Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1134/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1134/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-07-2014 în dosarul nr. 1134/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1134
Ședința publică de la 07.07.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta-reclamantă C. C., împotriva deciziei civile nr.1158.A. din 22.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât, M. V. V. și AUTORITATEA TUTELARĂ-P. S. 6 BUCUREȘTI.
P. are ca obiect - exercitarea autorității părintești.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 30.06.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 07.07.2014, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1097/31.01.2013 pronunțată în dosar nr._, Judecătoria S. 6 București a respins ca lipsite de obiect excepția de inadmisibilitate și excepția lipsei calității procesual active, a admis în parte cererea principală precizată, formulată de reclamanta C. C., în contradictoriu cu pârâtul M. V. V. și cu Autoritatea Tutelară-P. S. 6 București, respectiv a admis în parte cererea conexă precizată, formulată de pârâtul M. V. V. în contradictoriu cu pârâta C. C., iar pe cale de consecință: a dispus ca autoritatea părintească asupra minorei A.-B., născută la data de 26.10.2004, să fie exercitată de ambii părinți; a stabilit domiciliul minorei la domiciliul tatălui pârât reclamant; a stabilit contribuții egale ale părinților la cheltuielile minorei, în sumă de 400 lei fiecare, începând cu data de 23.08.2011, până la majorat; a dispus desfășurarea neîngrădită a relației personale minoră-mamă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Minora A.-B. s-a născut la data de 26.10.2004, având stabilită filiația pentru ambii părinți, părțile din prezentul litigiu.
Potrivit susținerilor ambelor părți, relația lor de cuplu s-a destrămat în luna iunie 2011, când reclamanta pârâtă a părăsit domiciliul pârâtului reclamant și s-a stabilit împreună cu minora, într-o locuință închiriată pe o perioadă de 12 luni, contract ajuns la termen la data de 14.06.2012.
Ancheta socială efectuată la locuința ocupată de reclamanta pârâtă concluzionează că imobilul oferă condiții decente de locuit și că mama este ajutată la creșterea copilului de către bunicii materni.
Până la separarea în fapt a părților, minora a locuit într-un apartament de 3 camere, proprietatea pârâtului reclamant, iar în această perioadă, ambii părinți s-au implicat în mod responsabil în activitatea de creștere, supraveghere și educare a copilului.
Ancheta socială efectuată la domiciliul pârâtului reclamant evidențiază că, după un concubinaj de aproximativ 10 ani, relația de cuplu s-a destrămat reclamanta pârâtă părăsind domiciliul comun în luna iunie 2011, minora rămânând în grija și ocrotirea tatălui și a familiei paterne. La aproximativ 3 luni, în cursul lunii septembrie 2011, mama a luat minora din domiciliul tatălui și nu a readus-o. Din acest moment, tatăl s-a implicat financiar în activitatea de creștere a copilului. Ancheta socială evidențiază condiții locative corespunzătoare la domiciliul tatălui, respectiv un apartament de 3 camere proprietate personală, în care minora are propria cameră. Cu puțin timp înainte de separarea cuplului, părțile au apelat la un mediator pentru rezolvarea problemele legate de încredințarea minorei, dar nu există la dosar dovada că procedura medierii a avut rezultatele dorite.
Din depozițiile martorilor audiați în cauză, instanța a reținut că, pe perioada celor trei luni cât minora a rămas în grija familiei paterne, relația copilului cu mama sa s-a desfășurat natural, fără obstrucționare din partea unui membru al familiei paterne.
Pe de altă parte, după ce minora a fost luată la domiciliul mamei, relația personală a tatălui cu minora s-a desfășurat cu dificultate, mama afirmând că nu a împiedicat această relație, dar întâlnirea fetiței cu tatăl său a avut loc atunci când copilul și-a exprimat dorința de a-și vedea tatăl. Astfel, a reținut prima instanță, desfășurarea relației personale a rămas la aprecierea copilului în vârstă de 8 ani, fără o implicarea mamei în sensul încurajării copilului să mențină legătura cu tatăl. În situația părinților care se separă, părintele ce supraveghează copilul, la care copilul locuiește efectiv, are îndatorirea părintească de a-și încuraja copilul în exercitarea drepturilor, inclusiv a celor personal nepatrimoniale, pentru realizarea interesului copilului de a dezvolta o relație de încredere, atașament față de ambii părinți, pentru ca în final să se bucure de ocrotire efectivă din partea ambilor. Neimplicarea părintelui în exercitarea acestui drept al copilului și lăsarea la aprecierea exclusivă a minorei opțiunea de a se întâlni cu tatăl nu este de natură a consolida relația celor doi, ci, dimpotrivă, de a determina o înstrăinare a copilului față de celălalt părinte. Instanța a reținut totodată că, potrivit probelor administrate în cauză, atitudinea mamei față de relația fetiței cu tatăl nu a fost doar una de pasivitate și de conformare la dorința minorei, ci a îmbrăcat forma unor împiedicări ale exercițiului dreptului prin condiționările impuse. Astfel, ambii martori audiați, inclusiv cel propus de reclamanta pârâtă, au relatat un conflict între părți, generat de imposibilitatea desfășurării unei întâlniri între tată și copil, ca urmare a refuzului mamei de a permite minorei să îl însoțească pe tată în afara locuinței și condiționarea ca vizita să se desfășoare în locuință, fără a se permite accesul aici celorlalte persoane care îl însoțeau pe pârâtul reclamant. În contextul în care minora a constatat singură că mama se opune ca tatăl să se întâlnească cu ea în afara locuinței și este pusă în situația de a-și exercita singură drepturile, este normal ca minora, din dorința de a nu-și supăra mama, să adopte un comportament mai rezervat față de tată și să afirme că nu dorește să își vadă tatăl, încercând, astfel, să o protejeze pe mamă de eventuala supărare decurgând din desfășurarea vizitei. Din declarația martorului pârâtului reclamant, instanța a reținut că o vizită a copilului i-a fost interzisă acestuia și de către bunica maternă, sub pretextul că mama minorei nu este acasă, iar copilul a absentat de la școală, aspect discutat telefonic de tată cu învățătorul copilului. Ulterior, în discuția purtată de martor cu minora, aceasta din urmă a mărturisit că nu s-a dus la școală pentru că „nu a avut chef”, ceea ce evidențiază o insuficientă implicare a părintelui care locuiește cu minora în exercitarea responsabilă a drepturilor copilului, în scopul ca acesta să își realizeze interesul, acela de a beneficia de educație, în speță.
Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active, invocate la ultimul termen de judecată de reclamanta pârâtă, înainte de acordarea cuvântului asupra fondului, prima instanță a reținut că excepțiile se referă la cereri pretins formulate de pârâtul reclamant, care nu fac obiectul sesizării instanței în acest dosar, nici în cadrul cererii reconvenționale, nici în cadrul cererii conexe, astfel că aceste excepții au fost respinse ca lipsite de obiect.
Cât privește exercitarea autorității părintești asupra copilului, s-a reținut că minora este un copil din afara căsătoriei, a cărui filiație este stabilită față de ambii părinți, iar aceștia nu mai conviețuiesc și nu se înțeleg cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești, astfel că, potrivit art.505 Cod civil, instanța de tutelă trebuie să se pronunțe asupra acestui aspect, fiind aplicabile, prin asemănare, dispozițiile de la divorț, ținând seama de interesul superior al copilului. Regula în materie este aceea de exercitare în comun, de ambii părinți, a autorității părintești, iar excepțiile trebuie argumentate și probate. În cauză, doar pârâtul reclamant a invocat motive pe baza cărora tinde să exercite singur autoritatea părintească, iar aceste motive se referă la dubii legate de moralitatea reclamantei pârâte, generate de practicarea de către aceasta a activității de video-chat. În acest sens, prima instanță a arătat că exercitarea exclusivă a unul dintre părinți a autorității părintești se poate dispune atunci când unul dintre părinți nu își poate asuma responsabilitatea părintească,ca efect al imposibilității acestuia din urmă de a-și manifesta voința, iar nu ca sancțiune pentru părintele care nu se implică în mod corespunzător în creșterea copilului. Pentru situațiile în care unul din părinți îl acuză pe celălalt de faptul că pune în primejdie sănătatea copilului sau dezvoltarea acestuia, sancționarea se poate obține prin promovarea unei acțiuni în decădere din drepturile părintești, iar nu exercitarea exclusivă a autorității părintești.
Cât privește acuzele legate de practicarea videochatului de către pârâta reclamantă, prima instanță a reținut că această împrejurare a fost semnalată de tată și în timpul conviețuirii cu mama copilului, însă acest aspect nu l-a împiedicat la vremea respectivă să exercite împreună cu mama copilului autoritatea părintească. În plus, în fața reprezentanților autorității tutelare, ca și prin cererea precizatoare depusă la fila 252 dosar, la termenul de încuviințare a probelor, tatăl a solicitat exercitarea în comun a autorității părintești, iar în raport de aceste solicitări au fost încuviințate probele pentru ambele părți.
Pentru considerentele de mai sus, prima instanță a dispus exercitarea în comun a autorității părintești.
Cât privește locuința minorei, prima instanță a reținut că, potrivit referatelor de anchetă socială întocmite în cauză, copilul dispune de condiții locative corespunzătoare atât la imobilul închiriat de mamă, cât și la domiciliul tatălui. Pe de altă parte, imobilul ocupat de mamă este închiriat, iar termenul de închiriere este depășit, astfel că, la momentul pronunțării sentinței, mama ocupă acest imobil în baza unei tacite relocațiuni, care a transformat contractul de închiriere într-unul fără termen, situație care permite proprietarului denunțarea unilaterală. Astfel, există riscul ca mama să nu ofere continuitate condițiilor locative prezentate în referatul de anchetă socială, în timp ce tatăl oferă garanția stabilității, fiind proprietarul imobilului în care acesta locuiește și în care minora are amenajată propria cameră.
A mai reținut prima instanță că probele administrate în cauză au evidențiat o exercitare necorespunzătoare a drepturilor minorei pe perioada cât aceasta s-a aflat sub supravegherea mamei, în sensul că reclamanta pârâtă nu s-a implicat suficient pentru a menține o relație personală efectivă și normală între tată și copil, și nici pentru a se asigura că dreptul minorei la educație este pe deplin exercitat, permițând nejustificat copilului să absenteze de la școală. Totodată, aspectele invocate de către pârâtul reclamant pentru a obține exercitare exclusivă autorității părintești, deși nu au avut acest efect, pot justifica cererea tatălui ca locuința minorei să fie stabilită la acesta.
Prin expertiza IT efectuată în cauză, s-a concluzionat că fotografiile pe care expertul le-a identificat pe site-urile vizualizate nu sunt trucate, cel puțin o mare parte din planșele foto depuse de pârât sunt reale, iar în această situație, apărarea reclamantei la interogatoriu a fost în sensul că bănuiește că a fost fotografiată fără știrea sa și că nu cunoaște cine a postat fotografiile pe site-urile respective. Dovezile administrate de pârâtul reclamant susțin afirmația acestuia în sensul că reclamanta practică videochatul, iar proba cu expertiza, cerută de reclamantă, confirmă susținerile pârâtului. Astfel, judecătoria a apreciat că preocupările mamei, destinate exclusiv adulților, vin în conflict cu interesul copilului de a-și desfășura viața de zi cu zi într-un cadru familial în care să se poată asigura condiții de viață adecvate vârstei și preocupărilor minorei, iar aceste condiții nu pot fi asigurate în locuința reclamantei pârâte, formată dintr-o singură cameră.
Cât privește contribuția părinților la acoperirea nevoilor copilului și modalitatea de desfășurare a relației personale, prima instanță a precizat că dă eficiență principiului egalității părinților în exercitarea drepturilor copilului și în asumarea responsabilităților față de acesta, astfel că a stabilit o contribuție egală la creșterea copilului, prin raportare la venitul mediu lunar realizat de pârâtul reclamant, mai mic decât cel al reclamantei pârâte, iar în baza art. 262 Cod civil, a dispus desfășurarea neîngrădită a relației personale mamă/minoră.
Prin decizia civilă nr.1158 A/22.11.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta reclamantă pârâtă C. C., împotriva sentinței civile nr. 1097/31.01.2013 pronunțată de Judecătoria S. 6 București, în dosar nr._ /3011, și apelul formulat de apelantul pârât reclamant M. V. V., în contradictoriu cu P. S. 6 București-Autoritatea tutelară, ca nefondate.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că părțile nu au contestat starea de fapt stabilită de prima instanță, în sensul că minora A.-B. s-a născut la data de 26.10.2004, având stabilită filiația pentru ambii părinți, părțile din prezentul litigiu. Potrivit susținerilor ambelor părți, relația lor de cuplu s-a destrămat în luna iunie 2011, când reclamanta pârâtă a părăsit domiciliul pârâtului reclamant și s-a stabilit împreună cu minora, într-o locuință închiriată pe o perioadă de 12 luni. Până la separarea în fapt a părților, minora a locuit într-un apartament de 3 camere, proprietatea pârâtului reclamant, iar în această perioadă, ambii părinți s-au implicat în mod responsabil în activitatea de creștere, supraveghere și educare a copilului.
Cât privește soluția primei instanțe asupra modalității de exercitare a autorității părintești, tribunalul a observat că mama apelantă - reclamantă pârâtă nu critică soluția exercitării în comun a autorității părintești, deși invocă faptul că tatăl, apelantul pârât reclamant, ar fi avut un comportament violent în prezența copilului, ceea ce, în opinia acesteia, este un motiv pentru ca minorei să îi fie stabilită locuința copilului la mamă. Pe de altă parte, tatăl, apelant pârât reclamant, solicită instanței de apel să dispună ca acesta să exercite exclusiv autoritatea părintească, invocând, în principal, faptul că mama nu ar putea asigura copilului un mediu propice dezvoltării armonioase, deoarece ocupă cu titlu de chirie un imobil format dintr-o singură cameră, desfășurând activități de videochat.
La judecata în primă instanță a fost efectuată ancheta socială la domiciliul tatălui (fila 92), în care s-a consemnat afirmația făcută de acesta în fața reprezentanților autorității tutelare, în sensul că dorește ca părinții să exercite în comun autoritatea părintească. În plus, la fila 252 se află precizarea cererii sale, prin care pârâtul reclamant arată expres că dorește ca părinții să exercite în comun autoritatea părintească. Totodată, prin întrebarea nr.17 din interogatoriul propus pentru a fi luat reclamantei pârâte, pârâtul reclamant susține că reclamanta pârâtă ar fi practicat activități de video-chat și înainte de data de 14 iunie 2011, când aceasta a părăsit locuința. În acest context, în mod corect a concluzionat prima instanță că, la acea dată, pârâtul reclamant nu a apreciat că mama ar pune în pericol dezvoltarea fizică sau psihică a fetiței și nu a luat nici o măsură. Concludentă este și depoziția martorului S. C. A., prieten cu sora pârâtului reclamant, care a declarat că ambii părinți s-au ocupat de creșterea copilului, iar bunicii paterni au oferit un ajutor important în acest sens (fila 272). Totodată, la fila 270 dosar fond se află referatul privind audierea copilului în Camera de consiliu, iar potrivit acestuia, copilul se simte ocrotit de ambii părinți, are încredere în amândoi, iar aceștia nu s-au certat în prezența sa.
La data pronunțării sentinței apelate, autoritatea părintească era definită de art. 487 cod civil ca fiind dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educație, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului, fiind datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia. Potrivit art.488 Cod civil, părinții asigură copilului o dezvoltare armonioasă cooperând cu copilul, informându-l și lămurindu-l despre actele și faptele care l-ar putea afecta, luând în considerare opinia acestuia, precum și toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului. După modificările aduse Legii nr.272/2004 începând cu data de 03.10.2013, în prezent în vigoare, s-a stipulat la art. 31 alin.2 ind.1 din legea susmenționată că, în situația în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți. Totodată, potrivit art. (22) din Legea nr. 272/2004, introdus începând cu data de 03.10.2013, în situația în care, din orice motiv, un părinte nu-și exprimă voința pentru luarea deciziilor prevăzute la alin. (21), acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului. Modificări importante ale Legii nr. 272/2004, în vigoare începând cu data de 03.10.2013, se referă la faptul că ambii părinți, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, au dreptul de a solicita și de a primi informații despre copil, din partea unităților școlare, a unităților sanitare sau oricăror altor instituții ce intră în contact cu copilul (art. 31 alin.2 ind.3) .
Prevederile legale susmenționate, intrate în vigoare după data pronunțării sentinței apelate, nu modifică soluția adoptată de prevederile Codului civil, avute în vedere de prima instanță, ci doar detaliază soluția din Cod, astfel că, în vigoare fiind la data pronunțări deciziei în apel, pot fi folosite pentru a se aprecia asupra modului în care prima instanță a interpretat dispozițiile Codului civil în materia autorității părintești.
Având în vedere textele legale astfel prezentate și probele administrate în cauză, tribunalul a apreciat ca fiind temeinică soluția exercitării în comun a autorității părintești dispusă de prima instanță, aceasta corespunzând interesului superior al copilului, care are nevoie să se simtă iubit și protejat de ambii părinți. Totodată, a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că, pentru situațiile în care unul din părinți îl acuză pe celălalt de faptul că pune în primejdie sănătatea copilului sau dezvoltarea acestuia, sancționarea se poate obține prin promovarea unei acțiuni în decădere din drepturile părintești, iar nu exercitarea exclusivă a autorității părintești, situațiile invocate de tată neregăsindu-se între cele de exercitare a autorității părintești exclusiv de către unul din părinți, astfel cum sunt reglementate de art.507 Cod civil.
Cât privește soluția primei instanțe asupra stabilirii domiciliului copilului, la mamă, tribunalul a apreciat că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, ținând seama de interesul superior al copilului. Astfel, condițiile locative oferite de tatăl apelant pârât reclamant sunt superioare celor oferite de mamă, apelantă reclamantă pârâtă. În acest sens, tribunalul a avut în vedere că mama deține cu chirie o locuință formată dintr-o singură cameră, în timp ce tatăl deține un apartament de trei camere, unde minora are amenajată o cameră și unde a crescut în condiții bune până în toamna anului 2011, când a fost luată de către mamă la locuința acesteia din urmă. Mama, apelanta reclamantă pârâtă, nu a contestat că, după ce a părăsit locuința comună, în luna iunie 2011, tatăl și familia paternă nu i-au împiedicat accesul la copil. Pe de altă parte, în cuprinsul cererilor adresate instanțelor judecătorești, recunoaște, implicit, că a lăsat la altitudinea minorei de aproximativ 8 ani dacă păstrează legătura cu tatăl. În plus, martora audiată la solicitarea apelantei, B. V. (fila 271), a declarat că l-a văzut o singură dată pe tată, pârâtul reclamant, venind la domiciliul bunicilor materni și că a asistat la o discuție între părți, în sensul că tatăl solicita ca minora să fie lăsată afară, în compania lui, în timp ce mama insista ca minora să fie vizitată doar în casă, unde nu s-a permis accesul și pentru persoanele care îl însoțeau pe pârât. Or, din depoziția martorei propusă de apelanta reclamantă pârâtă, nu rezultă că minora ar fi fost aceea care și-a exprimat dorința de a rămâne în casă, ceea ce contrazice afirmațiile apelantei în legătură cu modul în care copilul a păstrat legătura cu tatăl. Păstrarea legăturii dintre copil și părintele care nu locuiește la un moment dat este un drept al copilului, protejat de Legea nr. 272/2004, și poate fi restricționat numai de către instanță, în cazuri justificate, astfel cum prevede expres art. 14 alin.3) din Legea nr. 272/2004, iar nu de către celălalt părinte. Modul în care apelanta reclamantă pârâtă a gestionat această problemă după separarea de tatăl copilului dovedește că aceasta a încălcat îndatoriri specifice, prevăzute de Codul civil la art. 488, în ceea ce privește modul în care se exercită autoritatea părintească, respectiv obligația de a lua măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului. În acest context, în mod corect a apreciat prima instanță că atitudinea apelantei reclamante pârâtă justifică cererea tatălui ca locuința minorei să fie stabilită la acesta, iar această interpretare este conformă cu actualele prevederi ale Legii nr. 272/2004, care, la art.16 ind.2, indică modul în care instanța de tutelă trebuie să evalueze interesul copilului atunci când îi stabilește locuința, fiind importante disponibilitatea părintelui de a-l implica pe celălalt la luarea deciziilor privind copilul, de a-i respecta drepturile părintești și de a-i permite relațiile personale cu copilul.
Tribunalul a apreciat că nu s-a dovedit în cauză comportamentul violent al apelantului pârât reclamant, care să justifice sancționarea acestuia cu stabilirea locuinței copilului la mamă.
Pentru considerentele expuse mai sus, constatând că s-a făcut o corectă aplicare a legii și cu privire la stabilirea contribuției părinților la creșterea copilului, tribunalul, în temeiul art. 296 C.pr.civ., a respins ca nefondate apelurile de față.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta C. C., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv are condiții materiale și oferă garanții morale pentru creșterea minorei, fiind în interesul acesteia să stea cu mama. În mod greșit instanțele de fond au analizat doar criteriul condițiilor locative, ignorând împrejurarea că se impune ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de mamă.
Prin întâmpinarea depusă la 26.06.2014, aflată la fila 101 din dosarul de fond, intimatul M. V. V. a invocat excepția inadmisibilității recursului, deoarece recurenta a formulat pentru prima dată în recurs solicitarea exercitării exclusive a autorității părintești, excepția nulității recursului, deoarece dezvoltarea motivelor de recurs se face într-o manieră confuză, iar criticile vizează exclusiv temeinicia soluției și, pe fondul cauzei, necesitatea respingerii recursului deoarece instanțele inferioare au făcut o analiză profundă a cauzei și după o chibzuință îndelungată.
Analizând excepțiile în condițiile art.137 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea a respins excepțiile pentru următoarele considerente:
Asupra excepției inadmisibilității, Curtea a constatat că cererea introductivă de instanță promovată de recurenta C. C. la 23.08.2011 are ca obiect încredințarea spre creștere și educare a minorei M. A. B., născută la 26.10.2004 și obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere. Cererea reclamantei a fost promovată anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil – 01.10.2011, dar soluția asupra fondului cererii a fost dată de instanța fondului la 31.01.2013, aplicând normele din Noul Cod, în condițiile art.5 alin.2 din Legea nr.71/2011.
În condițiile art.483 alin.1 și 3 Cod civil, instanța fondului a dispus ca autoritatea părintească asupra minorei să se exercite de ambii părinți.
Temeiul juridic al cererii introductive de instanță, așa cum a fost promovată de reclamantă în anul 2011, l-a reprezentat art.42, 43 alin.1 din Codul familiei, în vigoare la momentul promovării cererii.
Recurenta nu a promovat o cerere nouă în recurs, ci raportat la soluția instanțelor fondului, a precizat temeiul juridic al cererii sale, cu atât mai mult cu cât în derularea litigiului s-au succedat două legi, astfel că această excepție a fost respinsă ca nefondată.
Cu privire la excepția nulității recursului, Curtea a constatat că recurenta a precizat, chiar în preambulul cererii sale, temeiul juridic al cererii – art.304 pct.9 Cod de procedură civilă și din modul de dezvoltare a motivelor rezultă că se critică modul în care au fost aplicate prevederile art.483 și art.496 alin.2 Cod civil. De altfel, chiar intimatul, în întâmpinarea sa, a dezvoltat apărări în 9 pagini raportat la acest temei de drept, astfel că excepția nulității a fost respinsă ca nefondată.
Verificând legalitatea deciziei recurate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în temeiul art.312 alin.1 Cod de procedură civilă l-a respins, pentru următoarele considerente:
În principal, se impune precizarea aspectelor legate de cadrul procesual de învestire din perspectiva cauzei cererii de recurs, deoarece recurenții în cererile lor de recurs fac o descriere a situației de fapt.
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate."
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanța astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat și reapreciindu-l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în speță, apelul.
Instanța a reținut drept cauză a cererii de recurs formulată prevederile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă – ceea ce înseamnă că hotărârea atacată ar fi lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Față de caracterul nondevolutiv al căii de atac a recursului, Curtea în prezenta cauză, va răspunde punctual motivelor de recurs ce pot fi susținute și analizate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct. 9 Cod de procedură civilă. Părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel, ambele judecăți de fond, situația de fapt fiind configurată prin pronunțarea unei hotărâri definitive în privința pretențiilor concrete formulate. Pentru că părțile au beneficiat concret de sistemul dublului grad de jurisdicție, situația de fapt fiind pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare, în prezenta cauză nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanței de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurenta nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instanță de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.
Curtea constată că recurenta prin motivele de recurs face o reproducere a evoluției istoricului cauzei, a stării de fapt, a probațiunii administrate în cauză.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ..
În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Cu privire la modul de aplicare al art.483 coroborat cu art.496 Cod civil, Curtea constată că cei doi părinți aveau posibilitatea să stabilească de comun acord locuința copilului în condițiile alin.2 al art.496 Cod civil.
Cum aceștia nu au ajuns la consens, instanțele au stabilit ca locuința minorei să fie la tată, analizând întregul material probator.
Esențial pentru minoră în această etapă a dezvoltării sale este respectarea principiului stabilității și continuității în creșterea și educarea sa, așa cum acest principiu este reglementat de Legea nr.242/2004.
În plus, tribunalul a reținut că, după părăsirea locuinței comune, recurenta a încălcat îndatoririle ce formează conținutul autorității părintești, specifice părintelui, așa cum sunt ele prevăzute de art.488 Cod civil.
Măsura stabilirii locuinței minorei la tată a fost luată cu respectarea principiului interesului superior al minorei și raportat la conduita recurentei în derularea prezentului litigiu.
Și în ședința publică din 30.06.2014 recurenta – reclamantă a arătat că în prezent este casnică, fiind întreținută de soțul său și are în îngrijire 3 copii cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani, dintre care doi sunt ai soțului actual.
Cum măsura stabilirii locuinței minorei la tată este o măsură provizorie, dacă condițiile locative și morale ale recurentei se vor schimba, aceasta poate, în condițiile art.497 Cod civil, să solicite schimbarea locuinței minorei.
Pe de altă parte, exercitarea autorității părintești de către un singur părinte se face doar în condiții excepționale prevăzute de art.507 Cod civil, respectiv când unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau în neputință de a-și exprima voința.
Niciuna din aceste situații de excepție nu se regăsesc în prezenta cauză, astfel că recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepțiile inadmisibilității și nulității recursului ca nefondate.
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă C. C., împotriva deciziei civile nr.1158 A din 22.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. V. V. și Autoritatea Tutelară - P. S. 6 BUCUREȘTI.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.07.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./16.07.2014
TB-S.5 – C.D.C.; S.V.
Jud.S.6 – V.M.
| ← Contestatie la executare. Decizia nr. 1139/2014. Curtea de Apel... | Actiune în constatare. Decizia nr. 1491/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
