Revendicare imobiliară. Decizia nr. 771/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 771/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-06-2015 în dosarul nr. 771/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.771

Ședința publică de la 25.06.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

GREFIER - F. D.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă D. V. R. și de recurentele-pârâte N. M., N. A.-G. și N. E.-C., împotriva deciziei civile nr.950 A din 02.07.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă.

Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 04.06.2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 11.06.2015, la data de 18.06.2015 și apoi, la data de 25.06.2015, când a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr._ reclamanta D. V. R. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților N. I., N. M., N. A.-G., N. C., Haprian N., Haprian E. și Haprian G. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 54, sector 5, compus din teren și construcție în suprafață totală de 440 mp, precum și evacuarea acestora din acest imobil; în final, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivare, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctului V. P. N., decedat la data de 26.07.1994, care a dobândit imobilul din București, .. 54, sector 5 prin moștenire de la tatăl său, V. P., conform ordonanței de adjudecare nr._/11.05.1936 constatată și prin sentința civilă nr. 1886/21.05.1974 pronunțată în dosarul nr. 2006/1974. Reclamanta a mai arătat faptul că prin sentința civilă nr. 3697 pronunțată în dosarul nr. 7381/1991 instanța a constatat refăcut contractul de închiriere încheiat între părți, însă pârâții nu au achitat niciodată contravaloarea chiriei, fiind de rea-credință, iar în toată această perioadă pârâții au fost tolerați pe proprietatea sa. S-a mai arătat faptul că pârâții au calitatea de detentori precari, refuzând eliberarea imobilului de-a lungul timpului și au construit fără acordul tatălui reclamantei sau al reclamantei; mai mult, în prezent refuză să permită accesul expertului topo pentru efectuarea documentației topo-cadastrale. Reclamanta a mai arătat faptul că, deși nu are posesia imobilului, a achitat contravaloarea impozitului datorat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 114, art. 274 C.proc.civ. art. 480 C.civ., art. 1847, art. 1853 C.civ.

La termenul de judecată de la 27.10.2006, pârâții N. I., N. M., N. A.-G., N. C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Pârâții au invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția autorității de lucru judecat, arătând că prin sentința civilă nr. 5349/10.11.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 8106/2002 s-a constatat că pârâții N. I., N. M., N. A.-G., N. C. au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra unui teren în suprafață de 240 mp și construcția aferentă situate în București, .. 54, sector 5. Acest drept de proprietate a fost intabulat în Cartea Funciară_ prin încheierea de intabulare nr. 8199/20.05.2005.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115, art. 166 C.proc.civ. art. 480 C.civ.

La data de 21.11.2006 pârâții Haprian N., Haprian E. și Haprian G. au depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 50.000 lei, reprezentând îmbunătățirile aduse imobilului situat în București, .. 54, sector 5.

În motivare, pârâții au arătat că locuiesc în imobilul indicat mai sus în baza contractului de închiriere încheiat la data de 3.12.1998 de către antecesorul reclamantei, defunctul V. P. N. și Haprian N.. S-a mai învederat faptul că, deși contractul a expirat la data de 05.12.1989, a continuat să producă efecte, fiind reînnoit prin tacita relocațiune. Astfel, potrivit art. 1437 și art. 1452 C.civ., dacă după expirarea termenului locatarul rămâne în folosința lucrului închiriat, iar locatorul nu se opune, legea consideră contractul de închiriere reînnoit prin tacita relocațiune. De asemenea, se apreciază faptul că pentru a nu fi operat tacita relocațiune, antecesorul reclamantei sau aceasta, după decesul antecesorului său, ar fi trebuit să-i someze pe pârâți printr-o notificare, prin intermediul unui executor judecătoresc, să părăsească imobilul, întrucât termenul din contractul de închiriere expirase, lucru pe care reclamanta nu l-a făcut. O dovadă în acest sens o reprezintă sentința civilă nr. 3367/5.05.1994 a Judecătoriei sectorului 5, care constată reînnoit de drept contractul de închiriere încheiat între părți. Pârâții au mai arătat faptul că la imobilul proprietatea reclamantei au făcut îmbunătățiri, constând în refacerea în întregime a bucătăriei distruse complet de cutremurul din 1977, respectiv fundație din beton, zidărie din cărămidă, fereastră dublă, ușă, dușumea, acoperiș; refacerea și modernizarea în întregime a instalației electrice; jgheaburi și burlane la clădire pentru scurgerea apelor; reparații și lucrări de întreținere la ziduri exterioare; refacerea acoperișului imobilului; instalarea gazului metan, îmbunătățiri pe care le evaluează la suma de 50.000 lei. Pârâții au mai solicitat să se constate că au un drept de retenție asupra imobilului până la plata sumei reprezentând îmbunătățirile aduse imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112, art. 115-118, art. 119, art. 120 C.proc.civ., art. 1437, art. 1452 C.civ., art. 1448 C.civ., art. 1073 C.civ.

La data de 12.01.2007 reclamanta a depus la dosar întâmpinare la cererea reconvențională prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată și nelegală; totodată, a invocat excepția de netimbrare a cererii reconvenționale, având în vedere că aceasta vizează o acțiune în pretenții, care potrivit Legii nr. 146/1997 se timbrează la valoare.

În motivare, a arătat faptul că, potrivit dispozițiilor legale, tacita relocațiune operează în primul rând cu acordul părților, fapt ce a lipsit; mai mult, pârâții au fost înștiințați încă din anul 1996 că nu mai dorește să închirieze, că intenția sa era să vândă imobilul și că era dispusă să-l vândă chiar către pârâți. De asemenea, reclamanta arată faptul că nici față de tatăl său nu a putut opera tacita relocațiune față de faptul că pârâții au locuit fără titlu în imobilul situat în București, .. 54, sector 5, tatăl său având cu aceștia numeroase procese de evacuare. Pârâta a mai solicitat ca, în cazul în care pârâții au efectuat îmbunătățiri la imobilul proprietatea sa, aceste pretinse îmbunătățiri au fost făcute pentru confortul și luxul personal al reclamantului, având în mod evident caracter voluptoriu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 118, art. 274 C.proc.civ. art. 480 C.civ., art. 1447, art. 1847, art. 1853 C.civ.

Prin încheierea de ședință de la 12.01.2007, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, iar în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, conform art. 137 al. 2 C. a unit-o cu fondul cauzei (această din urmă excepție, față de motivarea ei, a rămas fără obiect, ca urmare desființării, în mod irevocabil a sentinței civile nr. 5349/10.11.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 8106/2002, astfel cum se va reține mai jos).

Prin încheierea de ședință din data de 02.02.2007 s-a dispus disjungerea cererii formulate în contradictoriu cu pârâții-reclamanți Haprian, formându-se dosarul nr._ . Totodată, în temeiul art. 244 pct. 1 C.proc.civ., s-a dispus suspendarea judecării cererii în contradictoriu cu pârâții N. până la rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 5349/10.11.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.

Cauza a fost repusă pe rolul la termenul de judecată de la 02.11.2011.

La data de 15.09.2011 pârâtele-reclamante N. M., N. A. G. și N. E.-C. au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 50.000 Euro (echivalentul a_ lei), reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și construcțiilor ridicate în imobilul proprietatea reclamantei situat în București, .. 54, sector 5; de asemenea, au solicitat acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata acestei sume de bani de către reclamantă.

În motivare, pârâtele-reclamante au arătat că, având acordul autorului reclamantei, respectiv defunctul V. N., au intrat în posesia imobilului în anul 1969, un imobil compus din două camere, un hol și teren în suprafață de 240 mp. Au arătat că de la data intrării în posesie și până în prezent au efectuat următoarele îmbunătățiri și construcții la imobilul în discuție: îmbunătățiri la corpul vechi de clădire, respectiv: tencuială exterioară imobil; acoperiș tablă galvanizată; instalație apă curentă; instalație canalizare; branșare la rețeaua de gaze; refacere instalație electrică, încălzire termică, wc serviciu, precum și construcția nouă, compusă din casă în suprafață de 120 mp (subsol, parter, mansardă): geamuri tip termopan, instalație electrică, instalație canalizare, instalație apă curentă, centrală termică, încălzire centrală, bucătărie gresie, faianță, finisaje interioare, parchet, uși interioare de lemn, acoperiș tablă galvanizată, gard beton, policarbonat și fier forjat.

De asemenea, pârâtele-reclamante au mai arătat că au achitat impozitul aferent imobilului, teren și clădire, în perioada 1969-2011.

Pârâtele-reclamante au precizat că aceste construcții noi au fost executate după ce, prin sentința civilă nr. 5349/10.11.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București și intabulată sub nr._/1, pârâta N. M. împreună cu defunctul N. I. au uzucapat această proprietate.

Pârâtele-reclamante consideră că aceste îmbunătățiri și construcții noi au fost făcute cu bună-credință în baza art. 494 C.civ., motiv pentru care, ca urmare a admiterii acțiunii principale, reclamanta să fie obligată la plata contravalorii acestora. Până la plata sumelor datorate de către reclamantă, pârâtele-reclamante au solicitat acordarea unui drept de retenție asupra imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 119 C.proc.civ. și art. 494 C.civ.

La termenul de judecată de la 21.09.2011, s-a constatat depunerea la dosar a certificatului de deces al defunctului N. I. și atașat la acest a certificatului de moștenitor din care rezultă că succesoarele pârâtului sunt N. M., N. A. G. și N. E.-C..

La data de 25.11.2011, reclamanta-pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a invocat excepția tardivității cererii reconvențională, având în vedere că potrivit art. 119 alin. 3 C.proc.civ. cererea reconvențională se depună odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Or, în cazul de față, cererea reconvențională a fost depusă la 5 ani după introducerea cererii de chemare în judecată. De asemenea, reclamanta-pârâtă a mai invocat excepția netimbrării cererii reconvenționale și excepția prescripției dreptului la acțiune al pârâtelor-reclamante, în temeiul art. 1 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Astfel, cu privire la această din urmă excepție, reclamanta-pârâtă a arătat că din înscrisurile depuse la dosar reiese că aceste îmbunătățiri și construcții au fost efectuate în perioada 18.12._10, iar cererea reconvențională a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 15.09.2011. În concluzie, pentru pretinsele cheltuieli făcute de pârâtele-reclamante până la data de 15.09.2008, dreptul acestora la acțiune s-a prescris.

Pe fondul cauzei, reclamanta-pârâtă a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată, apreciind că respectivele cheltuieli sunt nejustificate, pe de o parte, iar pe de altă parte, pârâtele-reclamante locuind o lungă perioadă de timp în imobil au beneficiat de respectivele îmbunătățiri. Mai mult, având în vedere că pârâtele reclamante au efectuat îmbunătățiri în lipsa unui acord prealabil din partea reclamantei, nu au dreptul la restituirea la aceste cheltuieli. În ceea ce privește construcția nouă ridicată de familia N., reclamanta-pârâtă a arătat că înțelege să se prevaleze de dispozițiile art. 494 C.civ. privitor la accesiunea imobiliară artificială, solicitând instanței să constate că pârâtele-reclamante sunt constructori de rea-credință pe terenul altuia și, în consecință, să dispună obligarea acestora la ridicarea construcțiilor efectuate. În ceea ce privește plata impozitului, reclamanta-pârâtă a apreciat că pretențiile pârâtelor-reclamante sunt, de asemenea, neîntemeiate, având în vedere că impozitul pe clădire și teren a fost plătit întotdeauna de tatăl reclamantei, iar după decesul acestuia, de către reclamantă.

De asemenea, tot prin întâmpinare reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtelor-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului începând cu data de 20.09.2003 și până la momentul predării efective a imobilului situat în București, .. 54, sectorul 5.

Prin încheierea de ședință de la 14.12.2011 instanța, având în vedere faptul că reclamanta-pârâtă a afirmat în cuprinsul actului procedural denumit întâmpinare noi drepturi, a apreciat că aceasta are în parte natura unei cereri modificatoare (completatoare) a cererii principale, fiind calificată ca atare.

Prin aceeași încheiere, instanța, deliberând asupra excepției tardivității cererii reconvenționale, a respins-o ca neîntemeiată, pentru considerentele expuse cu acel prilej.

La data de 23.01.2012, reclamanta-pârâtă a formulat o precizare la cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că înțelege să-și evalueze provizoriu obiectul cererii referitoare la acordarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului din .. 54, sector 5, București la suma de 30.000 lei, echivalentul în euro al acestei sume fiind de 8488 euro.

Prin încheierea de ședință de la 25.01.2012 instanța, în temeiul art. 137 alin. 2 C.proc.civ., a unit excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de reclamanta-pârâtă în ceea ce privește cererea reconvențională, cu fondul cauzei.

La data de 23.04.2013 a fost depusă la dosar o cerere precizatoare formulată de reclamanta-pârâtă, prin care aceasta a înțeles să își majoreze obiectul cererii referitoare la contravaloare lipsei de folosință în conformitate cu evaluarea rezultată în urma întocmirii raportului de expertiză de către expert M. V., și anume la suma de 84.092 lei, echivalent a_ euro.

Prin sentința civilă nr. 4939/29.05.2013, Judecătoria sector 5 București a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de reclamanta-pârâtă, ca neîntemeiată; a admis în parte ambele cereri formulate, privind pe reclamanta-pârâtă D. V. R., în contradictoriu cu pârâtele-reclamante N. M., N. A. G. și N. E.-C., a obligat pârâții-reclamanți să lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate întreg imobilul (teren și construcții aferente) situat în București .. 54, sectorul 5, astfel cum acesta a fost identificat și descris în raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul tehnic judiciar, M. V., a obligat pârâții-reclamanți să plătească reclamantei-pârâte suma de_,9 de lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului susmenționat în intervalul cuprins între 29.03.2011 și 31.12.2012; a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâților-reclamanți suma de_ de lei (din care 5074 de lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate la corpurile de construcție C1 și C2, iar suma de_ de lei reprezentând contravaloarea sporului de valoare dobândit de întregul imobil situat în București .. 54, sectorul 5 în urma edificării construcției C6), a compensat datoriile reciproce susmenționate ale părților până la concurența datoriei mai mici (a pârâților-reclamanți) de_,9 lei, a obligat, în final, reclamanta-pârâtă să le plătească pârâților-reclamanți diferența, de_,1 lei, a constatat existența dreptului de retenție al pârâților-reclamanți în privința întregului imobil (teren și construcții aferente) situat în București .. 54, sectorul 5, astfel cum acesta a fost identificat și descris în raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul tehnic judiciar, M. V., până la momentul plății către aceștia a sumei de_,1 lei de către reclamanta-pârâtă, a obligat pârâții-reclamanți să lase reclamantei-pârâte imobilul susmenționat în liniștită posesie (să-l evacueze) la momentul efectuării plății de_,1 lei de către aceasta, a respins în rest cele două cereri, ca neîntemeiate; a admis în parte pretențiile părților privind cheltuielile de judecată, pe care le compensează până la concurența datoriei mai mici (a reclamantei-pârâte) de 3637 de lei; a obligat, în final, pârâții-reclamanți să plătească reclamantei-pârâte diferența, de_,5 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr.5349/10.11.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București s-a admis acțiunea formulată de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă, constatându-se că aceștia au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului situat în București . sector 5 București precum și asupra construcțiilor situate asupra acestuia. Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului în urma deciziei civile nr. 888/7.10.2010. Ulterior, prin decizia civilă nr. 328R/29 martie 2011 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, modificându-se decizia civilă recurată în sensul admiterii apelului, s-a schimbat sentința civilă apelată, fiind respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut că potrivit art. 7 alin 1 din Decretul nr. 167/1958 ,,prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. În cauză, instanța de fond a apreciat că dreptul la acțiune al pârâților-reclamanți în privința contravalorii îmbunătățirilor afirmat efectuate asupra imobilului situat în București . sectorul 5 București s-a născut la data de 29 martie 2011 (data pronunțării deciziei civile nr. 328 R a Curții de Apel București). Până la acel moment, față de existența sentinței civile nr. 5349/10.11.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 (definitivă prin respingerea apelului), constatarea calității de proprietari ai imobilului în favoarea pârâților-reclamanți a împiedicat nașterea dreptului la acțiune dedus judecății în prezenta cauză prin intermediul cererii reconvenționale.

Față de aceste împrejurări, văzând și prevederile art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora ,,termenul de prescripție este de 3 ani, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de reclamanta-pârâtă, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește fondul cererilor deduse judecății (cererea principală și cererea reconvențională) instanța de fond a reținut că reclamanta-pârâtă (unică succesoare a defunctului V. P., astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 17/10 aprilie 1996 emis de BNP G. V.) este proprietara imobilului situat în București . Sector 5, potrivit ordonanței de adjudecare nr._/11 mai 1936 a Tribunalului I. - Secția notariat.

Pârâții-reclamanții au stăpânit imobilul în discuție începând cu anul 1968. Instanța de fond a reținut că în cuprinsul Deciziei civile nr. 328R/29 martie 2011 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, s-a reținut că posesia exercitată de pârâții-reclamanți nu fost aptă a duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, fiind menționate o . argumente în susținerea acestei concluzii. Decizia civilă în discuție a tranșat în mod definitiv problema raporturilor juridice dintre părți privitoare la proprietatea imobilului, statuându-se că acesta se află în continuare în proprietatea reclamantei-pârâte, în condițiile în care posesia pârâților-reclamanților nu a îndeplinit în mod cumulativ condițiile prevăzute de art. 1846, art.1847 și art. 1890 din Codul civil pentru a determina dobândirea dreptului de proprietate de către aceștia, prin uzucapiune. Instanța apreciază că argumentele respective au fost decizorii, în sensul că au venit să tranșeze aspectele litigiului privitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului, de o așa manieră încât părțile nu sunt îndreptățite ca într-o procedură ulterioară să reia dezbaterile asupra aspectelor astfel tranșate. Este vorba așadar de păstrarea ca imuabil a aspectului litigios care și-a găsit dezlegarea în procesul anterior, instanța fiind obligată să își întemeieze prezenta soluția pe statuările reținute în decizia civilă anterior menționată.

Pentru aceste considerente, în raport de prevederile art.480 C.civ., instanța a obligat pârâții-reclamanți să lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate întreg imobilul (teren și construcții aferente) situat în București .. 54, sectorul 5, astfel cum acesta a fost identificat și descris în raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul tehnic judiciar, M. V..

În ceea ce privește restul pretențiilor deduse judecății (atât prin intermediul cererii principale, cât și prin intermediul cererii reconvenționale), instanța de fond a considerat că pentru soluționarea acestora se impune rezolvarea următoarelor chestiuni esențiale: posesia exercitată de pârâții-reclamanți asupra imobilului în intervalul 20 septembrie 2003-la zi a fost exercitată cu bună-credință; edificarea de către aceștia asupra terenului de construcții a fost realizată cu bună-credință; cheltuielile efectuate de către aceștia în privința imobilului edificat de autorii reclamantei-pârâte au prezentat caracter necesar și util.

Astfel, cum s-a arătat în cele ce preced, prin sentința civilă nr.5349/10.11.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București s-a admis acțiunea formulată de pârâții-reclamanți în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă, constatându-se că aceștia au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului situat în București . sectorul 5 București precum și asupra construcțiilor situate asupra acestuia. Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului în urma deciziei civile nr. 888/7.10.2010. Ulterior, prin decizia civilă nr. 328R/29 martie 2011 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, modificându-se decizia civilă recurată în sensul admiterii apelului s-a schimbat sentința civilă apelată, fiind respinsă acțiunea ca neîntemeiată (în cuprinsul acestei decizii, cu putere de lucru judecat, au fost reținute următoarele împrejurări: posesia pârâților-reclamanți asupra imobilului a fost întreruptă la data de 21.05.1974; începând cu această dată a început să curgă o nouă posesie; începând cu data de 19.08.1996 posesia s-a transformat în detenție precară).

În privința stăpânirii exercitate de pârâții-reclamanți asupra imobilului începând cu data de 16.09.2002 (dată la care aceștia au introdus în contradictoriu cu autorul pârâtei acțiunea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune), instanța consideră că au devenit incidente prevederile art. 1858 pct. 2 C.proc.civ., detenția precară intervertindu-se în posesie.

Cu atât mai mult, începând cu data de 10.11.2003 (dată la care, prin sentința civilă nr. 5349, Judecătoria Sectorului 5 București a constatat, în primă instanță, că pârâții-reclamanți dobândiseră dreptul de proprietate asupra imobilului,prin uzucapiune), stăpânirea imobilului a fost exercitată de pârâții-reclamanți sub nume de proprietar. În plus, legalizarea sentinței civile în discuție (cu mențiunea definitivă și irevocabilă) de către instanța de fond (care a considerat că termenul de apel expirase pentru toate părțile) a îndreptățit pârâții-reclamanți să intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară, prin încheierea nr. 8199/20.05.2005. În opinia instanței, aparenta rămânere definitivă a sentinței civile nr. 5349/10.11.2013 a Judecătoriei Sectorului 5 București, prin neexercitarea apelului, a conturat credința pârâților-reclamanți că posedă imobilul în puterea unui titlu de proprietate (hotărârea judecătorească în discuție) ale cărui vicii nu erau cunoscute. Instanța consideră că alegația reclamantei-pârâte potrivit căreia în cadrul dosarului finalizat prin sentința civilă nr. 5349/10.11.2013 a Judecătoriei Sectorului 5 București, pârâții-reclamanți au indicat cu rea-credință o adresă nereală a reclamantei-pârâte, fapt a care a determinat nelegala citare a acesteia și implicit cunoașterea viciilor hotărârii judecătorești este neîntemeiată. Astfel, din cuprinsul deciziei civile nr. 328R/29 martie 2011 a Curții de Apel București rezultă că și cu acel prilej au fost înlăturate argumentele reclamantei-pârâte, reținându-se, textual, cu titlu irevocabil, că procedura de citare realizată în cadrul dosarului de fond a fost legal îndeplinită ca urmare a citării reclamantei-pârâte prin mica publicitate în urma întoarcerii dovezii de comunicare a procedurii la adresa indicată de pârâții-reclamanți cea din cuprinsul certificatului de moștenitor nr. 17/10 aprilie 1996 emis de BNP G. V. cu mențiunea „destinatar mutat”. Prin urmare, asupra modalității în care a fost tranșată această chestiune litigioasă nu se mai poate reveni în cadrul acestui dosar, împrejurare ce conferă caracter nefondat motivului prin intermediul căruia reclamanta-pârâtă a afirmat reaua-credință a pârâților-reclamanți în exercitarea posesiei întemeiate pe sentința civilă nr. 5349/10.11.2013 a Judecătoriei Sectorului 5 București. Față de aceste considerente, în raport de prevederile art. 486 C.civ., instanța a considerat că în intervalul 10.11._11 (data schimbării, în recurs, a sentinței civile apelate în sensul respingerii acțiunii în uzucapiune ca nefondate) posesia pârâților-reclamanți asupra imobilului a fost una de bună-credință.

Față de această din urmă concluzie, în raport de prevederile art. 485 C.civ., instanța de fond a apreciat că pârâții-reclamanți pot fi obligați la plata contravalorii de folosință a imobilului în intervalul cuprins între 29.03.2011 și 31.12.2012, evaluată de expertul M. V. la nivelul sumei de_,9 de lei.

Totodată, în raport de această concluzie, instanța a considerat că și construcția nouă (C6) realizată de către reclamanții-pârâți în anul 2005 (astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expertul M. V.) a fost edificată de către aceștia sub imperiul convingerii că sunt proprietarii fondului, deci cu bună-credință. Devin incidente așadar dispozițiile art. 494 alin 2 teza a II-a din Codul civil, motiv pentru care instanța a respins cererea reclamantei-pârâte privind obligarea pârâților-reclamanți la ridicarea construcției în discuție, ca neîntemeiată. Pentru același considerent, văzând modalitatea în care reclamanta-pârâtă și-a exercitat dreptul potestativ de opțiune în sensul invocării dreptului de accesiune cu obligarea de a plăti contravaloarea valorii creșterii fondului, instanța a admis în parte pretențiile cuprinse în cererea reconvențională, în sensul obligării reclamantei-pârâte să plătească pârâților-reclamanți suma de_ de lei (reprezentând contravaloarea sporului de valoare dobândit de întregul imobil situat în București .. 54, sectorul 5 în urma edificării construcției C6), astfel după cum reiese din cuprinsul raportului de expertiză realizat de expertul M. V..

Din cuprinsul raportului de expertiză realizat de către expertul M. V., instanța a mai reținut și că pârâții-reclamanți au efectuat următoarele cheltuieli necesare sau (și) utile la construcțiile vechi situate pe terenul în litigiu: reparația bucătăriei C2 (4737 de lei); amenajarea unui wc în marchiza casei C1 racordat la apă și canalizare (în valoare de 337 de lei). Restul cheltuielilor efectuate și dovedite fie s-au concretizat în îmbunătățiri a căror durată de viață în prezent este expirată, deci nu mai prezintă valoare (fila nr.5 din raportul de expertiză-lucrările de la punctele 4,5), fie sunt voluptuorii (gardul de la stradă executat pe locul unui gard existent), contravaloarea lor neputând fi recuperată de la reclamanta-pârâtă. Prin urmare, instanța de fond a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâților-reclamanți și suma de 5074 de lei (reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate la corpurile de construcție C1 și C2).

Instanța de fond a compensat datoriile reciproce susmenționate ale părților până la concurența datoriei mai mici (a pârâților-reclamanți) de_,9 lei. Astfel, în final a obligat reclamanta-pârâtă să le plătească pârâților-reclamanți diferența, de_,1 lei.

Văzând că susmenționata datorie a reclamantei-pârâte este în strânsă legătură cu întreg imobilul din .. 54, sector 5, aflat în integralitate în proprietatea sa (în parte, în urma invocării dreptului de accesiune, astfel cum instanța a arătat în cele ce preced), fiind prilejuită de stăpânirea acestuia de către pârâții-reclamanți, instanța de fond a constatat existența dreptului de retenție al pârâților-reclamanți în privința întregului imobil (teren și construcții aferente) situat în București .. 54, sectorul 5, astfel cum acesta a fost identificat și descris în raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul tehnic judiciar, M. V., până la momentul plății către aceștia a sumei de_,1 lei de către reclamanta-pârâtă. Pe cale de consecință, va obliga pârâții-reclamanți să lase reclamantei-pârâte imobilul susmenționat în liniștită posesie (să-l evacueze) la momentul efectuării plății de_,1 lei de către aceasta.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în raport de prevederile art. 274 și 276 Cod de procedură civilă, instanța de fond a reținut că, de asemenea, că ambele cereri sunt întemeiate în parte. Astfel, instanța de fond a obligat pârâtele-reclamante să plătească reclamantei-pârâte suma de_,5 lei (din care_,5 lei reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru și a timbrelor judiciare corespunzător pretențiilor reclamantei-pârâte admise, 7500 de lei reprezentând parte a onorariului avocațial proporțional pretențiilor admise, respectiv 750 de lei, parte a onorariului de expert avansat proporțional pretențiilor admise). De asemenea, instanța de fond a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtelor-reclamante suma de 3637 de lei (din care 3137 de lei reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru și a timbrelor judiciare corespunzător pretențiilor pârâților-reclamanți admise, respectiv 500 de lei, parte a onorariului de expert avansat proporțional pretențiilor admise); a compensat aceste sume până la concurența datoriei mai mici (a reclamantei-pârâte) de 3637 de lei și a obligat, în final, pârâții-reclamanți să plătească reclamantei-pârâte diferența, de_,5 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă de pârâtele-reclamante N. M., N. A.-G. și N. E.-C., prin serviciul Registratură la data de 08.08.2013, acestea au solicitat instanței, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă D. V. R., lămurirea sentinței civile nr. 4939/29.05.2013 în sensul lămuririi întinderii și înțelesului frazei: „obligă pârâții-reclamanți să lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate întreg imobilul (teren și construcții aferente) situat în București, .. 54, sector 5, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul tehnic judiciar M. V..”

În motivarea cererii s-a arătat că cererea principală a reclamantei formulată în contradictoriu cu pârâții Haprian a fost disjunsă și judecată separat, formându-se dosarul nr._ care a fost soluționat prin sentința civilă nr. 7635/2007, irevocabilă, în sensul că pârâții-reclamanți Haprian au fost obligați să îi lase în deplină proprietate și posesie reclamantei, partea din teren pe care o stăpâneau în mod exclusiv, în suprafață de aproximativ 200 mp precum și construcția C5 situată pe acest teren, iar reclamanta a fost obligată să le plătească acestora contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului. Astfel, obiectul cererii introductive îl mai constituia doar obligarea pârâtelor-reclamante la a lăsa reclamantei în deplină proprietate și posesie suprafața de 240 mp (240,20 mp conform măsurătorilor) la care se referea sentința civilă nr. 5349/2003 a Judecătoriei sector 5, în considerarea căreia judecata fusese suspendată, și construcțiile situate pe această suprafață.

Din conținutul frazei din dispozitiv a cărei lămurire se solicită, nu rezultă cu suficientă claritate care este suprafața de teren, exprimată în metri pătrați, pe care trebuie să o lase în posesia reclamantei și care anume construcții, dintre cele aflate în compunerea imobilului situat în București, .. 54, trebuie predate către aceasta.

Pârâtele-reclamante au arătat că sunt în imposibilitate obiectivă de a lăsa reclamantei în posesie o suprafață de teren mai mare decât cea care a făcut obiectul sentinței civile nr. 5349/10.11.2003, de 240 mp (240,20 mp din măsurători) și alte construcții decât cele care au mai rămas deduse judecății în prezenta cauză, adică C1, C2 și C6, singurele care se află în posesia pârâtelor-reclamante.

În ce privește interesul în promovarea prezentei cereri, pârâtele-reclamante au invocat dispozițiile art. 281^2a C.proc.civ.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 281¹ C.proc.civ.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 25.09.2013 Judecătoria Sectorului 5 Bucureșți: - a respins excepția lipsei de interes, invocată de reclamanta-pârâtă, ca neîntemeiată; - a admis cererea formulată de pârâtele-reclamante N. M., N. A.-G. și N. E.-C. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă D. V. R. și a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 4939/29.05.2013 a Judecătoriei Sectorului 5 București, în sensul că imobilul situat în București . sector 5, astfel cum a fost identificat de expertul M. V., în privința căruia s-a dispus obligarea pârâților-reclamanți de a-l lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei-pârâte, este compus din terenul în suprafață de 240 mp (intabulat în CF38129 a Municipiului București Sector 5 cu număr cadastral_/1) și construcțiile C1 (cu o suprafață construită de 32,5 mp), C2 (cu o suprafață construită de 16,6 mp), C6 (cu o suprafață construită de 64,59 mp).

Pentru a pronunța această încheiere, instanța a reținut că interesul reprezintă folosul practic pe care titularul formei de exercitare a acțiunii civile îl urmărește prin deducerea acesteia judecății.

Instanța a apreciat că, față de art. 281¹ alin. 1 Cod de procedură civilă, partea în privința căreia prin hotărâre sunt stabilite obligații susceptibile de punere în executare silită (pârâții-reclamanți în cauza de față), prin ipoteză, urmărește un folos practic prin cererea de lămurire a dispozitivului hotărârii judecătorești și anume ca executarea obligației stabilite în sarcina sa (inclusiv, dacă este cazul, în faza executării silite) să nu depășească, ca urmare a unor neclarități, limita dispusă de instanță.

Prin urmare, instanța a considerat că pârâții-reclamanți justifică interes în introducerea prezentei cereri.

În ceea ce privește fondul cererii, instanța a reținut că prin sentința nr. 4939/29.05.2013, printre altele, Judecătoria Sectorului 5 București a dispus obligarea pârâților-reclamanți să lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate imobilul (teren și construcții aferente) situat în București, .. 54, sector 5, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul tehnic judiciar M. V..

Instanța a constatat că în analiza efectuată în cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, expertul tehnic judiciar M. V. nu s-a limitat la identificarea imobilului (teren și construcții aferente) stăpânite de pârâții-reclamanți, ci și la a celui situat la aceeași adresă stăpânit de alte persoane (familia Haprian).

În aceste condiții, în privința aspectului susmenționat, instanța a apreciat că dispozitivul hotărârii este relativ neclar.

În acest sens, instanța a reținut că obiectul petitului referitor la revendicarea imobilului de la pârâții-reclamanți, astfel cum a fost dedus judecății și a rezultat în urma disjungerii pretențiilor față de alte persoane (familia Haprian), a fost limitat strict la imobilul situat în București . sector 5, posedat de pârâții-reclamanți, compus din terenul în suprafață de 240 mp (intabulat în CF38129 a Municipiului București Sector 5 cu număr cadastral_/1) și construcțiile C1 (cu o suprafață construită de 32,5 mp), C2 (cu o suprafață construită de 16,6 mp), C6 (cu o suprafață construită de 64,59 mp). De-a lungul întregului proces toate cererile, mijloacele de apărare, concluziile părților, ca și dezlegarea dată de instanță au vizat exclusiv acest imobil. De altfel, în privința restului imobilului situat la aceeași adresă, reclamanta-pârâtă a obținut în contradictoriu cu pârâții Haprian titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 7635/2007 a Judecătoriei Sectorului 5 București.

Prin urmare, referirea din cuprinsul dispozitivului relativă la identificarea imobilului revendicat prin prisma celor reținute de expert poate fi creatoare de confuzii, impunându-se astfel lămurirea pe calea prevăzută de art. 281¹ C.proc.civ.

Împotriva sentinței, precum și a încheierilor premergătoare din datele de 13.03.2013 (prin care instanța fondului a respins obiecțiunile față de raportul de expertiza întocmit de expertul M. V.) din data de 24.04.2013 și din data de 22.05.2013 au declarat apel pârâtele-reclamante N. M., N. A. G. și N. E.-C., precum și reclamanta-pârâtă D. V.-R., cereri înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._ .

În apelul său, apelanta-reclamantă-pârâtă D. V.-R. a solicitat modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii cererii reconvenționale formulate de apelantele N. M., N. A.-G., N. E.-C.; obligării apelantelor la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, .. 54, sector 5, începând cu 20.09.2003 până la predarea efectivă a acestuia.

Astfel, prima instanță a reținut în mod greșit buna-credință a apelantelor în perioada 10.11.2003 (momentul pronunțării sentinței nr. 5349/10.11.2003) și 29.03.2011 (momentul pronunțării sentinței nr. 328R/29.03.2011).

Instanța de fond a respins în mod greșit susținerile apelantei potrivit cărora apelantele s-au întemeiat pe un titlu ale cărui vicii le erau cunoscute, ceea ce determină reaua-credință a acestora, atât în exercitarea posesiei asupra imobilului proprietatea sa, cât și în ceea ce privește edificarea construcției.

În ipoteza în care instanța de apel ar ratifica soluția primei instanțe și ar considera că, începând cu data de 16.09.2002, detenția apelantelor s-a transformat în posesie și, ulterior, odată cu pronunțarea sentinței nr. 5349/10.11.2003, apelantele au avut falsa credință că posedă imobilul în temeiul unui titlu de proprietate valabil, solicită să se constate că buna credință a apelantelor a încetat la momentul formulării acțiunii în revendicare, urmată de exercitarea apelului împotriva sentinței nr. 5349/10.11.2003.

În cazul în care s-ar considera că apelantele au fost de bună-credință în perioada 10.11._11, față de neîncetarea lucrărilor de construire, chiar de la momentul 29.03.2011, acestea trebuie considerate ca fiind constructori de rea-credință în ceea ce privește întreaga lucrare.

În ipoteza puțin probabilă în care instanță de apel ar ratifica soluția primei instanțe și ar considera că N. M., N. A.-G. și N. E.-C. au calitatea de constructori de bună-credință pe terenul apelantei, aceasta își menține opțiunea cu privire la plata către acestea a valorii celei mai mici dintre cele prevăzute de lege.

În ceea ce privește soluția primei instanțe asupra cererii apelantei de acordare a contravalorii lipsei de folosință, s-a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a stabilit că aceasta poate fi acordată numai pentru perioada 29.03._12.

Instanța de fond a considerat în mod greșit că acordarea contravalorii lipsei de folosință ar depinde de buna sau reaua-credință a apelantelor, acestea fiind obligate să achite contravaloarea lipsei de folosință indiferent de aceste aspecte.

În primul rând, față de argumentele prezentate, instanța trebuia să dispună obligarea apelantelor la plata contravalorii lipsei de folosință începând cu data de 20.09.2003.

În cazul în care instanța de fond ar fi considerat că, începând cu pronunțarea sentinței nr. 5349/10.11.2003, apelantele au considerat că stăpânesc terenul sub nume de proprietar, instanța ar fi trebuit să acorde contravaloarea lipsei de folosință a terenului cel mai târziu începând cu data formulării de către subsemnata a acțiunii în revendicare și evacuare și, ulterior, a exercitării apelului împotriva sentinței nr. 5349/10.11.2003.

În oricare dintre ipotezele prezentate, soluția primei instanțe de a acorda contravaloarea lipsei de folosință numai până la momentul 31.12.2012 este eronată.

În temeiul art. 294 alin. (2) C.proc.civ. apelanta a solicitat obligarea apelantelor la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului de la momentul pronunțării sentinței 4939/29.05.2013 și până la momentul predării efective a imobilului.

Prima instanță a reținut în mod greșit buna-credință a apelantelor în perioada 10.11.2003 (momentul pronunțării sentinței nr. 5349/10.11.2003) și 29.03.2011 (momentul pronunțării sentinței nr. 328R/29.03.2011).

Instanța de fond a respins în mod greșit susținerile subsemnatei potrivit cărora apelantele s-au întemeiat pe un titlu ale cărui vicii le erau cunoscute, ceea ce determină reaua-credință a acestora, atât în exercitarea posesiei asupra imobilului aflat în proprietatea mea, cât și în ceea ce privește edificarea construcției.

Apelanta a apreciat că această soluție a instanței de fond este greșită, întrucât, în primul rând, instanța de fond a analizat superficial argumentele care dovedeau că apelantele nu se puteau întemeia cu bună-credință pe sentința civilă nr. 5349/10.11.2003, nefiind astfel îndeplinită condiția esențială pentru a fi considerate posesori/constructori de bună credință.

Astfel, cum a arătat și în fața instanței de fond, prin decizia irevocabilă nr. 328 R, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul 11._, s-a stabilit irevocabil că posesia exercitată de membrii familiei N. este o posesie precară și clandestină, ceea ce le conferea acestora doar calitatea de detentori precari, iar această calitate a subzistat pe tot parcursul șederii lor în imobilul din .. 54.

Or, după cum s-a reținut în doctrină, întrucât, prin ipoteză, detentorul precar cunoaște că efectuează lucrarea pe terenul altei persoane, el este întotdeauna de rea-credință, astfel încât proprietarul terenului poate să aleagă între soluția ridicării lucrării de pe teren și soluția indemnizării într-una dintre variantele prevăzute în art. 494 C.civ.

Reaua-credință a apelantelor este relevată chiar de faptul că membrii familiei N. au intentat acțiunea împotriva defunctului V. P. N., deși cunoșteau decesul acestuia și calitatea reclamantei de unică moștenitoare.

În aceste condiții este absolut iluzoriu să se considere că sentința civilă nr. 5349/11.10.2003 a reprezentat un just titlu ale cărui vicii nu erau cunoscute apelantelor, acestea fiind fără putință de tăgadă constructori de rea-credință.

În al doilea rând, a scăpat analizei instanței de fond faptul că și în ipoteza în care există un titlu pe care constructorul își întemeiază convingerea că este proprietarul terenului, buna-credință a acestuia nu poate fi reținută atât timp cât el a cunoscut cauzele de nevaliditate a acestui titlu.

Faptul cunoașterii de către apelante a cauzelor care determinau neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii și, implicit, nelegalitatea sentinței nr. 5349/11.11.2003, reiese fără putință de tăgadă chiar din decizia civilă nr. 328R/29.03.2011.

Toate aspectele care au dovedit precaritatea posesiei erau cunoscute de familia N.. De asemenea, instanța a reținut și clandestinitatea posesiei (pagina 9 a deciziei nr. 328R/29.03.2011).

Într-adevăr, în ipoteza de accesiune imobiliară artificială prevăzută de art. 494 C. civ., buna-credință a autorului lucrării se întemeiază pe convingerea sa că este proprietarul terenului în virtutea unui mod de dobândire a dreptului de proprietate privată, fie el și putativ.

per a contrario, în cazul în care neîndeplinirea condițiilor îi este imputabilă constructorului, acesta nu poate fi considerat de bună credință.

În cazul în care există un titlu pe care constructorul pretinde că își întemeiază convingerea că este proprietarul terenului (în speță sentința nr. 5349/10.11.2003), cunoașterea de către autorul lucrării a cauzei care a dus la desființarea titlului, are semnificația relei credințe.

Toate argumentele prezentate, coroborate cu situația de fapt și decizia civilă nr. 328R/29.03.2011 relevă faptul că apelantele au cunoscut cauzele de desființare pretinsului just titlu, așa cum au cunoscut și faptul că, în ceea ce le privea, nu erau îndeplinite condițiile pentru uzucapiune.

În consecință, apelanta a solicitat a se constata că apelantele N. M., N. A.-G. și N. E. C. sunt constructori de rea-credință pe terenul apelantei-reclamante-pârâte.

În ipoteza în care instanța de apel ar ratifica soluția primei instanțe și ar considera că, începând cu data de 16.09.2002, detenția apelantelor s-a transformat în posesie și, ulterior, odată cu pronunțarea sentinței nr. 5349/10.11.2003, apelantele au avut falsa credință că posedă imobilul în temeiul unui titlu de proprietate valabil, s-a solicitat a se constata că buna credință a apelantelor a încetat la momentul formulării acțiunii în revendicare și evacuare, urmată de exercitarea apelului împotriva sentinței nr. 5349/10.11.2003.

Astfel cum a arătat și prima instanță, pretinsa convingere a apelantelor că se întemeiază pe un titlu valabil ar fi fost cel mult generată de neexercitarea apelului de către reclamanta-pârâtă. Motivele neexercitării apelului nu i-au fost imputabile, astfel cum s-a și demonstrat de altfel ulterior repunerii apelantei în termenul de apel. Mai mult decât atât, apelanta a formulat oricum acțiune în revendicare, chiar înainte să afle de existența pretinsului titlu.

Față de acest aspect, este fără putință de tăgadă că, cel mai târziu la momentul introducerii acțiunii în revendicare și evacuare, urmată de repunerea în termenul de apel pentru atacarea sentinței nr. 5349/10.11.2003, pretinsa convingere a apelantelor a încetat, iar presupusa bună-credință începută odată cu pronunțarea sentinței în anul 2003, s-a transformat neîndoielnic în rea-credință.

Având în vedere că efectuarea lucrării presupune o perioadă ce se întinde în timp, buna-credință trebuie să existe pe toată durata efectuării lucrării.

Mai mult decât atât, acțiunea în revendicare a reprezentat notificarea familiei N. în ceea ce privește edificarea construcției.

Chiar faptul că acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune nu s-a soluționat în contradictoriu cu proprietarul despre care familia N. avea cunoștință, relevă îndoielile pe care aceștia le conștientizau în legătură cu valabilitatea titlului lor.

Prin urmare, pe de o parte,se consideră că buna-credință a familiei N. a încetat la momentul introducerii acțiunii în revendicare, iar la acel moment s-a născut prima îndoială în ceea ce privește convingerea apelantelor.

În al doilea rând, schimbarea percepției apelantelor în legătură cu pretinsul titlu (în sensul ivirii indiciilor de nevalabilitate ce planau asupra acestuia) a intervenit, fără putință de tăgadă, la momentul la care apelanta a formulat cerere de repunere în termenul de apel împotriva sentinței nr. 5349/10.11.2003, aceasta fiind, de altfel, admisă.

În consecință, prima instanță trebuia să constate că, de la momentul introducerii acțiunii în revendicare sau, cel mai târziu de la momentul formulării cererii de repunere în termenul de apel, nu se mai putea considera că hotărârea privind constatarea uzucapiunii le conferea convingerea că stăpânesc imobilul sub titlu de proprietar.

Așadar, familia N. ar fi trebuit să aștepte soluționarea litigiilor de vreme ce existau îndoieli cu privire la pretinsul titlu de proprietate asupra terenului pe care construia.

Argumentele prezentate anterior trebuie coroborate cu faptul că familia N. a continuat efectuarea lucrărilor și după introducerea de către apelantă a acțiunii în revendicare și, ulterior, a cererii de repunere în termenul de apel.

Astfel, prin cererea reconvențională formulată în fața instanței de fond, apelantele au susținut că edificarea construcției a fost începută în temeiul hotărârii de uzucapiune. Or, după cum se poate observa din ambele rapoarte de expertiză administrate în fața instanței de fond construcția a fost începută abia spre sfârșitul anului 2005, iar în anul 2006 subsemnata am formulat acțiunea în revendicare și cererea de repunere în termenul de apel.

Astfel cum am arătat, cel târziu la acel moment familia N. trebuie să își pună un semn de întrebare cu privire la validitatea pretinsului titlu și să înceteze lucrările până la definitivarea litigiilor, în caz contrar suportând riscul desființării titlului și demolării acesteia.

În aceste condiții, chiar dacă s-ar considera prin absurd că, între momentul începerii lucrărilor și cel al formulării acțiunii în revendicare și a cererii de repunere în termenul de apel, familia N. ar fi avut calitatea de constructori de bună-credință, continuarea lucrărilor și după nașterea îndoielii cu privire la titlul lor, a determinat transformarea lor în constructori de rea-credință cu privire la întreaga lucrare efectuată.

Mai mult decât atât, apelanta a subliniat faptul că, astfel cum reiese din raportul de expertiză, lucrarea a fost ridicată fără o autorizație de construire. Or, lipsa autorizației de construire coroborată cu toate celelalte argumente prezentate relevă dubiile care planau asupra titlului apelantelor și întăresc susținerea potrivit căreia, apelantele au calitatea de constructori de rea-credință.

Astfel, nu se poate face abstracție de atitudinea psihologică a familiei N. atât la momentul începerii lucrării, cât și pe tot parcursul efectuării acesteia, având în vedere că nu au obținut o astfel de autorizație. Or, potrivit art. 1 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, în varianta în vigoare la momentul începerii lucrărilor, executarea lucrărilor de construcții este permisă numai după obținerea autorizației de construire în condițiile legii.

Noul cod civil a tranșat această problemă, stabilind expres în art. 586 alin. (2) faptul că nu poate invoca buna credință cel care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege.

În consecință, apelanta a solicitat a se constata că apelantele au calitatea de constructori de rea-credință pe terenul aflat în proprietatea mea și să le oblige la ridicarea construcției, pe cheltuiala lor.

Potrivit literaturii de specialitate, în măsura în care proprietarul terenului care a efectuat lucrarea cu materiale străine este de rea-credință, dispozițiile art. 493 C.civ. sunt și o aplicație particulară a răspunderii civile delictuale. În ipoteza în care autorul lucrării este de rea-credință, obligarea lui la ridicarea lucrării de pe teren și la plata unor daune-interese se înfățișează ca o manifestare particulară a aceleiași răspunderi delictuale.

În aceeași ordine de idei, nu poate fi asimilat cel care efectuează lucrarea pe terenul altuia cu rea-credință cu cel de bună-credință cu motivarea că ridicarea lucrării ar avea caracter neeconomic. Acceptarea unei asemenea motivări restrânge fără temei legal exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului. într-adevăr, proprietarul terenului ar fi obligat să accepte o lucrare care nu prezintă interes pentru el și pe care va încerca ulterior să o desființeze, obținând dacă este necesar, autorizația legală în acest scop.

Prin urmare, nu există niciun impediment în admiterea cererii apelantei în ipoteza în care instanța constată reaua-credință a apelantelor. Construcția nu prezintă niciun interes pentru reclamantă și nu poate fi obligată să accepte o restrângere a dreptului său de proprietate, imputabilă constructorilor de rea-credință.

În cazul puțin probabil în care s-ar considera că apelantele au fost de bună-credință în perioada 10.11._11, față de neîncetarea lucrărilor de construire, chiar de la momentul 29.03.2011, acestea trebuie considerate ca fiind constructori de rea-credință în ceea ce privește întreaga lucrare.

Or, construcția (C6) nu a fost realizată în anul 2005, așa cum în mod greșit reține prima instanță, ci în anul 2005 s-a început execuția ei, ea nefiind finalizată nici în prezent.

Acest aspect reiese fără dubiu din raportul de expertiză.

Potrivit art. 494 C.civ. din 1864, în cazul constructorului de bună-credință, proprietarul terenului poate opta între: plata contravalorii materialelor și manoperei; plata unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren prin edificarea construcției noi.

Astfel cum s-a reținut în doctrină, proprietarul terenului va putea alege să plătească suma cea mai mică dintre cele două prevăzute de lege.

Astfel, în ipoteza în care, în cadrul apelului, instanța, analizând motivele de apel și împrejurările cauzei, ar confirma soluția primei instanțe cu privire la pretinsa calitate de constructori de bună-credință pe terenul reclamantei a apelantelor, a precizat că își menține opțiunea exercitată în fața primei instanțe cu privire la plata valorii celei mai mici dintre cele două valori stabilite de art. 494 teza a II-a C.civ. din 1864.

Prin urmare, din suma de 84 092 lei la care a fost evaluată contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 20.09.2003 și până la momentul decembrie 2012, instanța i-a acordat în mod greșit numai 14 049,9 lei, pentru perioada 29.03._12.

Instanța a legat în mod greșit contravaloarea lipsei de folosință de buna sau reaua-credință a apelantelor și s-a raportat la prevederile art. 485 C.civ. pentru pronunțarea soluției.

În primul rând, dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute, respectiv: jus utendi - dreptul de a folosi bunul; jus fruendi - dreptul de a-i culege fructele și jus abutendi - dreptul de a dispune de bun.

Într-adevăr, potrivit art. 485 C.civ., posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință, însă nu se poate pune semnul egalității între jus fruendi și jus utendi. Astfel, indiferent de buna sau reaua-credință a posesorului, acesta trebuie să îl despăgubească pe proprietarul bunului pentru lipsa de folosință generată de imposibilitatea exercitării lui jus utendi.

Problema fructelor trebuie privită din perspectiva posesorului și nu a proprietarului terenului, întrucât art. 485 C.civ. se referă la fructele obținute de posesor în urma exploatării bunului în baza unor raporturi juridice stabilite cu terții, pe care acesta le poate păstra dacă este de bună credință.

Însă, în raporturile cu proprietarul terenului el trebuie să îl despăgubească pe proprietar pentru privarea acestuia de atributul jus utendi.

Prin urmare, instanța trebuia să constate că apelanta are dreptul la contravaloarea lipsei de folosință începând cu trei ani anteriori introducerii acțiunii în revendicare, așa cum a solicitat.

Mai mult decât atât, astfel cum s-a reținut în literatura de specialitate indicată anterior, buna-credință încetează în toate cazurile la momentul formulării acțiunii în revendicare, aspect omis de instanța de fond.

Prima instanță a procedat în mod greșit acordând contravaloarea lipsei de folosință numai până la data de 31.12.2012, această soluție fiind de-a dreptul inexplicabilă, întrucât această dată nu marchează nici un moment cu implicație asupra contravalorii lipsei de folosință. Acea dată reprezintă momentul până la care expertul a procedat la evaluarea contravalorii lipsei de folosință. Apelanta a fost lipsită de folosința imobilului său și după data de 31.12.2012 avută în vedere în mod eronat de prima instanță, sunt lipsită de această folosință și în prezent și va fi și în continuare până când apelantele vor elibera imobilul.

Indiferent de momentul de la care prima instanță ar fi considerat că trebuie acordată contravaloarea lipsei de folosință și indiferent de momentul până la care a fost efectuată evaluarea prin raportul de expertiză, aceasta ar fi trebuit să stabilească faptul că momentul final până la care se acordă lipsa de folosință este predarea efectivă a imobilului.

După cum lesne se poate observa din întâmpinarea formulată de apelantă la cererea reconvențională a familiei N., am solicitat obligarea pârâtelor-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, începând cu 20.09.2003 până la momentul predării efective a imobilului. Or, instanța a acordat mai puțin decât a solicitat, fără niciun temei legal în acest sens. Oricum, chiar și în lipsa acestei solicitări a apelantei, instanța ar fi trebuit să dispună în acest sens, fiind vorba despre sume lunare care se acumulează până la eliberarea de către familia N. a imobilului său.

Este evident că, prin raportul de contraexpertiză, expertul a evaluat contravaloarea lipsei de folosință la zi, acela fiind obiectivul său de expertiză. Însă, instanța ar fi trebuit să dispună achitarea contravalorii lipsei de folosință la zi și în continuare până la predarea efectivă a imobilului, stabilind, pe baza evaluării din raportul de contraexpertiză, prin stabilirea unei sume fixe ce ar trebui plătită de familia N. până la eliberarea imobilului, urmând ca executorul judecătoresc să o evalueze la momentul punerii în executare a hotărârii.

O altă posibilitate ar fi fost aceea să dispună achitarea contravalorii lipsei de folosință la zi și în continuare până la predarea efectivă a imobilului, fără să mai stabilească o sumă fixă, urmând ca executorul judecătoresc să determine suma de plată în temeiul dispozițiilor art. 379 din C.proc.civ., care prevăd că o creanță este certă lichidă și exigibilă chiar și atunci când constă în sumă nelămurită, lichidarea urmând a se face în faza de executare a hotărârii.

Potrivit acestui text, în apel, se pot solicita dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe.

Or, este fără putință de tăgadă faptul că suma pe care apelantele trebuie să o plătească cu titlu de despăgubiri pentru folosința imobilului s-a majorat de la data de 31.12.2012 și se va majora în continuare până la predarea imobilului.

În consecință, având în vedere prevederile art. 294 alin. (2) C.proc.civ. din 1865, precum și natura juridică a contravalorii lipsei de folosință, a solicitat aplicarea acestor dispoziții și actualizarea despăgubirilor, cu obligarea apelantelor la plata contravalorii acestora pană la momentul predării efective a imobilului.

În motivarea apelului lor, apelanții-pârâți-reclamanți au arătat că prin dispozitivul sentinței apelate instanța „obliga pârâții-reclamanți să lase reclamantei pârâte în deplina proprietate întreg imobilul (teren și construcții aferente) situat în București, .. 54, sectorul 5, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiza efectuat în cauza de către expertul tehnic judiciar, M. V.”.

Atât din conținutul acestei sentințe cat și din ambele rapoarte de expertiza efectuate în cauza a rezultat, dincolo de orice dubiu, împrejurarea ca apelantele, împreuna cu N. I., autorul lor decedat pe parcursul procesului, au stăpânit exclusiv suprafața de 240 mp din întreaga suprafața a terenului, de 440 mp precum și construcțiile C1 (casa veche), C2 (bucătăria) și C6 (construcția noua).

Restul de teren precum și construcția C5 erau stăpânite în mod exclusiv de familia Haprian, acesta fiind și motivul chemării lor în judecata, în calitate de parați, în acțiunea în revendicare, alături de apelante și de autorul lor.

Dosarul nr._ a fost soluționat prin sentința civila nr. 7635/16.11.2007 prin care parații-reclamanți Haprian au fost obligați sa ii lase în deplina proprietate și posesie reclamantei partea din teren pe care o stăpâneau în mod exclusiv, în suprafața de aproximativ 200 mp precum și construcția c5 situata pe acest teren, iar reclamanta a fost obligata sa le plătească acestora contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, în valoare de 16.744 lei. Aceasta hotărâre este în prezent irevocabila, așa cum se poate constata analizând portalul instanțelor de judecata.

Astfel, după momentul la care cererea principala a reclamantei formulata în contradictoriu cu parații Haprian a fost disjunsa și judecata separat, obiectul cererii introductive il mai constituia doar obligarea apelanților la a-l lasă reclamantei în deplina proprietate și posesie suprafața de 240 mp (240,20 mp. conform măsurătorilor) - la care se referea sentința civila nr. 5349/10.11.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București, în considerarea căreia judecata fusese suspendata - și construcțiile situate pe aceasta suprafața.

În ce privește cererea reconvențională, s-a solicitat a se reține că din analiza celor 2 acte procedurale intitulate „întâmpinare” și „întâmpinare la cererea reconvenționala” și care au fost depuse la dosar la data de 24.11.2006, respectiv la 30.11.2011, reiese împrejurarea ca reclamanta-pârâta nu a înțeles să conteste, în mod concret și punctual, existența vreuneia dintre lucrările de îmbunătățire enumerate în cuprinsul cererii reconvenționale, astfel cum aceasta a fost promovata în anul 2006 și precizata, ulterior, după repunerea pe rol a cauzei, în anul 2011. Apărările acesteia vizează exclusiv chestiuni referitoare la lipsa acordului proprietarului terenului pentru efectuarea acestor lucrări, la caracterul voluptoriu al acestor îmbunătățiri, la faptul ca o parte dintre cheltuieli ar fi avut natura juridica a unor cheltuieli locative precum și la faptul ca, pentru pârâta-reclamanta, toate îmbunătățirile de natura a spori valoarea imobilului nu reprezentau o prioritate.

Prin urmare, atât timp cât s-a contestat doar calitatea apelanților de constructori de bună-credință și caracterul necesar și util al lucrărilor, fără ca reclamanta-pârâta să nege existența și realitatea vreuneia dintre acesteia, instanțele trebuie să considere că problema existenței și realității acestor lucrări nu mai este necesar a face obiectul probațiunii, fiind pe deplin tranșata, în lumina principiului disponibilității consacrat de art. 129 alin. 6 C.proc.civ., din 1993.

În aceasta situație, este de observat faptul ca toate lucrările enumerate în cererea reconvențională trebuiau a fi evaluate de către experții desemnați a întocmi expertiza tehnica imobiliara dispusa în cauza.

La fond au fost întocmite doua rapoarte de expertiza, având, în principiu aceleași obiective, insa valorile găsite de experți pentru aceleași lucrări sunt sensibil diferite, situație în care se impunea ca instanța, în baza rolului activ și pentru a preveni orice greșeala în aflarea adevărului, sa ordone efectuarea unei noi expertize, menita a pune în acord contradicțiile din cuprinsul celor doua lucrări, așa cum au solicitat prin obiecțiunile la raportul întocmit de expertul M. V. și prin notele scrise depuse în acest sens.

Analizând considerentele dar și dispozitivul sentinței apelate, se poate constata că prima instanța nu s-a pronunțat, în mod efectiv, cu privire la omologarea unuia dintre cele doua rapoarte de expertiza întocmite în cauza și nici nu a explicat care este motivul pentru care a apreciat ca lucrarea depusa de expertul M. V. este mai corecta și mai concludenta decât cea întocmita de expertul D. P., deși aceasta din urma evaluase toate lucrările enumerate în cererea reconvențională și, în cuprinsul calculelor efectuate de acest din urma expert, suprafețele de teren și de construcții avute în vedere sunt cele reale.

Apelanții au solicitat a se constata ca exista grave inadvertențe între valorile determinate în cele doua expertize întocmite în cauza (obiectivele stabilite pentru expertiza ca urma a fi efectuata de expertul M. V. au fost stabilite prin încheierea din data de 28.11.2012 - fila 513 din dosar - iar numerotarea obiectivelor la care se vor referi în cele ce urmează se face conform enumerării lor în dispozitivul acestei încheieri): valoarea construcției noi (c6) este de 98.977 lei (22.613 euro) în expertiza efectuata de M. V. în timp ce în expertiza anterioara aceeași construcție este evaluata la 200.067,09 lei, valoarea fiind de doua ori mai mare decât cea din expertiza avuta în vedere de instanța, deși ambii experți au efectuat calculele în temeiul aceluiași act normativ, respectiv Decretul nr. 256/1984 corelat cu indicii de actualizare elaborat de INCERC și indicii de variație a preturilor de consum comunicat de INS. (a se vedea fila 6 par. 1 din raportul efectuat de P. D. și fila 7 pct. VIII. 4 par. 2 din expertiza întocmita de M. V.). Este de neînțeles cum doi specialiști, având același grad de calificare profesională, care au utilizat aceeași metoda de calcul și același act normativ pentru stabilirea valorii unei construcții, au ajuns la valori atât de diferite.

Este de observat și faptul ca valoarea de 70.981 lei ce rezulta din anexa nr. 10 nu se conciliază cu valoarea stabilita de același expert, M.V., în răspunsul sau la obiectivul nr. 4 al expertizei „determinarea sporului de valoare al imobilului care este de 110.732 lei - 5.074 lei cheltuieli utile și 105.657 lei cheltuieli voluptorii - așa cum expertul învederează expres la fila 9 pct. 4 din raport.

Apelanții au mai învederat și gravele erori conținute în cuprinsul expertizei întocmite de expertul M. V., respectiv: în anexa nr. 10 a raportului precum și în cuprinsul centralizatorului aflat la fila 10 din raport se arata ca suprafața totala de teren avuta în vedere de acesta pentru a răspunde la obiectivul nr. 6 al expertizei și a stabili valoarea de circulație a imobilului ocupat de paratele-reclamante în cele 2 variante stabilite de instanța (liber de construcția noua c6, respectiv cu luarea în considerare a construcției noi, c6) este de 441,7 mp. Or, aceasta este suprafața totala de teren a imobilului situat la adresa din .. 54, în care se include și suprafața de cea 200 mp care este stăpânită, în fapt de fam. Haprian și care a făcut obiectul unui alt litigiu, purtat intre reclamanta-pârâta din prezenta cauza și fam. Haprian, obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei sector 5, așa cum au arătat în primul motiv de apel. Aceeași eroare privind suprafața efectiv stăpânită de noi se regăsește și în calculul privind contravaloarea lipsei de folosința. În nota explicativa din anexa nr. 10 în care se arata ca toate calculele din aceasta anexa au fost făcute în considerarea următoarelor suprafețe: suprafața totala teren = 441,70 mp, suprafața teren liber vechi (fără construcția c6) = 326 mp. suprafața libera teren nou (cu construcția c6) =280,01 mp.

Este evident ca, în calculul tuturor acestor suprafețe a fost inclusa și suprafața de cca 200 mp care a fost deja avuta în vedere în sentința civila nr. 7635/16.11.2007 pronunțata în dosarul disjuns, în condițiile în care, din toate actele și lucrările dosarului și din sentința din dosarul de uzucapiune rezulta fără dubiu faptul ca pârâții nu au stăpânit niciodată mai mult de 240 mp teren construit și neconstruit.

Din anexele 9 și 10 ale raportului întocmit de expertul M. V. precum și din centralizatorul de la fila 10 rezulta ca acesta, pentru a răspunde la obiectivele 3, 4 și 6 ale expertizei (determinarea contravalorii îmbunătățirilor prin raportare la costul materialelor și al manoperei, determinarea sporului de valoare adus prin îmbunătățiri și determinarea valorii de circulație a imobilului în 2 variante, cu și fără construcția noua c6) a luat în calcul și construcția c5 care este situata pe terenul ce a aparținut familiei Haprian, construcție cu o suprafața de 32,5 mp compusa din 2 camere, hol și bucătărie, care a fost deja avuta în vedere în sentința civila nr. 7635/16.11.2007 pronunțata în dosarul disjuns. În anexa 10 expertul învederează expres ca s-a raportat la o suprafața construita veche de 115, 70 mp care, în mod evident include și construcția stăpânită de familia Haprian care a fost deja retrocedata reclamantei-pârâte.

Prima instanța nu a sancționat aceste grave erori tocmai datorita faptului ca se afla ea insasi în eroare cu privire la suprafața de teren și construcțiile ce au mai rămas deduse judecații în prezenta cauza, după disjungerea cererii privitoare la familia Haprian.

În anul 1968, când au intrat în stăpânirea imobilului compus din teren și construcție revendicat de reclamanta-pârâta, imobilul era alcătuit din: suprafața de 240 mp, construcția C1 compusa din 2 camere de locuit și hol/marchiza care nu beneficia de niciun fel de dotări, în sensul ca nu era racordata la rețeaua de alimentare cu apa, nu era branșată la rețeaua de furnizare gaze, nu avea rețea de canalizare.

Privitor la lucrările de îmbunătățire neincluse în ambele expertize efectuate în cauza, se arată că atât prin opinia separata la raportul efectuat de P. D. cat și prin notele scrise ce conțineau obiecțiuni la expertiza întocmita de M. V., nu au fost avute în vedere, în calculul sporului de valoare, respectiv în cadrul determinării valorii lucrărilor efectuate de noi la construcțiile aparținând reclamantei-pârâte, următoarele lucrări: a) refacerea integrala a instalației electrice, lucrare efectuata în anul 2005, care a presupus nu doar montarea unui nou contoar, proprietatea furnizorului (RENEL) ci și refacerea traseelor/cablurilor electrice; se poate observa ca atât expertul D. (fila 8 pct. b.6 din raport) cat și expertul V. (anexa nr.10 primul tabel) arata ca valoarea acestei lucrări este 0, cu motivarea ca noul contoar a fost pus la dispoziție cu titlu gratuit de către furnizor. Insa instalația electrica nu este compusa doar din contoar ci din toate traseele instalației (cablatura, întrerupătoare, refacere instalație electrica în totalitate, tablouri de siguranța) care, în mod eronat nu au fost avute în vedere cu prilejul stabilirii sporului de valoare adus imobilului, respectiv a contravalorii materialelor și manoperei acestor lucrări; branșare la rețeaua de alimentare cu apa și la canalizare și construirea întregii instalații de apa curenta și canalizare în anul 2004. În raportul întocmit de experta D. se retine în mod greșit ca aceste lucrări s-au efectuat în anul 1993, în timp ce în expertiza lui M. V. instalația de apară curenta și canalizare este menționata ca o anexa la WC-ul de serviciu din construcția C1, cu o valoare derizorie, fără a se determina distinct costurile impuse de racordarea la sistemul de alimentare cu apa și canal și cele presupuse de construirea rețelelor de alimentare (țevi, instalație sanitara etc.). Toate aceste cheltuieli trebuiau evidențiate distinct cu prilejul stabilirii sporului de valoare adus imobilului, respectiv a contravalorii materialelor și manoperei acestor lucrări; branșament la rețeaua de alimentare cu gaze, montarea unei centrale termice și construirea instalației de încălzire termica. În raportul întocmit de expertul M. V. se arata ca toate aceste lucrări au valoarea 0 cu motivarea ca ar fi fost desființate, deși același expert învederează, în cuprinsul constatărilor efectuate pe teren fila 4 par. 4 din raport) ca "locuințele au instalații electrice și sanitare - de apa și canalizare - încălzirea a fost înlocuita în casa C1 cu încălzire centrala de la o central ape gaze care în prezent a fost mutata în casa c6”.

Costurile presupuse de branșarea la rețeaua de alimentare cu gaze nu au fost evidențiate, deși este de notorietate faptul ca acestea sunt ridicate și includ costuri cu proiectarea, avizarea proiectului, branșarea, executare branșament, instalare contor. Totodată nu a fost luata în calcul întreaga rețea de alimentare cu gaze, care deservește toate construcțiile de pe teren și care este, în continuare, perfect funcționala, chiar daca centrala a fost mutata în construcția C6; oricum și construcția C6 a revenit reclamantei-pârâte, deci contravaloarea întregului sistem de alimentare cu gaze, inclusiv centrala, trebuie inclusa în sporul de valoare adus imobilului, respectiv în contravaloarea materialelor și manoperei acestor lucrări; refacerea acoperișului la construcțiile vechi, d și c2 (bucătărie) și montarea unui acoperiș nou, din tabla galvanizata, respectiv carton, mai rezistent la intemperii și cu o durata de viata mai mare; executarea lucrărilor de tencuire exterioara a construcției C1 și C2, în mai multe rânduri.

Alte erori conținute în raportul de expertiza „întocmit de expertul M. V., raport care, în mod greșit a fost însușit de prima instanța pentru soluționarea cererii reconvenționale; în mod eronat s-a reținut ca executarea WC-ului de serviciu în holul/marchiza a construcției vechi, d este 1993, aceste lucrări fiind efectuate în 2004; greșit a reținut expertul ca bucătăria (construcția c2) este o extindere a vechii bucătarii deși, așa cum au arătat, bucătăria a fost reconstruita integral după cutremurul din anul 1997 când a colapsat, constructive din cărămida cu fundație; în mod eronat expertul a inclus contravaloarea gardului edificat pe cheltuiala apelanților în categoria cheltuielilor voluptuorii deși gardul inițial fusese edificat în anul 1930, cu 75 de ani în urma, fiind evident ca nu ar mai fi putut exista în prezent. Apelanții au menționat că, gardul de la . de doua ori unul din lemn, construit aproximativ în anii 1980, și gardul din prefabricate cu porți metalice din fier forjat închise cu policarbonat construit în 2008; gardul împrejmuitor intre proprietatea în discuție și proprietățile vecine, de sarma galvanizata, nici nu a fost luat în calcul.

Toate aceste erori din ultimul raport de expertiza au fost semnalate de apelanți atât oral, la termenul de judecata din data de 13.03.2013, însă instanța le-a respins cu o motivare extreme de lacunara și contradictorie, astfel cum se poate remarca analizând dispozitivul încheierii de la acel termen de judecata, încălcând astfel exigentele impuse de art. 261 pct. 5 C.proc.civ. care se refera nu doar la hotărârile date asupra fondului ci la toate încheierile premergătoare.

Astfel, pentru a respinge obiecțiunile formulate de apelanți la cel de al doilea raport, pe care le-au reiterat în cele ce preced, prima instanța reține ca expertul ar fi precizat standardele și coeficienții utilizați, explicând și argumentele pentru alegerea acestora. Acest raționament al instanței este eronat întrucât, așa cum au arătat, expertul a utilizat tot Decretul nr. 256/1984 corelat cu indicii de actualizare elaborat de INCERC, ceea ce contravine unor acte normative speciale în aceasta materie la care ne vom referi în continuare.

Raportul de expertiza efectuat de expertul M. V. și omologat de instanța nu respecta dispozițiile OG nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor ale Regulamentului de organizare și funcționare a Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 353/2012 și pe cele din Hotărârea nr. 3/2012 a Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România.

Potrivit art. 2 alin. 2 din OG nr. 24/2011, activitatea de evaluare imobiliara trebuie sa fie realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activități, standarde care, potrivit dispozițiilor art. 7 lit. j) sunt adoptate de Conferința națională. Acest organism este organul reprezentativ de conducere al Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România care aprobă, prin hotărâre, standardele de evaluare, obligatorii pentru membrii Uniunii, la propunerea Consiliului director.

Or, prin Hotărârea nr. 3/19.05.2012 privind aprobarea standardelor de evaluare obligatorii pentru membrii Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România au fost stabilite standardele ce urmează a fi utilizate în toate expertizele evaluatorii ce urmează a se efectua în materie imobiliara în România.

Aceasta concluzie rezulta din interpretarea dispozițiilor art. 1 și art. 3 din OG nr. 24/2011 care reglementează domeniul de aplicare al acestui act normativ.

OG nr. 24/2011 are caracter de lege speciala în raport cu OG nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, act normativ care reglementează procedura de efectuare a expertizelor judiciare, în general, indiferent de obiectul lor, precum și modul de dobândire a calității de expert tehnic judiciar, fără a stabili criterii de ordin tehnic și calitativ ce ar trebui avuți în vedere cu ocazia efectuării unei expertize ..

De asemenea, s-a solicitat a se reține că standardele fixate prin Hotărârea nr. 3/2012 nu au fost avute în vedere de expertul M. V..

Pentru a respinge obiecțiunile apelanților, instanța a mai reținut ca împrejurarea ca valorile din cel de al doilea raport nu se conciliază cu cele din primul raport nu ar fi relevanta. Acest raționament este incorect cat timp, așa cum au arătat la pct. 2.3 și 2.4.., ambii experți au avut în vedere același act normativ. Decretul nr. 256/1984 corelat cu indicii de actualizare.

În mod greșit instanța a mai reținut, în cuprinsul aceleiași încheieri, ca era în sarcina pârâtelor dovedirea împrejurării ca metodele și calculele avute în vedere de expert au fost eronate deoarece standardele de evaluare citate mai sus fac parte din dreptul intern, fiind preluate prin ordonanțe și hotărâri de guvern, ceea ce înseamnă ca și instanța și expertul aveau obligația sa le cunoască, nefiind admisibil a ni se pune în sarcina dovedirea unor norme de drept din dreptul roman.

În cele din urma, s-a solicitat a se reține că nu sunt corecte aserțiunile instanței în sensul ca primul raport de expertiza efectuat de expertul D. P. nu ar fi lămurit pe deplin obiectivele stabilite. Dimpotrivă, primul raport este mult mai bine documentat, calculele matematice sunt mult mai elaborate și inteligibile chiar și pentru persoane fără calificare tehnica în acest domeniu. Mai mult, acest expert a formulat un amplu răspuns la obiecțiuni iar la filele 3-6 din răspunsul la obiecțiuni (filele 487-490), experta învederează ca toate calculele au fost efectuate conform metodologiei de calcul și standardelor de evaluare ANEVAR și a explicat, pe larg metodele de calcul utilizate, ceea ce nu este cazul cu raportul omologat de instanța, în cadrul căruia calculele matematice sunt extrem de sumare și aproape neinteligibile.

În orice caz, s-a solicitat a se observa ca expertul M. V. nu a utilizat standardele de evaluare obligatorii, ceea ce determina să pună sub semnul întrebării exactitatea datelor obținute și profesionalismul lucrării sale.

Prin notele scrise depuse la termenul de judecata din data de 24.04.2013 s-a solicitat a se constata ca o eventuala omologare a raportului de expertiza întocmit de M. V. este de natura a contraveni principiilor prevăzute de art. 129 alin. 4 C.proc.civ. care institute în sarcina instanței de judecata obligația legala de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În consecința, au învederat, pe larg, instanței împrejurările expuse și în prezentul material, la punctele 2.3-2.6, subliniind faptul ca întreg raportul de expertiza întocmit de expertul V. are ca punct de plecare, în calculele sale, suprafețe și construcții ce nu mai fac obiectul prezentei cauze întrucât au făcut obiectul dosarului disjuns iar instanțele de judecata s-au pronunțat deja asupra lor prin hotărâre irevocabila.

În raport de aceste note scrise, prima instanța ar fi trebuit sa isi exercite prerogativele conferite de art. 129 alin. 4 C.proc.civ. teza finala, sa constate ca probele administrate nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului și sa dispună, chiar din oficiu, completarea probatoriului în sensul administrării unei noi expertize, având în vedere ca instanța este îndreptățită sa ordone administrarea oricărei probe pe care o va considera necesara, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În loc sa procedeze astfel, prima instanța, în mod nejustificat a apreciat ca susținerile din aceste note reprezintă niște obiecțiuni la raportul de expertiza și le-a respins ca tardiv formulate, fără sa observe ca toate chestiunile de fapt expuse în note reprezentau de fapt impedimente legale la omologarea celui de al doilea raport de expertiza și nu simple obiecțiuni.

Instanța nu s-a pronunțat pe fond asupra acestor chestiuni cu care fusese expres investita prin notele de ședința, încălcând astfel norma imperativa de procedura prevăzuta de art. 261 pct. 5 C.proc.civ. dar și dispozițiile art. 129 alin. 4 privitoare la rolul activ, împrejurare de a sublinia nelegalitatea și netemeinicia sentinței apelate.

Cea mai grava eroare pe care o săvârșește prima instanța rezida în aceea ca nu a observat ca sporul de valoare adus întregului imobil, atât prin lucrările de îmbunătățire aduse construcțiilor vechi, c1 și c2, cat și prin edificarea unei construcții noi, este inferior, ca valoare, valorii materialelor și a manoperei pentru aceste lucrări, ceea ce nu este admisibil deoarece constructorului de buna-credință nu i se poate crea o situație mai grava decât celui de rea credința.

Astfel, sporul de valoare, de 70.981 lei (16.217 euro), conform expertizei, este mai mic decât suma valorilor pentru materiale și manopera edificării construcției c6, care este de 98.977 lei și mai mic decât valoarea tuturor lucrărilor de îmbunătățire, care și așa au fost subevaluate de expert la suma de 110.732.

Mai grav, în cuprinsul centralizatorului de la fila 10 și din anexa nr. 10, când se stabilește valoarea de circulație a imobilului în cele 2 variante impuse de instanța, cu și fără luarea în considerare a construcției noi c6, expertul include și clădirea c5 stăpânită de fam. Haprian și suprafața de 200 mp stăpânită de aceștia, ambele făcând obiectul sentinței pronunțate în dosarul disjuns.

Prin acest artificiu, crescând suprafața terenului dar și suprafața construita expertul a alterat în mod grav rezultatul final.

Este de neconceput a se susține ca valorează doar 22.613 euro o construcție noua, având pivnița (su. 7,34mp), parter cu suprafața utila de 53,82, compus din vestibul, dormitor, hol scara, bucătărie și baie mp și mansarda, cu o amprenta la sol de circa 70 mp, edificata din zidărie BCA cu sâmburi și centuri de beton, planșeu de beton între pivnita și parter și intre parter și mansarda, acoperiș din tabla zincata, ferestre cu tâmplărie PVC și geam termopan, ușa metalica, și care, la interior prezintă tencuieli interioare și zugrăveli de cea mai buna calitate, pereți placați cu faianța în bucătărie, pardoseli din parchet laminat, gresie în bucătărie și dotata la cheie cu instalații electrice, instalații sanitare și instalație termica pe gaze și racordata la toate rețelele de utilități.

În cele din urma, se poate observa ca expertul trebuia ca, în răspunsul la obiectivele privitoare la sporul de valoare adus de îmbunătățiri și la diferența intre valoarea imobilului înainte și după efectuarea îmbunătățirilor, sa aibă în vedere starea construcțiilor d și c2 din anul 1968 și nu valoarea acestora cu îmbunătățiri.

Apelanții au solicitat a se constata ca este eronata modalitatea în care instanța fondului a soluționat petitul având ca obiect obligarea pârâtelor-reclamante la suportarea contravalorii lipsei de folosința a imobilului.

Analizând conținutul anexei nr. 8 la raportul de expertiza întocmit de expertul M. V., se constată căa acesta a inclus în calculele sale și suprafața de 200 mp și construcția c5 care nu s-au aflat niciodată în stăpânirea pârâtelor ci a familiei Haprian și care nu mai formau obiectul prezentei judecați ulterior disjungerii și formarii dosarului nr._, soluționat irevocabil în prezent.

Mai mult, cu prilejul stabilirii contravalorii lipsei de folosința au fost avute im vedere, spre comparație, imobile ce prezentau o mai buna situare stradala, complet finalizate, unele complet mobilate și utilate or, nivelul de confort trebuie apreciat în mod deosebit și din punctul de vedere al construcției ca și locuința, întrucât suprafața de teren de 240 mp - suprafața folosita de apelanți, curte . care fiecare din cele doua familii stăpânea cate o bucata de teren în diverse zone ale curții. Toate imobilele supuse analizei în stabilirea valorii de închiriere sunt imobile nou construite, majoritatea vile cu suprafețe mari, amenajate parțial sau total și nu un imobil compus din doua camere și un hol construit în anul 1933 (fără a se lua în calcul îmbunătățirile efectuate de pârâții-reclamanți).

Cu prilejul evaluării lipsei de folosința expertul trebuia sa se raporteze la valoarea folosinței unui imobil compus exclusiv din construcțiile d și c2, în starea în care acestea se găseau în anul 1968 și care nu era racordat la utilități (apa curenta, canalizare, instalație electrica, gaze).

În schimb expertul calculează lipsa de folosința pentru un imobil dispunând de toate utilitățile, cu 2 construcții vechi renovate și cu includere unei case de locuit complet noi.

În temeiul dispozițiilor art. 295 C.proc.civ. apelanții au solicitat efectuarea unei noi expertize tehnice imobiliare în apel, în considerarea caracterului devolutiv al acestei cai de atac și pentru a lamuri toate aspectele contradictorii din expertizele anterioare.

Consideră ca efectuarea unei noi expertize în fața instanței de apel constituie o probă concludentă și utilă soluționării cauzei și care ar fi dus la înlăturarea arbitrariului cu privire la omologarea sau neomologarea unuia sau a celuilalt raport de expertiză dintre cele efectuate în faza judecării fondului pricinii.

Apelanta-reclamantă-pârâtă D. V.-R., a formulat întâmpinare la apelul formulat de N. M., N. A. G., N. E. C. solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate.

Și apelantele-pârâte-reclamante N. M., N. A.-G. și N. E.-C., au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului formulat de apelanta-reclamantă-pârâtă D. V.-R..

În întâmpinări au fost reluate, pe fond, în esență, susținerile din motivele de apel.

În cauză s-a administrat în apel proba cu înscrisurile depuse de părți.

Prin decizia civilă nr.950 A/02.07.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-reclamantă-pârâtă D. V. R. și de apelanții-pârâți-reclamanți N. M., N. A. G. și N. E.-C. împotriva sentinței civile nr. 4939/29.05.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._ și a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de părți, neîntemeiate.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În prealabil, cu referire la ambele apeluri, tribunalul reține că, ulterior declarării apelurilor, instanța de fond a pronunțat încheierea din data de 25.09.2013 prin care a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 4939/29.05.2013, iar împotriva acestei încheieri nicio parte litigantă nu a declarat apel, astfel că cele statuate prin această încheiere au trecut în putere de lucru judecat.

În privința apelului declarat de apelanta-reclamantă-pârâtă D. V. R., tribunalul a reținut că această apelantă a criticat sentința civilă sub aspectul soluționării cererii reconvenționale, solicitând respingerea acestei cereri întrucât în mod greșit instanța de fond a reținut buna-credință, precum și cu privire la soluția pronunțată asupra cererii formulate de reclamantă privind acordarea lipsei de folosință, apelanta-reclamantă susținând că în mod greșit prima instanță a reținut că poate fi acordată numai pentru perioada 29.03.2011 – 31.12.2012.

Într-o primă critică, apelanta-reclamantă-pârâtă a susținut că sentința atacată este netemeinică și nelegală întrucât în mod greșit instanța de fond a respins susținerile reclamantei în sensul că apelantele s-au întemeiat pe un titlu ale cărui vicii le cunoșteau, fapt care determină reaua-credință a acestora atât în ceea ce privește exercitarea posesiei asupra imobilului, cât și în ceea ce privește edificarea construcției.

Criticile au fost găsite nefondate și au fost respinse în consecință, pentru considerentele care succed.

Prin cererea introductivă la instanță, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în revendicare, solicitând obligarea pârâților prezenți cât și a pârâtului Haprian G., să îi lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcții, situat în București, ., sector 5, cerere completată ulterior, ca răspuns la pretențiile pârâților N., formulate în cererea reconvențională, completându-și acțiunea la data de 28.11.2011 cu capătul de cerere privind obligarea pârâtelor reclamante și la plata lipsei de folosință asupra imobilului, începând cu data de 20.09.2003 (fila 265, fond).

Prin sentința civilă nr.5349/10.11.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 8106/2002, a fost admisă acțiunea formulată de N. I. și N. M. în contradictoriu cu Hofer R. și s-a constatat că aceștia au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 240 mp, situat în București, ., precum și asupra construcțiilor existente pe teren (filele 69-72).

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă la data de 10.02.2004 (fila 72, fond).

Dreptul de proprietate dobândit inițial prin uzucapiune a fost supus publicității imobiliare prin înscrierea în cartea funciară prin încheierea nr. 8199/20.05.2005 (fila 73, fond).

Împotriva sentinței civile, deja irevocabile, astfel cum s-a reținut, a formulat apel reclamanta D. V. R. după sesizarea instanței cu prezenta cauză, apelul fiind declarat tardiv în primul ciclu procesual, iar după casare, în rejudecare, apelul a fost respins ca nefondat.

Judecând recursul împotriva deciziei civile nr.888/07.10.2010 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._ în apel, Curtea de Apel – Secția a IV a Civilă, în majoritate, prin decizia civilă nr. 328R/28.03.2011 pronunțată în dosarul nr._/2/2010, a admis recursul, a modificat decizia civilă în sensul că a admis apelul, a schimbat sentința civilă apelată și pe fond a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pe baza situației de fapt, de altfel corect reținută și de către instanța de fond, tribunalul a reținut la rândul său că, prin sentința civilă nr. 1886/21.05.1974 pronunțată în dosar nr. 2006/1974, Judecătoria sector 5 a constatat în favoarea numitului V. P. N. faptul că imobilul situat în București, ., împreună cu terenul este în suprafață de 422 mp (fila 21, fond).

Din cuprinsul acestei sentințe civile tribunalul reține că motivul pentru care autorul reclamantei s-a adresat instanței a fost dat de neconcordanța dintre suprafața imobilului rezultând din acte și suprafața imobilului reală, întrucât din autorizația de înstrăinare rezultă o suprafață de 422 mp.

Acest aspect prezintă o deosebită de importantă relevanță juridică în cauză, coroborându-se cu susținerile pârâtelor-reclamante, în sensul că a existat intenția de înstrăinare a imobilului de către autorul reclamantei, care și obținuse o autorizație de înstrăinare fără de care vânzarea nu se putea perfecta autorizația administrativă fiind obligatorie, către autorii pârâtelor.

Pe de altă parte, tribunalul reamintește că legile nr. 58 și 59/1974 interziceau orice alt mod de dobândire a dreptului de proprietate cu excepția succesiunilor legale, aplicarea lor nefiind limitată doar la transferul dreptului de proprietate, iar legile au intrat în vigoare ulterior pronunțării sentinței civile, astfel că este foarte probabil că acesta este motivul pentru care actul de vânzare-cumpărare nu a mai fost încheiat.

Ulterior, autorul reclamantelor nu a întreprins nici un demers în sensul de a le solicita pârâților să părăsească imobilul, ori să plătească pentru folosința acestuia, ceea ce confirmă apărarea pârâtelor în sensul că autorul reclamantei a recunoscut tacit un drept de proprietate în favoarea pârâtelor, în baza promisiunii de vânzare-cumpărare invocată, însă neprobată cu act.

Așa se și explică faptul că prin sentința civilă nr. 3367 din 5 mai 1994 a Judecătoriei Sectorului 5 București se constată reînnoit numai contractul de închiriere încheiat între H. N., H. E. și H. G., pe de o parte, și V. P. N., pe de altă parte.

Întrucât ulterior anului 1974 nu există încheiat nici un contract de închiriere între autorii reclamantei și cei ai pârâtelor, iar în cauză nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că autorul reclamantei a pus în discuție posesia exercitată de pârâți, ori a manifestat pretenții în calitate de proprietar împotriva acestora, nu poate fi reținută reaua credință a apelantelor privind folosința imobilului și edificarea lucrărilor de construcție.

Cu referire la puterea de lucru judecat a considerentelor reținute în decizia civilă nr. 328R/28.03.2011 pronunțată în dosarul nr._/2/2010, tribunalul are în vedere considerentele pe care le apreciază ca fiind decizorii, fondate pe probatoriul administrat de respectiva instanță la pronunțarea deciziei și care îi conferă deciziei civile putere de lucru judecat.

Tribunalul a constatat însă că între considerentele acesteia sunt contradicții decurgând din aprecierea, în opinie majoritară, a efectelor sentinței civile nr. 1886/21.05.1974 ca fiind întreruptive de prescripție, rezultând că se recunoaște exercitarea unei posesii care putea fi întreruptă, astfel că „în concluzie termenul uzucapiunii nu putea fi împlinit la data formulării acțiunii la instanță – 16.09.2002”, iar pe de altă parte se reține că posesia este una precară cu referire la „contractul de închiriere nr. 28/1975 încheiat la 22.01.1975 prin care tatăl recurentei V. P. a închiriat numitului S. N. până la 31 decembrie 1975 imobilul situat în .. 54, sector 5 compus din două camere, bucătărie și marchiză”, fiind evident că numitul S. N. nu este autorul pârâtelor.

Nu au fost primite nici aserțiunile apelantei-reclamante-pârâte în sensul că pârâții-reclamanți sunt de rea credință, întrucât reclamanta a dat o procură pentru evacuarea chiriașilor, pe de o parte, întrucât astfel cum deja s-a reținut, nu a administrat probe din care să rezulte calitatea acestora de chiriași ulterior anului 1974, ori cel puțin anului 1994, iar pe de altă parte, întrucât procura nu a fost supusă publicității sub nicio formă, nici adusă la cunoștință pârâților, astfel încât să se poate pretinde că aceștia, deși cunoșteau intențiile reclamantei de a reintra în posesia bunului imobil, au ignorat cu rea credință obligațiile care le reveneau.

Nu în ultimul rând, tribunalul a reținut lipsa de interes concret pentru imobilul în litigiu manifestată de reclamantă care, după decesul autorului său și emiterea certificatului de moștenitor nr. 17/10.04.1996, nu a înțeles să verifice situația juridică a imobilului la acel moment, să preia posesia acestuia, să cunoască persoanele care ocupau imobilul și să intereseze în baza cărui drept foloseau imobilul, limitându-se numai la a emite procura domnului A. P. în anul 1996, pentru încasarea chiriilor.

Apelanta-reclamantă nu a depus în cauză nici actele de descărcare a mandatului din care să rezulte că mandatarul său a luat legătura cu persoanele care ocupau imobilul, printre care și pârâții în cauza prezentă, probând astfel că prin intermediul acestuia s-a manifestat în calitate de proprietar.

Atâta timp cât din actele aflate la dosar nu rezultă existența unui contract de închiriere pe numele autorilor pârâtelor, ori o altă probă din care să rezulte că aveau calitatea de chiriași cărora mandatarul reclamantei să le fi comunicat să părăsească imobilul, reținându-se în acest caz că pârâții nesocotesc dreptul de proprietate și manifestările acestuia prin atributele lui, nu poate fi reținută reaua credință a pârâtelor la folosința imobilului anterior anului 2003, când aceștia au formulat acțiunea în uzucapiune și care se perpetuează și ulterior acelei date, astfel cum pretinde reclamanta. De altfel, nici instanța de recurs în cuprinsul deciziei civile nr. 328R/28.03.2011 nu a reținut reaua credință a pârâtelor, astfel că cel puțin până la momentul pronunțării deciziei, în lipsa unor probe contrarii, buna credință este prezumată.

Mai mult, tribunalul a reținut în favoarea prezumției de bună credință invocată de pârâte faptul că, ulterior rămânerii irevocabile a sentinței civile nr.5349/10.11.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. 8106/2002 privind constatarea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă de lungă (uzucapiunea de 30 ani), pârâții au supus publicității dreptul lor, astfel că reclamanta putea să cunoască faptul că a pierdut dreptul de proprietate cu mult înainte de formularea prezentei acțiuni.

Din situația de fapt reținută, se deprinde concluzia că până la data de 29 martie 2011, pârâtele au posedat imobilul în calitate de proprietare, iar posesia a fost una de bună credință.

Așa fiind, numai de la această dată apelantele-pârâte în datorează reclamantei-pârâte contravaloarea lipsei de folosință, iar pentru construcția edificată înainte de 29 martie 2011, reclamanta datorează, potrivit art. 485 C.civ., astfel cum a reținut și instanța fondului, iar nu potrivit art. 486 C.civ., fiind indubital că aceștia nu puteau cunoaște viciile titlului lor de proprietate, respectiv al sentinței civile nr. 5349/10.11.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 în dosarul nr. 8106/2002, respinse de toate instanțele de până atunci și stabilite, direct în rejudecare, de către instanța de recurs, în majoritate.

A pretinde ca pârâtele-reclamante să anticipeze deznodământul litigiului după 6 ani de la rămânerea irevocabilă a sentinței s-a apreciat de către tribunal că reprezintă o speculație, ori cel puțin o sarcină exorbitantă.

Tribunalul a reținut și jurisprudența Curții EDO privind repunerea în discuție și desființarea ulterioară a unor hotărâri irevocabile, care au intrat în circuitul juridic civil.

Jurisprudența CEDO din ultima perioada statuează, imposibilitatea pronunțării în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse, cu atât mai puțin în aceeași cauză. A invocat tribunalul hotărârea pronunțată în cauza Mașinexportimport Industrial Group împotriva României

În, Curtea EDO a arătat că „Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluția dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe nu trebuie repusă în discuție (Cauza Brumărescu, precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu, nici una dintre părți nu este îndreptățită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii cu singurul scop de a obține rejudecarea procesului și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX).”

Prin Hotărârea pronunțată în cauza B. contra României, Curtea EDO a condamnat Statul R. pe motiv că sistemul judiciar romanesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul ca permite pronunțarea în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse.

În concluzie, Curtea EDO a stabilit ca instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o inculcare a art. 6.1 din Convenție.

Nu poate fi reținută ipoteza de excepție amintită de curtea EDO a „corectării unei erori de fapt sau de drept” de către instanța de control judiciar, întrucât cauza a fost rejudecată pe fond deși în decizia nr. 328R/28.03.2011 Curtea de Apel reține că: „Va fi respinsă critica vizând nulitatea hotărârii pentru nelegalitatea procedurii de citare și de comunicare a hotărârii pronunțate în apel, având în vedere că potrivit art. 87 pct. 8 corelat cu art. 1141 alin. 4 C.pr.civ. intimații-reclamanți au solicitat citarea reclamantei la adresa acesteia indicată în certificatul de moștenitor, iar comunicarea citației cu mențiunea „destinatar mutat” a determinat instanța ca în temeiul art. 87 pct.8 alin.2 C.pr.civ. să dispună citarea reclamantei prin mica publicitate și prin afișare la ușa instanței în condițiile art. 95 alin. 1-3 C.pr.civ., astfel că și comunicarea hotărârii s-a realizat în aceleași condiții”, necomunicarea hotărârii constituind în fapt motivul repunerii reclamantei în termenul de declarare a apelului.

Tribunalul a apreciat că pârâtele-reclamante aveau în patrimoniul lor la data sesizării instanței cu prezenta acțiune „un bun” în sensul dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, iar în lipsa repunerii în termenul de apel și, ulterior în rejudecare a pierderii dreptului de proprietate, reclamanta nu ar fi avut succes cu prezenta acțiune, știut fiind că potrivit doctrinei și jurisprudenței constante acțiunea în revendicare este „paralizată” prin uzucapiune.

Așa fiind, alături de motivele deja expuse pe larg, tribunalul a apreciat că reținerea bunei credințe și a posesiei până la data de 29.03.2011, precum și a consecințelor care decurg din acestea în favoarea pârâtelor-reclamante, reprezintă în același timp și o reparație echitabilă acordată pârâtelor-reclamante pentru pierderea dreptului de proprietate pe durata soluționării prezentului litigiu.

Cât privește întinderea despăgubirilor reprezentând lipsa de folosința a imobilului, tribunalul a apreciat că ea a fost corect stabilită de către instanța de fond, pe baza raportului de expertiză efectuat de dl. expert. M. V..

Întrucât a fost un aspect criticat și de apelantele-pârâte-reclamante, tribunalul l-a analizat împreună cu criticile formulate de către acestea din urmă apelante.

Data de 29 martie 2011 reprezintă însă momentul de la care reclamanta era în drept să pretindă lipsa de folosință, iar pârâtele nu mai justificau un drept pentru a folosi în continuare imobilul.

Având însă posesia imobilului pe toată durata amintită, în mod judicios a reținut instanța de fond că potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, acesta este momentul de la care s-a născut și dreptul pârâtelor de a solicita contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, astfel că, în raport cu data sesizării instanței, anterioară soluționării în mod irevocabil a uzucapiunii, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu era împlinit.

Cu referire la data până la care a fost stabilită întinderea obligației privind plata contravalorii lipsei de folosință, respectiv 31.12.2012 (avută în vedere de expert) tribunalul reține că lipsa de folosință a fost stabilită potrivit evoluției chiriilor pe piața imobiliară, iar instanța de fond nu putea specula cu privire la aceasta pentru viitor, astfel că nu se poate reține în nici un caz că instanța a acordat mai puțin decât i s-a cerut, estimarea întinderii prejudiciului pretins constituind atributul instanței.

Nu în ultimul rând, tribunalul a reținut că în favoarea apelantelor-pârâte-reclamante instanța de fond a constatat existența unui drept de retenție, fapt care exclude posibilitatea folosinței imobilului înainte de achitarea de către apelanta-reclamantă-pârâtă a obligației privind plata sumei de_,1 leu.

Tribunalul a respins ca nefondate și criticile cu privire la alte dobânzi, despăgubiri care i s-ar datora, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 371² alin. 3 C.proc.civ.

Concluzionând, tribunalul a reținut și jurisprudența Curții EDO privind aprecierea asupra lipsei de folosință. Astfel, în cauza Ilutiu împotriva României: „În ceea ce privește suma solicitata pentru lipsa de folosința a bunului, Curtea reamintește ca nu poate specula cu privire la posibilitatea și profitul unei închirieri a bunului în discuție [cauza B. împotriva României (reparație echitabila), nr. 34.642/97, A§ 18, 27 ianuarie 2005] și ca a dispus, ca reparație în baza art. 41 din Convenție, restituirea apartamentului menționat mai sus.”

Nefondate au fost găsite și criticile privind respingerea de către instanța de fond a solicitării formulate de apelanta-reclamantă-pârâtă privind demolarea construcției C6.

Odată reținută buna-credință și calitatea de proprietar asupra terenului la data la care s-au început lucrările, finalizarea acestora fiind anterioară datei de 29.03.2011, în mod judicios instanța de fond a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 494 alin. 3 teza finală C.civ., astfel că apelantelor-pârâte nu li se poate cere demolarea construcției, urmând ca reclamanta să o păstreze și să îi despăgubească, fie la valoarea materialelor și prețul muncii fie a creșterii valorii fondului.

Cu referire la dreptul de opțiune a reclamantei de a plăti suma cea mai mică rezultată în urma evaluării, tribunalul a respins-o, apreciind că este contrară principiului bunei-credințe, ipoteză reglementată în același articol teza I. Așadar, numai în ipoteza în care se constata reaua credință, reclamanta nu putea fi obligată la plata sporului de valoare adus fondului.

De asemenea, nefondate și contrare dispozițiilor legale amintite sunt și susținerile reclamantei în sensul de a se stabili sporul de valoare prin raportare la anul 1968, întrucât nu acela este momentul când reclamanta urmează a dobândi proprietatea construcțiilor nou edificate.

De asemenea, sunt lipsite de fundament și criticile privind neacordarea sporului de valoare ca urmare a faptului că au fost construite fără autorizație de construire emisă în baza Legii nr. 50/1991.

Tribunalul a apreciat că art. 494 C.civ. nu prevede o astfel de limitare, iar lipsa autorizației nu conduce la pierderea dreptului de proprietate, sancțiunile fiind fie obținerea autorizației de construire, fie, în caz contrar, readucerea imobilului la starea lui inițială.

Cu referire la dispozițiile noului Cod civil, tribunalul a constatat că a intrat în vigoare ulterior sesizării instanței și edificării construcțiilor, astfel că aceste dispoziții nu pot fi reținute în cauză, întrucât ar conduce la încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii civile.

Tribunalul a reținut că în fața instanței de fond s-au efectuat două expertize, împotriva cărora s-au formulat și obiecțiuni, instanța de fond optând pentru ultima expertiză efectuată în cauză, rezultând implicit că a înțeles să o valideze pe aceasta, indicând-o în mod expres în dispozitivul sentinței civile.

Tribunalul a constatat că raportul de expertiză efectuat de dl. expert. M. V. a răspuns obiectivelor stabilite de către instanța de fond, este clar, amplu și explicit.

A mai reținut tribunalul că nu s-au invocat motive de nulitate a raportului, astfel că nu se impunea administrarea unui al treilea raport de expertiză, întrucât valorile propuse de expert nu corespundeau dorințelor părților.

A mai reținut tribunalul că niciuna dintre părți nu a administrat probe din care să rezulte că valorile propuse, unele rezultatul unor evaluări ipotetice în lipsa actelor doveditoare, nu sunt conforme cu realitatea, nici nu au propus refacerea pe baza altor probe, fie ignorate de expert, fie intervenite ulterior sesizării tribunalului, respectiv probe noi.

II. Asupra apelului declarat de apelantele-pârâte-reclamante tribunalul a reținut că, după precizarea limitelor apelului raportat la pronunțarea încheierii de lămurire a sentinței civile apelate, și aceste apelante au criticat aceleași aspecte, respectiv soluționarea cererii reconvenționale față de concluziile raportului de expertiză tehnică, precum și modalitatea în care a fost soluționată cererea reclamantei de acordare a lipsei de folosință.

În ceea ce le privește pe pârâte, tribunalul reține că prin cererea reconvențională au solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului și acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata sumelor datorate de reclamantă (fila 125).

Tribunalul nu a răspuns criticilor privind obligarea apelantelor-pârâte-reclamante și la restituirea imobilului care aparține pârâților Haprian, cu privire la care cererea reclamantei în revendicare a fost disjunsă, întrucât această chestiune a fost rezolvată de instanța de fond prin încheierea din data de 25.09.2013 prin care a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 4939/29.05.2013, iar împotriva acestei încheieri nicio parte litigantă nu a declarat apel, astfel că cele statuate prin această încheiere au trecut în putere de lucru judecat.

Instanța a lămurit întinderea obligației de restitui reclamantei imobilul „compus din terenul în suprafață de 240 mp (intabulat în CF38129 a Municipiului București Sector 5 cu număr cadastral_/1) și construcțiile C1 (cu o suprafață construită de 32,5 mp), C2 (cu o suprafață construită de 16,6 mp), C6 (cu o suprafață construită de 64,59 mp).”

Cu referire la criticile privind legalitatea raportului de expertiză, sub aspectul omologării acestuia și a opțiunii instanței pentru raportul de expertiză efectuat dl. expert. M. V., tribunalul urmează a le respinge, cu considerentele expuse anterior, în analiza primului apel.

În plus, tribunalul a aratat că nici un text de lege nu prevede obligația instanței de a preciza că omologhează raportul de expertiză, de altfel o creație a practicii, reținerea acestuia în considerente și referirea expresă în dispozitiv fiind suficiente.

Cu referire la neindicarea de către expert a dispozițiilor OG nr. 24/2011, tribunalul constată că nu a fost indicată de către apelante o dispoziție legală care să ateste obligația expertului judiciar de a indica toate actele normative pe care le-a avut în vedere la efectuarea expertizei, ci a probelor, sub sancțiunea nulității acestuia.

Pe de altă parte, dincolo de alegații, apelantele-pârâte-reclamante nu au propus spre exemplificare un calcul din care să rezulte că aplicarea acelor dispoziții ar fi schimbat rezultatul expertizei.

Nu în ultimul rând, tribunalul a reținut că părțile litigante au fost nemulțumite de ambele expertize, iar efectuarea unei a treia expertize nu ar fi schimbat poziția acestora, nici nu era justificată în lipsa unor probe administrate de părți, de natură a atrage refacerea probatoriului, instanța de apel, ca instanță de fond, fiind obligată a administra numai probele care nu au fost administrate în fața instanței de fond, deși au fost solicitate de părți, ori a celor care nu au fost legal administrate, iar nu la administrarea încă o dată a probatoriului pentru că rezultatul le nemulțumește.

A mai reținut tribunalul că o parte din evaluări s-au făcut ipotetic, iar lipsa dovezilor pentru o evaluare corectă, de exemplu a tuturor facturilor, le este imputabilă părților, în special apelantelor-pârâte-reclamante.

În sfârșit, nu toate elementele și detaliile constructive au relevanță și prezintă interes la stabilirea valorii de circulație a imobilului, fiind atributul expertului, ca specialist în sensul dispozițiilor art. 208 alin. 1 C.proc.civ. de a aprecia asupra acestora.

Nefondate au fost găsite și susținerile apelantelor în sensul că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 C.proc.civ. în stabilirea adevărului din perspectiva administrării și interpretării probei cu expertiză tehnică.

Astfel cum deja s-a reținut, instanța de fond a dat dovadă de diligență și a administrat un probatoriu vast și suficient, util și necesar pentru dezlegarea pricinii, în mod special a expertizei tehnice.

Faptul că părțile nu sunt mulțumite cu valorile propuse de expert nu poate fi reținut ca încălcare din partea instanței a dispozițiilor legale amintite, aprecierea relevanței fiecărei probe fiind atributul instanței, potrivit aceluiași text de lege.

A mai reținut tribunalul că, privind sporul de valoare, criticat de ambele părți, pentru motive diferite și în mod evident contrare, cu referire în concret la argumentele expuse de apelantele-pârâte, tribunalul mai reține și faptul că pe de o parte susțin că valoarea propusă de expert este prea mică, pentru ca după două paragrafe, să susțină că în valoarea lipsei de folosință a fost inclus și imobilul deținut de către pârâții Haprian, din cauza disjunsă.

Ori, este mai presus de orice dubiu că includerea acelei construcții ar fi avut ca efect imediat o creștere substanțială și a sporului de valoare.

Susținerile apelantelor-pârâte însă nu au corespondent în lucrarea criticată, construcțiile fiind corect identificate și indicate de expertul tehnic, în raport, astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecțiuni, tribunalul reținând și schițele atașate, în mod special aflate cele aflate la filele 551 - 553 din dosarul de fond.

De asemenea, tribunalul a reținut că instanța nu era obligată să răspundă punctual la fiecare susținere și apărare, nici să se refere la fiecare probă în parte, ori să analizeze fiecare valoare reluând concluziile expertului, fiind suficient să le amintească în considerente pe acelea pe care le-a apreciat ca fiind esențiale pentru dezlegarea pricinii.

În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în special în cauza B. împotriva României, obligația de motivare a hotărârilor judecătorești impusă instanțelor naționale prin art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, chiar dacă nu implică existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunțarea acesteia.

În cauza B. împotriva României: „Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, înglobează, printre altele, dreptul părților la proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Convenția nevizând garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective (Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, . nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt într-adevăr "ascultate", adică analizate temeinic de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, în sarcina "instanței", obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerile de probe ale părților, fără a le stabili relevanța (Perez împotriva Franței [MC] nr. 47.287/99, § 80, CEDO 2004-I, și V. de Hurk, citată mai sus, § 59).

29. Cu toate acestea, dacă art. 6 alin.1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, el nu poate fi înțeles în sensul că impune un răspuns amănunțit pentru fiecare argument (V. de Hurk, citată mai sus, § 61”.

În mod similar, tribunalul, a analizat în ansamblu legalitatea și temeinicia sentinței civile sub toate aspectele, prin prisma tuturor criticilor și a răspuns, respectând cerințele art. 6 CEDO și art. 261 C.proc.civ.

Concluzionând, cu referire la toate criticile exprimate de părți în ambele apeluri privind valorile propuse de expert, atât asupra valorii de circulație pentru stabilirea sporului de valoare adus imobilului, cât și a îmbunătățirilor efectuate la construcțiile C1 și C2, ori a lipsei de folosință, în limita probatoriului administrat de părți și avut în vedere de către expert la efectuarea lucrării și ulterior de către instanță la soluționarea pricinii, aici tribunalul are în vedere și valoarea pretinsă de pârâte pentru îmbunătățiri, tribunalul reține că părțile nu propun valori diferite fondate pe probele aflate în dosarul cauzei, ori pe calcule personale, deși erorile de calcul puteau fi îndreptate inclusiv în cadrul procedurii prevăzute de art. 281 alin. 1 C.proc.civ., de natură a contrazice concluziile raportului de expertiză omologat de instanță și, pe cale de consecință și a considerentele reținute de către instanța de fond pe baza acestuia.

Verificând susținerile părților, tribunalul nu a identificat în lucrarea criticată erori privind identificarea imobilului, teren și construcții, ori alte cauze de nelegalitate.

Pentru considerentele care preced, tribunalul, văzând și dispozițiile art. 296 C.proc.civ., a respins ambele apeluri, reținând că instanța de fond a pronunțat o soluție temeinică și legală, atât asupra cererii principale astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamanta-pârâtă, în limita în care instanța a rămas învestită în urma disjungerilor, cât și asupra cererii reconvenționale formulate de către pârâtele-reclamante.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanta și pârâtele.

Recurenta-reclamantă D. V. R. solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în parte, în sensul admiterii apelului său, pentru următoarele motive:

1. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.);

2. Instanța de apel a pronunțat ohotărâre ce cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.);

3. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 9 C.)

In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că decizia fost pronunțată cu încălcarea flagrantă a unor reguli elementare, respectiv a principiilor autorității de lucru judecat, non reformatio în pejus, contradictorialității și dreptului la apărare, omițând faptul că fusese învestită cu o banală cerere de evacuare și că pârâții au solicitat doar contravaloarea pretinselor îmbunătățiri, problema dreptului de proprietate fiind soluționată în mod corect și temeinic, cu titlu irevocabil, prin decizia nr. 328R/29.03.2011.

Se arată că instanța de apel a a încălcat principiul autorității de lucru judecat, precum și principiul non reformatio în pejus.

Motivarea instanței de apel asupra apelului reclamantei s-a întemeiat pe analiza și reaprecierea nepermisă a considerentelor hotărârii irevocabile nr. 328R/29.03.2011, încălcând în mod flagrant autoritatea de lucru judecat a acesteia.

Astfel, instanța de apel a ignorat cadrul procesual al prezentei cauze, reanalizând dreptul de proprietate al subsemnatei stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia menționată.

Mai mult, în analiza bunei sau relei credințe a intimatelor, aceasta a răstălmăcit considerentele deciziei 328R/29.03.2011, precum și probele administrate în dosarul nr._/2/2010, făcând aprecieri total eronate, contrare celor reținute în mod irevocabil prin decizia Curții de Apel București, "formulând", totodată, critici cu privire la decizia nr.328R/29.03.2011, afirmând că ar exista contradicții între considerentele deciziei, precum și aprecieri cu privire la probele administrate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului_/2/2010.

Totodată, prin analiza făcută cu privire la aspecte tranșate în mod irevocabil și prin reținerea altor aspecte decât cele intrate în autoritatea de lucru judecat atât prin decizia nr. 328R/29.03.2011, cât și prin sentința 4939/29.05.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 în prezenta cauză, instanța de apel a încălcat principiul non reformatio în pejus.

Mai mult, motivarea deciziei recurate, înrăutățește situația recurentei – reclamante în propria cale de atac, în condițiile în care litigiul nu avea ca obiect problemele legate de dreptul de proprietate al acesteia.

În plus, deși prin sentința nr. 4939/29.05.2013, s-a reținut că, până la data de 16.09.2002 (dată la care intimatele au introdus acțiunea având ca obiect uzucapiune), intimatele au avut calitatea de detentori precari (aspect reținut de altfel cu putere de lucru judecat și prin decizia nr. 328R/29.03.2011) instanța de apel a reținut că acestea ar fi fost posesori de bună credință.

Precizează recurenta - reclamantă că prezenta cauză nu are ca obiect revendicarea imobilului din București, .. 54, ci evacuarea pârâtelor și obligarea lor la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul aflat în proprietatea recurentei - reclamante.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între doua hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

Foarte important este faptul că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, în acest sens s-au pronunțat doctrina prin autori de prestigiu și practica judiciară.

Susține recurenta că există în cuprinsul deciziei recurate numeroase constatări ale instanței de apel care contrazic aspectele reținute prin decizia nr. 328R/29.03.2011, ceea ce demonstrează încălcarea gravă a principiului autorității/puterii de lucru judecat.

Instanța de apel a răstălmăcit într-un mod insidios probele din dosarul nr._/2/2010 și, pe baza unor presupuneri, a contrazis și "desființat" decizia nr. 328R/29.03.2011, reținând existența unei promisiuni de vânzare-cumpărare .

Instanța de apel a procedat la o noua judecată referitoare la dreptul de proprietate, în disprețul unei hotărâri judecătorești irevocabile; ignorând statuările deciziei nr. 328R, instanța de apel a constatat din nou o pretinsă promisiune de vânzare-cumpărare (a cărei inexistență a fost reținută cu titlu irevocabil) și a presupus că ar fi existat o recunoaștere tacită de către autorul recurentei - reclamante a unui drept de proprietate în baza pretinsei promisiuni.

Totodată, contrazicând cele tranșate în cadrul litigiului din dosarul nr._/2/2010, a reținut că tatăl recurentei – reclamante nu ar fi făcut niciun demers pentru a le solicita intimaților pârâți să părăsească imobilul sau să plătească pentru lipsa de folosință.

Cu încălcarea puterii de lucru judecat și în afara cadrului procesual din prezenta cauză instanța de apel a reținut că nu ar fi fost administrate probe din care să rezulte calitatea de chiriași ulterior anului 1974, ori cel puțin anului 1991 și că procura nu a fost supusă publicității și nici adusă la cunoștință pârâților, astfel încât să se poată pretinde că aceștia cunoșteau intențiile reclamantei de a reintra în posesia bunului imobil.

Mai mult, contrazicând încă o dată considerentele citate mai sus din decizia nr.328R/29.03.2011, instanța de apel a afirmat că atâta timp cât din actele de la dosar nu rezultă existența unui contract de închiriere pe numele autorilor pârâtelor, ori o altă probă din care să rezulte că aveau calitatea de chiriași cărora mandatarul reclamantei să le fi comunicat să părăsească imobilul, reținându-se în acest caz că pârâții nesocotesc dreptul de proprietate și manifestările acestuia prin atributele lui, nu poate fi reținută reaua — credință a pârâtelor la folosința imobilului anterior anului 2003 (...)

Un alt aspect care relevă înfrângerea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 328R/29.03.2011 este și insatisfacția instanței de apel (paragraful 2, pag. nr. 28) referitoare la repunerea recurentei – reclamante în termenul de apel și la rejudecarea pe fond a litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr._/2/2010.

Buna-credință a familiei N. a fost reținută de către instanța de apel numai prin contrazicerea statuărilor din decizia nr. 328R/29.03.2011.

Susține recurenta că instanța a încălcat principiile contradictorialității și dreptului Ia apărare

Toate aspectele prezentate anterior nu au făcut obiectul prezentei cauze și nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

Astfel, instanța a făcut o analiză referitoare la dreptul de proprietate al recurentei - reclamante, deși acesta a fost tranșat cu titlu irevocabil, iar acest litigiu avea ca obiect numai evacuarea familiei N..

Totodată, pentru a reține pretinsa bună credință a familiei N., instanța de apel a făcut o reapreciere a considerentelor deciziei nr. 328R/29.03.2011, bazată pe afirmații subiective și supoziții, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a invocat astfel de aspecte.

Instanța de apel nu apus în discuția părților aceste aspecte pentru a putea fi dezbătute în condiții de contradictorialitate.

De asemenea, recurenta - reclamantă nu a putut formula apărări cu privire la aceste probleme ridicate de instanță, încălcându-se în mod flagrant dreptul său la apărare.

Fiecărei părți trebuie să i se ofere posibilitatea să-și exprime punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanță din oficiu în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Pentru ca părțile să poată, în mod real (nu numai formal), să pună concluzii asupra aspectelor invocate de instanță din oficiu, aceasta trebuie să argumenteze problemele puse în dezbatere.

Instanța este obligată să dea cuvântul părților asupra oricărei cereri și să-și întemeieze hotărârea numai pe acele elemente care au format obiectul dezbaterilor contradictorii.

Or, întreaga motivare a instanței de apel se bazează pe aspecte care nu au fost puse în discuția părților și sunt complet străine de prezenta cauză.

Mai susține recurenta că instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.);

Toate aspectele prezentate anterior sunt complet străine de prezenta cauză și nu puteau fi analizate de instanța de apel, având în vedere că obiectul litigiului nu este reprezentat de revendicarea imobilului sau de stabilirea titlului cu care familia N. a locuit în acest imobil.

Un alt aspect, total străin de prezenta cauză este reprezentat de afirmația instanței de apel potrivit căreia ar fi nefondate criticile recurentei-reclamante privind neacordarea sporului de valoare ca urmarea faptului că au fost construite fără autorizație de construire emisă în baza Legii nr. 50/1991.

Totodată, este complet străină de prezenta cauză aprecierea instanței de apel potrivit căreia reținerea bunei credințe și a posesiei până la data de 29.03.2011, precum și a consecințelor care decurg din acestea în favoarea pârâtelor-reclamante, reprezintă în același timp o reparație echitabilă acordată pârâtelor-reclamante pentru pierderea dreptului de proprietate pe durata soluționării prezentului litigiu.

În ceea ce privește aspectele contradictorii, în primul rând, pentru a reține pretinsa bună credință a intimatelor, instanța a desființat practic toate statuările rămase irevocabile prin decizia nr. 328R/29.03.2011, reținând, pe baza propriilor sale supoziții, că ar fi existat pretinsa promisiune de vânzare cumpărare și că familia N. nu ar fi avut calitatea de chiriaș în imobil, deși, așa cum s-a arătat aceste aspecte au fost tranșate prin decizia 328R/29.03.201 1.

În al doilea rând, deși analizează noțiunea de putere de lucru judecat, statuând pe baza jurisprudenței CEDO pe care recurenta – reclamantă a invocat-o ca ""instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție",instanța de apel înfrânge în mod flagrant puterea de lucru judecat a deciziei nr. 328R/29.03.2011, reținând aspecte contrare statuărilor din cuprinsul acesteia.

Susține recurenta că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.).

Instanța de apel a reținut cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 485, art. 486 Cod civil din 1864 raportat la art. 494 Cod civil din 1864 buna-credință a intimatelor până la data de 29.03.2011 (momentul pronunțării sentinței nr. 328R/29.03.2011).

În loc să pornească de la cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 328R/29.03.2011, care demonstrau că intimatele s-au întemeiat pe un titlu ale cărui vicii le erau cunoscute, ceea ce determină reaua-credință a acestora, atât în exercitarea posesiei asupra imobilului aflat în proprietatea recurentei-reclamante, cât și în ceea ce privește edificarea construcției, instanța de apel a înțeles să desființeze cele reținute prin decizia irevocabilă și să rețină că intimatele au fost de bună credință,

Prin urmare, instanța de apel a reținut că, până la data de 29.03.2011, intimatele au posedat imobilul, iar posesia a fost una de bună credință.

În primul rând, în ceea ce privește construcția noua edificată, prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art.494 alin. (3) teza a II-a Cod civil din 1864 (constructorul de bună credință) și nu art. 486 Cod civil, deși în cauză sunt incidente dispozițiile art. 494 alin. (2) teza I Cod civil (constructorul de rea-credință).

În al doilea rând, instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 485, art. 486 și dispozițiile referitoare la accesiunea imobiliară artificială, reglementate de art. 494 Cod civil din 1864, intimatele fiind constructori de rea credință pe terenul recurentei – reclamante.

Față de aceste aspecte, instanța de apel a respins argumentele recurentei - reclamante care demonstrau faptul că intimatele au fost întotdeauna conștiente de faptul că nu sunt proprietarii imobilului, iar sentința civilă nr. 5349/10.11.2003 a reprezentat un titlu ale cărui vicii le erau bine cunoscute.

Or, în aceste condiții, decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 494 Cod civil din 1864, art. 485 și 486 Cod civil din 1864.

În mod uluitor, instanța de apel a reținut că intimatele ar fi fost posesori de bună credință chiar și anterior anului 2003, deși putea să analizeze această problemă și să agraveze situația recurentei-reclamante, în condițiile în care intimatele nu contestaseră calitatea de detentori.

Mai mult, instanța de apel a omis faptul că, în ipoteza în care există un titlu pe care constructorul își întemeiază convingerea că este proprietarul terenului, buna-credință a acestuia nu poate fi reținută atât timp cât el a cunoscut cauzele de nevaliditate a acestui titlu.

Or, în speță este neîndoielnic faptul că intimatele N. au cunoscut faptul că pretinsa posesie pe care și-au întemeiat cererea de chemare în judecată având ca obiect uzucapiunea este precară și clandestină, ceea ce a determinat desființarea sentinței civile nr. 5349/10.11.2003.

Faptul cunoașterii de către intimate a cauzelor care determinau neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii și. implicit, nelegalitatea sentinței nr. 5349/11.11.2003, reiese fără putință de tăgadă chiar din decizia civilă nr. 328R/29.03.2011.

Toate aspectele care au dovedit precaritatea posesiei erau cunoscute de familia N.. De asemenea, instanța a reținut și clandestinitatea posesiei (pagina 9 a deciziei nr. 328R/29.03.2011).

Într-adevăr, în ipoteza de accesiune imobiliară artificială prevăzută de art. 494 C.civ., buna-credință a autorului lucrării se întemeiază pe convingerea sa că este proprietarul terenului în virtutea unui mod de dobândire a dreptului de proprietate privată.

Per a contrario, în cazul în care neîndeplinirea condițiilor îi este imputabilă constructorului, acesta nu poate fi considerat de bună credința. Cunoașterea de către autorul lucrării a cauzei care a dus la desființarea titlului, are semnificația relei credințe.

Astfel, în mod judicios s-a reținut că un titlu desființat poate întemeia buna-credință a constructorului numai dacă acesta nu a cunoscut cauza de desființare.

Or, această condiție nu este în mod evident îndeplinită în speța de față, de vreme ce intimatele nici măcar nu au crezut că au uzucapat, acestea fiind conștiente că au avut tot timpul calitatea de detentori precari.

Toate argumentele prezentate, coroborate cu situația de fapt și decizia civilă nr. 328R/29.03.2011 relevă faptul că intimatele au cunoscut cauzele de desființare pretinsului just titlu, așa cum au cunoscut și faptul că, în ceea ce le privea, nu erau îndeplinite condițiile pentru uzucapiune.

În consecință, instanța de apel trebuia să constate că intimatele N. M., N. A.-G. și N. E. C. sunt constructori de rea-credință pe terenul recurentei - reclamante.

Arată recurenta că instanța de apel ar fi trebuit să constate că, la momentul formulării acțiunii în revendicare și evacuare, urmată de exercitarea apelului împotriva sentinței nr. 5349/10.11.2003, pretinsa bună credință a intimatelor a încetat.

La 20.09.2006 recurenta-reclamantă a introdus acțiunea în revendicare și evacuare a familiilor H. și N.. La acel moment, intimatele N. au invocat sentința nr. 5349/10.11.2003, despre care recurenta-reclamantă nu avea cunoștință.

Față de acest aspect, este fără putință de tăgadă că, cel mai târziu la momentul introducerii acțiunii în revendicare și evacuare, pretinsa convingere a intimatelor N. a încetat, iar presupusa bună-credință, s-a transformat neîndoielnic în rea-credință.

De la momentul introducerii acțiunii în revendicare, orice pretinsă bună-credință a familiei N. a încetat, atât din perspectiva posesiei exercitate, cât și din perspectiva pretinsei calități de constructor de bună-credință.

Buna-credință trebuie să existe la momentul efectuării construcției și încetează în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimitatea titlului său.

Or, în primul rând, exercitarea acțiunii în revendicare duce fără putință de tăgadă la încetarea bunei credințe.

Analizând problema restituirii fructelor în cazul posesorului de bună-credință, literatura de specialitatea reținut că posesorul de bună-credință va trebui să restituie însă fructele pe care le-a încasat sau perceput pentru perioada acțiunii în revendicare, deoarece se consideră că buna sa credință a încetat odată cu introducerea acțiunii.

În al doilea rând, schimbarea percepției intimatelor în legătură cu pretinsul titlu (în sensul ivirii indiciilor de nevalabilitate ce planau asupra acestuia) a intervenit, fără putință de tăgadă, la momentul la care recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere în termenul de apel împotriva sentinței nr. 5349/10.11.2003, aceasta fiind, de altfel, admisă.

În consecință, instanța de apel trebuia să constate că, de la momentul introducerii acțiunii în revendicare sau, cel mai târziu de la momentul formulării cererii de repunere în termenul de apel, nu se mai putea considera că hotărârea privind constatarea uzucapiunii le conferea convingerea că stăpânesc imobilul sub titlu de proprietar.

Instanța de apel trebuia să analizeze noțiunea de bună credință, ca atitudine psihică a intimatelor și să constate că intimatele cunoșteau sau aveau cel puțin dubii cu privire la viciile pretinsului titlu de proprietate.

Argumentele prezentate anterior trebuie coroborate cu faptul că familia N. a continuat efectuarea lucrărilor și după introducerea de către subsemnata a acțiunii în revendicare și. ulterior, a cererii de repunere în termenul de apel.

Astfel, prin cererea reconvențională formulată în fața instanței de fond, intimatele au susținut că edificarea construcției a fost începută în temeiul hotărârii de uzucapiune.

Or, după cum se poate observa din ambele rapoarte de expertiză administrate în fața instanței de fond construcția a fost începută abia spre sfârșitul anului 2005, iar recurenta- reclamantă a formulat acțiunea în revendicare și cererea de repunere în termenul de apel în anul 2006.

Cu toate acestea, familia N. a continuat lucrările pe tot parcursul litigiilor, iar construcția nu este finalizată nici în prezent.

În aceste condiții, chiar dacă s-ar considera prin absurd că familia N. ar fi avut inițial calitatea de constructor de bună-credință, continuarea lucrărilor și după nașterea îndoielii cu privire la titlul lor a determinat transformarea lor în constructor de rea-credință cu privire la întreaga lucrare efectuată.

Mai mult decât atât, lucrarea a fost ridicată fără o autorizație de construire iar, potrivit celor reținute în raportul de expertiză, nici nu este posibilă obținerea unei autorizații ulterioare.

Or, lipsa autorizației de construire coroborată cu toate celelalte argumente prezentate întăresc susținerea potrivit căreia intimatele au calitatea de constructori de rea-credință.

În mod greșit și total străin de prezenta cauză a reținut instanța de apel că recurenta- reclamantă ar fi invocat lipsa autorizației de construire ca o critică privind neacordarea sporului de valoare și că art. 494 Cod civil nu conține o astfel de limitare, în condițiile în care lipsa autorizației de construire este un argument în demonstrarea atitudinii psihologice a intimatelor anterior și pe parcursul edificării construcției.

În consecință, recurenta-reclamantă solicită instanței să modifice hotărârea recurată și să constate că intimatele au calitatea de constructori de rea-credință pe terenul aflat în proprietatea sa și să le oblige la ridicarea construcției, pe cheltuiala lor.

Potrivit literaturii de specialitate, în măsura în care proprietarul terenului care a efectuat lucrarea cu materiale străine este de rea-credință, dispozițiile art. 493 C. civ. sunt și o aplicație particulara a răspunderii civile delictuale. În ipoteza în care autorul lucrării este de rea-credință, obligarea lui la ridicarea lucrării de pe teren și la plata unor daune-interese se înfățișează ca o manifestare particulară a aceleiași răspunderi delictuale.

În aceeași ordine de idei, nu poate fi asimilat cel care efectuează lucrarea pe terenul altuia cu rea-credință cu cel de bună-credința cu motivarea că ridicarea lucrării ar avea caracter neeconomic.

Acceptarea unei asemenea motivări restrânge fără temei legal exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului, într-adevăr, proprietarul terenului ar fi obligat să accepte o lucrare care nu prezintă interes pentru el și pe care va încerca ulterior să o desființeze, obținând dacă este necesar, autorizația legală în acest scop.

Neîncetarea lucrărilor după formularea acțiunii în revendicare și nici chiar după 29.03.2011 determină considerarea intimatelor ca fiind constructori de rea-credință în ceea ce privește întreaga lucrare, aspect complet ignorat de instanța de apel.

Instanța de apel a reținut în mod cu totul eronat faptul că "Odată reținută buna credință și calitatea de proprietar asupra terenului la data la care s-au început lucrările, finalizarea acestora fiind anterioară datei de 29.03.20] l, în mod judicios a reținut instanța de fond că devin incidente dispozițiile ort. 494 alin. 3 teza finală C. civ. astfel că apelantelor-pârâte nu li se poate cere demolarea construcției (...) ".

Or, în primul rând, buna-credință a intimatelor nu exista la momentul începerii lucrărilor, iar această pretinsă bună-credință ar fi trebuit să existe oricum pe toată durata efectuării lucrării, aspect recunoscut implicit de instanța de apel prin indicarea faptului că edificarea construcției ar fi fost finalizată anterior datei de 29.03.2011.

Însă instanța de apel a reținut în mod greșit că finalizarea construcțiilor a intervenit anterior datei de 29.03.2011. Este de neînțeles cum a concluzionat instanța de apel acest aspect, în condițiile în care expertiza a stabilit că nu a fost finalizată nici în prezent construcția.

Astfel cum s-a reținut prin raportul de expertiză, construcția acesteia a început probabil în anul 2005, acest an nefiind unul sigur, iar executarea ei s-a continuat pe tot parcursul litigiului, inclusiv după pronunțarea deciziei nr. 328R/29.03.2011.

În aceste condiții, este mai presus de orice dubiu faptul că, în mod greșit, a reținut instanța de apel faptul că intimatele N. M., N. A.-G. și N. E.-C. au fost constructori de bună-credință pe terenul aflat în proprietatea recurentei - reclamante.

Aspectele reținute de instanța de apel cu privire la dreptul de opțiune al proprietarului terenului în cazul constructorului de bună credință (pagina 29 a deciziei recurate) reprezintă încă o aplicare greșită a dispozițiilor art. 494 Cod civil din 1864.

Astfel cum s-a reținut în doctrină, proprietarul terenului va putea alege să plătească suma cea mai mică dintre cele două prevăzute de lege.

Așadar, în măsura în care instanța de apel a ratificat soluția eronată a primei instanțe și a reținut buna credință a intimatelor, recurenta – reclamantă avea opțiunea cu privire la plata către acestea a celei mai mici, iar aceasta este cea dată de sporul de valoare determinat prin raportul de expertiză.

Instanța de apel a reținut, cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale, faptul că intimatele datorează contravaloarea lipsei de folosință numai pentru perioada 29.03._12, iar stabilirea datei de 31.12.2012 ca dată până la care să fie acordată contravaloarea lipsei de folosință este lipsită de temei legal și contrară principiului reparării integrale a prejudiciului.

Stabilirea posibilității acordării contravalorii lipsei de folosință numai pentru perioada 29.03._12 reprezintă o aplicare greșită a legii.

În mod similar primei instanțe, instanța de apel a reținut că data de 29.03.2011 reprezintă momentul de la care recurenta – reclamantă ar fi fost în drept să pretind lipsa de folosință, iar pârâtele nu mai justificau un drept pentru a folosi în continuare imobilul.

Mai mult, stabilirea datei de 31.12.2012 ca dată limită până la care instanța a acordat contravaloarea lipsei de folosință este complet lipsită de temei legal și încalcă principiul reparării integrale a prejudiciului.

Acordarea contravalorii lipsei de folosință nu depinde de buna sau reaua credință a familiei N.

Instanța de apel a analizat în mod greșit contravaloarea lipsei de folosință din perspectiva felului posesiei exercitate de familia N..

În primul rând, dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute, respectiv: jus utendi - dreptul de a folosi bunul; jus fruendi - dreptul de a-i culege fructele și jus abutendi - dreptul de a dispune de bun.

Jus utendi presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu.

Jus utendi semnifică dreptul proprietarului de a-și pune bunul în valoare prin exploatarea sa, ceea ce conduce la culegerea derivatelor bunului, adică fructele și productele.

Într-adevăr, potrivit art. 485 C.civ., posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință-însă nu se poate pune semnul egalității între jus fruendi și jus utendi.

Astfel, indiferent de buna sau reaua-credință a posesorului, acesta trebuie să îl despăgubească pe proprietarul bunului pentru lipsa de folosință generată de imposibilitatea exercitării lui jus utendi.

Recurenta-reclamantă a fost lipsită de folosința imobilului său fără nicio contraprestație din partea familiei N., ceea ce-i conferă dreptul la despăgubiri din partea intimatelor, indiferent de buna sau reaua credință a acestora.

Prin urmare, instanța trebuia să constate că recurenta-reclamantă are dreptul la contravaloarea lipsei de folosință începând cu trei ani anteriori introducerii acțiunii în revendicare, așa cum s-a solicitat.

Chiar și în temeiul raționamentului instanței de apel, soluția nu poate fi acceptată, întrucât momentul de la care ar fi trebuit să se acorde contravaloarea lipsei de folosință ar fi trebuit să fie cel mult acela al introducerii acțiunii în revendicare.

În acest sens, literatura de specialitate a reținut că încetarea bunei credințe este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței de judecată. În orice caz, intentarea acțiunii în revendicare, face să înceteze buna sa (n.n. a posesorului) credință; de la data acțiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiei de bună-credință.

Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că acordarea contravalorii lipsei de folosință depinde de buna sau reaua credință a intimatelor, instanța de apel trebuia să dispună obligarea intimatelor la plata contravalorii lipsei de folosință începând cu data de 20.09.2003.

În primul rând, intimatele nu pot invoca posesia de bună credință, nefiind îndeplinită condiția esențială, respectiv aceea de a nu cunoaște viciile titlului pe care se întemeiază.

Mergând mai departe, față de viciile care au afectat posesia acestora, constatate prin decizia civilă nr. 328R/29.03.2013, neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii le este neîndoielnic imputabilă intimatelor, acestea neputând invoca nici din această perspectivă buna-credință.

În al doilea rând, față de faptul că hotărârea de constatare a uzucapiunii nu a fost pronunțată în contradictoriu cu recurenta-reclamantă, aceasta nu îi este opozabilă.

În consecință, instanța de apel ar fi trebuit să acorde contravaloarea lipsei de folosință începând cu trei ani anteriori introducerii de către subsemnata a acțiunii în revendicare, respectiv începând cu data de 20.09.2003.

In opinia recurentei, instanța ar fi trebuit să acorde contravaloarea lipsei de folosință a terenului cel mai târziu de la data formulării acțiunii în revendicare și evacuare

Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că, după pronunțarea sentinței civile nr. 5349/10.11.2003., intimatele au avut convingerea că stăpânesc sub titlu de proprietar, această bună-credință încetează la momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimitatea titlului pe care se întemeiază.

Or, în prezenta speță a existat un complex de împrejurări care a generat dubii cu privire la valabilitatea titlului reprezentat de hotărârea de uzucapiune, fiind imposibil de acceptat că atitudinea psihologică a intimatelor a fost una de convingere că stăpânesc sub nume de proprietari.

În oricare dintre ipotezele, soluția acordării contravalorii lipsei de folosință numai până la momentul 31.12.2012 este eronată și lipsită de temei legal, conform celor susținute de recurentă.

Instanța de apel, la fel ca și prima instanță, a procedat în mod greșit considerând că data limită pentru acordarea contravalorii lipsei de folosință ar fi 31.12.2012, această soluție fiind de-a dreptul inexplicabilă, întrucât această dată nu marchează niciun moment cu implicație asupra contravalorii lipsei de folosință.

Acea dată reprezintă momentul până la care expertul a procedat la evaluarea contravalorii lipsei de folosință, dar recurenta - reclamantă este lipsită de folosința imobilului și după 31.12.2012 până când intimatele vor elibera imobilul ce îmi aparține.

Astfel, indiferent de momentul de la care instanța de apel ar fi considerat că trebuie acordată contravaloarea lipsei de folosință și indiferent de momentul până la care a fost efectuată evaluarea prin raportul de expertiză, aceasta ar fi trebuit să stabilească faptul că momentul final până la care se acordă lipsa de folosință este predarea efectivă a imobilului.

După cum lesne se poate observa din întâmpinarea la cererea reconvențională a familiei N., recurenta – reclamantă a solicitat obligarea pârâtelor-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, începând cu 20.09.2003 până la momentul predării efective a imobilului.

Este nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia nu se poate reține că prima instanță ar fi acordat mai puțin decât i s-a cerut întrucât estimarea întinderii prejudiciului ar constitui atributul instanței, fiind și contrară principiului reparării integrale a prejudiciului.

În speță, instanța a dispus, fără niciun temei legal, obligarea intimatelor la plata contravalorii lipsei de folosință numai până la data de 31.12.2012, ceea ce echivalează cu o reparare parțială a prejudiciului suferit de recurenta - reclamantă.

Este astfel nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia, lipsa de folosință a fost stabilită până la data de 31.12.2012 potrivit evoluției chiriilor pe piața imobiliară, iar instanța de fond nu putea specula cu privire la aceasta pentru viitor.

În primul rând, recurenta - reclamantă nu a criticat cuantumul contravalorii lipsei de folosință stabilit de expert, astfel încât afirmația potrivit căreia lipsa de folosință a fost stabilită conform evoluției chiriilor pe piața imobiliară nu-și găsește rostul.

În al doilea rând, recurenta – reclamantă a criticat faptul că instanța a acordat contravaloarea lipsei de folosință numai până la data de 31,12.2012, adică a dispus în mod nelegal repararea parțială a prejudiciului.

Instanța era obligată să dispună obligarea intimatelor la repararea integrală a prejudiciului, deci și după data de 31.12.2012 și până la eliberarea efectivă a imobilul, prejudiciul recurentei - reclamante fiind unul cert și nereparat încă.

Astfel cum s-a reținut în literatura de specialitate, este, de asemenea, cert prejudiciul viitor, care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel susceptibil de evaluare.

De altfel, în perioada 31.12.2012 - până la pronunțarea sentinței de către prima instanță și apoi de către instanța de apel, prejudiciul este unul cert și actual, iar ulterior acesta este unul cert și viitor, impunându-se neîndoielnic repararea acestuia.

Față de aceste aspecte, recurenta – reclamantă consideră că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit acordarea contravalorii lipsei de folosință până la data de 31.12.2012, impunându-se modificarea deciziei, în sensul acordării contravalorii lipsei de folosință până la momentul predării efective de către familia N. a imobilului, indiferent de momentul de Ia care se consideră că ar trebui achitată lipsa de folosință.

Recurenta-reclamantă apreciază, totodată, că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 294 alin. (2) Cod proc. civ.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut că: Tribunalul va respinge ca nefondate și criticile cu privire la alte dobânzi, despăgubiri care i s-ar datora, tribunalul are în vedere și dispozițiile art. 371² alin. (3) C.proc.civ.

În primul rând, recurenta-reclamantă apreciază că această afirmație a instanței nu poate constitui o motivare cu privire la aspectul ce a făcut obiectul pct. 2.5. al apelului reclamantei.

În al doilea rând, afirmația instanței este străină de prezenta cauză, fiind de neînțeles mențiunea instanței referitoare la dispozițiile art. 371² alin. (3) C.proc.civ.

Prevederile indicate de instanță se referă la actualizarea de către organul de executare a obligației principale stabilite prin titlul executoriu. Or, dispozițiile art. 294 alin. (2) Cod proc.civ. din 1865 au în vedere solicitarea în apel a unor despăgubiri apărute după darea hotărârii primei instanțe.

Or, este fără putință de tăgadă faptul că suma pe care intimatele trebuie să o plătească cu titlu de despăgubiri pentru folosința imobilului s-a majorat de la data de 31.12.2012 și se va majora în continuare până la predarea imobilului.

În aceste condiții, referirea instanței la dispozițiile art. 371² alin. (3) C. proc. civ. este complet eronată.

Astfel, în măsura în care instanța ar fi dispus obligarea intimatelor la plata contravalorii lipsei de folosință și în continuare, fără a indica o anumită sumă executorul ar fi putut să actualizeze suma respectivă în temeiul art. 371² alin. (3) C. proc. civ.

Insa instanța, în mod nelegal, nu a obligat intimatele la repararea prejudiciului decât până la data de 31.12.2012, astfel încât dispozițiile indicate sunt irelevante din perspectiva plății contravalorii lipsei de folosință după această dată.

Având în vedere toate argumentele prezentate, recurenta – reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 950A/02.07.2014, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat de aceasta.

Recurentele-pârâte N. M., N. A.-G. și N. E.-C. critică decizia recurată sub aspectul nelegalității.

Precizează ca prezentul recurs este exercitat și împotriva încheierii premergătoare din data de 12.06.2014 prin care instanța de apel a respins cererea de suplimentare a probatoriului cu o noua expertiza (fila 142 dosar apel)

Referitor la nelegalitatea încheierii prin care s-a respins cererea recurentelor-pârâte de suplimentare a probatoriului în apel, întemeiata pe dispozițiile art. 295 alin. 2 C.p.c., prin care au solicitat efectuarea unei noi expertize tehnice în cauza, se susține că administrarea probei cu expertiza în apel era necesara pentru respectarea principiului aflării adevărului din mai multe perspective.

În primul rând pârâtele au solicitat instanței de apel sa observe ca efectuarea unei noi expertize se impunea mai ales în considerarea faptului ca, pe parcursul judecații apelului, a fost admisa cererea lor de lămurire a dispozitivului sentinței apelate; or, aceasta încheiere de lămurire a dispozitivului nu a fost sau atacata de partea adversa în condițiile art. 281³ C.p.c., fiind irevocabila prin neapelare la data la care instanța de apel era chemata sa se pronunțe asupra cererii de efectuare a unei noi expertize în apel.

Recurentele-pârâte solicită să se observe considerentele acestei încheieri (fila 635 par. 7 verso dosar fond) și, prin urmare, instanța de apel era obligata să aibă în vedere aceste considerente decizorii din hotărârea de lămurire dispozitiv pronunțata de prima instanța deoarece, pe de o parte, prin acestea s-a stabilit expres obiectul prezentului litigiu, iar, pe de alta parte, pentru ca s-a statuat, în mod irevocabil, ca expertul, în raportul sau, a luat în considerare și imobilul stăpânit de familia Haprian.

Așa cum s-a arătat - la pct. 4 lit. a) din cererea de suplimentare a probatoriului - expertul M. V. (cel care a întocmit cel de al doilea raport de expertiza la fond și ale cărui valori au fost avute în vedere de prima instanța - filele 534 și urm. dosar fond), a efectuat calculele din expertiza în considerarea unei suprafețe de teren de 441,7 mp, în care era inclusa și suprafața de cca. 200 mp care a făcut obiectul sentinței civile nr. 7635/16.11.2007 pronunțata în dosarul disjuns.

Or, cererea de îndreptare a dispozitivului sentinței primei instanțe a fost admisa tocmai în considerarea sentinței din dosarul disjuns, în care calitatea de parați era deținuta de familia Haprian.

Recurentele-pârâte solicită să se observe ca, în anexa nr. 10 a raportului precum și în cuprinsul centralizatorului aflat la fila 10 din raport expertul V. retine ca suprafața totala de teren avuta în vedere de acesta pentru a răspunde la obiectivul nr. 6 al expertizei și a stabili valoarea de circulație a imobilului ocupat de pârâtele-reclamante în cele 2 variante stabilite de instanța (liber de construcția noua, C6, respectiv cu luarea în considerare a construcției noi, C6) a fost de 441,7 mp. Or, aceasta era suprafața totala de teren a imobilului situat la adresa din .. 54, în care a fost inclusa, în mod nelegal, și suprafața de cea 200 mp care a format obiectul dosarului disjuns, care și în prezent este stăpânită în fapt de fam. Haprian și care a făcut obiectul unui alt litigiu, purtat intre reclamanta-pârâta din prezenta cauza și fam. Haprian, respectiv dosarul nr._ al Judecătoriei sector 5.

Totodată și în nota explicativa din anexa nr. 10 expertul M. V. învederează ca toate calculele din aceasta anexa au fost făcute în considerarea următoarelor suprafețe: suprafața totala teren = 441,70 mp, suprafața teren liber vechi (fără construcția c6) = 326 mp. suprafața libera teren nou (cu construcția c6) =280,01 mp.

Astfel, în toate calculele expertului ce a întocmit expertiza avuta în vedere de prima instanță a fost inclusă și suprafața de cca 200 mp care a făcut obiectul sentinței civile nr.7635/16.11.2007 pronunțata în dosarul disjuns, și în considerarea căreia a fost admisa și cererea de îndreptare a dispozitivului în baza art. 281 C.p.c.

Din anexele 8, 9 și 10 ale raportului întocmit de expertul M. V. precum și din Centralizatorul de la fila 10 rezulta ca acesta, pentru a răspunde și la obiectivele 3, 4 5 și 6 ale expertizei (determinarea contravalorii îmbunătățirilor prin raportare la costul materialelor și al manoperei, determinarea sporului de valoare adus prin îmbunătățiri, contravaloarea lipsei de folosința și determinarea valorii de circulație a imobilului în 2 variante, cu și fără construcția noua c6) a luat în calcul și construcția c5 care este situata pe terenul ce a aparținut familiei Haprian și care a fost deja avuta în vedere în sentința civila nr. 7635/16.11.2007 precum și în hotărârea de îndreptare a erorii materiale în prezenta cauza.

În anexa 10 expertul învederează expres ca s-a raportat la o suprafața construita veche de 115,70 mp care, în mod evident, include și construcția, stăpânită de familia Haprian care a fost deja retrocedată reclamantei-pârâte și cu privire la care s-a lămurit sentința apelata.

Or, în încheierea de lămurire a dispozitivului (devenita irevocabila) construcția c5 nu mai apare.

Insa, din conținutul anexei nr. 8 la raportul de expertiza întocmit de expertul M. V. rezulta ca în calculele sale menite a răspunde la obiectivul nr. 6 - privitor la contravaloarea lipsei de folosința solicitata de reclamanta-pârâta - au fost incluse, în mod nejustificat, și suprafața de 200 mp și construcția c5 care nu s-au aflat niciodată în stăpânirea recurentelor - pârâte, ci a familiei Haprian și care nu mai formau obiectul prezentei judecați ulterior disjungerii și formarii dosarului nr._, soluționat irevocabil în prezent și avut în vedere cu prilejul lămuririi dispozitivului de către prima instanța.

Mai mult, prin motivele de apel recurentele-pârâte au criticat faptul ca, pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosința (obiectivul nr. 6) expertul a luat în considerare, spre comparație, imobile ce prezentau o mai buna situare stradala, complet finalizate, unele complet mobilate și utilate.

Or, cu prilejul evaluării lipsei de folosința, expertul M. V. trebuia să se raporteze la valoarea folosinței unui imobil compus exclusiv din construcțiile c1 și c2, în starea în care acestea se găseau în anul 1968 și care nu era racordat la utilități (apa curenta, canalizare, instalație electrica, gaze).

În schimb expertul calculează lipsa de folosința pentru un imobil dispunând de toate utilitățile, cu 2 construcții vechi renovate și cu includerea unei case de locuit complet noi.

Un alt argument invocat de recurentelepârâte în cererea de suplimentare a probatoriului referitor la necesitatea efectuării unei noi expertize în aceasta cale devolutivă de atac rezida în aceea ca, așa cum s-a arătat în motivul 2 de apel, la fond au fost întocmite doua rapoarte de expertiza, având aceleași obiective, însă valorile găsite de experți pentru aceleași lucrări au fost sensibil diferite, situație în care se impunea, efectuarea unei noi expertize, menita a pune în acord contradicțiile din cuprinsul celor doua lucrări pentru a se preveni orice greșeala în aflarea adevărului, conform exigentelor impuse de art. 129 alin. 4 C.p.c.

Nu este admisibil ca în doua expertize ce au fost întocmite în baza acelorași acte normative sa se obține valori atât de diferite, așa cum am arătat, pe larg, la pct. 3 din cererea de suplimentare a probatoriului.

În nota de probatorii recurentele- pârâte au mai învederat ca, așa cum au arătat și în motivele de apel, Raportul de expertiza efectuat de expertul M. V. și omologat de instanța nu respecta dispozițiile OG nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor ale Regulamentul de organizare și funcționare a Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 353/2012 și pe cele din Hotărârea nr. 3/2012 a Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România. Potrivit art. 2 alin. 2 din OG nr. 24/2011, activitatea de evaluare imobiliara trebuie sa fie realizată în conformitate cu standardele specifice acestei activități, standarde care, potrivit dispozițiilor art. 7 lit. j) sunt adoptate de Conferința națională. Acest organism este organul reprezentativ de conducere al Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România care aprobă, prin hotărâre, standardele de evaluare, obligatorii pentru membrii Uniunii, la propunerea Consiliului director. Or, prin Hotărârea nr. 3/19.05.2012 privind aprobarea standardelor de evaluare obligatorii pentru membrii Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România au fost stabilite standardele ce urmează a fi utilizate în toate expertizele evaluatorii ce urmează a se efectua în materie imobiliara în România.

Aceasta concluzie rezulta din interpretarea dispozițiilor art. 1 și art. 3 din OG nr. 24/2011 care reglementează domeniul de aplicare al acestui act normativ. OG nr. 24/2011 are caracter de lege speciala în raport cu OG nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, act normativ care reglementează procedura de efectuare a expertizelor judiciare, în general, indiferent de obiectul lor, precum și modul de dobândire a calității de expert tehnic judiciar, fără a stabili criterii de ordin tehnic și calitativ ce ar trebui avute în vedere cu ocazia efectuării unei expertize într-un anume domeniu. Prin urmare, după data intrării în vigoare a OG nr. 24/2011, normele conținute în aceasta lege speciala au devenit obligatorii în domeniul evaluărilor imobiliare, astfel cum acest domeniu este definit prin art. 3 alin. 3 din ordonanța citata, motiv pentru care standardele impuse prin legea speciala trebuie respectate de toți experții evaluatori în activitatea lor, indiferent daca aceștia au calitatea de experți judiciari sau nu, OG nr. 24/2011 nefăcând vreo distincție în acest sens.

Recurentele- pârâte solicită să se observe ca și apelanta reclamantă-pârâta, prin cererea sa de la pct. 2.5. din motivele de apel (fila 20 par. ultim) a solicitat expres, în temeiul dispozițiilor art. 294 alin. 2 C.p.c. actualizarea despăgubirilor acordate cu titlu de contravaloare lipsa folosința. Or, aceasta nu se poate realiza decât tot pe calea unei noi lucrări de expertiza

Prin nota de probatorii depusa în apel recurentele-pârâte au solicitat ca, în eventualitatea admiterii cererii de efectuare a unui nou raport de expertiza, sa i se pună în vedere expertului sa evalueze și acele lucrări de îmbunătățire ce au fost enumerate în cererea lor reconvențională precizata și care nu au fost incluse în ambele expertize efectuate la fond – refacerea integrala a instalației electrice, lucrare efectuata în anul 2005; branșare la rețeaua de alimentare cu apa și la canalizare și construirea întregii instalații de apa curenta și canalizare în anul 2004; branșament la rețeaua de alimentare cu gaze, montarea unei centrale termice și construirea instalației de încălzire termica; refacerea acoperișului la construcțiile vechi, c1 și c2 (bucătărie) și montarea unui acoperiș nou, din tabla galvanizata; executarea lucrărilor de tencuire exterioara a construcțiilor C1 și C2; valoarea gardului edificat pe cheltuiala recurentelor – pârâte.

Prin concluziile scrise (fila 128 dosar apel) recurentele – pârâte au solicitat instanței de apel să constate ca toate motivele de apel formulate de acestea și cu care instanța a mai rămas investita, respectiv motivele 2 și 3 de apel sunt întemeiate pe erorile și omisiunile din raportul de expertiza întocmit de expertul M. V., parte dintre acestea rezultând și din compararea expertizei efectuate de acesta cu prima expertiza întocmita de expertul desemnat anterior la fond, D. P..

Recurentele-pârâte au mai arătat că, ulterior rămânerii irevocabile a încheierii de lămurire dispozitiv, apelul lor nu putea fi soluționat în absența unei noi expertize care să lămurească contradicțiile dintre cele doua expertize efectuate la fond, în condițiile în care ambii experți s-au bazat pe același act normativ (Decretul nr. 256/1984).

În concluziile scrise recurentele-pârâte au mai invocat faptul ca respingerea cererii de suplimentare a probatoriului în apel prin efectuarea unei noi expertize este de natura a înfrânge caracterul devolutiv al apelului

Pe de alta parte, au arătat ca respingerea cererii pune instanța de control judiciar în imposibilitate de a lua cunoștința de părerea unui specialist asupra criticilor de ordin tehnic formulate prin motivele de apel ce se refereau la diferențele între valorile găsite de cei doi experți. În acest mod controlul judiciar ce trebuie exercitat de către instanța de apel devine pur formal și lipsit de eficacitate, ceea ce nu este admisibil.

Este de observat faptul că suplimentarea probatoriului în apel prin administrarea probei cu expertiza tehnica era mijlocul de apărare esențial de care recurentele - pârâte înțelegeau să se folosească în susținerea și dovedirea motivelor de apel, or, dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din CEDO precum și de art. 21 din Constituție presupune ca instanțele judecătorești sa creeze toate condițiile ca părțile să poată sa își administreze toate probele utile.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a mai reținut că ,,art. 6 implica mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de proba ale pârtilor, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta” [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, Hotărârea Jancke și Lenoble contra Franței].

În mod similar, s-a statuat ca «întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective » (Hotararea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980), dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților, recunoscut expres de Curte, ca aceste observații și argumente invocate de părți sa fie examinate în mod efectiv (Dimitrellos contra Greciei din 07.04.2005). Or, în speța de față, efectuarea unei noi expertize reprezintă situația premisa absolut necesara pentru a se putea realiza o examinare efectiva a criticilor expuse prin motivele de apel ale pârâtelor.

Recurentele-pârâte solicită să se constate ca, respingând cererea de efectuare a unei noi expertize în apel, care sa lămurească contradicțiile dintre cele doua expertize efectuate la fond și care sa fie conforma cu cele statuate prin cererea de lămurire a dispozitivului, instanța de apel a încălcat în mod esențial normele imperative de procedura care reglementează efectu devolutiv al apelului (art. 295 și 298 C.p.c.), precum și dispozițiile imperative ale art. 129 alin. 4 C.p.c. privitoare la aflarea adevărului. Vătămarea procesuala produsa recurentelor - pârâte prin încălcarea acestor norme imperative de procedura rezida în aceea ca au fost private de dreptul de a beneficia de efectul devolutiv al apelului, ca nu li s-a dat posibilitatea efectiva să-și dovedească criticile formulate prin motivele de recurs ca neconcordantele dintre valorile obținute în cele doua expertize nu au fost lămurite și ca le-a fost afectat dreptul de a beneficia de o expertiza care sa fie în deplina concordanță cu cele statuate prin încheierea de lămurire a dispozitivului (eliminarea construcției c5 și a suprafeței de 200 mp. Or, aceasta vătămare nu poate fi înlăturata în alt mod decât prin anularea în parte a deciziei pronunțate în apel și rejudecarea apelului subsemnatelor. În aceste condiții devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.p.c. din 1865.

Mai mult, analizând încheierea atacata, se va constata ca măsura respingerii cererii recurentelor - pârâte de suplimentare a probatoriului apare ca nemotivata corespunzător, instanța neanalizând toate considerentele expuse în nota de probatorii și în concluziile scrise. Astfel, instanța de apel a încălcat în mod esențial norma imperativa de procedura conținuta în art. 261 pct. 5 C.p.c. din 1865 care instituie o obligație legala, de neînlăturat, în sarcina instanțelor de explica motivele pentru care au fost înlăturate argumentele părților. Vătămarea procesuala consta în aceea ca le-a fost afectat recurentelor - pârâte dreptul de a le fi analizata cererea de suplimentare a probatoriului prin prisma argumentelor lor concrete și nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea parțiala a deciziei recurate, situație în care, din nou devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.p.c. din 1865.

Mai mult, nicăieri în considerentele acestei încheieri nu se face vreo referire la consecințele pe care ar fi trebuit să le aibă în plan probator încheierea de lămurire dispozitiv prin care s-a precizat obiectul litigiului.

Susțin, totodată, recurentele că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsita de temei legal întrucât a refuzat sa aplice efectul pozitiv al autorității de lucru judecat creat prin încheierea de lămurire a dispozitivului sentinței pronunțate de prima instanța prin care s-a stabilit fără echivoc obiectul litigiului, în sensul ca acesta nu consta în întregul imobil situat în .. 54, obiectul prezentului litigiu fiind constituindu-l doar suprafața de teren de 240 mp și construcțiile c1, c2 și c6.

Instanța de apel, deși retine ca aceasta încheiere de lămurire dispozitiv este irevocabila, refuza să îi dea eficiență în planul materialului probator. Astfel, deși apelantele-pârâte-reclamante au explicat, pe larg, ca în raportul de expertiza valorificat de către prima instanța, expertul M. V. a luat în calcul și construcția C5 și suprafața de 200 mp, adică părți din imobil care nu făceau parte din obiectul litigiului, astfel cum acesta a fost definit după lămurirea dispozitivului hotărârii primei instanțe, instanța de apel refuza să observe ca valorile din acest raport, valorificate în dispozitivul hotărârii primei instanțe, nu mai corespund cu obiectul litigiului astfel cum acesta fusese lămurit în mod irevocabil. La pct.1.a. din prezentul memoriu au arătat pe larg cum prima instanța însăși a reținut ca analiza efectuata de expertul M. V. a avut în vedere, în mod nejustificat, și imobilul stăpânit de familia Haprian.

Prin urmare, instanța de apel, în mod implicit, a interpretat greșit natura juridica a obiectului pricinii, astfel cum acesta a rezultat din încheierea de lămurire dispozitiv, împrejurare de natura a antrena incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.p.c.

Pe de altă parte, hotărârea este lipsita de temei legal, fiind pronunțata cu încălcarea normelor de drept substanțial care se refera la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv art. 1200 alin. 4 și art. 1202 C.civ. din 1864 (art. 377-379 NCPC), ceea ce atrage aplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.p.c. din 1865.

În mod nelegal, instanța de apel distorsionează esența criticilor formulate de noi prin motivele de apel.

Or, distorsionarea sensului unei critici formulate prin motivele de apel echivalează, în planul efectelor juridice produse cu nepronunțarea în concret asupra criticii formulate de apelant în baza principiului disponibilității și pronunțarea asupra unei alte critici, create în mod artificial de către instanța. În aceasta situație sunt încălcate normele imperative de procedura prevăzute de art. 295 și 261 pct. 5 C.p.c. precum și dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din CEDO și art. 21 din Constituție, iar vătămarea produsa apelantului rezida în aceea ca a fost privat de dreptul de a-i fi analizata pricina prin raportare la motivele sale de apel. Prin urmare, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.p.c.

Recurentele – pârâte solicită să se constate ca hotărârea instanței de apel este nemotivata în ce privește critica lor referitoare la faptul ca prima instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. 4 C.p.c. care instituie în sarcina instanței obligația de a face toate demersurile necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Or, instanța de apel (fila 31 par. 3 din hotărâre) se limitează la a statua în mod generic ca toate criticile recurentelor - pârâte ar fi nefondate fără a expune care sunt argumentele ce i-au format aceasta convingere, încălcând astfel norma imperativa de procedura conținuta în art. 261 pct. 5 C.p.c. ceea ce atrage și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.p.c

Recurentele – pârâte solicită să se constate ca instanța de apel nu se pronunța în mod concret asupra motivelor 2.3-2.6. și nu analizează deloc și nu se pronunța asupra criticilor din cadrul motivului 3 de recurs cu privire la lipsa de folosința.

Totodată, neanalizând și nepronunțându-se deloc asupra acestor motive de apel instanța de control judiciar încălca încă o data norma imperativa de procedura prevăzuta de art. 261 pct. 5 C.p.c. rap. la art. 298 C.p.c, și ceea ce atrage, din nou incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.p.c.

Este evident ca vătămarea procesuala produsa recurentelor – pârâte-reclamante, în sensul art. 105 alin. 2 C.p.c. din 1865, rezida în aceea ca le-a fost afectat dreptul ca pricina să ne fie analizata pe baza motivelor de apel concrete invocate și nu pe baza speculațiilor instanței iar aceasta vătămare nu poate fi înlăturata în alt mod decât prin anularea în parte a deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecarea apelului lor.

Sunt lipsite de temei legal și alegațiile instanței de apel potrivit cărora recurentele –pârâte ar fi avut obligația sa propună spre exemplificare un calcul din care sa rezulte ca aplicarea acestor dispoziții (OG nr. 24/2011) ar fi schimbat rezultatul expertizei (fila 30 alin. penultim din hotărâre).

Astfel de calcule nu pot fi în sarcina părților, care nu poseda cunoștințe de specialitate ci ele trebuie sa fie efectuate de specialiști conform dispozițiilor art. 201 și urm. C.p.c.

Oricum, simpla lămurire a dispozitivului (prin eliminarea suprafeței de 200 mp și a construcției C5) era de natura a schimba toate calculele, așa cum s-a arătat.

Sub acest aspect, recurentele-pârâte solicită să se constate ca hotărârea din apel este pronunțata cu greșita interpretare și aplicare a normelor ce reglementează instituția expertizei tehnice de specialitate, situație ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pt. 9 C.p.c.

Pentru toate considerentele expuse în cele ce preced recurentele – pârâte solicită, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 3 C.p.c. admiterea recursului lor, casarea în parte a deciziei recurate, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru soluționarea apelului lor.

Recurenta-reclamantă D. V. R. a formulat întâmpinare la recursul recurentelor-pârâte, prin care a solicitat respingerea recursului acestora și menținerea ca legale și temeinice a deciziei civile nr.950 A/02.07.2014 și a încheierii din data de 12.06.2014, pronunțate de Tribunalul București:

Invocă partea pe această cale excepția inadmisibilității recursului formulat, întrucât prin intermediul recursului formulat, recurentele încearcă să provoace o nouă judecată asupra fondului, ceea ce nu poate fi admis, și excepția nulității recursului formulat, pentru lipsa motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor (art. 302¹ alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 C. din 1865).

În ceea ce privește recursul împotriva încheierii din data de 12.06.2014, în principal, excepția nulității recursului formulat împotriva acestei încheieri și, în consecință, a motivului cuprins la pct. 1 al recursului formulat, iar, în subsidiar, excepția lipsei de interes a recursului formulat împotriva încheierii din data de 12.06.2014.

Pe fondul recursului, se solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat, susținându-se că, contrar afirmațiilor recurentelor, instanța de apel a respins în mod corect cererea de suplimentare a probatoriului

Motivul de recurs cuprins la punctul 1, intitulat „critici privind nelegalitatea încheierii prin care s-a respins cererea noastră de suplimentare a probatoriului în apel”are, în realitate, natura unor obiecțiuni la raportul de contraexpertiză efectuat de expertul M. V..

Mai mult decât atât, chiar recurentele precizează în mai multe rânduri că aceste argumente au fost conținute în cererea de suplimentare a probatoriului, apelantele criticând în mod greșit faptul că instanța a respins respectiva cerere.

În ceea ce privește efectuarea unei alte expertize, recurenta – reclamantă menționează că aceasta era inadmisibilă în prima instanță față de dispozițiile art. 212 C. din 1865. Legea prevede posibilitatea efectuării unei singure expertize contrare și nu perpetuarea la nesfârșit a administrării acestei probe.

Or, în prezenta cauză, a fost administrată proba cu expertiza și proba cu contraexpertiza. Nici nu ar fi putut fi luată în calcul efectuarea unei alte contraexpertize.

În al doilea rând, expertiza contrară se poate încuviința în cazul în care instanța nu este lămurită de primul raport de expertiză și nu în ipoteza în care părțile nu sunt lămurite.

Prin urmare, chiar și în cazul în care părțile ar solicita efectuarea unei noi expertize, este la latitudinea instanței încuviințarea expertizei contrare, aceasta fiind suverană în a aprecia dacă primul raport a lămurit obiectivele stabilite sau nu.

Astfel cum reiese din încheierea din data de 19.06.2014, instanța a considerat în mod judicios că nu sunt temeiuri pentru efectuarea unei noi expertize, respingând cererea recurentelor de suplimentare a probatoriului cu o nouă expertiză.

Contrar afirmațiilor recurentelor de la pagina 7 paragraful 3, instanța de apel a motivat soluția de respingere a cererii recurentelor, reținând că nu sunt temeiuri pentru readministrarea probatoriului, criticile necuprinzând motive de nulitate absolută a expertizelor, părțile manifestându-și nemulțumirile în special împotriva valorilor propuse de expertiză, fără a aduce probe suplimentare.

În ceea ce privește criticile recurentelor referitoare la suprafața de teren avută în vedere de expert, recurenta- reclamantă solicită respingerea acestora ca neîntemeiate, având în vedere că întregul teren este proprietatea recurentei – reclamante, iar obiectivul raportului de expertiză viza determinarea valorii de circulație a imobilului (sporului de valoare) cu luarea în considerare a construcției noi, precum și liber de construcția nouă.

Este imposibil să se determine eventualul spor de valoare pe care construcția nouă l-ar aduce unei porțiuni din terenul recurentei - reclamante, în condițiile în care nu există o dezmembrare a terenului respectiv.

Interesul recurentei - reclamante este să se constate cu cât a scăzut sau a crescut valoarea terenului acesteia, în integralitatea sa, prin ridicarea unei construcții noi, întrucât aceasta este proprietarul întregului teren, fiind irelevantă pretinsa stăpânire de fapt de către familia H. a unei părți ideale sau concrete din acest teren.

Mai mult decât atât, recurenta - reclamantă precizează că modalitatea de evaluare propusă de recurente, prin luarea în considerare a unei suprafețe de 240 mp din teren, greșită de altfel, nu ar fi făcut decât să le dezavantajeze.

Astfel, este lesne de observat că, prin diminuarea suprafeței de teren evaluate s-ar reduce și sporul de valoare adus imobilului de construcția nouă.

Prin urmare, este de neînțeles interesul pe care îl au recurentele în susținerea unei ipoteze în defavoarea lor.

Argumentele recurentelor reprezentând critici cu privire la rapoartele de expertiză sunt neîntemeiate și nu mai pot face obiectul analizei în fața instanței de recurs, impunându-se a fi respinse

Contrar afirmațiilor recurentelor, existența unor diferențe între rapoartele de expertiză nu obligă instanța să ordone efectuarea unei a treia expertize, instanța fiind suverană în a aprecia asupra probelor administrate.

Instanța este suverană în a aprecia asupra raportului de expertiză, fiind reținut în literatura de specialitate că instanța nu este legată de concluziile din raportul de expertiză, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera aprecierea judecătorului, așa cum sunt, de altfel, și celelalte mijloace de probă.

Prin urmare, sunt neîntemeiate afirmațiile recurentelor potrivit cărora diferențele dintre cele două rapoarte de expertiză ar fi trebuit să determine instanța de apel să ordone o nouă expertiză.

În ceea ce privește argumentele recurentelor referitoare la pretinse inadvertențe existente între valorile determinate în cuprinsul rapoartelor de expertiză administrate la fond, recurenta – reclamantă solicită respingerea acestora ca neîntemeiate.

Toate inadvertențele cuprinse în raportul expertului D. au determinat admiterea motivată prin încheierea din data de 28.11.2012 a cererii recurentei - reclamante de efectuare a unei expertize contrare și înlăturarea acelui raport de expertiză.

Nu prezintă relevanță existența unor valori diferite stabilite de cei doi experți prin rapoartele de expertiză, instanța putând să aprecieze care dintre rapoarte este corect. După cum s-a reținut în doctrină, dacă în cauză au fost efectuate mai multe expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, instanța trebuie să acceptemotivat una din ele sau să Ie înlăture pe toate, neputând să le combine și să rețină diferite elemente din fiecare raport.

Or, instanța de apel a ratificat soluția primei instanțe, care a admis motivat raportul de expertiză întocmit de expertul M. V., considerând că raportul de contra expertiză a fost lămuritor, fiind de prisos discuțiile cu privire la diferențele de valori din cuprinsul celor două rapoarte.

Mai susține recurenta-reclamantă că recurentele fac o confuzie între contravaloarea materialelor și a manoperei și sporul de valoare adus imobilului.

Or, în raportul de contraexpertiză al expertului M. V. a fost calculată atât contravaloarea materialelor și al manoperei, cât și sporul de valoare adus imobilului.

Contrar susținerilor recurentelor, toate pretinsele îmbunătățiri și construcții enumerate în cererea reconvențională au fost evaluate în mod corect prin raportul de expertiză.

În plus, unele dintre aceste lucrări, cum este cazul contorului electric, sunt în sarcina furnizorului de electricitate.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă învederează instanței că recurentele invocă în cuprinsul recursului pretinse lucrări ce exced cererii reconvenționale, acestea arătând că gardul împrejmuitor între proprietatea în discuție și proprietățile vecine, de sârmă galvanizată. nici nu a fost luat în calcul. Or, simpla lectură a cererii reconvenționale relevă faptul că acest presupus gard nu face obiectul acesteia, neavând cum să fie avut în vedere de expert.

Efectuarea unei noi expertize în apel nu era necesară și ducea la tergiversarea cauzei, acesta fiind, de altfel, scopul real al recurentelor.

Consideră recurenta - reclamantă că efectuarea unei noi expertize nu era și nu este necesară, singurul scop al recurentelor fiind acela de a tergiversa soluționarea cauzei care se află pe rolul instanțelor din anul 2006 și de a amâna în acest fel eliberarea terenului aflat în proprietatea recurentei - reclamante, pe care îl ocupă fără niciun drept și pentru care nu au plătit și nu plătesc chirie.

. este comod să locuiască pe terenul recurentei – reclamante fără să plătească nimic în schimbul folosinței acestuia, însă prejudiciul suferit de aceasta crește exponențial cu fiecare zi care trece.

Învederează instanței faptul că soluționarea prezentei cauze a depășit orice termen rezonabil, fiind astfel încălcat în mod grav dreptul recurentei - reclamante prevăzut de art. 6 par. 1 din CEDO.

De asemenea, alegațiile recurentelor cu privire la legislația utilizată de expert în vederea întocmirii raportului (pct. 1.e din cuprinsul recursului, respectiv pct. 2.7 din cuprinsul apelului, reluat în cererea de suplimentare a probatoriului) sunt complet neîntemeiate, recurentele făcând, așa cum am arătat și în fața instanței de apel, o confuzie între noțiunea de expert tehnic judiciar și cea de expert tehnic extrajudiciar.

În plus, recurenta – reclamantă precizează că nu vede relevanța afirmațiilor recurentelor care nu fac altceva decât să enumere niște acte normative inaplicabile fără să indice în concret ce prevederi legale consideră că nu au fost respectate, aspect reținut în mod corect de instanța de apel.

Membrii ANEVAR sunt experți tehnici extrajudiciari, astfel încât legislația proprie ANEVAR se aplică membrilor ei și numai în cazul expertizelor tehnice extrajudiciare. Pentru a dobândi calitatea de expert tehnic judiciar este necesară autorizarea dată de Ministerul Justiției.

Legislația ANEVAR nu este aplicabilă în cazul expertizelor tehnice judiciare, astfel încât actele normative indicate de recurente nu pot fi luate în considerare.

Se invocă în acest sens dispozițiile OG nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară.

Susținerea recurentelor referitoare la faptul că, prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei după ce instanța de apel a rămas în pronunțare asupra cererii de suplimentare a probatoriului și asupra fondului, au avertizat instanța de apel că o eventuală respingere a cererii de suplimentare a probatoriului ar echivala cu o antepronunțare depășește orice imaginație.

Instanța de apel poate considera că probele administrate de prima instanță sunt suficiente pentru soluționarea cauzei și în consecință, să dispună respingerea tuturor cererilor de suplimentare a probatoriului, aspect care nu reprezintăîn niciun caz o antepronunțare în sensul respingerii apelului recurentelor.

Critica recurentelor privitoare la nemotivarea corespunzătoare a încheierii din 12.06.2014 prin care li s-a respins cererea de suplimentare a probatoriului este greșită și nu poate fi reținută

Instanța de apel a motivat corespunzător soluția de respingere a cererii de suplimentare a probatoriului.

Cu privire la motivarea hotărârii, se arată că instanța de apel nu era obligată să răspundă în concret asupra fiecărui argument expus de recurente în cererea de suplimentare a probatoriului.

La fel a reținut și CEDO în Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cazul Ruiz Torija contra Spaniei, statuând că „Art. 6 pct. 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument".

Recurentele afirmă că instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal întrucât a refuzat să aplice efectul pozitiv al autorității de lucru judecat creat prin încheierea de lămurire a dispozitivului sentinței pronunțate de prima instanță prin care s-a stabilit obiectul litigiului.

Or, aceste susțineri sunt complet lipsite de relevanță și se întemeiază pe o interpretare eronată pe care recurentele doresc să o confere încheierii de lămurire a dispozitivului.

În acest sens, recurentele consideră că este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. din 1865. Or, în cauză nu este vorba despre un act juridic greșit interpretat de instanță, ceea ce duce la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 304 pct.8 C. din 1865.

Astfel cum au indicat și recurentele, acestea consideră că instanța a interpretat greșit natura juridică a obiectului pricinii..

Totodată, recurentele consideră că este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. din 1865. Totuși, acestea nu oferă niciun argument în susținerea lor, ci doar procedează la indicarea motivului de recurs prevăzut de pct. 9.

Critica recurentelor conform căreia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat în mod concret asupra unor argumente este greșită.

Or, hotărârea instanței de apel este în mod neîndoielnic motivată cu privire la apelul recurentelor.

Mai mult, prin pretinsa susținere a unei nemotivări, acestea susțin că instanța nu s-ar fi pronunțat pe anumite motive de apel. Însă, contrar susținerilor recurentelor, instanța s-a pronunțat pe toate motivele de apel ale recurentelor, pretinsele motive asupra cărora acestea susțin că instanța nu s-ar fi pronunțat în concret sunt, în realitate, niște argumente și nu niște motive de recurs.

Recurentele, în încercarea acestora de a induce în eroare instanța, afirmă că instanța le-a obligat pe acestea să propună spre exemplificare un calcul din care să rezulte că aplicarea dispozițiilor OG nr. 24/2011 ar fi schimbat rezultatul expertizei.

La termenul de judecată din data de 12.02.2015, recurentele-pârâte au depus la dosar un înscris intitulat „Întâmpinare/Concluzii scrise”, prin care au susținut, în esență, caracterul neîntemeiat al criticilor de recurs formulate de recurenta-reclamantă.

Prin încheierea din data de 4.06.2015 Curtea a respins excepțiile procesuale ridicate de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs, conform art. 305 C.proc.civ.

Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate, Curtea constată următoarele:

Recursul formulat de recurenta-reclamantă este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

In prealabil, întrucât recurenta face în cadrul criticilor aduse deciziei mai multe referiri la acțiunea dedusă judecății, susținând, în mod repetat, că instanța de apel nu a ținut seama de limitele învestirii, în condițiile în care reclamanta nu ar fi sesizat prima instanță decât cu o acțiune în evacuare, Curtea constată că prin cererea introductivă din data de 20.09.2006 s-a solicitat judecătoriei să se dispună obligarea pârâților N. I., N. M., N. A.-G., N. C., Haprian N., Haprian E. și Haprian G. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 54, sector 5, compus din teren și construcție în suprafață totală de 440 mp, precum și evacuarea acestora din acest imobil, acțiunea fiind întemeiată în drept și pe dispozițiile art. 480 din Codul civil de la 1864.

Ulterior, reclamanta și-a modificat acțiunea solicitând și obligarea pârâtelor-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului începând cu data de 20.09.2003 și până la momentul predării efective a imobilului situat în București, .. 54, sector 5 – în acest cadru procesual pronunțându-se prima instanță.

Sunt, așadar, neîntemeiate susținerile din recurs privitoare la ignorarea de către tribunal a cadrului procesual, inclusiv, din perspectiva examinării în apel a titlului de proprietate exhibat de reclamantă.

Recurentul invocă dispozițiile art. 304 pct.5 din codul de procedură civilă de la 1865, formulând, astfel, critici legate de încălcarea în apel a principiului autorității de lucru judecat, a principiului non reformatio în pejus, precum și a principiilor contradictorialității și dreptului la apărare.

Curtea constată că motivul de casare invocat poate fi reținut în cauză numai dacă s-au încălcat norme de procedură și sunt îndeplinite condițiile îndeplinite de art. 105 alin.2 C.proc.civ..

Analizând din această perspectivă criticile concrete aduse deciziei recurate, Curtea constată că recurenta susține, în esență, că tribunalul ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 328R/29.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă prin motivarea soluției care s-ar fi întemeiat pe analiza și reaprecierea considerentelor hotărârii irevocabile menționate, repunând în discuție chiar și dreptul de proprietate al părții, cu toate că acesta nu făcea obiectul judecății (acest ultim aspect fiind invocat de recurentă și ca un aspect al încălcării principiului non reformatio in pejus).

Curtea reamintește că obiectul cererii principale deduse judecății este o revendicare imobiliară, iar acțiunea în revendicare, ca mijloc principal de apărare a dreptului de proprietate reglementat de art. 480 din Codul civil, este o acțiune reală petitorie, întrucât prin intermediul ei se urmărește protecția unui drept real imobiliar, și are ca finalitate recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului și restituirea bunului de la pârâtul care îl posedă fără drept.

In ceea ce privește autoritatea sau puterea lucrului judecat aceasta este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale, împiedicând reluarea aceluiași litigiu asupra unor chestiuni dezbătute și analizate de o instanță în cadrul și pe parcursul procedurii contencioase.

Conform reglementării incidente în cauză, puterea de lucru judecat cunoștea două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 din Codul civil și art. 166 din Codul de procedură civilă de la 1865) și aceea de prezumție, respectiv un mijloc de probă privitor la raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 din Codul civil de la 1864).

Această a doua formă de reglementare a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești, întrucât efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, făcând ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat anterior, impunând, astfel, instanței constatarea jurisdicțională anterioară, constituindu-se într-un mijloc de apărare de fond.

Raportându-se la pricina de față, Curtea constată că împrejurarea pusă in discuție de recurentă, vizând faptul că prin motivarea instanței de apel asupra apelului declarat de parte s-a ignorat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 328R/29.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă nu poate fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 304 pct.5 C.proc.civ., având în vedere că se pune în discuție exclusiv respectarea de către tribunal a prevederilor art. 1200 pct. 4 comb. cu art. 1202 alin. 2 din Codul civil de la 1864, situație față de care Curtea – prin raportare la art. 306 alin.3 C.proc.civ. – o va putea analiza din perspectiva incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., după cum se va arăta mai jos.

Referitor la pretinsa agravare a situației părții în propria cale de atac, Curtea reține că, contrar susținerilor recurentei, o atare situație nu poate fi constatată prin raportare la analizarea în apel a dreptului de proprietate și, respectiv, a titlurilor exhibate de ambele părți, analiză specifică unei acțiuni în revendicare care a constituite obiectul cererii de chemare în judecată cum deja s-a arătat.

De altfel, regula non reformatio in pejus se aplică, conform prevederilor Codului de procedură civilă de la 1865, în cazul când se impune adoptarea uneia din soluțiile prevăzute de art. 296 teza I C.proc.civ. și anume, schimbarea sentinței primei instanțe, precum și în cazul rejudecării cauzei după desființarea ori anularea sentinței, dispuse în baza art. 297 C.proc.civ.

Prin urmare, nu se poate reține încălcarea art. 296 C.proc.civ. prin agravarea situației în propria cale de atac, în condițiile în care instanța de apel a pronunțat aceeași soluție, respingând apelul părții și completând motivarea cu noi argumente, astfel încât situația apelantului a rămas neschimbată.

In același context, trebuie arătat și că reținerea de către instanța de apel a calității de posesori de bună-credință ai imobilului în litigiu în favoarea intimaților pârâți-reclamanți, contrar deciziei irevocabile sus-menționate, fără a se face nicio distincție în raport de data de 16.09.2002 (dată considerată de prima instanță ca moment al intervertirii în posesie a unei detenții precare anterioare), nu poate determina casarea deciziei pentru motivul de recurs invocat, neputându-se susține că părții reclamante i s-ar fi agravat situația în apel, în condițiile în care și prima instanță a considerat că în intervalul 10.11._11 posesia pârâților-reclamanți asupra imobilului a fost una de bună-credință, aceasta fiind considerată ca o perioada de stăpânire a imobilului relevantă pentru soluția pronunțată asupra celorlalte cereri ale reclamantei, inclusiv, prin raportare la data formulări acțiunii, iar soluția a fost menținută integral în faza procesuală a apelului .

Curtea nu reține incidența motivului de casare prev. de art. 304 pct.5 C.proc.civ., nici prin raportare la încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, încălcare afirmată de recurentă prin raportare la, pe de o parte, faptul că, în cauză tribunalul a analizat dreptul său de apărare, depășind cadrul procesual – aspect examinat mai sus – și, pe de altă parte, prin nepunerea în discuție a chestiunilor reținute în considerentele deciziei care, în opinia recurentei, sunt contrare considerentelor deciziei civile nr. 328R/29.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă.

În temeiul principiului contradictorialității părțile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului, instanța urmând a-și întemeia hotărârea numai asupra aspectelor supuse dezbaterii contradictorii a părților.

Nu se poate pretinde, însă, instanței să pună în discuție în cauză, pentru o așa-zisă respectare a dreptului la apărare, situația de fapt reținută în urma analizării probatoriului administrat, respectiv, calificarea dată raporturilor juridice dintre părți, pe care își întemeiază hotărârea luată în cauză, acestea putând face, eventual, obiectul unor dezbateri numai cu prilejul exercitării căilor de atac exercitate împotriva deciziei, în limitele permise de lege.

In ceea ce privește critica recurentei vizând motivarea contradictorie și considerentele străine de natura pricinii, critică analizată prin raportare la motivul de recurs prev. de art. 304 pct.7 C.proc.civ., Curtea constată că aspectele invocate punctual de parte în dezvoltarea cestei critici nu sunt fondate.

Astfel, recurenta își susține critica de nelegalitate vizând considerentele străine reiterând aserțiunea că obiectul litigiului nu l-ar constitui o acțiune în revendicare și, respectiv, stabilirea titlurilor cu care părțile ocupau imobilul.

Or, acest aspect a fost deja examinat, apreciindu-se asupra caracterului neîntemeiat al acestor susțineri.

De asemenea, nu pot fi calificate ca reprezentând considerente străine de natura pricinii argumentele legate de lipsa autorizației de construire pentru lucrările edificate pe teren, reținerea posesiei și a bunei credințe în favoarea intimaților pârâți-reclamanți și a consecințelor care ar decurge dintr-o atare statuare, în opinia instanței de apel, în favoarea acestora din urmă, fiind evident că toate aceste împrejurări au legătură cu raportul juridic dedus judecății, putând fi criticate, eventual, din perspectiva altor motive de recurs (cum, de altfel, recurenta a procedat în cadrul cererii sale, invocându-le și din perspectiva incidenței art. 304 pct.9 C.proc.civ.).

De asemenea, Curtea nu reține motivul de recurs examinat nici prin raportare la așa-zisele aspecte contradictorii ale motivării deciziei de apel, acestea nefiind de fapt, decât o reiterare a susținerii referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 328R/29.03.2011 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă, aspect ce va fi analizat, distinct, în continuare.

In ceea ce privește pronunțarea de către tribunal a unei hotărâri lipsită de temei legal și, după caz, cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs avut în vedere conform art. 304 pct.9 C.proc.civ., Curtea constată că recurenta a invocat în dezvoltarea acestuia mai multe aspecte care ar viza nelegalitatea hotărârii: interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 485, art. 486 Cod civil din 1864 raportat la art. 494 Cod civil din 1864, ceea ce ar fi dus la reținerea bunei-credințe a intimatelor până la data de 29.03.2011 (momentul pronunțării deciziei civile nr. 328R/29.03.2011); interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale referitoare la obligația de achitare a contravalorii lipsei de folosință, ceea ce ar fi determinat reținerea obligației numai pentru perioada 29.03._12, precum și stabilirea acestei ultime date ca fiind momentul până la care să fie acordată contravaloarea lipsei de folosință – recurenta-reclamantă punând în discuție aici și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 294 alin.2 din Codul de procedură civilă de la 1865 .

Cu prioritate, Curtea trebuie să remarce că, deși se invocă motivul de modificare sus-menționat, recurenta își exprimă în cea mai mare parte nemulțumirile referitoare la analiza probelor în apel și la situația de fapt, în opinia sa, greșit reținută.

Astfel, deși recurenta-reclamantă critică formal interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 485-486 și cele ale art. 494 din vechiul Cod civil, în esență, criticile se referă în realitate la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere argumentele aduse de parte, conform probelor administrate, și a stabilit o situație de fapt contrară celei prezentate de reclamantă, apreciind asupra calității de posesori/constructori de bună-credință a pârâților-reclamanți, situație ce ar fi dus la aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente în materia accesiunii imobiliare

Or, față de dispozițiile art. 306 și art. 302¹lit.c din Codul de procedură civilă de la 1865, Curtea constată că, în situația în care litigiul este supus și căii de atac devolutive a apelului, cum este și cazul în speță, realizarea controlului jurisdicțional în recurs este unul exclusiv de legalitate care se grefează pe situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită definitiv de instanța de apel. Așadar, a reaprecia probele administrate pentru a ajunge la concluzia unei alte situații de fapt, ar echivala cu o depășire a limitelor controlului său jurisdicțional, limite stabilite prin art. 304 Cod de procedură civilă la „legalitatea hotărârii”.

De altfel, chiar recurenta afirmă în cadrul cererii sale de recurs că, potrivit literaturii de specialitate, „încetarea bunei credințe este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței de judecată”.

Referitor la susținerile recurentei în sensul că instanța de apel nu ar fi respectat cele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 328R/29.03.2011 și a reținut că, până la data de 29.03.2011, intimatele au posedat imobilul, iar posesia a fost una de bună credință, Curtea constată în privința aplicării corecte a prevederilor art. 1200 pct. 4 comb. cu art. 1202 alin. 2 din Codul civil de la 1864 față de cele statuate, irevocabil, prin hotărârea judecătorească menționată că în cuprinsul deciziei recurate tribunalul a făcut o analiză proprie a considerentelor hotărârii irevocabile respective, făcând aprecieri inclusiv asupra contradicțiilor care s-ar găsi în aceste considerente, în scopul identificării acelora care intră în sfera autorității lucrului judecat, deoarece, în lipsa lor, n-ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii ori, după caz, sunt decisive, fundamentând, deci, în mod direct soluția pronunțată de instanță.

Această analiză, la rândul său, nu este, însă, foarte edificatoare, situație față de care Curtea trebuie să remarce că prima instanță a sintetizat mai bine împrejurările care pot fi reținute ca fiind stabilite cu putere de lucru judecat în cuprinsul deciziei respective: faptul că posesia pârâților-reclamanți asupra imobilului a fost întreruptă la data de 21.05.1974 și faptul că începând cu această dată a început să curgă o nouă posesie care, de la data de 19.08.1996 s-a transformat în detenție precară.

Împrejurările acestea nu au fost înlăturate de către instanța de apel prin propria statuare asupra situației de fapt existente în legătură cu stăpânirea imobilului și au permis, prin coroborarea celorlalte probe administrate în prezenta cauză și analizate de instanțele de fond și de apel să stabilească că, într-o perioadă de timp ulterioară – de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 5349/10.11.2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București prin care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune în favoarea pârâților-reclamanți și până la momentul schimbării acesteia și respingerii cererii acestora, prin decizia civilă nr. 328R/29.03.2011 a Curții de Apel București Secția a IV-a Civilă – calificarea posesiei pârâților-reclamanți ca fiind de bună-credință, cu reținerea incidenței art. 485-486 C.civ. în favoarea acestora.

Astfel, în raport și de soluția tribunalului de menținere în tot a sentinței apelate, este evident că celelalte aprecieri făcute în considerentele deciziei instanței de apel, criticate ca fiind excesive și contrare celor reținute prin considerentele deciziei Curții de Apel București Secția a IV-a Civilă, nu pot fi privite decât ca fiind irelevante față de soluția adoptată și nenecesare, motiv pentru care decizia care le conține nu este viciată din punct de vedere al legalității și nu se impune modificarea ei.

De asemenea, Curtea mai reține că nu a fost înlăturată prin decizia recurată statuarea primei instanțe potrivit căreia prin decizia civilă nr. 328R/29 martie 2011 a Curții de Apel București au fost înlăturate argumentele reclamantei-pârâte în sensul că, în cadrul dosarului finalizat prin sentința civilă nr. 5349/10.11.2013 a Judecătoriei Sectorului 5 București, pârâții-reclamanți au indicat cu rea-credință o adresă nereală a reclamantei-pârâte, fapt a care ar fi determinat nelegala citare a acesteia și implicit cunoașterea viciilor hotărârii judecătorești este neîntemeiată, fiind, așadar, tranșată irevocabil această chestiune, cu consecința – corect constată de instanța de fond – a stabilirii ca nefondate a susținerilor reclamantei-pârâte vizând reaua-credință a pârâților-reclamanți în exercitarea posesiei întemeiate pe sentința civilă nr. 5349/10.11.2013 a Judecătoriei Sectorului 5 București.

Curtea reamintește, oricum, că stabilirea bunei sau relei credințe a posesorului sau a constructorului este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanțelor de judecată (mai precis, a instanțelor de fond).

Tot astfel, stabilirea momentului la care încetează buna credință a posesorului ori a constructorului se face de căte instanța de judecată ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză.

Curtea, având în vedere limitele controlului judiciar în calea extraordinară a recursului, mai sus evocate, nu poate, deci, primi criticile recurentei legate de reaua credință pârâților-reclamanți, de faptul că aceștia ar fi știut că au doar calitatea de detentori precari, cunoscând cauzele de desființare a justului titlu, precum și a împrejurării că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile pentru uzucapiune.

Tot astfel, nu pot fi primite susținerile recurentei conform cărora de la momentul introducerii acțiunii în revendicare, orice pretinsă bună-credință a intimaților N. ar fi încetat, atât din perspectiva posesiei exercitate, cât și din perspectiva pretinsei calități de constructor de bună-credință, ținând seama de statuările instanței de fond și și cele ale instanței de apel referitoare la buna credință a intimaților.

In acest context, Curtea reține și că nu are vreun suport juridic pretenția recurentei la despăgubiri din partea intimatelor pentru lipsa de folosință generată de imposibilitatea exercitării atributului folosirii imobilului, indiferent de buna sau reaua credință a acestora, legea civilă stabilind care sunt cerințele pentru a se solicita restituirea fructelor civile sau a contravalorii lor, ca în speță.

Este, deci, adevărat că cererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul obligației de restituire devine de rea credință, dar, în raport de situația de fapt stabilită în cauză, Curtea va constata aplicarea corectă a dispozițiilor art. 485 din Codul civil de la 1864 care permit posesorului de bună-credință să păstreze fructele pe care le-a perceput.

Pe cale de consecință, Curtea va respinge că vădit nefondată și critica recurentei vizând existența obligației de plata a contravalorii lipsei de folosință corelativă doar prerogativei titularului dreptului de proprietate de a folosi bunul (jus utendi), și respectiv, pretinsa analiză greșită a cererii privind contravaloarea lipsei de folosință din perspectiva felului posesiei exercitate de familia N..

Referitor la critica recurentei-reclamante având ca obiect stabilirea datei de 31.12.2012 ca dată până la care să fie acordată contravaloarea lipsei de folosință, Curtea constată că aceasta este întemeiată conform considerentelor ce succed.

Data sus-menționată reprezintă momentul până la care expertul judiciar desemnat de prima instanță a procedat la evaluarea contravalorii lipsei de folosință solicitată de reclamantă.

Recurenta-reclamantă a solicitat, însă, în cauză obligarea pârâtelor-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, începând cu 20.09.2003 până la momentul predării efective a imobilului.

In mod evident, recurenta-reclamantă, cum corect se arată prin cererea de recurs, este lipsită de folosința imobilului și după data de 31.12.2012, până când intimatele vor elibera imobilul ce îi aparține, fiind cert și un prejudiciu viitor, care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel susceptibil de evaluare.

Această evaluare trebuie făcută, însă, în cadrul acțiunii dedusă judecății care are acest obiect, și, în raport de această împrejurare, prima instanță a avut în vedere la momentul pronunțării sentinței apelate, în conformitate și cu prevederile art. 1169 din Codul civil de la 1864, întinderea prejudiciului determinată pe baza probatoriului administrat (expertiza judiciară), dezdăunarea celui prejudiciat neputându-se realiza decât în condițiile în care prejudiciul invocat este cert atât sub aspectul existenței, cât și sub aspectul întinderii sale.

Curtea constată, însă, că tribunalul, deși a reținut întemeiat că estimarea întinderii prejudiciului pretins constituie atributul instanței, nu a avut în vedere și dispozițiile art. 294 alin. 2 C.proc.civ., invocate distinct prin cererea de apel formulată de reclamantă, și a reținut referitor la criticile cu privire la alte dobânzi, despăgubiri care i s-ar datora, incidența dispozițiilor art. 371² alin. 3 C.proc.civ. care se referă la actualizarea de către organul de executare a obligației principale stabilite printr-un titlu executoriu.

Or, potrivit art. 294 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865 se pot solicita în apel dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, respectiv de a solicita compensația legală, rațiunea edictării acestei norme fiind – așa cum s-a reținut în jurisprudență și în literatură juridică – aceea de a permite părții care este creditorul unei obligații patrimoniale care se execută prin prestații succesive, din care unele ajung la scadență după pronunțarea hotărârii de primă instanță, sau care este susceptibilă de actualizare ori generatoare de dobânzi, să solicite plata sumelor de bani cuvenite după ce prima instanță s-a dezînvestit, pentru ca aceasta să nu fie pusă în situația de a formula alte cereri de chemare în judecată pentru obținerea acestor drepturi.

Prin urmare, textul legal invocat are în vedere cererile prin care se solicită plata în continuare a sumelor cerute în fața primei instanțe și care au devenit scadente după pronunțarea hotărârii de primă instanță.

Curtea reține că apelanta-reclamantă a formulat o asemenea solicitare cu respectarea termenului legal și în conformitate cu art. 292 C.proc.civ., aceasta regăsindu-se în cadrul cererii de apel motivate, situație față de care tribunalul nu avea a „specula” asupra acestei pretenții legate de contravaloarea lipsei de folosință după momentul reținut de prima instanță pentru acordarea acesteia, ci trebuia să o soluționeze în faza procesuală devolutivă a apelului, pe baza probelor administrate ori a altor probe noi, propuse și încuviințate în condițiile legii.

Prin urmare, vătămarea adusă părții prin omisiunea de a răspunde la această cerere nu poate fi înlăturată decât prin admiterea recursului și casarea deciziei recurate, conform art. 312 alin.1 și 5 C.proc.civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

Tot astfel, Curtea constată lipsa unui răspuns concret al instanței de apel la critica dedusă judecății în calea de atac vizând dreptul de opțiune al proprietarului terenului în ipoteza constructorului de bună credință pe acest teren, în aplicarea art. 494 din Codul civil de la 1864.

Potrivit acestei reglementări, contrar celor reținute de tribunal, în cazul constructorului de bună-credință, proprietarul terenului poate opta între plata contravalorii materialelor și manoperei și, respectiv, plata unei sume egale cu sporul de valoare dobândit de teren prin edificarea construcției noi.

Prin urmare, tribunalul, în raport de susținerile reclamantei, avea obligația de a analiza incidența în speță a acestor dispoziții legale, verificând în ce măsură titularul fondului și-a exprimat în fața primei instanțe o asemenea opțiune, precum și temeinicia și legalitatea statuărilor instanței de fond în raport de această manifestare de voință.

In ceea ce privește celelalte susțineri ale recurentei-reclamante referitoare la momentul până la care se poate acorda o atare dezdăunare pentru lipsa de folosință, Curtea – având în vedere și cele reținute anterior privind nepronunțarea instanței de apel asupra acestei chestiuni– va constata doar că instanțele de fond ar trebui să țină seama de toate circumstanțele specifice cauzei de față, neputându-se ignora nici împrejurarea că, în situația în care se reține în favoarea pârâților un drept de retenție pe perioada de exercitare a dreptului de retenție (de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de instituire a acestui drept până la împlinirea termenului de prescripție a executării silite a acestui titlu care consacră creanța și dreptul de retenție, ca o garanție reală imperfectă a acesteia) recurenta-reclamantă nu poate avea și dreptul la fructe.

Astfel, pe perioada cât subzistă un drept de retenție al altuia, până la momentul predării bunului de bună voie, recurenta-reclamanta nu are vocația de a primi, deci, nici despăgubiri pentru lipsa de folosință, deoarece aceasta din urmă, în calitate de proprietar al bunului imobil, nu mai putea beneficia de fructele lucrului reținut. Numai după această perioadă recurenta-reclamantă are vocația de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosință, putându-și valorifica acest drept, care va depinde și de poziția retentorului, eventual, printr-o nouă cererea de chemare în judecată, formulată în termenul legal de prescripție extinctivă.

Recursul declarat în cauză de recurentele-pârâte va fi, de asemenea, admis, pentru considerentele care succed.

Curtea constată că, în esență, principalele critici ale acestora aduse deciziei din apel vizează respingerea cererii de a se administra o nouă expertiză tehnică, măsură criticată și din perspectiva lipsei unei motivări corespunzătoare a tribunalului pe acest aspect.

In acest sens, Curtea reține că prin cererea scrisa de suplimentare a probatoriului depusa la termenul din data de 12.06.2014, pârâtele au solicitat administrarea probei cu expertiza în apel, apreciind că această probă este necesară, pe de o parte, pentru a se răspunde criticilor aduse sentinței legate de modalitatea defectuoasă în care s-ar fi realizat expertiză tehnică judiciară care a fost omologată de prima instanță, iar, pe de altă parte, în considerarea faptului ca, pe parcursul judecații apelului, fusese admisă cererea de lămurire a dispozitivului sentinței apelate, iar această încheiere nu fusese atacată de partea adversă.

Astfel, prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 25.09.2013 în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 5 București a admis cererea pârâtelor de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr.4939/29.05.2013 în sensul că "imobilul situat în .. 54, sector 5, astfel cum a fost identificat de expertul M. V., în privința căruia s-a dispus obligarea pârâților la lăsarea în deplin proprietate și posesie reclamantei-pârâte, este compus din terenul în suprafața de 240 mp (intabulat în CF_ a Mun. București, sector 5, cu nr. cadastral_/1) și construcțiile C1 (suprafață construită de 32,5 mp), C2 (cu o suprafața construită de 16,6 mp, C6 (cu o suprafață construită de 64,59 mp.)”.

Pârâtele au invocat în fața instanței de apel, în raport și de motivarea încheierii menționate, împrejurarea că în toate calculele expertului care a întocmit expertiza avuta în vedere de prima instanță ar fi fost inclusă și suprafața de cca 200 mp care a făcut obiectul sentinței civile nr.7635/16.11.2007 pronunțata în dosarul disjuns din prezenta cauză, precum și corpul de construcție identificat ca fiind C5 prin expertiză, ceea ce ar fi influențat inclusiv stabilirea contravalorii lipsei de folosință solicitată de reclamanta-pârâta pentru imobilul revendicat de la aceste pârâte.

La termenul de judecata din data de 12.06.2014 instanța de apel a rămas în pronunțare atât asupra cererii de suplimentare a probatoriului, cât și asupra fondului pricinii.

Curtea remarcă, însă, faptul că, respingând, prin încheierea de la aceeași dată cererea de suplimentare a probatoriului tribunalul a reținut că „nu sunt temeiuri pentru readministrarea probatoriului criticile necuprinzând motive de nulitate absoluta a expertizelor, părțile manifestându-și nemulțumirile în special împotriva valorilor propuse de expertiza, fără a aduce probe suplimentare”, apreciind, totodată, că motivele de critică în apeluri pot fi analizate în raport de probatoriu existent la dosar, care ar fi fost „suficient” în acest sens.

Cu toate acestea, Curtea reține că, în cadrul considerentelor deciziei recurate, tribunalul, pe de o parte, arată că lucrarea expertului judiciar de la fond a răspuns tuturor obiectivelor propuse și că nu există niciun motiv de nulitate a raportului omologat de prima instanță, iar, pe de altă parte, se arată că părțile nu au justificat în vreun mod administrarea unei alte probe cu expertiză în apel, lipsind „probele noi”, ulterioare sesizării tribunalului, care să impună efectuarea unei alte expertize, apreciindu-se că este atributul expertului ca specialist de a stabili elementele și detaliile constructive care au interes în determinarea valorii de circulație a imobilului.

Curtea nu poate primi susținerea recurentelor legată de nerespectarea dispozițiilor O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor ale Regulamentul de organizare și funcționare a Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 353/2012 și pe cele din Hotărârea nr. 3/2012 a Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România – susținere ce a fost respinsă și în apel.

In cauză, expertiza de la fond a fost întocmită de un expert judiciar, în condițiile O.G. nr. 2/2000 si ar fi trebuit să fie avute în vedere standardele profesionale impuse membrilor acestui corp de experți, ținând seama că cel ce are calitatea de evaluator autorizat după parcurgerea etapelor reglementate de O.G. nr. 24/2011 și este membru al Asociației Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România poate fi admis ca expert judiciar pe baza unei solicitări scrise numai dacă este validat de Biroul Central de Expertiză Tehnică Judiciară din cadrul Ministerului Justiției.

Tribunalul nu a făcut, însă, nicio referire la consecințele încheierii de lămurire a dispozitivului sentinței apelate în privința concludenței probatoriului administrat (eventual, din perspectiva puterii lucrului judecat a celor statuate prin respectiva încheiere, efect recunoscut chiar de tribunal – fila 159), apreciind doar că includerea construcției deținută de ceilalți pârâți din cauza disjunsă în calculele expertului ar fi avut ca efect o creștere substanțială sporului de valoare, dar, în speță, construcțiile au fost corect identificate și indicate de expert.

Or, prin încheierea de lămurire instanța de fond arăta că același expert tehnic judiciar, în analiza sa, nu s-a limitat la identificarea imobilului stăpânit de pârâții-reclamanți, ci și la a acelui situat la aceeași adresă stăpânit de alte persoane – această împrejurare fiind pusă în discuție de recurenți, inclusiv, în susținerea noului probatoriu care, în opinia lor, era necesar a fi administrat în faza procesuală a apelului, conform art. 292 alin.1 C.proc.civ.

In plus, instanța de apel nu răspunde concret criticii legate de inadvertențele dintre concluziile experților judiciari desemnați la fond, în condițiile în care aceștia ar fi folosit aceleași criterii și aceleași norme de evaluare pentru a răspunde obiectivelor propuse, neexistând un răspuns concret nici în privința erorilor din raportul de expertiză omologat de prima instanță, semnalate punctual și prin motivarea cererii de apel ori în ceea ce privește lucrările de îmbunătățire enumerate de pârâți și în legătură cu care aceștia au susținut că, în mod nejustificat, nu au fost incluse în evaluarea făcută de expert.

Procedând în acest mod, tribunalul a încălcat dispozițiile art. 295 alin.1 C.proc.civ., aspectele de nelegalitate și netemeinicie învederate de recurente nefiind cenzurate și valorificate de instanță, astfel încât nu se poate susține într-o asemenea situație că motivele de apel invocate ar fi făcut obiectul unei cercetări în substanța lor, deși apelul a fost respins ca nefondat.

Curtea constată că, potrivit acestor prevederi legale instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, instanța putând încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

În raport de cele reținute anterior, Curtea reține că stabilirea situației de fapt și aplicarea legii în prezenta cauză nu se puteau verifica în apel cu ignorarea apărărilor menționate, respectiv, în lipsa unei analize concrete a probelor administrate, cu atât mai mult cu cât tribunalul a respins cererea de completare a probatoriului.

In același context, Curtea constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile legale sus-menționate, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Chiar dacă instanța de judecată nu are obligația de a răspunde exhaustiv argumentelor și susținerilor părților, fiindu-i permisă chiar gruparea și simplificarea motivelor reținute în soluționarea cererilor formulate, cu condiția de a răspunde problemei esențiale care face obiectul litigiului, trebuie remarcat că în cauză tocmai această ultimă cerință nu este întrunită.

Conform unei jurisprudențe CEDO constante, un proces civil finalizat printr-o hotărâre care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârile din cauza Albina împotriva României, cauza G. împotriva României).

Prin urmare, sunt fondate susținerile recurentelor--pârâte privitoare la vătămarea procesuală cauzată acestora, vătămare față de care Curtea reține – făcând aplicarea art. 306 alin.3 C.proc.civ. – că sunt incidente prevederile art. 304 pct.5 C.proc.civ. – respingerea completării probatoriului cu expertiză în faza devolutivă a apelului coroborată cu rațiunile care au determinat tribunalul să nu primească criticile din apel mai sus examinate producând părților apelante o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează judecata în această etapă procesuală, pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție.

In privința celorlalte critici de nelegalitate aduse de pârâte deciziei, referitoare la lipsa de rol activ a instanței de apel, ignorarea obiectului pricinii și a efectului pozitiv al autoritătii de lucru judecat – prin raportare la cele statuate prin încheierea de lămurire menționată – Curtea constată că aspectele puse în discuție prin intermediul acestora (și care ar putea fi examinate, eventual, din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ.) sunt strâns legate de dezlegările date criticilor anterior analizate, astfel că este inutilă o analiză distinctă a acestora față de motivul de casare apreciat ca întemeiat.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 alin.1, 3 și 5 C.proc.civ., va admite ambele recursuri, va casa decizia tribunalului și va trimite cauza pentru rejudecare în apel, în limitele criticilor găsite fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurenta-reclamantă D. V. R. și de recurentele-pârâte N. M., N. A.-G. și N. E. C. împotriva deciziei civile nr. 950A/02.07.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanța de apel – Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25.06.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M.-A. N.-G. I. D. M. I.

GREFIER,

F. D.

Red.M.A.N.G.

Tehdact.R.L./ M.A.N.G.

2 ex.

TB-S.4 – E.R.; A.M.B.

Jud.S.5 – M.A.T.

← Grăniţuire. Decizia nr. 773/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Validare poprire. Decizia nr. 924/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Revendicare imobiliară. Decizia nr. 771/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 771/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI