Pretenţii. Decizia nr. 1229/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1229/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-11-2015 în dosarul nr. 1229/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1229
Ședința publică de la 17.11.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de recurenta – reclamantă M. D. și de recurenta – pârâtă L. A., împotriva deciziei civile nr.2150 BIS din data de 19.12.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .
Obiectul pricinii – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă avocat E. A., în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante D. M. (prezentă personal) în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (fila 16) și avocat I. C., în calitate de reprezentant al recurentei – pârâte L. A. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (fila 53).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-au depus, la data de 16.11.2015 relațiile solicitate de la Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă.
Curtea procedează la legitimarea părților.
Recurenta – reclamantă, prin apărător, depune dovada achitării primei rate, în sumă de 157 lei, conform chitanței CTPOH/_ din data de 10.11.2015, din cuantumul taxei judiciare de timbru aferent căii de atac exercitate, astfel a fost stabilită prin dispozițiile încheierii de ședință din 20.10.2015.
Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru ca recurenta – reclamantă să aibă posibilitatea de a copia chitanța depusă astăzi, pentru a face dovada în fața organelor fiscale abilitate în executarea acestei obligații.
La a doua strigare a cauzei se prezintă avocat E. A., în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante D. M. (prezentă personal) în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (fila 16) și avocat I. C., în calitate de reprezentant al recurentei – pârâte L. A. în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (fila 53).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurenta – reclamantă D. M., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii, având în vedere următoarele considerente:
Sub un prim aspect, solicită a se lua act că partea pe care o reprezintă înțelege să renunțe la primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 2 din Codul de procedură civilă.
La interpelarea instanței, recurenta – reclamantă, personal, având cuvântul, declară că înțelege să renunțe la primul motiv de recurs.
În continuare, apărătorul recurentei având cuvântul, susține motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art.304 pct. 8 și 9 din codul de procedură civilă în sensul că, din punctul său de vedere, instanța de apel în mod greșit a reținut că doar pentru suma de 10.000 euro a fost încheiat un contract, iar restul de 20.000 euro au făcut obiectul altui contract de consumație încheiat între recurentă și o terță persoană, motiv pentru care consideră că au fost încălcate prevederile legale și principiile de drept care guvernează încheierea unui contract de împrumut, respectiv un contract real.
Practic, existența transferului de 20.000 euro este întemeiată doar pe afirmațiile părții adverse; nu există la dosarul cauzei nicio probă din care să rezulte că suma de 20.000 euro a ajuns la o altă persoană; recurenta - pârâtă nu a făcut dovada transferului bancar; contractului de împrumut consumație nu s-a realizat în formă scrisă, a existat doar o înțelegere între părți, iar instanța anterioară a încercat o conexiune între reclamantă și pârâtă care să aibă la bază acest transfer material prin acordul de voință al părților. Instanța a mai reținut că o declarație de martor poate răsturna un act autentificat la notar, fără a avea un fundament juridic, și fără a fi real. O hotărâre judecătorească nu se poate întemeia pe o declarație, având în vedere că în speță este vorba despre un contract real. În condițiile în care suma de bani a fost transferată, partea nu poate fi exonerată de răspunderea restituirii acestei sume.
Practic, nu există un alt contract de împrumut de consumație decât cel încheiat între părțile din prezenta cauză.
Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat în cuantum de 1.000 lei, potrivit chitanței nr.6 din data de 16.11.2015 (pe care o depune).
Recurenta – pârâtă L. A., prin apărător, solicită respingerea recursului declarat de recurenta - reclamantă, ca neîntemeiat, având în vedere următoarele aspecte:
Motivele de recurs susținute prin raportare la prevederile pct. 8 și 9 ale art.304 din Codul de procedură civilă, din punctul său de vedere, nu reprezintă motive de nelegalitate, ci reprezintă o reiterare a motivelor invocate în fața celor două instanțe anterioare, critici ce au fost deja discutate.
În ceea ce privește împrumutul real de consumație despre care face vorbire partea adversă, arată că nu a existat în formă scrisă niciun contract, ci a fost vorba doar de o înțelegere între părți; recurenta a acordat intimatei suma de 10.000 euro, și 20.000 euro d-nei E. G.. În dovedirea acestui fapt există o . documente depuse la dosar, există un probatoriu complet administrat în fața instanței de fond și de apel – interogatoriu, martori, înscrisuri. Suma de 20.000 euro a fost remisă lui G. E., și nu pârâtei, potrivit contractul de împrumut nr.942/2009 încheiat la BNP „D. R.” între recurentă și d-na G. E.; acest contract este un act autentic notarial încheiat cu scopul ca recurenta să-și recupereze suma de 20.000 euro.
Mai arată că, în atestarea modului în care au fost acordate aceste sume, stă și Rezoluția parchetului pronunțată în dosarul nr.8714/P/2010 în care recurenta arată împrejurarea acordării sumelor de bani; atestă faptul că suma de 26.000 lei a fost deja încasată în contul creanței de 10.000 euro; intimata nu a negat niciodată că ar fi primit această sumă 10.000 euro, și nu întreaga sumă de 30.000 euro precum susține partea adversă. La dosar există documente încheiate într-un dosar de executare silită, începerea executări silite pornite de recurentă împotriva d-nei G. E., fapt ce atestă că aceasta a încercat să-și recupereze creanța de 20.000 euro de la d-na G. E. și nu de la recurenta – pârâtă. În condițiile în care reclamanta a constatat că recurenta – pârâtă deține un imobil în proprietate, a declanșat această acțiune în vederea recuperării întregii sume de bani.
Solicită admiterea recursului declarat de pârâta L. A., având în vedere că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.129 alin.5 din Codul de procedură civilă, în sensul că instanța în mod greșit a înlăturat declarațiile martorilor S. M. și S. B., aceștia fiind prezenți la momentul acordării celor 5.000 euro, în Complexul „EUROPA”, spre deosebire de martorii propuși de partea adversă care nu au fost prezenți, motiv pentru care solicită scăderea sumei de 5.000 euro din totalul datorat de 10.000 euro.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Recurenta – reclamantă D. M., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de recurenta – pârâtă, apreciind că nu este motivat în mod corect.
Consideră că instanța de apel în mod corect și legal a apreciat probele sun aspectul criticat de recurenta pârâtă.. Partea adversă a solicitat proba testimonială, proba a fost încuviințată și administrată, iar faptul că martorii nu au fost credibili, se datorează culpei pârâtei recurente, astfel că nu există probă pertinentă privind restituirea sumei de 5.000 euro.
Solicită instanței a reține că, după 1 an de zile de la transferul sumei de bani, a fost încheiat un contract.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr._, reclamanta M. D. a chemat în judecată pe pârâta L. A., solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 30.000 euro, precum și a dobânzii bancare aferente calculate de la data împrumutului până la data restituirii acestuia, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în data de 16.09.2008, pârâta i-a solicitat să o împrumute cu o sumă de bani, obligându-se să restituie suma împrumutată în termen de 6 luni. La acea dată, suma împrumutată a fost de 20.000 euro, fiind transmisă prin virament bancar prin intermediul Băncii Transilvania.
La data de 16.10.2008, pârâta i-a solicitat un nou împrumut, de 10.000 euro, cu termen de restituire tot în 6 luni, inclusiv cu acordarea dobânzii legale la tot împrumutul calculată conform datelor de la Banca Transilvania.
Reclamanta a precizat că pârâta este nașa fiului său, motiv pentru care, dată fiind încrederea avută în această persoană, nu au încheiat o convenție în scris.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C.civ.
Prin sentința civilă nr._/16.12.2011, Judecătoria Sectorului 6 București a admis în parte cererea și a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantei a echivalentului în lei la data plății a sumei de 30.000 euro, precum și a dobânzii legale aferente acestui debit, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (19.12.2010) și până la data achitării integrale a debitului, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.196 lei.
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut că reclamanta a făcut proba existenței creanței, în timp ce pârâta nu a dovedit plata debitului; că din probele administrate nu rezultă că împrumutul s-ar fi făcut cu titlu oneros, precum și că dobânda legală este datorată numai din data introducerii cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.
Prin decizia civilă nr. 132A/11.02.2013 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a respins excepția tardivității declarării apelului; a admis apelul; a anulat sentința apelată și, în rejudecarea fondului: a admis în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei obținute din scăderea sumei de 15.000 lei (achitată de pârâtă) din 30.000 euro în echivalent lei la cursul BNR din data efectuării plății, precum și a dobânzii legale aferente calculate de la data introducerii cererii (14.12.2010) la data achitării integrale a debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5889,94 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de judecata în primă instanță; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în apel și rejudecare; a compensat sumele stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată în parte, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2789,94 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că apelanta-pârâtă și-a stabilit reședința principală în Austria cel mai târziu din data de 07.08.2010.
Faptul că în cadrul dosarului primei instanțe (fila nr. 44) a fost atașată împuternicirea avocațială a doamnei avocat Câslariu luliana, dată de pârâtă în data de 21.02.2012 pentru studiul și fotocopierea dosarului (aspect contestat însă de aceasta), nu este de natură a suplini obligația instanței de comunicare legală a hotărârii judecătorești către parte.
De altfel, studiul și fotocopierea dosarului de către avocatul părții nu constituie un caz de echipolență, nefiind asimilate unei legale comunicări a sentinței civile de natură a determina curgerea termenului de apel, întrucât acestea sunt de strictă interpretare și aplicare, cazurile specificate de art. 284 alin. 2 și 3 C.pr.civ. și art. 102 alin. 2 C.pr.civ. neputând fi extinse prin analogie la alte situații.
Pe fondul apelului, tribunalul a constatat că este întemeiat motivul de apel vizând nelegala citare a apelantei-pârâte pe parcursul judecării cauzei în primă instanță, pentru considerentele pentru care a fost respinsă excepția tardivității declarării apelului, pârâta stabilindu-i reședința în Austria anterior introducerii cererii de chemare în judecată - 14.12.2010.
În temeiul dispozițiilor art. 297 alin. 1 teza I C.pr.civ., în forma modificată prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, tribunalul a procedat la rejudecarea cauzei, evocând fondul.
Pe fondul acțiunii, s-a reținut că, potrivit dispoziției de transfer bancar din data de 16.09.2008, efectuată prin intermediul Băncii Transilvania, reclamanta M. D. a transmis pârâtei L. A. suma de 20.000 euro, iar potrivit dispoziției de transfer bancar din data de 16.10.2008, efectuată prin intermediul aceleiași bănci, reclamanta a mai transmis pârâtei suma de 10.000 euro.
Aceste sume de bani au fost date pârâtei cu titlu de împrumut, aspect ce rezultă din atât din declarația martorului V. M., cât și din interogatoriile administrate în cauză.
Susținerea pârâtei în sensul că aceasta ar fi remis suma de 20.000 euro numitei G. E. nu este dovedită, iar din cuprinsul contractului de împrumut autentificat sub nr. 942/02.07.2009 de B.N.P. D. R. - act juridic încheiat între reclamantă, în calitate de împrumutător, și numita G. E., în calitate de împrumutată - tribunalul a constatat că suma de 20.000 euro a fost dată acesteia la data autentificării contractului.
S-a mai reținut că pârâta nu a făcut proba restituirii integrale a împrumutului, nefiind reținută la pronunțarea soluției depoziția martorului G. D. M., însă reclamanta a recunoscut în cadrul răspunsului la interogatoriu faptul că pârâta i-a restituit în timp suma de 15.000.
Împotriva deciziei civile nr. 132A/11.02.2013 au declarat recurs ambele părți.
Prin decizia civilă nr. 2168/13.12.2013, Curtea de Apel a admis recursul, a casat în parte decizia pronunțată în apel și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Curtea a constatat că instanța de apel nu a analizat apărările reclamantei recurente conform cărora, în realitate, suma de 15.000 lei reprezenta parte din dobânda legală ce i se cuvenea de la data introducerii acțiunii. Constatând întemeiată critica potrivit căreia se impune suplimentarea probatoriului sub acest aspect, Curtea a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă; iar criticile legate de modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată urmează a fi avute în vedere de instanța de rejudecare, care va aprecia asupra culpei procesuale în funcție de soluția pe care o va pronunța în cauză.
Curtea a reținut că este întemeiat și motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 alin. 5 C.pr.civ. și a dispozițiilor de drept material aplicabile în cauză, respectiv că instanța de apel nu a stăruit prin orice mijloace legale pentru aflarea adevărului în cauză și nu a dispus administrarea tuturor probelor necesare pentru stabilirea situației de fapt.
Astfel, Tribunalul a reținut că este dovedită încheierea celor două contracte de împrumut (afirmate de reclamantă) prin dispozițiile de transfer bancar din datele de 16.09.2008 respectiv 16.10.2008, și că au fost acordate sumele menționate cu titlu de împrumut, din coroborarea interogatorilor administrate în faza de apel cu declarația martorei V. M..
În ceea ce privește proba cu interogatoriile părților, administrată în faza de apel, Curtea a reținut că pârâta nu a recunoscut încheierea celor două contracte de împrumut, ci a recunoscut doar existența unui singur împrumut, cu privire la suma de 10.000 euro.
În ceea ce privește declarația martorei V. M., Curtea a constatat că în mod greșit a fost reținută de către instanța de apel, în condițiile în care prin decizia recurată a reținut că pârâta nu a fost legal citată pe tot parcursul judecății cauzei în primă instanță, ceea ce conduce la concluzia că audierea martorei nu s-a desfășurat în condiții de contradictorialitate, în acest fel fiind încălcat dreptul la apărare al pârâtei, care nu a avut posibilitatea de a pune întrebări martori și de a administra probe în contraprobă.
De asemenea, Curtea a reținut că dovada încheierii contractului de împrumut de consumație este supusă regulilor generale de probă, respectiv numai prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată, deci nu prin alte înscrisuri sau martori sau preezumții.
Prin excepție, în situația în care împrumutătorul ar dovedi că, la momentul încheierii contractului, a existat o imposibilitate, fie și morală, de a-și preconstitui un înscris, proba cu martori devine admisibilă pentru dovedirea existenței contractului de împrumut.
Recurenta-pârâtă a mai susținut și faptul că instanța de apel trebuia să aibă în vedere, pentru a stabili existența cu certitudine a celor două contracte de împrumut pretinse de reclamantă, inclusiv înscrisul intitulat „atenționare de sesizare penală” depus la fila 66 din dosarul de apel, precum și Rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 8714/P/2010 și declarațiile date în cadrul acestui dosar penal, înscrisuri ce au fost administrate în faza de recurs – probe care erau de natură să nască unele dubii asupra modului în care a fost distribuit împrumutul și cine au fost beneficiarii acestuia.
Curtea a constatat caracterul întemeiat al acestor critici, având în vedere că din cuprinsul Rezoluției nr. 8714/P/29.10.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 București reiese că reclamanta a susținut în fața organelor de cercetare penală faptul că a fost indusă în eroare de L. A. și de G. E. prin faptul că le-a acordat un împrumut, de 10.000 euro pentru L. A. și 20.000 euro pentru G. E..
Plângerea penală și declarațiile date de reclamanta M. D. în cadrul dosarului penal nr. 7814/P/2010 reprezintă o mărturisire extrajudiciară, în accepțiunea art. 1204 Cod civil, fiind făcute în afara procesului de față.
Prin decizia civilă nr.2150 BIS/19.12.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, rejudecând fondul, a admis în parte acțiunea reclamantei M. D.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei calculate la data plății ca reprezentând diferența dintre suma de 10.000 euro (la cursul BNR la data plății) și 26.000 lei cu titlu de împrumut, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii cererii (14.12.2010) la data achitării integrale a debitului principal; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3196 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru proporțional pretențiilor admise și onorariu avocat, ocazionate de judecata în primă instanță, și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.100 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel – în rejudecare – a reținut în esență că:
Prin decizia instanței de recurs a fost menținută soluția în ce privește apelul formulat de apelanta-pârâtă L. A., și s-a dispus trimiterea în vederea rejudecării fondului.
Examinând cererea de chemare în judecată, prin prisma problemelor de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 2168/13.12.2013, și a probelor administrate, tribunalul a constatat că:
În fapt, la data de 16.09.2008 și 16.10.2008, reclamanta M. D. a dispus transferarea sumelor de 20.000 euro și 10.000 euro în contul pârâtei L. A. prin intermediul Băncii Transilvania, astfel cum reiese din dispozițiile de transfer bancar depuse la dosar.
La data de 02.07.2009, între reclamanta M. D., în calitate de împrumutătoare și G. E., în calitate de împrumutată, s-a încheiat contractul de împrumut autentificat sub nr. 942/02.07.2009 pentru suma de 20.000 euro, împrumutătoarea declarând că suma a fost predată la data autentificării înscrisului, urmând ca la data de 16.07.2009 să fie restituită suma de 5.000 euro, și la data de 01.09.2009, suma de 15.000 euro. Întrucât remiterea banilor nu a fost constatată în mod direct de către notar, această mențiune face dovadă până la proba contrarie conform art. 1173 C.civ..
Din răspunsul reclamantei la întrebările nr. 4 și 6 ale interogatoriului reiese faptul că acest contract a fost încheiat ulterior predării banilor, și că în baza acestuia a început executarea silită a debitoarei G. E. în dosarul de executare nr. 80/2010 al B. D. O. C..
Din declarația dată de reclamantă la data de 09.07.2010 în fața organului de cercetare penală (ce are caracterul unei mărturisiri extrajudiciare conform art. 1204 C.civ., astfel cum s-a statuat prin decizia de recurs) reiese că 10.000 euro din suma transferată în 16.09.2009, și cei 10.000 euro transferați în data de 16.10.2009 au fost împrumutați numitei G. E..
Ca urmare, prin mărturisirea extrajudiciară a reclamantei s-a făcut dovada contrarie mențiunii din contractul de împrumut autentificat, prin acest act părțile înțelegând să recunoască remiterea sumei de 20.000 euro ce a avut loc anterior acestui moment.
Reținând cele sus-menționate, tribunalul a concluzionat că suma împrumutată pârâtei L. A. a fost de 10.000 euro, astfel cum reiese și din răspunsul pârâtei la întrebarea nr. 4 din interogatoriu, coroborat cu declarația martorei V. M. (din dosarul de apel), care a arătat că a fost de față când pârâta a promis că va restitui banii împrumutați.
Reclamanta a declarat atât în fața instanței, cât și în fața organelor de cercetare penală faptul că pârâta L. A. i-a restituit suma de 26.000 lei.
Au fost înlăturate declarațiile martorilor Ț. M. și S. B., cu privire la restituirea de către pârâtă a sumei de 5000 euro, având în vedere faptul că niciunul dintre acești martori nu a perceput direct respectivul fapt, ci îl cunosc de la numitul G. D.. De asemenea, nu a fost reținută declarația martorului C. C., aspectele prezentate fiind cunoscute de la reclamantă.
În ceea ce privește susținerea reclamantei în sensul că împrumutul a fost acordat cu dobânda bancară, și că suma restituită de pârâtă ar reprezenta aceste dobânzi, s-a constatat că din ansamblul materialului probator nu reiese acest fapt. De asemenea, dobânda legală se cuvine reclamantei exclusiv de la data introducerii cererii, prin raportare la art. 1088 C.civ..
Reclamanta a făcut dovada existenței unui contract de împrumut încheiat cu pârâta pentru suma de 10.000 euro, act juridic valabil încheiat, neconstatat într-un înscris probator, dar recunoscut de pârâtă și probat prin declarația martorilor, probe admisibile ca urmare a raporturilor de prietenie și rudenie dintre părți, care le-au împiedicat să preconstituie un înscris.
Contractul de împrumut de consumație este un contract real ce se consideră valabil încheiat din momentul remiterii bunului ce face obiectul său, ca atare data încheierii contractului este 16.09.2008, data primului transfer bancar.
De asemenea, pârâta a fost pusă în întârziere prin introducerea cererii de chemare în judecată, iar prin neîndeplinirea obligației de restituire integrală a sumei împrumutate, reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu patrimonial cert, atât în privința existenței sale, cât și a posibilității de evaluare, între prejudiciul cauzat și nerespectarea obligațiilor contractuale existând un raport de cauzalitate direct.
Pârâta nu a făcut dovada unei cauze exoneratoare de vinovăție cu privire la nerespectarea obligațiilor contractuale, culpa acesteia fiind prezumată.
Pentru aceste motive, constatând întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, tribunalul a admis în parte cererea și a obligat pârâta, în baza art. 969 C.civ., la plata sumei calculate de data plății ca reprezentând diferența dintre suma de 10.000 euro (la cursul BNR la data plății) și 26.000 lei cu titlu de împrumut, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii cererii (14.12.2010) la data achitării integrale a debitului principal.
În raport de această soluție, și de cererea reclamantei, reținând culpa procesuală a pârâtei, în temeiul art. 276 C.pr.civ., tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3196 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1196 lei reprezentând taxe judiciare de timbru proporționale pretențiilor admise și 2000 lei onorariu avocat (f.37).
De asemenea, având în vedere soluția de admitere a apelului, intimata-reclamantă a fost obligată la plata către apelanta-pârâtă la plata sumei de 3.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Împotriva deciziei civile nr.2150 BIS/2014 au declarat recurs ambele părți.
Recurenta – reclamantă M. D. critică decizia recurată sub următoarele aspecte:
I. Decizia a fost pronunțată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii - art. 304 alin.(2) Cod de procedură civilă.
Pe tot parcursul judecării cauzei în faza de apel, completul de judecată a fost alcătuit din președinte L. G. Z. și judecător C. R. R.. În fața completului astfel alcătuit s-a administrat întreg probatoriul, constând în interogatoriile părților și audieri de martori.
La ultimul termen de judecată, la care au fost puse și concluzii pe fondul cauzei, președintele completului a fost înlocuit, completul fiind astfel alcătuit din președinte - M. L. R. și judecător - C. R. R.. Acest din urmă complet a pronunțat decizia atacată.
Invocând prevederile art. 11 din Legea nr. 304/2004, a arătat recurenta reclamantă că în activitatea de judecată este obligatorie respectarea principiului continuității completului de judecată, conform căruia aceiași judecători fac parte din completul de judecată la toate termenele dintr-o anumita fază procesuala.
Era foarte relevant ca decizia atacată să fi fost pronunțată de completul de judecată în fața căruia s-a administrat în mod nemijlocit probatoriul. Prin înlocuirea, la ultimul termen de judecată, a judecătorului care a prezidat completul la termenul la care au fost administrate probele, a fost încălcat și principiul nemijlocirii probelor statuat de art.169 Cod proc.civ.
II. Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul vădit și neîndoielnic al acestuia - art. 304 alin. (8) Cod de procedură civilă.
Din ansamblul probator administrat reiese ca între recurenta – reclamantă și intimata-pârâtă s-au încheiat veritabile contracte de împrumut la datele efectuării transferului bancar al sumei împrumutate.
Astfel cum a fost probat prin depoziția martorului V. M., L. A. este nașa fiului reclamantei, și a fost în relații foarte apropiate de prietenie, bazate pe încredere reciprocă, la momentul acordării împrumutului. Acest fapt a fost recunoscut la interogatoriu și de intimata-pârâtă. În conformitate cu art. 1198 cod civil din 1864, astfel cum a fost interpretat în practica judiciara, raporturile strânse de prietenie și de încredere, cum au fost în cazul de față, sunt de natură să reprezinte o imposibilitate morala de preconstituire a unui înscris constatator al împrumutului, existența acestuia rezultând însă din probele administrate în cauza - înscrisuri, martori, interogatoriu.
Insă, cele mai relevante probe sunt reprezentate de dispozițiile de transfer bancar din data de 16.09.2008, respectiv 16.10.2008.
Precizează recurenta reclamantă că un element esențial în speță îl constituie caracterul juridic al împrumutului de consumație, în sensul ca acesta reprezintă un contract real. Prin definiție, contractele reale nu se pot încheia decât dacă sunt însoțite de remiterea materiala a bunului împrumutat, în cazul de față a sumei de bani împrumutate. Predarea bunului împrumutat este de esența contractului de împrumut de consumație.
Or, remiterea sumei de 30.000 Euro cu titlu de împrumut s-a efectuat între recurenta - reclamantă și intimata-pârâtă L. A., la solicitarea acesteia, după cum reiese din documentele de transfer bancar, și după cum a fost recunoscut și de intimata-pârâta în cadrul interogatoriului. La datele Ia care s-au efectuat transferurile bancare s-au încheiat contracte de împrumut valide, iar în sarcina intimatei-pârâte a luat naștere obligația de restituire.
Practic, acordul de voința ce a stat la baza încheierii contractelor de împrumut s-a format între recurenta – reclamantă și intimata-pârâta, fiind dublat de remiterea materiala a sumei de bani împrumutate, art. 969 Cod civil din 1864 obligând părțile Ia respectarea întocmai a obligațiilor derivând din convenții. De asemenea, părțile nu au consimțit ulterior, în niciun mod, Ia modificarea sau stingerea convențiilor astfel încheiate.
În ceea ce privește declarațiile intimatei-pârâte, L. A., în sensul ca ar fi transferat suma de 20.000 Euro din suma totală împrumutată către G. E., se arată că la dosarul cauzei nu s-a administrat nicio proba pertinentă și concludenta care să ateste ca a existat cu certitudine un transfer de bani între cele două.
Deși instanța de apel a reținut că împrumutul de consumație este "un contract real ce se considera valabil încheiat din momentul remiterii bunului ce face obiectul său", fără să aibă la dispoziție vreo dovada pertinentă în acest sens a interpretat ca între recurenta - reclamantă și G. E. a fost încheiat un contract de împrumut cu privire la o parte din suma remisa intimatei-pârâte în cursul anului 2008, respectiv 20.000 Euro.
Pentru a ajunge la aceasta concluzie, s-a raportat Ia contractul de împrumut autentificat sub nr. 942/02.07.2009, încheiat între recurenta - reclamantă și G. E. Ia aproape un an după ce au fost efectuate transferurile de bani către intimata-pârâta. Instanța de apel, prin aplicarea greșita a art. 1173 Cod civil, a concluzionat ca mențiunea cuprinsa în contractul autentificat referitoare la predarea unei sume de 20.000 Euro la momentul autentificării "face dovada până la proba contrarie".
În dosarul de față nu s-a pus niciodată în discuție autenticitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. 942/02.07.2009, instanța de apel neavând posibilitatea să pună sub semnul întrebării mențiunile conținute în acest act. Instanța de apel a procedat cu încălcarea acestor prevederi legale reținând ca mențiunile din cuprinsul unui contract autentic sunt răsturnate prin declarația recurentei – reclamante din fața organelor de politie.
În cuprinsul acestei declarații, recurenta – reclamantă a menționat faptul că a aflat de presupusul transfer al banilor către o alta persoana de Ia intimata-pârâta, afirmațiile și conduita sa în față organelor de poliție bazându-se exclusiv pe cele susținute de aceasta din urma în "justificarea" refuzului de a-i restitui banii. Atât în declarațiile date în fața organelor de politie, cât și în declarațiile din față instanței de judecata, recurenta – reclamantă a susținut ca solicită cu prioritate respectarea întocmai a contractului de împrumut încheiat, și restituirea integrala a sumei împrumutate de către intimata-pârâta.
Sub un al doilea aspect, se arată că instanța de apel a reținut ca declarația recurentei - reclamante reprezintă o mărturisire extrajudiciara ce a prevalat asupra probelor administrate în mod nemijlocit în faza de rejudecare. Or, înalta Curte de Casație și Justiție, în cuprinsul Deciziei nr. 5115 din 13 noiembrie 2009. a apreciat ca "pot fi folosite într-un litigiu, ca mijloc de probă și probe extrajudiciare dar, pentru respectarea principiului nemijlocirii, care este un principiu fundamental al procesului civil, probele trebuie să aibă caracter judiciar.
Mijloacele de probă extrajudiciare, ca o excepție de la principiul nemijlocirii probelor, se pot folosi numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare."
Față de faptul că, în fața instanței de apel, în faza de rejudecare, s-a administrat proba cu interogatoriul recurentei-reclamante și al intimatei-pârâte, probele cu înscrisuri și martori, conform celor statuate de ICCJ, folosirea declarațiilor din față organelor de poliție ca și proba reprezintă – în opinia recurentei - o încălcare a principiului nemijlocirii probelor.
Deși, față de caracterul real al contractului de împrumut, acesta nu poate produce efecte decât prin remiterea materiala a bunului împrumutat, instanța de apel a apreciat că, pentru o parte din suma de bani remisa către intimata-pârâta, a fost încheiat un contract de împrumut între recurenta - reclamantă și un terț, respectiv G. E..
În lipsa unui elementului esențial al remiterii materiale a sumei împrumutate, consideră recurenta că instanța de apel nu poate interpreta ca a fost încheiat un astfel de contract între recurenta - reclamantă și d-na G. E..
III. Decizia Civila nr. 2150 BIS/19.12.2014 a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii - art. 304 alin. (9) Cod proc.civ. teza a doua
Precizează recurenta că, în susținerea acestui motiv de recurs, invocă toate argumentele de la punctul II, resepctiv:
În interpretarea probatoriului, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1173 din Codul civil, precum și principiul nemijlocirii probelor.
Instanța de apel a nesocotit principiul conform căruia excepțiile sunt de stricta interpretare, si a adăugat o excepție la aceasta regula stabilind ca o mențiune dintr-un contract autentificat "face dovada până la proba contrarie".
Instanța de apel a încălcat principiul nemijlocirii probelor în momentul în care a folosit o proba extrajudiciara în detrimentul celor administrate în față instanței, respectiv proba cu înscrisuri, interogatoriul părților sau proba cu martori.
Instanța de apel a conchis ca declarațiile recurentei - reclamante din față organelor de poliție fac dovada remiterii materiale a sumei de 20.000 Euro către d-na G. E., ignorând faptul ca la dosar exista înscrisuri care dovedesc contrariul (cele doua dispoziții de transfer bancar). De asemenea, instanța a ignorat ca, atât în acele declarații, cât și pe tot parcursul procesului recurenta - reclamantă a susținut ca intimata-pârâta este persoana obligata să-i restituie integral împrumutul, conform înțelegerii.
Astfel, decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor legale prevăzute mai sus, dar și a celor referitoare Ia contractul de împrumut de consumație, respectiv art. 1576 și următoarele din Codul civil, astfel cum au fost aplicate și interpretate în doctrina și practica.
Reiterează recurenta - reclamantă faptul ca împrumutul de consumație reprezintă un contract real, precum și caracteristicile acestei categorii de contracte.
Cele două dispoziții de transfer bancar dovedesc remiterea materială a sumei de 30.000 Euro către intimata-pârâta. Natura juridica a actului ce a luat naștere Ia momentul transferului nu a fost contestata de către nicio parte pe parcursul procesului, recunoscându-se faptul ca suma de bani a fost împrumutata.
Cu încălcarea acestor norme, instanța de apel a concluzionat ca pentru o parte din aceasta suma, respectiv 20.000 Euro, ar fi fost încheiat un contract de împrumut între recurenta - reclamantă și d-na G. E.. Având în vederea ca lipsește un element de esența acestui contract, respectiv remiterea materiala a sumei împrumutate, aceasta concluzie este profund nelegala.
În sarcina intimatei-pârâte a luat naștere obligația de restituire a sumei împrumutate în cuantum de 30.000 Euro. Chiar și în măsura în care intimata-pârâta ar fi transferat la rândul sau o parte din bani către un terț, obligația de restituire integrala nu ar fi fost în niciun fel modificata de acest fapt. Conform principiului irevocabilității actului juridic, un act juridic ia naștere prin acordul de voința al pârtilor, și nu își poate înceta efectele sau suferi amendamente decât în același mod. Conduita uneia dintre părți nu poate modifica unilateral actul juridic legal încheiat.
Atâta timp cât recurenta - reclamantă nu a agreat niciodată și în niciun fel ca intimata-pârâta să-i restituie parțial suma împrumutată, aceasta nu se poate degreva de obligația restituirii integrale a împrumutului pe baza faptului că ar fi transferat banii la rândul ei către o alta persoana. Un astfel de transfer ar da naștere Ia relații juridice între intimata-pârâta și terț și nu afectează obligația de restituire aflată în sarcina intimatei-pârâte.
Precizează recurenta reclamantă că, pe fondul cauzei, sunt întrunite condițiile în vederea atragerii răspunderii civile contractuale a intimatei-pârâte, respectiv: existența unui contract valabil încheiat între părți ( contractele de împrumut de consumație având ca obiect suma de 30.000 Euro ce au fost încheiate la data remiterii materiale a sumei de bani împrumutate prin dispoziția de transfer bancar din data de 16.09.2008 și prin dispoziția de transfer bancar din data de 16.10.2008); fapta ilicita - încălcarea obligației contractuale de restituire a sumei împrumutate; prin neîndeplinirea obligației de restituire a sumei împrumutate, recurentei - reclamante i s-a produs un prejudiciu cert, atât sub aspectul existenței sale, cât și al posibilității de evaluare. Prejudiciul este evident și prin prisma faptului ca suma împrumutată avea o valoare foarte mare raportat la posibilitățile materiale ale recurentei - reclamante, iar intimata-pârâta a refuzat restituirea banilor timp de aproape 6 ani. Intimata-pârâta datorează și dobânda calculată la nivelul dobânzii legale, curgând de Ia data introducerii cererii de chemare în judecată (14.12.2010), până Ia achitarea integrala a debitului (art. 1586 Cod civil 1864); legătura de cauzalitate între neîndeplinirea obligațiilor contractuale și prejudiciu este, de asemenea, una directa.
În ceea ce privește vinovăția, se arată că,în materie contractuala, vina debitorului este prezumata și, prin aplicarea acestui principiu general, culpa intimatei-pârâte în neexecutarea obligațiilor contractuale este prezumată. Intimata-pârâta nu a răsturnat aceasta prezumție de vinovăție, neadministrând probe care să ateste existența vreunei cauze exoneratoare de răspundere în sensul legii civile.
Prin recursul formulat de recurenta – pârâtă L. A. sunt formulate următoarele critici la adresa deciziei recurate:
Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 129 alin. 5 din C.pr.civ., fiind incident motivul reglementat de art. 304 pct. 9 din C.pr.civ.
Se arată că, în etapa judecării apelului au fost audiați martorii Ț. M. și S. B., aceștia atestând că a fost achitată suma de 5.000 euro, prin G. D., către intimata-reclamantă. Ambii martori au fost prezenți în complexul Europa în ziua când s-a achitat suma de bani, în contul datoriei de 10.000 euro.
Recurenta – pârâtă precizează că a fost în imposibilitate de a solicita audierea domnului G. D., față de calitatea acestuia de afin.
Instanța a înlăturat declarațiile martorilor menționați, având în vedere că niciunul dintre ei nu a perceput direct acest fapt, ci îl cunosc de la numitul G. D.. Față de imposibilitatea de a-l audia pe acesta din urmă, recurenta – pârâtă consideră că a fost privată de un mijloc de apărare.
Totodată, prin coroborarea declarațiilor celor doi martori audiai cu răspunsurile intimatei-reclamante la interogatoriile administrate în prezenta cauză, se poate trage concluzia – în opinia recurentei pârâte - că suma de 5000 euro a fost achitată în contul datoriei de 10.000 euro, prin intermediul lui G. D..
Pentru atestarea achitării acestei sume, se susține că pot fi audiați și alți martori care au fost prezenți la momentul plății în complexul Europa.
Având în vedere că este necesară administrarea de probe noi, în baza art. 312 alin. (3) teza a III-a Cod de procedură civilă, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, și obligarea sa la plata către intimata-reclamantă la suma rezultată după scăderea sumei de 5000 euro din debitul principal de 10.000 euro.
Recurenta – reclamantă a formulat întâmpinare la recursul recurentei – pârâte, prin care a solicitat respingerea recursului acesteia. Se arată că instanța de apel a dispus audierea celor doi martori propuși de către recurenta pârâtă, în deplina concordanta cu prevederile art. 186 și urm. cod proc. civ.
Depoziția martorului G. D. a fost inlaturata din pricina relației de afinitate în care se afla cu aceasta, relație de afinitate ce nu a fost recunoscuta la începutul audierii, ci a reieșit pe parcursul acesteia.
În doctrina s-a reținut ca "martorii sunt persoane străine de proces care relatează în față instanței de judecata fapte sau împrejurări concludente pentru soluționarea cauzei și de care au luat cunoștința personal”.
Având în vedere faptul ca din declarațiile celor doi martori a reieșit ca nu au fost prezenți în complexul Europa, ci cunosc pretinsele fapte de la o terța persoana, instanța în mod legal a înlăturat aceste declarații.
Susținerea aceleași recurente în sensul ca este necesara administrarea de probe noi contravine prevederilor art. 129 alin. (5) indice 1 din C.pr.civ.
De asemenea, art. 305 cod proc. civ. prevede ca în instanța de recurs nu se pot produce probe noi cu excepția înscrisurilor.
Recurenta – pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestui recurs.
Arată că nu a beneficiat de suma de 30.000 euro primită de la M. D.. Această sumă a fost virată în contul bancar al pârâtei recurente ca urmare a înțelegerii pe care am avut-o cu reclamanta, de a transmite o parte (20.000 euro) către G. E.. Nu a negat primirea sumelor respective în contul său bancar, însă nu a beneficiat de întreaga sumă de 30.000 euro, ci doar de suma de 10.000 de euro.
Mai precizează că, contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă. în cadrul interogatoriului administrat în fața instanței apel, nu a recunoscut primirea în nume propriu a sumei de 30.000 euro, ci am specificat în concret care a fost destinația sumelor transferate.
Existența unor transferuri bancare nu este suficientă, raportat la probele administrate în cauză, pentru a face dovada fără echivoc că pârâta a beneficiat de întreaga sumă de bani.
Reclamanta recurentă însăși a recunoscut, prin intermediul plângerii penale formulate împotriva mea și a doamnei G. E., că a împrumutat sume de bani diferite, din care o parte, 20.000 de euro, a fost destinată doamnei G. E., iar 10.000 de euro mi-au fost dați mie.
Referitor la înlocuirea președintelui completului de judecată în etapa apelului, se arată că nu a fost schimbat întreg completul de judecată, ci doar un singur membru, nefiind incidente dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă.
Se poate lesne observa că dispozițiile art. 304 pct. 2 C. 1865 (incidente în cauză) nu fac referire la schimbarea unui membru al completului de judecată, ci se referă la pronunțarea hotărârii de către alți judecători decât cei care au format inițial completul de judecată.
Casarea hotărârii în această situație ar reprezenta o măsură excesivă atât timp cât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 2 este menit să sancționeze acele situații care ar crea suspiciuni cu privire la imparțialitatea instanței și credibilitatea actului de justiție. Or, recurenta-reclamantă nu a invocat în nici un moment aceste aspecte.
Principiul continuității completului de judecată și al nemijlocirii au fost pe deplin respectate în cauză, nefiind schimbat întreg completul de judecată.
De asemenea, arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea prin administrarea unui probatoriu complex, și a statuat cu privire la situația dedusă judecății prin coroborarea tuturor probelor administrate. Nu s-a acordat o importanță primară vreunei probe în detrimentul alteia.
Mărturisirea extrajudiciară constând în declarațiile recurentei-reclamante în dosarul penal reprezintă o recunoaștere și are aceeași forță probantă ca și mărturisirea judiciară, fiind lăsată la aprecierea instanței. Mai mult, făcută oral în fața unui organ de stat, dar consemnată într-un act scris, poate fi folosită în orice proces, fiind probată cu înscrisul respectiv și având aceeași forță probantă cu a înscrisului care o materializează.
În prezenta cauză, declarațiile recurentei-reclamante în dosarul penal 8714/P/2010 au fost luate în considerare prin raportare la o interpretare de ansamblu a tuturor probelor administrate și nu în mod izolat.
în ceea ce privește Decizia nr. 5115/2009 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, precizează că a fost dată cu privire la o situație diametral opusă cu cea din prezenta cauză, respectiv ca urmare a faptului că instanța a cărei hotărâre a fost atacată a pronunțat o soluție luând în considerare doar o expertiză extrajudiciară, fără a corobora acea probă cu alte mijloace de probă, preluând chiar în considerente textual conținutul expertizei extrajudiciare. Or, mărturisirea extrajudiciară este un mijloc de probă prevăzut de lege, a cărui putere doveditoare va fi apreciată de instanța de judecată prin coroborarea cu alte probe (astfel cum a procedat și instanța de apel în prezentul dosar).
Pe fondul cauzei, solicită pârâta recurentă să se respingă susținerile recurentei-reclamante, având în vedere că cea dintâi nu a beneficiat de suma de 30.000 euro primită de la M. D., chiar dacă această suma i-a fost transmisă prin viramente bancare.
Pentru a întări afirmația că nu am primit decât suma de 10.000 de euro, solicită să fie avut în vedere și Contractul de împrumut autentificat sub nr. 942 din 02.07.2009 de BNP D. R., încheiat între M. D., în calitate de împrumutătoare și G. E., în calitate de împrumutată.
Ca dovadă a faptului că intimata-reclamantă a încheiat contractul de împrumut susmenționat pentru asigurarea restituirii sumei de 20.000 euro de către G. E., se solicită a fi avute în vedere declarațiile intimatei din dosarul penal, precum și răspunsurile contradictorii ale reclamantei la interogatoriile ce i s-au luat în prezenta cauză.
Referitor la dobânda aferentă împrumutul de 10.000 euro, precizează pârâta recurentă că suma respectivă nu a fost acordată cu dobândă, întrucât era prietenă cu recurenta-reclamantă și a convenit cu aceasta că îi va restitui suma când va putea, nefiind vorba în nici un moment de achitarea vreunei dobânzi, în lipsă de stipulație expresă a vreunei clauze privind dobânda, și față de nedovedirea acestei susțineri cu nici un mijloc de probă.
Părțile nu au solicitat administrarea de noi probe în recurs.
Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de exigențele stabilite prin art. 304 din C.pr.civ., Curtea reține urmpătoarele:
Cu titlu preliminar, apreciază necesar a sublinia coordonatele legale ale căii de atac a recursului, având în vedere argumentele pe care părțile au înțeles să le expună în dezvoltarea motivelor de recurs pe care le-au evocat raportându-se la prevederile art. 304 din C.pr.civ.
Conform art. 304 partea introductivă din C.pr.civ. „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelagalitate: (…)”.
Din economia normei juridice enunțate reiese cu evidență că, în cadrul acestei căi de atac, controlul judiciar ce poate fi realizat este limitat la aspecte care interesează legalitatea deciziei atacate, corespunzător motivelor limitativ stabilite prin pct. 1-9 ale acestui articol de lege.
Ținând seama de exigențele astfel reglementate, și de caracterul imperativ al normei juridice în care se regăsesc, trebuie reținut faptul că instanței de recurs nu îi este conferită (prin lege) posibilitatea de a proceda la reevaluarea situației de fapt, și implicit la o reevaluare a probelor pe baza cărora această situație a fost stabilită de instanța a cărei hotărâre este supusă controlului judiciar.
În speță, atât în dezvoltarea recursului promovat de recurenta reclamantă, cât și a celui exercitat de recurenta pârâtă sunt expuse ample argumente care se referă la modul în care au fost analizate probele administrate în etapele procesuale anterioare, și respectiv la corectitudinea situației de fapt ce a fost stabilită - pe baza acestor probe - de instanța de apel.
Cum asemenea argumente critice nu satisfac cerințele care rezidă din prevederile menționate ale art. 304 pct. 1-9 din C.pr.civ., respectiv nu se referă la aspecte care privesc legalitatea deciziei recurate, Curtea constată că analiza acestora excede limitelor în care poate fi realizat controlul judiciar de către instanța de recurs, astfel că ele nu pot fi reținute ca unele apte a constitui suportul unei analize din partea acestei instanțe.
Altfel spus, instanța de recurs nu va proceda la analiza criticilor pe care recurentele au înțeles să le expună cu neobservarea limitelor ce sunt impuse de legea în vigoare în ce privește controlul judiciar care este posibil a fi efectuat în etapa procesuală a recursului.
Relativ la recursul declarat de recurenta reclamantă M. D., Curtea reține următoarele:
În ședința publică din data de 17.11.2015, recurenta reclamantă (prin apărătorul ales, și personal) a solicitat instanței să ia act de faptul că renunță la susținerea primului motiv de recurs formulat, respectiv cel care reliefa modificarea compunerii completului de judecată la ultimul termen la care litigiul a fost judecat în apel, și, în acest context, încălcarea prevederilor art. 11 din Legea 304/2004 și a principiului continuității completului de judecată.
Având în vedere actul de dispoziție astfel realizat de recurentă, principiul disponibilității care generează obligația instanței de a se pronunța numai în limitele investirii sale de părțile din proces, precum și prevederile art. 316 raportat la art. 246 alin. 1 din C.pr.civ., Curtea urmează a lua act de renunțarea la judecată relativ la acest motiv de recurs, situație față de care va proceda la analiza acestui recurs prin prisma numai a celorlalte critici expuse în dezvoltarea lui.
Relativ la al doilea și al treilea motiv din recursul formulat de recurenta pârâtă, Curtea constată că sunt expuse aceleași argumente critice, delimitarea lor fiind făcută numai formal, în considerarea faptului că recurenta a înțeles să le circumscrie, pe de o parte, prevederilor art. 304 pct. 8, iar pe de altă parte dispozițiilor art. 304 pct. 9.
Având în vedere identitatea criticilor astfel deduse judecății, Curtea va proceda la analiza lor în mod unitar, analiză care se va realiza prin raportare la exigențele celor două motive de nelegalitate invocate de parte.
Relativ la motivul reglementat de art. 304 pct. 8 din C.pr.civ., - care configurează nelegalitatea unei hotărâri în situația în care „instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” – se cuvine a fi făcută constatarea că are ca ipoteză determinantă situația în care a fost dedus judecății un act juridic a cărui natură juridică, și al cărui înțeles este lămurit și vădit neîndoielnic.
Ori, în speță, instanța a fost chemată a se pronunța cu privire la existența a două convenții de împrumut încheiate între reclamanta recurentă și pârâta recurentă, convenții care nu au fost constate prin înscrisuri, și al căror conținut este disputat de părți sub aspectul existenței, al cuantumului sumei împrumutate, precum și în ce privește condițiile în care s-a convenit a se restitui sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, reclamanta a susținut că a împrumutat pârâtei suma de 20.000 euro la data de 16.09.2008, iar ulterior, la 16.10.2008, a mai acordat acesteia un alt împrumut în sumă de 10.000 euro. De asemenea, a afirmat că pârâta s-a obligat să îi restituie aceste împrumuturi în termen de 6 luni de la data primei tranzacții, și să îi plătească și dobânda legală „conform datelor de la Banca Transilvania”.
Spre deosebire de reclamantă, pârâta a precizat că a încheiat cu cea dintâi o singură convenție de împrumut, care a avut ca obiect numai suma de 10.000 euro, și a susținut că nu a fost stabilit un termen concret de rambursare a acestui împrumut, și că nu s-a obligat să plătească dobândă pentru acesta. Totodată, a arătat că reclamanta a mai transferat în contul bancar al pârâtei o sumă de 20.000 euro, însă această sumă nu a reprezentat un împrumut pentru sine.
Or, în condițiile în care nu există un înscris constatator al celor două convenții clamate prin acțiunea promovată de reclamantă, iar pârâta a recunoscut numai parțial realizarea unui acord de voință în coordonatele unui împrumut în bani primit de la cea dintâi, și întinderea obligației de rambursare ce îi icumbă, nu se poate vorbi în speță de acte juridice a căror natură este lipsită de echivoc, și al căror înțeles să fie lămurit și vădit neîndoielnic, ci situația litigioasă a fost una care a vizat atât determinarea naturii juridice a înțelegerii în baza căreia reclamanta a efectuat transferul bancar către pârâtă pentru suma de 20.000 euro (diferența între cea pretins dată cu împrumut, și cea recunoscută a fiind primită cu acest titlu), cât și existența sau nu a unui acord de voință al părților cu privire la plata unei dobânzi pentru împrumutul contractat în contextul afirmat prin cererea de chemare în judecată.
Având în vedere aceste coordonate pe care le are în concret litigiul pendinte, și faptul că instanța de apel a stabilit natura și conținutul raporturilor juridice care s-au legat între părțile din proces numai în raport de probatoriul administrat în derularea procedurii judiciare, Curtea constată că nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 304 pct. 8 din C.pr.civ.
Analizând criticile reiterate în coordonatele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C.pr.civ., Curtea constată că instanța de apel a analizat conținutul raporturilor juridice care s-au stabilit între părți ca urmare a celor două transferuri bancare făcute de reclamantă, și a avut în vedere relația de afinitate existentă între părțile din proces și, în considerarea acestei relații, imposibilitatea morală a preconstituirii unui înscris constatator al convenției de împrumut ce a intervenit între aceleași părți. Această abordare a litigiului este reflectată cu evidență și de faptul că fost încuviințat, și administrat în cauză un probatoriu complex, care nu s-a limitat la înscrisuri, situație în care argumentul expus de recurentă relativ la interpretarea care a fost dată în jurisprudență prevederilor art. 1198 din Codul civil de la 1864 nu poate fi privit ca reliefând un viciu de legalitate a deciziei ce este supusă controlului judiciar.
Astfel cum s-a reținut în considerațiile cu caracter preliminar expuse anterior, nu pot forma obiect al analizei de legalitate - ce este specifică recursului - criticile relative la modul în care instanța de apel a evaluat probele administrate în cauză. Ca atare, aprecierile făcute de recurenta reclamantă relativ la conținutul probelor administrate (declarații de martori, înscrisuri) și la relevanța care – în opinia părții - ar fi trebuit să se acorde acestor probe nu vor fi analizate, pentru că ele exced limitelor acestei căi de atac.
Caracterul real al contractului de împrumut de consumație este determinat de una dintre trăsăturile caracteristice convențiilor care au această natură juridică, și anume aceea că o astfel de convenție presupune remiterea materială a bunului împrumutat, însă încheierea contractului de împrumut nu se reduce la o simplă remitere materială a unui bun.
Contractul fiind un act juridic bilateral și sinalagmatic, el trebuie să satisfacă exigențele care rezidă din prevederile art. 942 din C.civ, prin care este definită această categorie juridică în sensul în care „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”.
Prin raportare la aceste rigori legale, constatarea făcută de instanță în sensul că reclamanta a efectuat două transferuri bancare către pârâtă, pentru sumele de 20.000 euro și de 10.000 euro, nu era de natură a fundamenta prin ea însăși o concluzie în sensul existenței a două convenții de împrumut perfectate ca efect al fiecăruia dintre aceste transferuri, ci se impunea a se stabili dacă a existat sau nu voința beneficiarei acestor transferuri de a reține pentru sine sumele primite, cu titlu de împrumut, numai în acest mod putându-se acorda eficiență prevederilor enunțate ale art. 942 din C.civ.
Recurenta reclamantă afirmă că „acordul de voință ce a stat la baza încheierii contractelor de împrumut s-a format între subsemnata și intimata pârâtă, fiind dublat de remiterea materială a sumei de bani împrumutate”, fără a observa faptul că, prin decizia recurată, s-a reținut practic faptul că nu a fost dovedită manifestarea de voință din partea pârâtei de a se împrumuta de la reclamantă cu suma de 20.000 euro (distinctă de cei 10.000 euro recunoscuți a fi împrumutați). Or, în absența unei astfel de manifestări de voință, nu se putea constata că s-a format un „acord” care să aibă aptitudinea de a da naștere unei convenții în sensul prevederilor art. 942 din C.civ.
Clamând existența unui astfel de acord de voință, în conformitate cu exigențele art. 129 alin. 1 din C.pr.civ. și cu art. 1069 din C.civ. reclamanta avea obligația de a administra probe concludente și pertinente prin care să dovedească existența și a acestuia, iar nu numai existența transferului bancar (care configurează remiterea sumei, dar nu și titlul cu care a fost făcută această remitere, și nici obligațiile pe care destinatarul transferului și le-a asumat în legătură cu banii primiți).
În speță, în absența unor dovezi care să fi fost reținute ca fiind apte a atesta manifestarea de voință a pârâtei de a se împrumuta de la reclamantă cu menționata sumă de 20.000 euro, declarația pârâtei în sensul că respectiva sumă i-a fost transferată de reclamantă cu scopul remiterii ei către o terță persoană a reprezentat o opoziție față de susținerea reclamantei în sensul că pârâta s-ar fi obligat să și restituie această sumă, constituind astfel o apărare de fond.
Potrivit analizei expuse în considerentele deciziei recurate, această apărare a fost apreciată ca fiind dovedită prin actele evaluate de instanța de apel – probe care nu pot face obiect de analiză și în această etapă a recursului –, astfel încât apare ca nefondată critica formulată de recurenta reclamantă în sensul că nu s-ar fi administrat probe concludente și pertinente care să susțină respectiva apărare, precum și critica relativă la nelegalitatea hotărârii determinată de modalitatea în care a fost interpretat contractul de împrumut încheiat (prin act autentificat) între reclamantă și numita G. E..
Curtea apreciază că nu se poate reține o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1173 C.civ. relativ la acest din urmă contract de împrumut, cum pretinde recurenta reclamantă.
Articolul 1173 alin. (1) C.civ. dispune că „actul autentic are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată”.
Astfel cum s-a reținut constant în doctrină și în jurisprudență relativ la interpretarea și aplicarea prevederilor normei juridice menționate, înscrisul autentic se bucură de o prezumție legală relativă de conformitate cu adevărul, și de validitate, prezumție în virtutea căreia actul este considerat că provine efectiv de la cei care l-au subsemnat. Prezumția operează erga omnes, așa încât cel care îl folosește este scutit de orice dovadă. Însă cei care îl contestă nu pot fi opriți să facă dovada contrară.
Mențiunile ce reprezintă constatările personale ale agentului instrumentator, care privesc faptele materiale petrecute în fața sa și constatate cu propriile simțuri - precum: semnăturile părților și ale celorlalți participanți; semnătura agentului instrumentator; mențiunile referitoare la prezența părților; constatarea identității părților; data întocmirii înscrisului; locul întocmirii înscrisului - sunt opozabile terților până la înscrierea în fals, adică nu pot fi răsturnate decât prin procedura falsului. Însă, constatările agentului instrumentator referitoare la aspecte care, deși petrecute în fața sa, depășesc competența profesională de a proceda la verificarea lor, nu pot avea valoare probantă până la înscrierea în fals, ci ele pot fi combătute prin proba contrară. Notarul ia act de voința părților, fără să aibă posibilitatea să controleze în ce măsură voința ce s-a exteriorizat în fața sa a fost sau nu afectată de vreun viciu. Astfel, sinceritatea declarațiilor făcute în fața funcționarului este susținută de actul autentic până la proba contrară.
Având în vedere aceste valențe ale prezumției de adevăr și validitate a oricărei convenții constatate printr-un act autentificat, dar și principiul relativității efectelor contractelor (consacrat legislativ prin art. 973 din C.civ), nu poate fi reținut ca fondat argumentul recurentei reclamante în sensul că instanța nu ar fi putut primi, și analiza probe care sunt de natură a reliefa o situație de fapt diferită de cea care a fost declarată cu prilejul autentificării contractului de împrumut încheiat (prin act autentificat) între reclamantă și numita G. E..
Argumentele ample expuse de recurentă relativ la conținutul declarației pe care aceasta a dat-o în fața organelor de cercetare penală - cu ocazia procedurii penale care s-a derulat relativ la aceleași sume de bani care au format obiect al transferul bancar ce este dedus judecății pendinte -, și la valențele probatorii în speța de față ale aceleași declarații sunt unele care tind a provoca o reapreciere a acestei probe, iar un astfel de demers al instanței de recurs nu este posibil a se efectua – astfel cum s-a reținut în precedent - față de exigențele specifice acestei căi de atac extraordinare, instituite prin art. 304 partea introductivă din C.pr.civ.
Din analiza considerentelor deciziei recurate, Curtea reține că instanța de apel a făcut o analiză coroborată a tuturor probelor administrate, situația de fapt fiind stabilită în raport de ansamblul dovezilor ce au fost produse în derularea procesului, iar nu ca urmare a valorificării în mod exclusiv, sau cu prevalență a probei reprezentate de declarația din procedura penală.
Pe de altă parte, trebuie observat și faptul că decizia recurată a fost pronunțată în rejudecarea apelului, iar prin hotărârea de casare a primei decizii pronunțate în apel (respectiv prin decizia civilă nr. 2168/13.12.2013 a C. secția a IV-a) s-a stabilit că susținerile care se regăsesc în conținutul declaraților date de reclamanta D. M. în fața organelor de cercetare penală au valențele juridice ale mărturisirii extrajudiciare prevăzute de art. 1204 din C.civ.
Cum, potrivit art. 315 alin. 1 din C.pr.civ., dezlegările date de instanțele de casare sunt obligatorii pentru instanțele de rejudecare, instanța de apel era ținută ca, în rejudecarea apelului, să valorifice respectivele declarații corespunzător forței probante pe care le-o conferă dispozițiile art. 1204 din C.civ. potrivit căruia „se poate opune unei părți mărturisirea ce a făcut sau înaintea începerii judecății, sau în cursul judecății”.
În plus, Curtea notează că statuările instanței supreme (dintr-o decizie de speță) pe care le evocă recurenta reclamantă în dezvoltarea criticii potrivit căreia declarațiile din procedura penală au fost valorificate cu nesocotirea principiului nemijlocirii administrării probelor, se referă la un mijloc de probă cu altă natură, respectiv la o expertiză efectuată în cadrul unei proceduri penale, iar nu la mărturisire. Regimul juridic al mărturisirii este determinat explicit prin prevederile art. 1204 C.civ., iar el nu poate fi ignorat pentru considerente de asemănare cu tratamentul juridic procedural ce poate fi acordat altor mijloace de probă în privința cărora legiuitorul nu a instituit asemenea exigențe.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenta reclamantă hotărârii instanței de apel.
Din analiza recursului declarat de recurenta pârâtă, Curtea reține următoarele:
Criticile aduse prin acest recurs deciziei atacate sunt circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 din C.pr.civ., afirmând recurenta că au fost încălcate prevederile art. 129 alin. 5 din C.pr.civ. - normă care reglementează rolul activ pe care instanțele îl pot avea în derularea procesului civil.
Este necesar a fi subliniat, în contextul analizării argumentelor ce sunt dezvoltate în susținerea menționatei critici, faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, principiu care impune ca instanța să se pronunțe numai asupra cererilor și apărărilor pe care părțile le formulează în concret în proces.
Pe de altă parte, se cuvine a fi făcută constatarea că procesul civil este un proces al intereselor private, astfel că, în derularea acestuia, părțile trebuie să își formuleze și să își susțină cererile și apărările cu bună credință, și potrivit scopului în care acestea au fost reglementate, având responsabilitatea deciziilor pe care le iau relativ la conduita procesuală adoptată. Aceste coordonate ale conduitei procesuale a părților sunt reliefate și de prevederile art. 129 alin. 1 coroborat cu art. 723 alin. 1 din C.pr.civ.
Făcând aplicarea în speță a acestor caracteristici de principiu ale procesului civil, și ale obligațiilor care revin părților în proces, Curtea constată că instanța de apel a audiat cei doi martori care au fost propuși de pârâta recurentă, și a analizat declarațiile acestora prin prisma exigențelor relative la mijloacele de probă din această categorie.
Aprecierea în sensul că declarațiile martorilor propuși astfel de parte nu sunt concludente în a dovedi apărarea relativă la achitarea unei sume de 5000 euro către reclamanta recurantă reflectă analiza pe care instanța de apel era ținută a o realiza în privința temeiniciei apărării ce a fost formulată de pârâtă în acest sens – analiză care nu poate forma obiect al reevaluării sale în recurs -, ea nefiind aptă a reliefa vreun un viciu de legalitate a deciziei recurate atâta vreme cât instanța nu este ținută a ordona din oficiu probe care să asigure succesul pretențiilor ori apărărilor pe care părțile le formulează în fața sa, ci, dimpotrivă, are obligația de a fi echidistantă față de părțile din proces.
Astfel, în măsura în care recurentei pârâte i-a fost încuviințată proba cu doi martori ca una ce ar avea aptitudinea (pertinența) de a dovedi apărarea relativă la achitarea parțială a împrumutului, iar partea însăși a desemnat martorii propuși spre ascultare, instanța a respectat exigența legală de a administra proba pe care a admis-o, neexistând vreo obligație impusă acesteia prin lege de a ordona suplimentarea probelor care au fost discutate în condițiile legii procedurale.
Totodată, Curtea constată că recurenta pârâtă însăși avea posibilitatea de a solicita suplimentarea probelor în fața instanței de apel, în condițiile art. 138 din C.pr.civ., în măsura în care considera că „pot fi audiați și alți martori” – astfel cum afirmă prin motivele de recurs –, solicitare asupra căreia instanța ar fi fost ținută a pronunța o soluție motivată, însă partea nu a făcut un astfel de demers care era în sarcina sa potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 1 coroborat cu art. 723 alin. 1 din C.pr.civ.
Nu în ultimul rând, caracterul de excepție și facultativ al rolului activ pe care instanțele îl pot manifesta în procesul civil rezidă, în aprecierea Curții, din prevederile art. 129 alin. 5 ind. 1 din C.pr.civ., normă potrivit căreia părțile nu sunt îndreptățite invoce în fața instanțelor de control judiciar lipsa de rol activ.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor susținute prin recursul declarat de recurenta pârâtă L. A..
Față de concluziile reținute și de prevederile art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., urmează a se dispune respingerea, ca nefondate, a ambelor recursuri astfel cum au fost susținute prin criticile analizate în precedent.
Constatând că, față de soluția de respingere a recursului propriu, pârâta intimată L. A. se află în poziția de parte căzută în pretenții, în sensul prevederilor art. 274 alin. 1 din C.pr.civ., și ținând seama de faptul că asistența juridică de care recurenta pârâtă a beneficiat în proces a inclus și formularea și susținerea recursului promovat de aceasta din urmă (iar nu numai apărările față de recursul promovat de pârâtă), Curtea, la solicitarea recurentei reclamante va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 coroborat cu art. 276 C.pr.civ., obligarea pârâtei intimate la plata sumei de 500 lei către reclamanta recurentă, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Se va lua act de faptul că intimata – pârâtă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenta – reclamantă M. D. și de recurenta – pârâtă L. A., împotriva deciziei civile nr.2150 BIS/19.12.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Obligă intimata – pârâtă să plătească cheltuieli de judecată, recurentei – reclamante, în sumă de 500 lei, cu aplicarea art. 276 Cod de procedură civilă.
Ia act că intimata – pârâtă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.11.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex.
TB-S.4 – M.L. R.; C.R.R.
Jud.S.6- R.S.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1159/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 12/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
