Expropriere. Decizia nr. 548/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 548/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-12-2014 în dosarul nr. 548/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 548 A
Ședința publică din data de 18.12.2014
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: M. A. M.
JUDECĂTOR: G. D. M.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în apelul declarat de apelantul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.498/04.03.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. D., cu domiciliul procedural ales la C.. Av. M. C., din București, ., ., ., sector 5 și intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, cauza având, ca obiect, „expropriere; alte cereri; revendicare imobiliară”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 11.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 18.12.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 18.08.2011 la Tribunalul București, reclamantul B. D. a chemat în judecată pe pârâții S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și PRIMĂRIA SECTOR 6 și a solicitat ca: 1) în temeiul art. 28 din Legea nr. 33/1994 să se constate că statul nu a deținut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în București, ., sector 6, compus din suprafața de teren de 300 mp. din acte și 443 mp.din măsurătorile cadastrale și construcția edificată pe acesta și pe cale de consecință să se constate că nu a operat transferul dreptului de proprietate de la autorul reclamantului către stat câtă vreme expropriatorul nu și-a îndeplinit obligațiile legale; 2) ca urmare a admiterii primului capăt de cerere, obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil; 3) în subsidiar, dacă se va aprecia că a operat transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului să se dispună în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994 retrocedarea către reclamant a imobilului, avându-se în vedere că nu s-a realizat scopul pentru care imobilul a fost expropriat în termen de un an de la data emiterii decretului de expropriere și nici nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul menționat a aparținut autorilor săi și a fost expropriat prin decretul de expropriere nr. 90/1987.Deși decretul de expropriere a fost emis anterior apariției Legii 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cauza de față sunt incidente prevederile acestei legi întrucât raportul juridic care a luat naștere în trecut între autorii petentului și stat produce efecte și în prezent.
De asemenea, reclamantul a arătat că atât el, cât și autorii săi au fost în imposibilitate de a urma procedura instituită de Legea nr. 10/2001, întrucât nu au cunoscut despre existența decretului de expropriere nr. 90/1987, acest act normativ având caracter secret.
A învederat reclamantul că a aflat de existența decretului de expropriere nr. 90/1987 întâmplător, cu ocazia dezbaterii succesiunii mamei sale, B. P., respectiv la data de 17.07.2006, acest decret nefiind publicat în Monitorul Oficial, iar S. R. nu a făcut nici un act de preluare efectivă a acestui imobil în patrimoniul său, astfel că reclamantul sau autorii săi nu au fost tulburați în decursul timpului.
Referitor la dobândirea imobilului în litigiu, reclamantul a arătat că potrivit actului de vânzare cumpărare autentificat de Tribunalul I. sub nr._/1940, autorii săi, T. S. și T. E. au dobândit în proprietate o suprafață de teren arabil de circa 300 mp. situată în . pe care cumpărătorii au edificat o construcție, acest imobil fiind ulterior transmis prin moștenire, reclamantul fiind unicul succesor al mamei sale B. P. conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 53/2007.
A mai arătat reclamantul că mama sa a locuit până la deces în acest imobil considerând că are calitatea de proprietară, iar în prezent imobilul este stăpânit de reclamant care nu a fost vreodată încunoștințat de existența decretului de expropriere ce a fost emis în regimul anterior.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 21 și următoarele, art. 35 din Legea nr. 33/1994, art. 480 cod civil, art. 112 Cod procedură civilă.
Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 25.06.2012, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Primăria Sector 6, dispunând scoaterea din cauză a acesteia.
Totodată instanța a respins ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de pârâtul M. București.
În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri și expertiză tehnică imobiliară.
Prin sentința civilă nr. 498 din 04.03.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III -a Civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul B. D., in contradictoriu cu pârâții S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și au fost obligați pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate si liniștită posesie imobilul situat in București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 440 mp, cu vecinătățile stabilite prin raportul de expertiză întocmit de expert D. G. si construcția edificată pe teren.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În speță, s-a constatat că în privința terenului în litigiu situat în situat în București, ., sector 6, a fost emis în regimul anterior de către Consiliul de Stat al R.S.R., Decretul nr. 90/1987 referitor la exproprierea unor terenuri și construcții, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație situate în M. București, decret care a avut un caracter secret, nefiind publicat în Monitorul Oficial, această mențiune privind caracterul secret fiind făcută pe însăși actul normativ.
Instanța a considerat că în speța dedusă judecății sunt incidente prevederile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică deși decretul de expropriere mai sus arătat a fost emis în timpul regimului comunist, respectiv în anul 1987, însă raporturile juridice născute la acea dată au produs efecte juridice și în prezent ce se impun a fi clarificate.
Legea nr. 33/1994 privind exproprierile statuează la art. 1 că exproprierea unui imobil se poate realiza doar pentru cauză de utilitate publică după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească, or, în cauza de față, din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că nici reclamantul, nici antecesorii săi nu au primit vreo sumă cu titlu de despăgubire prealabilă așa cum prevede norma legală mai sus menționată.
Pe de altă parte, disp. art. 35 din lege stabilesc că în situația în care în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate conform scopului pentru care au fost preluate de către expropriator, foștii proprietari sunt în măsură să solicite retrocedarea lor dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică, în acest scop urmând ca foștii proprietari să fie notificați la adresa inițială comunicată expropriatorului în vederea plății despăgubirilor cuvenite referitor la imobil.
În speță, s-a constatat că imobilul în litigiu situat în situat în București, ., sector 6, nu a fost folosit potrivit scopului pentru care a fost preluat de către expropriator, deși decretul de expropriere a fost emis cu mult timp în urmă, respectiv în anul 1987 și nici nu a fost făcută o nouă declarație de utilitate publică în privința căreia să fie încunoștințat reclamantul sau autorii săi.
Legea nr. 10/2001 care constituie o lege specială cu caracter reparatoriu statuează la art. 1 că imobilele care au fost preluate în mod abuziv în regimul anterior se restituie în natură sau în echivalent atunci când nu este posibilă retrocedarea în natură, iar la art. 2 se precizează care sunt imobilele considerate ca fiind preluate în mod abuziv în accepțiunea acestei legi, la lit. f fiind indicate acele imobile preluate de stat în temeiul unor legi sau a altor acte normative nepublicate la data preluării, în Monitorul Oficial al României sau în Buletinul Oficial.
Această lege instituie o procedură administrativă prealabilă pe care trebuie să o urmeze persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii în sensul formulării unei notificări către unitatea deținătoare în termenul stabilit de lege, notificare la care se vor anexa înscrisuri doveditoare.
Pârâtul M. București a invocat excepția de inadmisibilitate a cererii în raport de prev. art. 22 pct. 5 din lege față de neformularea de către reclamant ori de către antecesoarea sa B. P. a notificării în termenul prevăzut de acest act normativ și care a expirat la data de 14.02.2002.
Instanța a respins prin încheiere motivată excepția invocată de pârât în raport de situația de fapt dedusă judecății și din care a rezultat că reclamantul și autoarea sa au fost în imposibilitate de a recurge la procedura prealabilă instituită de Legea nr.10/2001în sensul formulării notificării către unitatea deținătoare întrucât nu au avut posibilitatea să cunoască despre existența decretului de expropriere ce a fost emis în anul 1987, acest act normativ având un caracter secret, totodată rezultând din dosar că reclamantul a aflat întâmplător de acest decret de abia în anul 2006 când a declanșat procedura succesorală de pe urma mamei sale B. P..
Pe de altă parte, sunt îndreptățite susținerile reclamantului și în raport de împrejurarea că ulterior emiterii acestui decret, mama reclamantului B. P. a continuat să locuiască în imobilul expropriat, considerându-se proprietară pe cale succesorală de la antecesorii săi, totodată S. R. nu a întreprins vreun demers concret în vederea preluării efective a imobilului în patrimoniul său, toate aceste situații făcând admisibilă acțiunea promovată de reclamant.
Referitor la terenul în litigiu, instanța a avut în vedere înscrisurile aflate la dosar precum și raportul de expertiză topo întocmit de expert D. G. prin care se concluzionează că suprafața terenului în litigiu așa cum rezultă din măsurătorile efectuate de expert și față de planurile cadastrale este de 440 mp., în timp ce în actele de proprietate s-a înscris suprafața de 300 mp și că terenul în discuție este liber de construcții supraterane, nefiind afectat de utilități publice ori de rețele de sistematizare și ca atare poate fi restituit în natură.
Faptul că terenul nu este afectat de astfel de utilități publice s-a constatat și în raport de conținutul adresei nr. A_/28.11.2012 emisă de Direcția Generală Serviciul Control și Monitorizare a Stării Mediului și Salubrizare din cadrul Primăriei Sectorului 6 prin care reclamantul este atenționat să ia măsurile necesare legat de curățenie și împrejmuirea terenului situat în ., teren care îi aparține, în caz contrar urmând a fi sancționat contravențional.
Date fiind considerentele expuse și în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 33/1994 și prev. art. 480 C. civ. instanța a admis acțiunea introdusă de reclamant și a obligat pârâții să-i lase acestuia în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București nr. 13, sector 6, compus din teren în suprafață de 440 mp, conform măsurătorilor efectuate și având vecinătățile menționate în expertiza topo întocmită de expert D. G. și construcția edificată pe acest teren.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelantul-pârât M. București prin Primarul General.
În motivarea apelului, apelantul-pârât a arătat că sentința este nelegală și netemeinică, având în vedere următoarele:
Prima instanță nu a avut în vedere faptul că imobilul în litigiu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, lege specială, astfel că prezenta cerere de chemare în judecată întemeiată pe Legea nr. 33/1994 este inadmisibilă, aceasta fiind legea generală în materie.
Instanța a ignorat atât probele administrate în cauză, cât și prevederile obligatorii ale deciziei nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, atâta vreme cât Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, lege cu caracter general care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr. 10/2001. O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun a revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. 1 și 3 din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Apelantul a mai arătat că instanța ar fi trebuit să constate, față de dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și neîndeplinirea în cauză a condițiilor impuse de legea specială.
În ceea ce privește revendicarea întemeiată pe dreptul comun, apelantul susține că acest capăt de cerere este neîntemeiat prin raportare la dispozițiile deciziei nr. 33/2008, față de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispozițiile dreptului comun.
Conform practicii constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după . Legii nr. 10/2001, revendicarea în condițiile dreptului comun este inadmisibilă, atât timp cât o lege specială reglementează modul de restituire în natură și acordarea de despăgubiri.
Apelantul a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu referire la Cauza M. contra României și Cauza pilot M. A. împotriva României, arătând că, în virtutea acestora nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun”, respectiv, un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuție existența unui nou drept de proprietate. Ca atare, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.
Apelantul a mai solicitat să se aibă în vedere practica de specialitate în care s-a arătat că, în situația în care din înscrisurile administrate nu ar rezulta o situație juridică clară, instanța are posibilitatea să clarifice situația juridică.
Apelantul consideră neîntemeiat raționamentul instanței, neavând nici o relevanță juridică deținerea posesiei bunului deoarece, câtă vreme imobilul intră în sfera Legii nr. 10/2001, faptul că bunul se află la pârâtă și nu a fost înstrăinat, nu are nici o importanță juridică.
Motivarea instanței în sensul că se impune restituirea în natură deoarece din probele administrate pe parcursul litigiului rezultă că imobilul este liber nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condițiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de Direcția Patrimoniu în raport de concluziile raportului de expertiză care identifică efectiv imobilul.
Aprecierea față de afectarea sau nu a bunului de utilități publice urma a fi făcută numai în măsura în care aceste aspecte rezultă din adrese ce emană de la societățile abilitate în acest sens, sau dintr-o expertiză la care să se utilizeze aparatura specifică de investigare, astfel cum solicită și expertul în raportul de expertiză.
Instanța a dispus restituirea în natură fără a clarifica dacă acest lucru este posibil și dacă nu încalcă dreptul de proprietate al unor terțe persoane. La dosar nu s-a dispus depunerea de probe suplimentare din care să rezulte afectarea bunului de rețele edilitare sau să se aducă lămuriri în ceea ce privește destinația terenului precum și afectarea acestuia.
În ceea ce privește suprafața de teren restituită, instanța a dispus restituirea a 440 mp, deși ceea ce trebuia avut în vedere era doar suprafața de teren deținută de către autorii reclamantului la momentul preluării imobilului. Or, statul poate restitui numai ceea ce a preluat abuziv de la fostul proprietar, conform actului de proprietate și decretului de expropriere, în acest sens fiind și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 – 292 Cod procedură civilă.
Intimatul B. D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat.
În ceea ce privește critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, intimatul a invocat decizia civilă nr. 9375 din 17.11.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, ce a avut ca obiect acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 cod civil și art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin care instanța a respins cererea de revendicare ca inadmisibilă și în care s-a arătat că: „în ceea ce privește susținerea reclamantului privind existența unei împrejurări mai presus de voința sa, concretizată de-abia în anul 2006, este de reținut că aceasta poate constitui un motiv independent de voința sa în sensul deciziei în interesul legii nr. 53/2007 care să-l îndreptățească pe reclamant să uzeze de calea specială a Legii nr. 33/1994. Prin decizia menționată se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios (în context Legea nr. 33/1994), dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1005”.
Prin urmare, susține intimatul, în conformitate cu motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie îndeplinite două condiții ca acțiunea să fie admisibilă, respectiv să nu existe o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, motivat de imposibilitatea mai presus de voința sa de a formula demersurile legale în termenul prevăzut de lege.
Intimatul a arătat că aceste condiții sunt îndeplinite, iar motivul pentru care nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost acela că nu a cunoscut despre existența decretului de expropriere emis în anul 1987, acesta având caracter secret și a aflat în concret de existența lui abia la 17.07.2006, de la Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală din cadrul Primăria Municipiului București, prin adresa nr._/_, la momentul la care a dorit să dezbată succesiunea de pe urma mamei sale.
Intimatul a expus istoricul proprietății și situația de fapt în speță, arătând că nu s-a realizat obiectul exproprierii de către expropriator, imobilul în litigiu nu a trecut niciodată în proprietatea statului, rămânând în patrimoniul autorilor săi, devenind incidente dispozițiile art. 35, 36 și 37 din Legea nr. 33/1994.
Intimatul a arătat că potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, suprafața terenului este de 440 mp, terenul este liber de construcții supraterane, nu e afectat de utilități publice și rețele de sistematizare și poate fi restituit în natură, apărările apelantului fiind neîntemeiate.
În apel, a fost administrată proba cu înscrisuri, Curtea dispunând efectuarea unor adrese la instituțiile abilitate în vederea lămuririi situației juridice a imobilului în litigiu.
La termenul din data de 17.09.2014, apelantul-pârât a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, susținând că acesta nu a făcut dovada calității de moștenitor al defunctei Bogai P., astfel cum este menționat în certificatul de moștenitor nr. 998/1981 care atestă faptul că imobilul din . a fost deținut prin moștenire de către defunctă.
Apelantul a mai arătat că la momentul la care a fost făcută exproprierea imobilul, se afla la Cooperativa Agricolă de Producție Chiajna, nicidecum la Bogai P., pe întreg parcursul desfășurării prezentului litigiu, reclamantul neputând face dovada modalității în care a ajuns imobilul de la Bogai P. la Cooperativa Agricolă de Producție Chiajna.
S-a arătat că în cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită un imobil în suprafață de 300 mp din acte și 443 mp din măsurători, precum și construcția edificată, specificând că imobilul a fost dobândit de B. D., prin moștenire de la B. Proxelina, în adresa nr._/2009 emisă de Subcomisia Locală de Fond Funciar se menționează că la nivelul anului 1986 figurează ca posesor, B. Polixenie, iar pata impozitului a fost făcută pe numele B. P..În cauză, nu s-a făcut dovada faptului că B. Proxelina este una și aceeași persoană cu Bogai P..
Pe fondul cauzei, apelantul a solicitat admiterea apelului și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că imobilul construcție nici nu există fizic, fapt rezultat și din raportul de expertiză, că revendicarea pe dreptul comun este neîntemeiată prin raportare la dispozițiile deciziei nr. 33/2008, față de prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la dispozițiile dreptului comun, că nu s-a făcut dovada că imobilul este liber pentru a putea fi restituit în natură, că s-a dispus restituirea unei suprafețe de 440 mp, deși, ceea ce trebuia avut în vedere era doar suprafața deținută de autorii reclamantului la momentul preluării imobilului.
Intimatul a depus note scrise solicitând respingerea excepției lipsei calității procesuale active.
Intimatul a arătat că imobilul a aparținut autoarei sale, B. P. până la izbucnirea incendiului din anul 2005, care nu a fost niciodată înștiințată cu privire la expropriere, iar intimatul a aflat că imobilul nu se află în patrimoniul autoarei sale doar când a solicitat deschiderea succesiunii.Intimatul a arătat că, din istoricul de rol fiscal, comunicat prin adresa nr. 018-7-_ din 16.02.2007, rezultă că bunul a fost înregistrat pe numele autoarei sale.
Din actele dosarului rezultă că, T. S. și T. E., care sunt unele și aceleași persoane cu M. S. și E. și sunt părinții mamei reclamantului, B. P., au cumpărat terenul în litigiu, în suprafață de 300 mp, pe care au construit o casă și ulterior, și-au înregistrat rolul fiscal.
Proprietatea asupra imobilului s-a transmis prin moștenire, inițial, de la T. S. către T. E. și B. P., iar ulterior, către B. D..
Numele reținute eronat, de Bogai, Mocai sau B., sunt erori materiale în unele acte, care nu reprezintă acte de stare civilă, ci acte în care s-a reținut în mod greșit numele real al persoanei la care se făcea referire, fără ca aceste erori materiale să aibă efecte asupra modificării numelui autoarei reclamantului, sau calității reclamantului de moștenitor.
Intimatul a mai arătat că, într-adevăr, construcția nu mai există, deoarece a fost mistuită de incendiul provocat la nivelul anului 2005, dar terenul este liber, nefiind afectat de utilități publice.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii au fost reluate apărările formulate în întâmpinare.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea constată următoarele:
În privința situației de fapt existente în speță, Curtea urmează a face unele precizări în raport cu motivele de apel invocate, inclusiv cu motivul de ordine publică referitor la calitatea procesuală activă a reclamantului, aceste aspecte nefiind detaliate de prima instanță.
Astfel, în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Curtea constată că prin actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._ din 3 iunie 1940 de Tribunalul I. Secția notariat, M. S. E. și S. M, M. au cumpărat un teren loc arabil în suprafață de 300 m.p, situat în . M. București (filele 18-19 dosar T.B.).
Cumpărătorii M. E. și M. S. sunt unele și aceleași persoane cu T. S. și T. E., astfel cum rezultă din declarația de notorietate autentificată sub nr.125/30.01.2008 de BNP Asociați Conf. Dr.M. M. și C. M. (fila 64 dosar apel).
T. S. a decedat la data de 15 mai 1970, de pe urma acestuia rămânând în calitate de moștenitor T. E., în calitate de soție și Bogai P., în calitate de fiică, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 444/1970 emis de Notariatul de stat al Sectorului 7 București (filele 16-17 dosar T.B.).
În acest certificat de moștenitor se menționează că masa succesorală se compune și din cota indiviză de ½ din imobilul situat în București, ., compus din teren loc de casă în suprafață de 300 m.p. și din casă, imobilul fiind construit de defunct și soția sa în timpul căsătoriei prin contribuție egală pe terenul dobândit cu actul autentificat sub nr._/1940, menționat mai sus.
T. E. a decedat la data de 16 decembrie 1980, de pe urma acesteia rămânând în calitate de moștenitor Bogai P., în calitate de fiică, în masa succesorală intrând cota parte de 5/8 din imobilul menționat mai sus, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 998/1981 emis de Notariatul de stat Local al Sectorului 6 (filele 13, 14 dosar T.B.).
De pe urma defunctei Bogai P., decedată la data de 23.01.2006 a rămas ca moștenitor reclamantul Bogai D., în calitate de fiu, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 53/8.10.2007 emis de BNP Asociați C. I. A. și E. S. Datu (fila 75 dosar T.B.)
Apelanta pârâtă a susținut că în cauză nu s-a făcut dovada calității de moștenitor al defunctei Bogai P., astfel cum aceasta este menționată în certificatul de moștenitor nr. 998/1981, care atestă deținerea imobilului din ..
Este adevărat că în acest certificat defuncta este menționată cu numele de Bogai, în timp ce certificatul de calitate de moștenitor nr. 53/2007 care atestă calitatea reclamantului de moștenitor se menționează numele de B..
O asemenea inadvertență reprezintă însă o eroare materială, B. P. fiind una și aceeași persoană cu Bogai P., în condițiile în care în certificatul de deces al defunctei, aceasta este menționată cu numele de B. (părinții fiind S. și E.) iar în certificatul de calitate de moștenitor nr. 53/_ în care se menționează numele de Bogai se indică același cod numeric personal din certificatul de deces, astfel că nu poate fi vorba despre persoane diferite.
Faptul că în unele acte emise de instituțiile abilitate se menționează numele B. Polixenie poate fi considerat de asemenea o eroare materială care nu influențează însă calitatea de moștenitor a reclamantului de pe urma autoarei sale, B. P..
De asemenea, faptul că în cererea de chemare în judecată, reclamantul a indicat numele de B. Proxelina reprezintă în mod evident tot o eroare materială, relevante fiind actele de stare civilă depuse la dosar cu privire la numele și prenumele autoarei reclamantului.
Imobilul situat în București . (respectiv suprafața de 381 m.p) a fost expropriat prin decretul de expropriere nr.90 din 8.04.1987 privind exproprierea unor terenuri și construcții, demolarea unor construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație situate în M. București (filele 11, 12, 15 dosar T.B.).
În decret se menționează că exproprierea s-a făcut de la Cooperativa Agricolă de Producție Chiajna.
Această situație juridică este confirmată de adresa emisă de Primăria Municipiului București, Serviciul Evidența Proprietăți aflate la fila 120 dosar T.B., adresa emisă de Primarul Comunei Chiajna (fila 44 dosar apel), adresa nr._ din 14.10.2013 emisă de Primăria Sector 6 Subcomisia Locală de Fond Funciar (fila 50 dosar apel), adresa nr. 42 din 5.02.2014 emisă de . 104 dosar apel).
În cauză nu s-a făcut dovada modalității în care terenul a fost transmis de la autorii reclamantului la Cooperativa Agricolă de Producție Chiajna, deși în apel Curtea, în baza rolului activ, a dispus suplimentarea probatoriului în acest sens.
Apelantul pârât a susținut că prezenta acțiune, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 este inadmisibilă, deoarece partea are la îndemână calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care se aplică cu prioritate, în raport cu dispozițiile deciziilor nr. 53/2007 și 33/2008 pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Din această perspectivă, Curtea constată că reclamantul a formulat în anul 2008 o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun ( art. 480 și 481 Cod civil), solicitând să se constate că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în București, ., sector 6 și să fie obligați pârâți S. R. prin MFP și M. București prin Primarul General să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren și construcția edificată pe acesta (3 camere și anexe).
Acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin decizia civilă nr. 9375/17.11.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală (filele 62-70 dosar T.B.), prin care cauza a fost soluționată irevocabil, reținându-se că „reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, ca în speța de față și fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii speciale.
Or,(…),Legea nr.10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar garantează accesul liber la justiție și la un proces echitabil, așa încât acțiunea în revendicare formulată în temeiul dreptului comun este inadmisibilă”.
În același timp prin decizia menționată s-a reținut că „în ceea ce privește susținerea reclamantului privind existența unei împrejurări mai presus de voința sa, concretizată în aflarea despre expropriere de abia în anul 2006, este de reținut că aceasta poate constitui un motiv independent de voința sa în sensul deciziei în interesul legii nr. 53/2007 care să-l îndreptățească pe reclamant să uzeze de calea specială a Legii nr.33/1994. Prin decizia menționată se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedarea bunului litigios (în context Legea nr. 33/1994), dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaș”.
Față de considerentele deciziei nr. 9375/2009 menționate mai sus, care se impun cu putere de lucru judecat, nu se poate considera că acțiunea întemeiată pe Legea nr. 33/1994 este inadmisibilă, Curtea urmând a verifica incidența acestei legi în cauza de față.
Prin capătul principal de cerere, reclamantul a solicitat ca, în temeiul art. 28 din Legea nr. 33/1994, să se constate că statul nu a deținut niciodată un titlu valabil asupra imobilului în litigiu și pe cale de consecință să se constate că nu a operat transferul dreptului de proprietate de la autorul reclamantului către stat câtă vreme expropriatorul nu și-a îndeplinit obligațiile legale, iar ca urmare a admiterii primului capăt de cerere, obligarea pârâților să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
În subsidiar, dacă se va aprecia că a operat transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, reclamantul a solicitat să se dispună în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea imobilului, avându-se în vedere că nu s-a realizat scopul pentru care imobilul a fost expropriat în termen de un an de la data emiterii decretului de expropriere și nici nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică.
Din probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că imobilul a fost expropriat, dar exproprierea nu a fost făcută de la autorii reclamantului, ci de la Cooperativa Agricolă de Producție Chiajna.
Constatarea nevalabilității titlului statului solicitată prin primul capăt de cerere nu intră sub incidența Legii 33/1994, iar prin decizia civilă nr. 9375/17.11.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, menționată mai sus, s-a constatat oricum că o asemenea cerere este inadmisibilă.
Articolul 28 invocat de reclamant potrivit cu care ”transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligațiile impuse lui prin hotărâre judecătorească au fost îndeplinite” vizează o altă ipoteză decât cea din cauza de față, respectiv aceea în care exproprierea se face în procedura prevăzută de art. 21 si urm. din lege, când tribunalul este sesizat de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere și dispune prin hotărâre judecătorească exproprierea și despăgubirile ce se cuvin expropriatului.
În ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 acestea prevăd că „ori de câte ori bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foștii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică”.
Se admite că este admisibilă cererea întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea 33/1994, chiar formulată după data intrării în vigoare a Legii 10/2001, în situația în care decretul de expropriere nu și-a produs efectele, iar foștii proprietari au rămas în posesia efectivă a bunului expropriat.
Într-o asemenea situație acțiunea trebuie însă să aibă caracterul unei acțiuni în constatare, iar nu în revendicare, câtă vreme reclamantul se află în posesia bunului, din această perspectivă în mod greșit acțiunea de față fiind formulată ca o acțiune în realizare.
Acceptând existența posibilității calificării acțiunii în mod corespunzător, raportat la cauza cererii de chemare în judecată, Curtea constată însă că textul art. 35, enunțat mai sus presupune ca situație premisă necesitatea exproprierii de la fostul proprietar, numai acesta având calitatea procesuală activă să solicite retrocedarea/constatarea calității de proprietar, în condițiile prevăzute mai sus.
Or, în cauză, exproprierea nu a fost făcută de la autorii reclamantului, ci de la Cooperativa Chiajna, iar reclamantul nu a făcut dovada trecerii imobilului din patrimoniul autorilor reclamantului în patrimoniul entității de la care a fost expropriat.
Pe de altă parte, în privința deținerii imobilului după expropriere, intimatul reclamant a susținut că autoarea sa a locuit până la deces în imobil, acesta aflându-se acum în posesia reclamantului și încă din anul 1940 și până în prezent autorii săi și reclamantul au suportat taxele și impozitele aferente.
Curtea constată însă că intimatul reclamant nu a făcut nici o dovadă în cauză cu privire la faptul că autoarea sa a avut continuu posesia asupra imobilului respectiv, care a fost preluat nu de la aceasta, ci de la Cooperativa Agricolă de Producție Chiajna.
În acest sens, se observă și faptul că reclamantul a formulat acțiunea în revendicare din anul 2008 solicitând restituirea atât a terenului cât și a construcției edificate pe acesta, susținând că mama sa a locuit în imobilul respectiv până la data decesului, care a avut loc în anul 2006.
Or, din adresa nr._ din 16.05.2014 emisă de MAI - DGPMB – Poliția Sector 6 rezultă că imobilul a fost distrus în urma unui incendiu survenit la data de 16.04.2005, aspect confirmat de reclamant în cauza de față.
Pe terenul respectiv nu se mai afla așadar la nivelul anului 2008 nici o construcție, fapt confirmat și în raportul de expertiză efectuat în primă instanță (filele 96 – 104), din care rezultă că terenul în litigiu este un teren viran, liber de construcții.
Prin urmare, afirmațiile reclamantului cum că autoarea sa s-a aflat tot timpul în posesia imobilului nu au fost dovedite, iar susținerile sale din cuprinsul cererilor de chemare în judecată formulate sunt nereale.
Sub acest aspect, în mod total neîntemeiat și contrafactual a dispus prima instanță obligarea pârâtului la restituirea construcției care practic nu există pe teren.
Intimatul reclamant a mai susținut și faptul că a achitat impozitele și taxele pentru acest teren, dar nu a depus la dosar decât o chitanță de plată emisă la 27.02.2006 (fila 71 dosar C.A.B.), aceasta reprezentând de altfel plata impozitului pe clădiri, deși la nivelul anului 2006 clădirea nu mai exista.
De asemenea, deși în istoricul de rol comunicat prin adresa nr. 097-13-_ din 17.10.2013 emisă de Consiliul Local Sector 6 – Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 6 (fila 52 dosar apel), figurează autorii reclamantului cu imobil în proprietate, pe lângă aceștia mai este menționată o persoană, G. N., pentru un imobil situat în ., compus din teren în suprafață de 351 m.p., dobândit în baza certificatului de legatar nr. 340 din 2.12.2005.
În același timp, datele din evidențele fiscale menționate mai sus referitoare la impunerea pe rol a autorilor reclamanților în calitate de proprietari pentru imobilul menționat ( teren în suprafață de 300 mp și construcție), nu se coroborează cu cele consemnate prin adresa nr._/2801/2013 emisă de P.M.B. Direcția Patrimoniu din care rezultă că potrivit datelor transmise de la Administrația Financiară a Sectorului 6, la nivelul anului 1992, pe adresa poștală ., sector 6, figurează înscris B. Polixenie, cu teren de 100 m.p. în folosință, fiind așadar diferite atât suprafața de teren cât și modalitatea de deținere a acestuia.
Prin urmare, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul a fost expropriat de la autorii reclamantului și că aceștia au rămas în posesia efectivă a bunului, acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii 33/1994 este neîntemeiată și se impunea a fi respinsă ca atare.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul declarat de apelantul-pârât M. București prin Primarul General, va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Văzând și disp. art. 377 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul-pârât M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, împotriva sentinței civile nr. 498/04.03.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. D., cu domiciliul procedural ales la C.. Av. M. C., din București, ., ., ., sector 5 și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că:
Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.12.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. A. M. G. D. M.
GREFIER,
M. D.
Red/Tehnored. M.A.M.
Tehnopred. T.I./PS 5 ex.
Jud. fond: C. T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1928/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1296/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
