Pretenţii. Decizia nr. 1296/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1296/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-09-2014 în dosarul nr. 1296/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1296
Ședința publică de la 18.09.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă G. A., împotriva sentinței civile nr. 104 din 22.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că termenul a fost acordat pentru a se pune în discuție incidentul procedural al perimării.
Curtea pune în discuție excepția perimării cererii de recurs, motivat de faptul că la data de 27.06.2013 s-a dispus suspendarea cauzei în baza dispozițiilor art. 242 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă, pentru lipsa nejustificată a părților. La data de 30.06.2014, din oficiu, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției perimării și s-a acordat termen de judecată la data de 18.09.2014, C 15, cu citarea părților.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admiterea excepției și, pe cale de conseciță, solicită a se constata perimarea cererii de recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare în ceea ce privește incidentul procedural al perimării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 11.06.2012, sub nr._ , reclamanta G. A. M. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii de deportare la muncă forțată a tatălui său, B. Josef, în perioada 13.01._45 și obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri în cuantum de 10.000 euro.
În motivarea acțiunii, reclamanta arată că părinții săi au fost deportați la muncă forțată în URSS, împreună cu zeci de mii de cetățeni ai statului român din grupul etnic german, fără a fi avut o vină individuală. Această măsură administrativă a avut caracter politic și cade sub incidența Legii 221/2009.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3-6 din Legea 221/2009.
Prin sentința civilă nr.104/22.01.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art.3 din Legea nr. 221/2009, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securității, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.”
Potrivit art. 4 alin. 2 din aceeași lege, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Dispozițiile art. 1 alin. 3 ale legii sus-menționate sunt astfel enunțate: „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.”
De asemenea, în temeiul art. 5, alin. 1 lit. a) din lege, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la” plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite prin condamnare.
Aplicând aceste dispoziții la cauza de față, Tribunalul reține că situația de fapt reținută nu se încadrează în condițiile prevăzute de lege, pentru a se constata caracterul politic al măsurii de deportare în URSS a tatălui reclamantei. Astfel, măsura deportării nu ar fi fost dispusă de un „organ al fostei miliții sau securității”. Mai mult, această măsură a fost dispusă la data de 13 ianuarie 1945, astfel încât data dispunerii măsurii este anterioară momentului stabilit de lege ca limită inițială de aplicabilitate a Legii nr.221/2009, și anume 6 martie 1945.
Aceste argumente au fost, de altfel, reținute și în Decizia nr.15/12.11.2012 pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru aceste motive, Tribunalul a apreciat că măsura administrativă a deportării tatălui reclamantei în URSS, în perioada 13.01._45, nu se încadrează în condițiile impuse de dispozițiile art. 1 alin. 4, art. 3, art. 4 alin. 2 art. 1 din Legea nr. 221/2009 și va respinge primul capăt de cerere, ca neîntemeiat.
De asemenea, tribunalul a considerat că se impune, pe cale de consecință, respingerea capătului doi al cererii, referitor la acordarea de despăgubiri, ca neîntemeiat.
Chiar și în ipoteza admiterii faptului că deportarea a fost o măsură administrativă cu caracter politic ce se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr.221/2009, se impunea respingerea cererii de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condițiile în care temeiul pentru acordarea acestora nu mai există, având în vedere că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, își încetează efectele juridice, atât timp cât, deși au trecut cele 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, legiuitorul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, tribunalul nu s-a raportat în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
În ceea ce privește solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, tribunalul a constatat că reclamanta nu a indicat existența unui prejudiciu material produs prin măsura deportării, constând în confiscarea unor bunuri. În consecință, tribunalul a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Față de considerentele expuse, de dispozițiile legale menționate, de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia Curții Constituționale, care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, Tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta G. A., criticând-o pe motive de nelegalitate.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 27.06.2013, Curtea a dispus suspendarea judecării cauzei în temeiul dispoz.art.242 alin.1 pct.2 C.proc.civ., având în vedere că părțile, legal citate pentru acest termen, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii și nu au solicitat judecarea acesteia în lipsă.
La data de 30.06.2014, Curtea a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării incidentului perimării, acordându-se termen la data de 18.09.2014, cu citarea părților, cu această mențiune.
Deliberând cu prioritate, conform dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, asupra perimării recursului, Curtea constată următoarele:
În conformitate cu art.248 Cod procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, perimarea fiind o sancțiune procedurală de aplicație generală care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței un timp îndelungat în judecată.
În raport de aceste considerații și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, timp în care niciuna din părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a cererii de recurs și că, în această perioadă, nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Curtea, în temeiul art.248 și următoarele Cod procedură civilă, va constata perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată perimat recursul formulat recurenta-reclamantă G. A., împotriva sentinței civile nr.104 din 22.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18.09.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
I. D. M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehnored.M./B.I.
2 ex/13.10.2014
-------------------------------------------
T.B-Secția a IV-a – R.E.G.
| ← Expropriere. Decizia nr. 548/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1297/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
