Legea 10/2001. Decizia nr. 1369/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1369/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-10-2014 în dosarul nr. 1369/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1369
Ședința publică de la 01.10.2014
Curtea constituită din:
Președinte - R. M. G.
Judecător - T. A. D.
Judecător - T. C. B.
Grefier - I. N. - C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulate de recurenta – reclamantă T. (T.) TAL (fosta F. P.) împotriva sentinței civile nr.2129 din 05.12.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți M. București prin Primar G. și P. G. al M. București.
Cauza are ca obiect: acțiune civilă în temeiul Legii nr.10/2001.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 17.09.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 24.09.2014, apoi la 01.10.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 04.02.2013, sub nr. de dosar_, reclamanta T. (T.) Tal (fostă F. P.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar G. și P. G. al Municipiului București, ca instanța să pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de dispoziție de primar, prin care să constate că este persoana îndreptățită la reparație sub formă de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, ., (fost nr. 30), sector 5. În subsidiar, în care se va constata că există posibilitatea retrocedării în natură a imobilului sau a unei părți din acesta, reclamanta a solicitat să se constate că este persoană îndreptățită la reparație în natură plus despăgubiri (știută fiind regula impusă de Legea nr. 10/2001 de retrocedare în natură câtă vreme această formă de reparație este posibilă).
A arătat reclamanta că prin notificarea nr. 2914/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, a solicitat măsuri reparatorii; restituirea în natură, prin echivalent, pentru imobilul ce se află situat la adresa din București, ., sector 5 și care a aparținut bunicilor săi, F. S. și F. Fanny, a căror unică moștenitoare este.
Se mai arată că întregul imobil construcție a fost demolat. De asemenea, se susține că Primăria nu a soluționat notificarea, deși toate actele necesare au fost depuse la Primărie.
La cerere, reclamanta a atașat înscrisuri probatorii și totodată, s-au atașat actele ce compun dosarul administrativ.
Prin sentința civilă nr.2129/05.12.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Tribunalul a reținut că imobilul ce s-a aflat la adresa București, ., (fost nr. 30), sector 5 până la nivelul anului 1926, cum rezultă din adresa aflată la fila 121, a aparținut numiților F. S. și F. Fanny precum și faptul că potrivit adresei aflată la fila 112, aceasta a făcut obiectul preluării de către stat, în baza unor acte normative, precum Decretul nr. 92/1950 pe numele F. S., Decretul nr. 223/1954 pe numele D. Zahar și Decretul nr. 133/1985, pentru construcții expropriate pe numele unor terțe persoane.
Mai rezultă, totodată, că pe numele lui S. F., s-a dispus prin sentința civilă dată în dosarul_/1958, în anul 1958, trecerea în proprietatea statului a unui imobil la aceeași adresă, fiind emisă Decizia nr. 361/13.04.1959 și care potrivit adresei aflată la fila 113, era compus dintr-un singur apartament cu 2 camere, dispus pe 2 nivele cu o suprafață desfășurată de 71,42 mp. și teren aferent de 36,31 mp. corp C în baza Decretului nr. 111/1951.
Potrivit actului de adjudecare nr. 6796 din data de 09.05.1932 prin care soții F. și-au adjudecat imobilul din ., acesta era compus din 2 corpuri de construcție unul la stradă care ocupa 121 mp. din terenul de 267 mp. situat la adresa respectivă și altul cu etaj, ce ocupa 48,50 mp. și se afla amplasat în fundul curții.
Pentru imobilul teren ce s-a aflat la adresa menționată, construcțiile fiind demolate, rezultă că au fost înregistrate mai multe notificări nesoluționate.
Totodată, s-a mai reținut că reclamanta a învederat faptul că în anul 1950, anterior naționalizării imobilului, așa cum rezultă din adresa de fila 112, a emigrat legal împreună cu familia în Israel, astfel că față de împrejurarea că în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat pe numele numitei F. S., tribunalul a reținut că la acel moment al naționalizării, autorii reclamantei nu mai aveau calitatea de proprietari ai imobilului de la nr. 28 din .> Mai mult, la data emiterii Deciziei nr. 361/1959, F. S., era decedat, decesul său intervenind în anul 1955 conform actului de la fila 84 dosar.
În consecință, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada prin probele administrate, inclusiv actele depuse de aceasta în dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001, în vederea soluționării notificării, privitor la preluarea imobilului din litigiu de la autorii săi, respectiv din proprietatea acestora, astfel că, apreciază ca neîntemeiate pretențiile sale referitoare la acordarea de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, acțiunea fiind respinsă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T. (T.) Tal (fostă F. P.), criticând-o pentru următoarele motive:
Instanța de fond a ignorat cu desăvârșire anumite înscrisuri depuse la dosarul administrativ și a dat o interpretare greșită altora.
Astfel, consideră că instanța poate observa că la dosarul administrativ, depus în copie xerox de către pârâtul M. București, se află următoarele înscrisuri:
1) sentința civila nr. 8394/1958 pronunțata in dosarul nr._/1958, prin care se arata fără urmă de îndoială că „imobilul situat in ., raion Lenin, fosta proprietatea numitului F. S., în prezent cu domiciliul necunoscut fiind plecat în Statul Israel, este un bun fără stăpân si potrivit disp.art.1 lit.d din Decretul – Lege nr. 111/1951 dispune trecerea acestui bun in patrimoniul statului".
2) Decizia nr.361/1959 a Sfatului Popular al Raionului V.I.Lenin prin care se arată că, „în baza sentinței 8394/1958 a Tribunalului Popular Raion Lenin" se trece gratuit în proprietate statului imobilul din ., fosta proprietatea F. S..
3) Istoricul de rol fiscal emis de Administrația Finanțelor Publice sector 5 din care rezulta exact același lucru. Mai mult, în cadrul acestor relații se regăsesc detalii referitoare la imobil (corp construcție C și teren în suprafață de 50 mp).
4 ) Situația juridică obținută de la . vine să susțină cele menționate mai sus.
Cu toate că aceste înscrisuri sunt, în opinia recurentei - reclamante, absolut edificatoare în legătură cu persoana de la care a fost preluat imobilul sau, cel puțin, o parte a acestuia, instanța se mărginește să ia in considerare doar relațiile primite de la primărie.
În plus, instanța face o . aprecieri cu privire la sentința de preluare, pronunțată în dosarul nr._/1958, arătând că aceasta a fost pronunțată in anul 1958, în vreme ce F. S., bunicul recurentei - reclamante a decedat în 1955, potrivit actelor de puse la dosar.
Instanța de fond însă trece peste ceea ce a arătat reclamanta și anume că bunicii săi au părăsit România, emigrând în Israel, în anul 1950. Acest detaliu este menționat chiar și în cuprinsul sentinței de preluare, dar pe care instanța de fond îl trece cu vederea.
Este drept că bunicul recurentei, F. S., a decedat în 1955, dar autoritățile din România nu aveau cum să cunoască acest detaliu. S-a constatat doar că bunul era rămas fără stăpân, în accepțiunea legislației in vigoare la acel moment, iar în cuprinsul dispozitivului sentinței de preluare s-a făcut mențiunea că domiciliul fostului proprietar este necunoscut, fiind plecat definitiv în Israel. Or, în condițiile în care, nici măcar domiciliul nu putea fi cunoscut de autoritățile române, cum s-ar fi putut afla că F. S. a și decedat în acest interval, fiind evident că hotărârea s-a pronunțat in contradictoriu cu o persoana decedată, așadar, fără capacitate procesuală de folosință, titlul de preluare fiind cu atât mai mult unul nelegal.
Acest fapt însă nu este în măsură să paralizeze, să anuleze calitatea bunicului recurentei – reclamante de proprietar al bunului la momentul plecării din România.
Pe de altă parte, trecând peste această sentință, actuala instanță se dezice de un act de justiție efectuat de omologul său la nivelul anului 1959. O astfel de hotărâre, ca și în prezent, se bucură de autoritate de lucru judecat, iar o simplă adresă de la primărie nu poate fi de natură să paralizeze efectele produse de acest act.
Recurenta – reclamantă apreciază că instanța de fond avea nu doar puterea, dar chiar și obligația, în lumina dispozițiilor Codului de procedură civilă, de a face tot ce îi stă în putință pentru a afla adevărul și a soluționa cauza în mod corect. Apreciază că, dacă avea dubii, față de probele existente la dosar, instanța trebuia să solicite actele de preluare făcute pe numele persoanelor nominalizate în adresa depusă de M. București. In felul acesta, s-ar fi putut lămuri în sensul de a vedea dacă întreg imobilul sau doar o parte a acestuia a fost preluat de la bunicul reclamantei, F. S..
Pentru că este indubitabil că cel puțin o parte a acestui imobil a fost preluat de la defunctul bunic al recurentei – reclamante, în acest sens neexistând nici un dubiu (corp C+50 mp). Instanța, dacă ar fi socotit că relațiile primite de la primărie sunt de bună credință, avea îndatorirea de a se lămuri cât din imobil a fost preluat de la bunicul său și cât de la alți proprietari, neexcluzând posibilitatea ca după dobândirea imobilului in 1936, bunicul să fi înstrăinat o parte a acestuia.
Având în vedere că reclamanta a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța avea îndatorirea de a-i comunica eventualele obligații stabilite în sarcina sa, așa cum a făcut atunci când i-a stabilit obligația de a efectua expertiza. Sigur, printr-o notă depusă la dosar reclamanta a arătat inutilitatea acestei probe, față de întregul probatoriu existent, din care rezultă că imobilul a fost demolat, astfel încât o restituire în natură, fie si doar parțială, nu este posibilă. Ori, așa s-a pus în vedere părțilorsă efectueze această expertiză, ar fi putut, dacă socotea necesar, să le pună în vedere să facă demersuri in sensul obținerii de relații cu privire la eventuala înstrăinare a unei părți din imobil de către autorul său. Totuși, instanța nu a făcut acest demers.
In concluzie, față de probele administrate, rezultă fără dubiu că cel puțin o parte a imobilului situat în ., fost 30, sector 5 a fost preluată de la bunicul recurentei – reclamante F. S.. Pe cale de consecință, în calitate de moștenitoare unica a sa si de semnatară a notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001, recurenta - reclamantă are calitatea de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii pentru această parte de imobil care în mod cert a aparținut autorului său.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 3041 C.pr.civ.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:
Criticile recurentei vizează, în esență, aprecierea primei instanțe privind nedovedirea calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul că din probele administrate nu a rezultat că imobilul a fost preluat de la autorii recurentei.
Susținerile recurentei potrivit cu care înscrisurile atașate la dosar cauzei dovedeau că, cel puțin pentru o parte din imobil, preluarea s-a făcut de la autorii săi, sunt fondate, Curtea având în vedere, în plus față de probele administrate în fața primei instanțe, relațiile solicitate în recurs, din oficiu, de la autoritățile fiscale și de la Serviciul Evidență Fond Imobiliar de Stat din cadrul Primăriei Municipiului București.
Astfel, potrivit actului de adjudecare nr. 6796 din data de 09.05.1932 autorii reclamantei, F. Fanny și F. S. și-au adjudecat imobilul din ., având următoarea descriere: teren în suprafață de 267 mp pe care se aflau construite două corpuri de casă, unul la stradă care ocupa 121 mp. și altul cu etaj, situat în fundul curții, ce ocupa 48,50 mp.
În baza actului de adjudecare menționat, s-a procedat la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, conform procesului verbal nr. 198/20.02.1940 (fila 261 dosar recurs), mențiunile privind compunerea imobilului făcând referire la teren de 257 mp și două corpuri de casă.
Ulterior, autorii recurentei au înstrăinat o parte din imobil prin către E. I., prin actul de vânzare cumpărare încheiat la 10.08.1945, autentificat sub nr._/11.08.1945 (fila 270 dosar recurs). Din cuprinsul actului rezultă că obiectul vânzării l-a constituit teren în suprafață de „cca. 223 mp, cât și toate materialele de construcțiune aflate pe acest teren în urma bombardamentului pe care imobilul l-a suferit în ziua de 26 august 1945”.
Din cuprinsul aceluiași act rezultă că vânzătorii și-au rezervat un drept de servitute de trecere asupra „unei fâșii din terenul vândut care pornește de la stradă și duce la imobilul din fund locuit de dumnealor, fâșie prevăzută în alăturata schiță de plan”.
Așadar, la nivelul anului 1945, autorii recurentei dețineau încă, în proprietate, corpul de cădire din spatele curții, aceeași concluzie fiind valabilă și pentru anul 1948, câtă vreme în cuprinsul actului de vânzare autentificat sub nr. 3178/1948, prin care E. I. înstrăinează o parte din terenul dobândit către M. Tuchiac și I. P., se menționează obligația respectării servituții de trecere către „imobilul din fund locuit de dna și dl F.”.
Constată Curtea că, raportat la toate aceste aspecte, în mod greșit tribunalul nu a dat nicio eficiență juridică sentinței civile nr. 8394/18.12.1958 prin care s-a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului situat în ., constatându-se că acesta este un bun fără stăpân, ca urmare a faptului că proprietarul său este „plecat în statul Israel”.
Astfel, câtă vreme s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului, mai precis pentru o parte din acesta ca urmare a vânzării ulterioare parțiale la care s-a făcut referire, trebuie observat că hotărârea menționată reprezintă chiar actul de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive a imobilului de către stat, astfel că își produc efectul dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura de preluare abuzivă.
Constată Curtea că nu se poate reține în cauză existența unor probe contrare celor susținute de reclamantă și rezultate din actul de preluare, câtă vreme singura dovadă ce s-ar putea încadra în această sferă este reprezentată de mențiunea din Decretul nr. 92/1950, în anexă, la poziția 2646, fiind menționată F. S. pentru imobilul din ..
Or, în condițiile în care la adresa menționată au existat trei corpuri de clădire (două datând de la dobândirea proprietății de către autorii reclamantei, iar celălalt edificat ulterior înstrăinării succesive a terenului de 223 mp, de persoane- E. C., P. P.- care au dobândit de la numita E. I., potrivit actelor de vânzare cumpărare și contractelor de construcție încheiate de și depuse la dosar-filele 286 și următoarele), iar mențiunea din Decretul nr. 92/1950, pe lângă faptul că conține nicio referire la corpul de clădire, nu se coroborează cu nicio altă probă administrată ori cu datele existente în evidențele proprietății ori în cele fiscale, nu se poate reține că are vreo valoarea probatorie sub aspectul în discuție.
Trebuie observat că în situația în care autorii recurentei ar fi înstrăinat și corpul de clădire cu privire la care s-a dispus preluarea de către stat prin sentința civilă menționată, cel puțin în evidențele fiscale această transmitere de proprietate trebuia să se reflecte, astfel cum ea există pentru restul proprietății, cu privire la care există atât dovada transmiterii dreptului de proprietate, anume actele de vânzare cumpărare succesive, cât și mențiunile din evidențele fiscale. Or, în ce îl privește pe autorul recurentei reclamante, din înscrisurile de la dosar rezultă că inclusiv în evidențele fiscale acesta figura ca proprietar, pentru perioada 1952-1954 (fila 223 dosar recurs), din procesul verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor rezultând că s-a calculat impozit pentru o construcție de zid, cărămidă, cu instalație de apă, compusă din două camere, cămară, hol, bucătărie, în suprafață de 40 mp și pentru teren construit.
Mai mult, în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare încheiat în 25.01.1955 între numiții B. A., B. I. M. și N. M., pe de o parte și N. M. și N. V., pe de altă parte și având ca obiect garsonieră situată într-unul din imobile, descrierea imobilului ce se vinde este realizată tot prin referire la proprietatea F., situată la miazănoapte de imobilul în care se află garsoniera.
În aceste condiții, Curtea apreciază că aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată în raport de situația de fapt rezultată din probele administrate și expusă anterior, câtă vreme mențiunile din actul de preluare a imobilului corespund (cât privește partea din imobil ce nu a fost înstrăinată) cu cele din titlul de proprietate al autorilor reclamantei.
Așa fiind, Curtea constată că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat de la autorul său în anul 1958 în temeiul Decretului nr. 111/1951, preluare ce are un caracter abuziv potrivit dispozițiilor art. 2 lit. e din Legea nr. 10/2001.
Individualizarea imobilului preluat urmează a se face, coroborat, în raport de ansamblul înscrisurilor administrate ca probe în fața instanței, astfel că ținând seama de mențiunile din titlul de proprietate al autorilor reclamantei recurente, de actele fiscale întocmite la nivelul anilor 1952-1954, dar și de adresa nr. 6184/13.11.2001 emisă de . 8 dosar recurs), Curtea reține că imobilul preluat, respectiv corpul C, era format dintr-un apartament compus din două camere, bucătărie, vestibul, cămară, magazie, baie, dispus pe parte și etaj, cu o suprafață desfășurată a construcției de 71,42 mp și teren în suprafață de 36,31 mp.
În ce privește modalitatea de reparare a prejudiciului suferit ca urmare a pierderii proprietății, trebuie observat că restituirea în natură a imobilului preluat, măsură prioritară în ordinea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este posibilă în condițiile în care potrivit probelor administrate, construcția a fost demolată, iar terenul este afectat de elementele de sistematizare zonală pentru care a și fost expropriat, din adresa emisă de Primăria Municipiului București Direcția Generală de Urbanism și Amenajarea Teritoriului (fila 118 dosar judecătorie) rezultând că în prezent „fosta parcelă are funcțiunea de circulație auto și pietonală și parcaj.”
Ca atare, având în vedere și faptul că recurentei nu i s-au plătit despăgubiri aferente acestui imobil, potrivit adresei de la fila 65 (dosar judecătorie) urmează ca recurenta să beneficieze de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, aplicabilă în prezenta cauză potrivit art. 4 din lege.
În consecință, ținând seama de considerentele arătate, Curtea apreciază că recursul este fondat, motiv pentru care, în temeiul art.312 alin. 2 și 3 C.pr.civ., îl va admite și va modifica în tot sentința civilă recurată în sensul că va admite cererea, va constata caliatatea reclamantei la măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, pentru imobilul preluat de stat de la autorul său, imobil având compunerea și individualizarea arătată mai sus, urmând ca pârâtul să emită o dispoziție cu propunere de măsuri compensatorii prin puncte pentru imobil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta – reclamantă T. (T.) fostă F. P.), împotriva sentinței civile nr.2129/05.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin P. G. și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că admite în parte acțiunea.
Constată că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr.165/2013 pentru imobilul situat în ., compus din teren în suprafață de 36,31 mp și construcție corp C, format dintr-un apartament compus din două camere, bucătărie, vestibul, cămară, magazie, baie, dispus pe parter și etaj și având o suprafață de 71,42 mp (construcția desfășurată).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 01.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. C. B. T.
GREFIER
N. - C. I.
Red.M.G.R.
Tehdact.R.L./M.G.R.
2 ex./20.10.2014
TB-S.3 – Ș.Ț.
| ← Legea 10/2001. Hotărâre din 18-09-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 761/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
