că în măsura în care se are în considerare Decretul nr. 143/1988 ca act de preluare, cererea reclamanților nu poate fi primită, pentru motivele expuse mai sus.
Pe de altă parte, dacă se are în vedere o altă modalitate de preluare a terenului, modalitate pe care o invocă înșiși reclamanții prin cererea de recurs, susținând că terenul a fost, de fapt, preluat inițial de Cooperativa agricolă Dudești-C. ca livadă, Curtea constată că soluția impusă în cauză este tot în sensul respingerii cererii reclamanților, însă pentru alte argumente, anume în sensul că devin incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul că măsurile de restituire nu pot fi acordate reclamanților în condițiile Legii nr. 10/2001, ci în condițiile Legii nr. 18/1991, mai exact ale art. 8 din Legea nr. 18/1991.
Anume, dacă terenul a fost preluat de către Cooperativa Agricolă de Producție (situație care s-ar corobora cu faptul că ulterior o mare suprafață de teren din zonă figura ca teren al CAP la momentul exproprierii din anul 1988), atunci devin incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 18/1991, potrivit carora masurile reparatorii pentru terenurile aduse in CAP sau carora li s-a preluat in orice mod teren de catre aceste cooperative se acorda in conditiile acelei legi.
Asadar, in aceasta ipoteza reclamanții pot beneficia de măsuri de restituire în condițiile Legii nr. 18/ 1991, art. 8 din Legea nr. 10/2001 excluzând posibilitatea pentru recurenți de a primi aceste măsuri reparatorii în procesul de față.
De altfel, reclamanții au și formulat cerere în temeiul Legii nr. 18/1991, cerere care nu a fost soluționată până în prezent.
În final, Curtea constată că sub aspect teoretic terenul putea fi preluat de către stat de la autorul reclamanților și în perioada 1932 – 1945, anterior instaurarii regimului comunist, caz în care restituirea nu mai putea fi făcută în condițiile Legii nr. 10/2001, de asemenea.
Așadar, în orice variantă de analiză ar fi făcută cauza, Curtea constată că soluția finală ar fi aceeași, anume de respingere a cererii reclamanților, pentru motive diferite, așa cum au fost analizate mai sus.
Curtea repetă faptul că, în condițiile generale ale art. 1169 Cod civil, reclamanții aveau sarcina de a proba elementele esențiale în cauză, aceste elemente esențiale fiind faptul că preluarea terenului s-a făcut de la autorul lor în perioade de referință a Legii nr. 10/2001 și în condițiile de incidență ale acestei legi (deci fără să existe vreuna dintre excepțiile de la aplicare a acestei legi), iar reclamanții nu au reușit să facă proba acestor elemente esențiale, situație în care cererea lor nu poate fi primită.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 Cod procedură civilă, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți M. F., M. F. și M. A. M., împotriva sentinței civile nr. 1561/24.11.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. M. și Schimbărilor Climatice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.11.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. F. G. D. L. M. D. Z.
GREFIER,
S. V.
Red. DFG
Tehnored. DFG/PS 2 ex.
26.11.2015
| ← Anulare act. Decizia nr. 1301/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1159/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
