Grăniţuire. Decizia nr. 773/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 773/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-06-2015 în dosarul nr. 773/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr. 773
Ședința publică de la 26.06.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - I. N. - C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs promovate de recurenta-reclamantă D. A. împotriva deciziei civile nr. 174 A din data de 13.01.2015, pronunțate de Tribunalul I. - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți I. M. și Ș. I..
P. are ca obiect grănițuire.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 23.06.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, pentru a delibera și pentru a da posibilitate recurentei-reclamante D. A. să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la data de 26.06.2015.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30.03.2011 pe rolul Judecătoria Cornetu sub nr._, reclamanta D. A., în contradictoriu cu pârâtul Ș. N., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună stabilirea liniei de hotar dintre proprietățile învecinate ale părților, situate în . de judecată.
La termenul de judecată din data de 15.11.2012 instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a numiților I. M. și Ș. I., aceștia fiind succesorii pârâtului Ș. N., decedat la data de 31.05.2012.
Prin sentința civilă nr. 804/31.01.2013, Judecătoria Cornetu a admis acțiunea și a stabilit linia de hotar între proprietățile părților pe aliniamentul format din punctele de contur B, C și T, conform variantei nr. 1 a raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul A. V..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 584 cod civil și a reținut grănițuirea reprezintă o operațiune de determinare prin semne exterioare vizibile, de identificare a limitelor între două proprietăți vecine, urmărind stabilirea unui traseu real pe care să-I urmeze hotarul.
Așa cum reiese din raportul de expertiză întocmit de expertul A. V., în realitate, conform actelor de proprietate ale părților, linia de hotar actuală este cea care trebuie să delimiteze cele două proprietăți, în caz contrar pârâtul urmând să ocupe nejustificat o suprafață de 114 m.p., iar terenul deținut de aceasta nu are toate laturile paralele și cu lungimile specificate în actele de proprietate, astfel că nu rezultă că acesteia i s-ar fi încălcat în vreun fel dreptul de proprietate, iar gardul ridicat de reclamantă se află la limita proprietății sale cu cea a pârâtului.
Împotriva acestei sentințe, la data de 25.10.2013 au declarat apel pârâții I. M. și Ș. I., care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului I. la data de 05.11.2013.
Prin decizia civilă nr. 174A/13.01.2015, Tribunalul I. a admis apelul; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a stabilit linia de hotar între proprietățile părților pe aliniamentul format din punctele de contur 32-30-31, conform variantei nr. 2 a raportului de expertiză tehnică întocmit de expert A. D. și a obligat intimata-reclamanta la plata către apelanți a sumei de 1519,80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la amplasamentul liniei de hotar, că potrivit variantei 1 a raportului de expertiză linia de hotar ar fi stabilită pe aliniamentul actual, conform delimitării existente între terenurile în litigiu. Însă Tribunalul a apreciat că această delimitare nu este în concordanță cu situație reală și cu suprafețele ce ar trebui ocupate de părți în raport de întreg materialul probator administrat în cauză.
Astfel, declarația martorului încuviințat intimatei-reclamante a fost înlăturată, având în vedere că prin decizia civilă nr. 1302/08.12.1995 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr.1611/1995 s-a reținut, cu putere de lucru judecat, faptul că gardul de sârmă dintre cele două proprietăți a fost desființat – constatarea fiind efectuată la nivelul anului 1990. De asemenea, martorul D. G. a declarat că pe terenul autorului apelanților exista viță de vie și un gard de sârmă, că între ultimul rând de vie și gard se putea trece cu un coș de struguri, că în prezent nu mai există acel gard pe care îl știa, ci unul de lemn și sârmă și că între ultimul rând de vie și gardul actual nu mai există loc de trecere.
Coroborând declarația martorului menționat anterior cu aspectele reținute cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1302/08.12.1995, Tribunalul a apreciat că nu este justificată stabilirea liniei de hotar pe aliniamentul actual, această linie nerespectând limitele proprietăților părților. Așadar, se impune stabilirea liniei de hotar între proprietățile părților în interiorul terenului intimatei reclamante, pe aliniamentul format din punctele de contur 32-30-31, conform variantei nr. 2 a raportului de expertiză tehnică întocmit de expert A. D., variantă ce respectă, de altfel, forma și poziția geografică a terenului autorului apelanților conform înscrisurilor depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii, la data de 20.03.2015 a declarat recurs reclamanta D. A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 25.03.2015.
În motivarea cererii sale, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a înțeles situația dedusă judecații, raportându-se la probatoriul administrat în dosarul nr. 1611/1995, unde prin decizia civilă nr. 1032/08.12.1995 a Curții de Apel București s-a soluționat un litigiu privind obligarea la despăgubiri reprezentând distrugerea unui gard împrejmuitor.
Or, prin decizia la care face trimitere Tribunalul I. în vederea modificării sentinței civile apelate: - nu este vorba despre o mutare a gardului, ci de o distrugere a acestuia; - nu se face referire pe ce suprafață de teren se află gardul distrus, aspect față de care recurenta-reclamantă a arătat că litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. 1611/1995 a privit o altă suprafață de teren, de 385 m.p., tarlaua 25, . proprietate de sora sa T. J. M. conform contractului de partaj; - nu se poate reține autoritatea de lucru judecat a unei cauze ce privește alte drepturi subiective, decât cele deduse prezentei cauze.
Grănițuirea ce face obiectul prezentului litigiu are în vedere terenul pe care recurenta-reclamantă l-a dobândit în urma contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. 3427/25.11.2008, rectificat prin încheierea nr. 3308/22.06.2010 de B.N.P. V. M., terenul având o suprafața de 501,5 m.p., identificat în ., având următoarele vecinătăți: la nord - . - Ș. N., la est – DE 310/2 și la vest - T. J. M..
Din aceasta perspectivă, decizia recurată nu este temeinică și legală.
Totodată, potrivit deciziei civile nr. 1032/08.12.1995, Ș. I. - defunctul pârât în cauză - a susținut că acesta „a fost obligat în repetate rânduri la repararea gardului", dar nu și la modificarea hotarului acestuia. Or, atâta timp cât Ș. I. era cel care își repara gardul, moștenitorii acestuia nu pot susține că însuși pârâtul defunct l-ar fi deplasat vreodată împotriva dreptului său de proprietate.
Astfel, declarația martorului D. G. nu poate atrage modificarea sentinței în cauză, dată fiind demonstrată deprinderea defunctului Ș. I. de modificare fizică prin reparare a gardurilor.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert A. V. s-au propus două variante ale liniei de hotar: - prima a avut la bază respectarea formei geometrice și poziției geografice a terenului în suprafață de 1003 m.p., suprafață din care recurenta-reclamantă a moștenit cei 501,50 m.p., din care în prezent folosește în fapt 490 m.p. Prin adoptarea acestei variante dreptul de proprietate al recurentei-reclamante ar fi protejat și prin susținerea pe care o conferă raportul de expertiză efectuat de expert C. D. în dosarul nr. 2377/2003 al Judecătoriei B.; - a două variantă a avut la bază respectarea formei geometrice și poziției geografice a terenului în suprafață de 2660 m.p. proprietatea decujusului Ș. N., astfel cum este individualizat prin planul de amplasament și delimitare a bunului imobil.
Instanța de apel a trecut peste considerațiile prezentate în raportul de expertiză, unde se precizează că terenul pârâtului Ș. N. nu este identificat prin schiță sau extras de plan parcelar, iar pe de altă parte terenul reclamantei a fost identificat anterior cu ocazia punerii în posesie de către primărie conform procesul-verbal (cu anexele 5 și 6 ) aflat la dosar.
Acesta aspecte au fost confirmate și de către Primăria C., conform răspunsului formulat la solicitarea instanței de fond.
În acest sens, recurenta-reclamantă a solicitat să se observe că prin anexele 5 și 6 întocmite de Primăria C. punerea în posesie a defunctului S. N. s-a realizat fără probleme, terenul astfel cum era identificat în titlul de proprietate fiind identificat și în fapt la fața locului, adeverința anexa nr. 10 emisă tot de Primăria C. confirmând faptul că terenul nu a fost deplasat de pe vechiul amplasament, iar martorii audiați în cauză că actuala linie de delimitare există de peste 40 de ani, ca punct de reper fiind un trunchi de copac.
De altfel, acest din urmă aspect este confirmat și prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuata în alt dosar (nr. 2377/2003 Judecătoriei B.) și aflat la dosarul cauzei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, art. 312 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă.
La data de 23.04.2015, intimații-pârâți I. M. și Ș. I. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, au arătat că prin sentința civilă nr. 1314/23.07.1990 pronunțată în dosarul nr. 1634/1990 Judecătoria sectorului Agricol I. a dispus ca pârâții S. G. și S. V. să lase în deplină proprietate și liniștită folosință suprafața de teren de 3.663 m.p. reprezentând teren de casă și grădină cu privire la care reclamanții sau fost puși în posesie de către CAP C. prin procesul-verbal încheiat în data de 13.03.1990, teren înscris în cartea funciară nr. 226 a Comunei C. în parcelele topometrice nr. 1250-1251 și 1252.
Hotărârea judecătorească a fost pusă în executare de executorul judecătoresc, încheindu-se procesul-verbal de executare nr. 473 din 11.03.1991, în care se menționează că linia de hotar (corespunzătoare variantei nr. 2 din raportul de expertiză A. V.) a fost anterior consimțită de autorul reclamantei din prezenta cauză, doamna D. A..
Criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate.
Aceasta a încercat, în dovedirea acțiunii ca prin martori (martora P. A.) și interogatoriu să demonstreze că linia de proprietate care a fost stabilită în 1990 și pe care a recunoscut-o este cea actuală.
Însă, declarația martorei P. M. nu poate fi luată în considerare în stabilirea hotarului potrivit liniei actuale, fiind dovedit caracterul mincinos al acestei declarații, întrucât gardul a fost desființat de către S. G. în 1990 (fiind făcută în iunie 1990 plângere la poliție de către Ș. N.), precum și ulterior de către succesorii acestuia, cei 11 bulumaci montați conform procesului-verbal de punere în executare din 1991, și care delimitau linia de hotar, fiind mutați și ulterior datei de 1991, de către pârâtă.
Recurenta-reclamantă încearcă să inducă instanța în eroare afirmând că nu ar fi vorba de același teren, dar nu menționează că decizia civilă nr. 1302/1995 pronunțată în dosarul nr. 1611/1995 a fost dată pentru toată familia (respectiv S. G., S. V., T. M., T. I., D. A. și D. G.-ultimii fiind autorii recurentei-reclamante din actualul dosar nr._ ) și a fost dată pentru distrugere gard de împrejmuire construit de Ș. N. și de asemenea de distrugere cultură de varză a lui Ș. N., care delimita proprietățile părților.
La solicitarea instanței, cu adresa nr. 7752C/19.05.2015 Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară a comunicat copii de pe cărțile funciare nr. 394,_, 2226, 2227, 2228, 2229, 2230, 2231, 2232, 2233, 2234,_,_,_,_,_,_,_,_/UAT 1 Decembrie, 02,_, 547,_/C., actele care au stat la baza înscrierilor realizate în acestea, precum și titlul de proprietate nr._/1999 și documentația ce a făcut obiectul recepției cadastrale pentru NC 438.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
Primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege.
II.1. Cel de-al șaptelea motiv de recurs se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Recurenta-reclamantă a invocat formal acest motiv de recurs, fără a prezenta în susținere un raționament logico-juridic, iar instanța de control judiciar nu a identificat asemenea deficiențe.
2.i. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.
Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
ii. Raportând aceste considerații teoretice la criticile invocate în prezenta cauză, Curtea constată că acesta vizează faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că gardul care desparte terenurile părților în litigiu ar fi fost mutat de către recurenta-reclamantă. Motivele de recurs se referă astfel la situația de fapt reținută de către instanța de apel, considerată de aceasta o consecință a interpretării greșite a probelor administrate în cauză (aspectele reținute prin decizia civilă nr. 1302/08.12.1995 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 1611/1995, înlăturarea declarației martorei încuviințate reclamantei și luarea în considerare a declarației martorului D. G.), iar nu la încadrarea în drept a situației respective, ceea excede conform celor expuse anterior controlului instanței de recurs.
Pe de altă parte, este corectă apărarea intimaților-pârâți în sensul că în cauză linia de hotar dintre cele două terenuri a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 1114/23.07.1990 pronunțată de Judecătoria Sectorului Agricol I. în dosarul nr. 1634/1990.
În cadrul acelui litigiu, reclamanții Ș. N. și Ș. R. (autorii pârâților din prezenta cauză) au chemat în judecată, între alții, pe pârâta D. A. (reclamanta din prezenta cauză), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și liberă posesie suprafața de teren reprezentând curte și grădină, teren situat în com. 30 Decembrie, . I., ai căror proprietari sunt reclamanții.
Prin hotărârea judecătorească sus-menționată, pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liberă posesie reclamanților suprafața de 3.663 m.p. teren reprezentând curte și grădină, teren situat în com. 30 Decembrie, . I., teren înscris în cartea funciară nr. 2226 al Comunei C. în parcelele topometrice nr. 1250-1251 și nr. 1252.
Reprezentările grafice ale acestor parcele se regăsesc într-o schiță de plan aflată în Arhiva fostului notariat Județean de Stat G., de pe care s-a eliberat copia legalizată nr._/11.10.1983, invocată de către pârâții din prezenta cauză, și în care latura de est a terenului proprietatea acestora are lungimea de 14,50 m.
Este adevărat că reprezentări grafice parțial diferite ale acelorași parcele se regăsesc și într-o schiță de plan aflată în Arhiva fostului Notariat Județean de Stat G., de pe care s-a eliberat copia legalizată nr. 2563/06.04.1994, invocată de către reclamanta din prezenta cauză, și în care latura de est a terenului proprietatea părții adverse are lungimea de 12,50 m.
Întrucât sentința civilă nr. 1114/23.07.1990 din dosarul nr. 1634/1990 a fost pronunțată de Judecătoria Sectorului Agricol I., așa cum rezultă din considerente, pe baza înscrisurilor depuse de reclamanții din acea cauză, între care se regăsesc și extrasul de pe cartea funciară și planul acestui teren, rezultă că delimitarea în spațiu a terenului proprietatea pârâților din litigiul pendinte este dat de schița de care aceștia se folosesc și care corespunde variantei nr. 2 din raportul de expertiză întocmit de expert A. V. (anexa nr. 8).
Într-adevăr, puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiției.
Referitor la faptul că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcarea a dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008. Curtea a statuat, în cuprinsul hotărârii pronunțate, că: „(…) instanțele ar fi trebuit să țină cont de constatările făcute anterior de instanțe asupra situației terenului de la Bejenie. (…) În primul rând, argumentele lui V., inclusiv schema locului, au fost examinate atât de instanțele care au judecat pe fond partajul cât și de cele care au respins cererea de revizuire. Or, în acest caz, repunerea pe rol, în cadrul unei acțiuni în revendicare, a hotărârii definitive și irevocabile din data de 25 octombrie 1991 executată la data de 7 august 1995, nu se poate justifica din punct de vedere al art. 6 alin. 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Riabykh împotriva Rusiei, nr._/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX). Instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare ar fi trebuit să ia în considerare faptul că în momentul partajului, bazându-se pe expertizele și celelalte probe pe care părțile au înțeles să le folosească, instanțele ar fi soluționat definitiv situația terenului de 1.600 m². De aceea, instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanțelor precedente (…) Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că permițând admiterea acțiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părți, sistemul pus la dispoziția părților nu a îndeplinit cerințele prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenție interpretat în lumina principiului securității raporturilor juridice. Instanțele au încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție”.
De asemenea, instanța de contencios european a statuat, din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, că „dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți” (cauza Philis împotriva Greciei, hotărârea din 27.08.1991)
Potrivit art. 166 Cod procedură civilă, pentru a ne afla în situația autorității de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate de elemente cu privire la părți, obiect și cauză.
Este lipsită de relevanță sub aspectul identității de părți împrejurarea că în prima acțiune au figurat în calitate de pârâți și alte persoane, pentru că identitatea poate fi și parțială. Nu prezintă importanță nici faptul că în cursul soluționării prezentului litigiu a decedat Ș. N., puterea de lucru judecat vizându-i și pe succesorii universali sau cu titlu universal, deoarece, deși nu au participat personal la judecată, aceștia continuă, reprezintă persoana autorilor lor.
Obiectul celor două cereri de chemare este porțiunea de teren asupra cărora ambele părți pretind un drept de proprietate.
Cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se materializează în situația de fapt calificată juridic. În prima acțiune, autorii pârâților actuali au invocat sub aspectul situației de fapt preluarea abuzivă a unei porțiuni de teren de către reclamanta din prezentul litigiu, iar în cea de-a doua reclamanta a invocat ocuparea de către aceștia a unei porțiuni de teren aflate la granița dintre imobilele învecinate care le aparțin.
Între cele două acțiuni, care au cauze parțial diferite, nu există deci tripla identitate de elemente care să conducă la îngrădirea exercițiului dreptului la acțiune prin efectul excepției autorității de lucru judecat.
Cu toate acestea, individualizarea în spațiu a terenului ce a aparținut autorilor pârâților Ș. I. și I. M., ca element de fapt stabilit de instanță, nu mai poate fi pusă în discuție, față de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, de care se prevalează aceștia, ai căror autori au câștigat în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 1634/1990 al Judecătoriei Sectorului Agricol I..
Este de menționat și faptul că emiterea ulterior pronunțării acestei hotărâri judecătorești a titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 nu a putut schimba perimetrul terenului proprietatea intimaților-pârâți, pentru că actul normativ menționat a operat numai o reconstituire a dreptului lor de proprietate, același pe care s-a întemeiat soluția de admitere a acțiunii în revendicare în baza art. 480 Cod civil 1864.
Din această perspectivă, nu mai prezintă relevanță dacă gardul, indiferent dacă a fost poziționat sau nu corect de către executorul judecătoresc la momentul punerii în executare a sentinței civile nr. 1114/23.07.1990 pronunțate de Judecătoria Sectorului Agricol I. în dosarul nr. 1634/1990, a fost ulterior mutat de vreuna din părți.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art. 312, 298 și 274 Cod procedură civilă, va obliga recurenta-reclamantă, care se află în culpă procesuală, să plătească intimatei-pârâte suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă D. A. împotriva deciziei civile nr. 174 A din data de 13.01.2015, pronunțate de Tribunalul I. - Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ș. I. și I. M., ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte I. M. suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
N. C. I.
Red. C.G.
Tehnored. C.S.
2 ex/15.07.2015
Tribunalul I. - E. M. O.
- C. D.
Jud. Cornetu - V. B. M.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 783/2015. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 771/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
