Validare poprire. Decizia nr. 760/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 760/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-06-2015 în dosarul nr. 760/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.760
Ședința publică de la 23.06.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - N. C. I.
*********
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-debitor C. S. al Magistraturii și recurentul-terț poprit Trezoreria Municipiul București –Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a M. București, împotriva deciziei civile nr.835A din data de 23.09.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-creditoare G. R. E..
P. are ca obiect - validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, precum și faptul că au fost depuse: - adresa nr._/2012 din 28.05.2015 emisă de C. S. al Magistraturii; - adresa nr._/03.06.2015 emisă de Ministerul Justiției, după care:
Curtea reține cauza în pronunțare, având în vedere că recurentul – terț poprit a solicitat, prin motivele de recurs, judecata în lipsă a pricinii, conform dispozițiilor art.242 alin.2 C.pr.civ.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._, creditoarea G. R. E., în contradictoriu cu debitorul C. S. AL MAGISTRATURII, și cu terțul poprit TREZORERIA M. BUCUREȘTI - ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ A M. BUCUREȘTI, a solicitat validarea popririi înființate de B.E.J.A „D. și D.” în dosarul de executare nr. 947/2012, până la concurența sumei de 152.458 lei, plus cheltuieli de executare în sumă de 300 lei, solicitând obligarea terțului poprit să plătească aceste sume.
Prin sentința civilă nr._/19.12.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, s-a respins cererea de chemare astfel formulată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 30.03.2012, creditoarea G. R. E. a solicitat B.E.J.A „D. și D.” începerea executării silite în baza sentinței civile nr. 8124/17.12.2009 pronunțată de Tribunalul București și a sentinței civile nr. 159/24.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București.
Prin adresa din data de 25.06.2012 întocmită de către B.E.J.A „D. și D.” și comunicată terțului poprit la data de 26.06.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare mai sus menționat, solicitându-se terțului poprit Trezoreria M. București indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitorului C. S. al Magistraturii, până la concurența sumei totale de 152.158 lei, plus 300 lei cheltuieli de executare, în favoarea creditoarei.
Terțul poprit nu a dat curs înființării poprii, iar prin adresa nr._/28.06.2012, terțul poprit a comunicat că executarea se va realiza în termenele prevăzute de O.U.G nr. 71/2009 ale cărei prevederi a apreciat că sunt aplicabile.
În drept, u fost avute în vedere prevederile art. 460 C.pr.civ
Având în vedere motivele invocate de către părți privind aplicabilitatea O.U.G nr. 71/2009, se impune verificarea concordanței acestor dispoziții cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71 din 17 iunie 2009, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedura de executare după cum urmează:a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit aceluiași act normativ (art. 1 alin. 2), în cursul termenului prevăzut, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Validarea popririi reprezintă o componentă a executării silite, mai exact, faza judiciară a acestei proceduri.
În consecință, suspendarea de drept reglementată prin OUG nr. 71/2009 presupune imposibilitatea pentru executor de a mai emite acte de executare, dar și obligația pentru instanța care soluționează o cerere de validare de a nu a da curs acestei solicitări. În cazul admiterii cererii, s-ar produce o încălcare a normei imperative menționate, întrucât executarea și-ar continua cursul.
Instanța a constatat în cauză că, deși la momentul înființării popririi prevederile O.U.G nr. 71/2009 erau aplicabile în raport de titlurile puse în executare de către creditoare, totuși din dosarul de executare rezultă că s-a înființat poprirea la cererea creditoarei pentru întreaga sumă la care ar fi îndreptățită potrivit titlurilor executorii, cu nesocotirea termenelor de plată menționate mai sus pentru tranșele astfel stabilite.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, a apreciat instanța că, la acest moment, nu se justifică neaplicarea acestor dispoziții de drept intern în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, întrucât, astfel cum rezultă și din interpretarea dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu reiese că ar fi o neconcordanță între aceste prevederi legale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, instanța a constatat că, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Ș. c. României, Curtea a statuat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi, iar mai mult, nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Pe de altă parte, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 25 octombrie 2001 în cauza Saggio c. Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile" (par. 31).
Totodată, în cauza Bourdov c. Rusiei (hotărâre din 7 mai 2002), Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (par. 35).
Totuși, într-o cauză recentă pronunțată („D. și alții c. României”), Curtea Europeană și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvernul României prin O.U.G nr. 71/2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică – asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care începând cu anul 2009 Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.
Cu privire la această cauză pronunțată de Curtea Europeană chiar în contradictoriu cu Statul Român, s-a menționat că drepturile patrimoniale invocate de către reclamanți priveau drepturi de natură salarială asemănătoare celor din cauza de față (diferențe și sporuri salariale care ar fi trebuit adăugate la salariu, iar nu salariul lunar de care ar fi beneficiat aceștia în integralitate), iar Curtea a avut în vedere actele normative emise de Guvern de eșalonare și suspendare a executărilor silite, respectiv O.U.G nr. 75/2008, O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a și fost modificată prin O.U.G nr. 45/2010, și inclusiv dispozițiile Legii nr. 230/2011, prin care a fost aprobată O.U.G nr. 71/2009 și prin care s-au mai modificat tranșele și termenele de eșalonare.
Astfel, instanța a reținut că aceste aspecte reținute de Curtea Europeană sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, creditoarea aflându-se într-o situație asemănătoare, iar în aceste condiții, în temeiul acestei jurisprudențe recente a Curții Europene, se justifică și reorientarea practicii judiciare a acestei instanțe de executare în sensul reținerii aplicabilității dreptului intern, care nu apare ca fiind în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene.
Deși creditoarea a susținut că este într-o situație diferită față de reclamanții menționați cauza „D. și alții c. României”, instanța a reținut că titlurile executorii deținute sunt pronunțate în același tip de cauze repetitive (ce privesc acordarea unor sporuri salariale personalului din sistemul justiției), iar debitorul este tot o instituție publică care este finanțată de la bugetul de Stat. Mai mult, chiar dacă creditoarea a susținut faptul că nu a primit un procent semnificativ din creanță, așa cum era cazul reclamanților din cauza „D. și alții c. României”, acele plăți s-au efectuat pentru titlurile executorii scadente până la acel moment, iar creditoarea deține titluri ce au fost pronunțate ulterior, ultimul chiar la sfârșitul anului 2009, fiind astfel mai recente.
Totodată, Curtea Europeană a analizat îndeosebi atitudinea autorităților în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești prin adoptarea actelor normative mai sus menționate.
În sensul celor reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „D. și alții c. României”, în cauza de față instanța a reținut că atitudinea Guvernului nu a fost de a refuza plata drepturilor salariale suplimentare recunoscute prin hotărâri judecătorești, ci de a eșalona plata acestora pentru a se evita dezechilibrele bugetare, în condițiile în care creanțele cumulate la nivelul țării au un nivel ridicat, plătindu-se către creditori sume de bani care au fost alocate prin hotărâri de Guvern. Astfel, la aprecierea conduitei autorităților statului, instanța a avut în vedere faptul că plățile titlurilor executorii au început a se efectua de către Guvern încă din anul 2008 (când s-a achitat un procent de 30% din creanțele născute până la acel moment), pentru ca ulterior să se mai plătească sume de bani în cursul anilor 2010 (fiind alocate sume de bani conform H.G nr. 422/2010) și 2012 (fiind alocate sume de bani conform H.G nr. 257/2012, H.G nr. 598/2012 și H.G nr. 954/2012).
Sumele sunt actualizate cu indicele de inflație pentru a se evita ca persoanelor îndreptățite să li se diminueze creanța în acest interval de timp prin deprecierea monedei naționale.
În concluzie, în sensul celor reținute de Curtea Europeană și în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de Curte nu s-a modificat semnificativ, la acest moment instanța a apreciat că nu există indicii că debitorii instituții publice nu vor respecta termenele de eșalonare a creanțelor, nefiind motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.
În aceste condiții, nu se poate da curs cererii creditoarei pentru a se valida poprirea, deoarece o asemenea măsură a instanței ar permite continuarea executării silite, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate ce sunt pe deplin aplicabile.
În consecință, instanța a respins cererea de validare poprire, ca neîntemeiată.
Împotriva acestea sentințe a formulat apel creditoarea.
În motivarea apelului său s-a susținut în esență că:
Soluționarea cauzei a fost făcută printr-o greșită apreciere a situației de fapt și prin aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.
În primul rând, în soluționarea cererii de validare a popririi, conform art. 460 alin. 2 Cod proc. civilă, este necesară analizarea doar a împrejurării dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, fără a se pune în discuție raportul juridic dintre creditor și debitor, astfel cum în mod greșit a analizat prima instanță. În cauză această condiție era îndeplinită, Trezoreria datorând sume de bani Consiliului S. al Magistraturii, aspect necontestat de părți. Analiza raportului juridic dintre debitor și creditor, în cadrul căreia să se aprecieze incidența sau nu a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, poate face obiectul doar al contestației la executare, și nu al validării popririi. În caz contrar, procedurile s-ar suprapune, cu riscul de a se pronunța soluții contradictorii cu privire la același raport juridic.
În subsidiar, dacă se va analiza raportul juridic dintre creditor și debitor, apreciază că prima instanța a soluționat în mod greșit litigiul, printr-o greșită stabilire a situației de fapt dedusă judecății și prin interpretarea greșită a prevederilor art. 6 par. 1 CEDO și art. 1 Protocol 1 adițional la CEDO.
Prima instanță a reiterat principiile CEDO aplicabile în cauze similare, cum ar fi: Ș., Saggio, Bourdov, D. și alții. Aplicând raționamentul Curții din acest ultim caz, prima instanță nu a analizat situația de fapt în cauza de față, ci a aplicat în mod abstract principiile CEDO din cauza D..
Analizarea caracterului excesiv al duratei de executare trebuie făcută în fiecare caz în parte, astfel cum se reține și în cauza D. și alții c. României, prin raportare la criteriile menționate în jurisprudența CEDO, și anume: complexitatea procedurilor de executare, comportamentul creditorului și al autorității competente sa execute titlul, cuantumul și natura creanței ce trebuie executată.
În cauză, procedurile de executare prevăzute de legea internă nu presupun o complexitate deosebită, care să justifice o întârziere în executare de peste 3 ani (titlurile executorii sunt pronunțate în anul 2008), cu atât mai mult o întârziere de 8 ani (anul 2016 fiind cel prevăzut pentru achitarea ultimelor tranșe). De altfel, debitorul nu a invocat impedimente procedurale care să întârzie executarea.
Referitor la comportamentul creditorului, nu se poate reține o culpă din partea sa care să justifice întârzierea executării.
În ceea ce privește comportamentul debitorului, în contextul crizei economice, a solicitat să se rețină o . aspecte:
Prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, s-au redus salariile personalului bugetar cu 25%, începând cu data de 1 iulie 2010, motivat de contextul crizei economice. începând cu 1 februarie 2011 însă, prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea unitară în sectorul public pentru anul 2011, a fost recuperat procentul de 15% din reducerea salarială anterioară de 25%. De asemenea, în anul 2012 (iunie și decembrie), Legea pentru aprobarea Ordonanței de Urgenta a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor masuri pentru recuperarea reducerilor salariale a determinat reîntregirea integrală a salariilor la nivelul celor dinaintea Legii nr. 118/2010. Mai mult, potrivit informațiilor publice de notorietate, raportate la datele oferite de Institutul Național de S., în România s-a înregistrat o creștere economică în anul 2011 cu 2,5%, după doi ani de recesiune.
În aceste condiții, nu se poate reține fără dubiu starea excepțională a economiei românești care să facă imposibilă îndeplinirea obligațiilor de plată stabilite prin hotărârile judecătorești ce reprezintă titluri executorii pentru drepturile intimaților.
Mai mult, debitorul nu a dovedit prin furnizarea unor calcule detaliate în ce măsură plata drepturilor salariale ale apelantei ar afecta stabilitatea economică a statului.
Este de remarcat faptul că, spre deosebire de cauza D. și alții c. României, în cazul apelantei, debitor este C. S. al Magistraturii, și nu Ministerul Justiției. Prin urmare, situația de fapt este diferită de cea analizată de CEDO, care a reținut dificultățile financiare în care s-a aflat Guvernul, fără a face referire în nici un fel la situația Consiliului S. al Magistraturii. Astfel, C. S. al Magistraturii este ordonator principal de credite și, prin urmare, debitor doar pentru proprii angajați (237 de angajați), și nu pentru tot personalul judiciar, cum este situația Ministerului Justiției, care este ordonator principal de credite pentru toți judecătorii și grefierii din instanțe. Cele două instituții - C. S. al Magistraturii și Ministerul Justiției - au bugete separate, aprobate de Parlament. Bugetul Consiliului nu este aprobat de Ministerul Justiției sau de Guvern și nu este parte a unui buget al unei instituții guvernamentale. Raportat la bugetul Consiliului, sumele care fac obiectul executărilor silite într-un an bugetar nu sunt de natură să afecteze desfășurarea activității acesteia. Prin urmare, nu se poate extinde reținerea stării economice deficitare a Ministerului Justiției asupra Consiliului S. al Magistraturii.
Cât privește cuantumul și natura creanței, suma restantă în prezent este de 147.675 lei, provenind din drepturi salariale restante.
Cele patru eșalonări succesive (OUG nr. 75/2008, OUG nr. 71/2009, OUG nr. 45/2010, Legea nr. 230/2011) prelungesc în mod excesiv durata rezonabilă a executării unei hotărâri judecătorești. Față de contextul economic general, raportat la specificul creditorului C. S. al Magistraturii, întârzierea de 8 ani ar reprezenta o măsură disproporționată care ar lipsi creditoarea de protecția efectivă a dreptului de acces la instanță, protejat de art. 6 CEDO, și ar afecta chiar esența dreptului de proprietate, constând în sumele de bani constatate prin hotărâri judecătorești definitive, protejat de articolul 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Măsurile de eșalonare dispuse de autoritățile naționale încalcă marja de apreciere permisă de Curte, afectând substanța drepturilor ocrotite de Convenție.
În concluzie, apelanta-creditoare a solicitat admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii și validării popririi înființate de B. D. B. și D. C., în dosarul nr. 947/2012.
Prin decizia civilă bnr.835 A/23.09.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul astfel formulat, a modificat în tot sentința apelată în sensul că a admis cererea, a validat poprirea și a obligat terțul să plătească reclamantei suma de 150.351 lei.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:
Terțul poprit nu a dat curs înființării poprii, precizând că executarea se va realiza în termenele prevăzute de O.U.G nr. 71/2009 ale cărei prevederi a apreciat că sunt aplicabile.
Cererea de validare a popririi este supusă regulilor procedurale prevazute de disp. art. 460 rap. la 452 și urm. C.pr.civ.
Din interpretarea coroborată a art. 456 și 460 Cod proc. civ., reiese că terțul poprit trebuie să își îndeplinească obligația în termen de 15 zile de la comunicarea popririi iar creditorul poate, dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligația, să ceară, în termen de 3 luni de la data când acesta trebuia să își execute obligația, validarea popririi.
Totodată, din interpretarea textelor legale enunțate mai sus, rezulta ca în cadrul procedurii de validare a poprire instanța are de analizat existenta titlului executoriu, daca terțul poprit datorează sume de bani debitorului, sau debitorul are cont deschis la terțul poprit și daca terțul nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi.
Conform art. 452 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice preexistente. De asemenea, potrivit art. 454 alin. 2 indice 3 C.proc.civ. în cazul în care adresa de înființare a popririi se adresează unei unități operaționale a unei bănci, poprirea va fi înființată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are la acea unitate. Conform dispozițiilor art. 1718 C.civ., precum și art. 452 C.proc.civ., și următoarele, poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.
Din această perspectivă, la acest moment al fazei execuționale, instanța de fond nu putea să facă aprecieri cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, respectiv cu privire la incidența cauzei D. D. D. și alții împotriva României, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare; în procedura validării de poprire nu se mai pot invoca aspecte de nelegalitate a unor acte de executare, ci exclusiv aspecte legate forma execuțională a popririi la acest moment procesual în raport de disp. art. 460 C.pr. civ.
De altfel, în cauza respectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut printre altele că deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești, în condițiile în care reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă, reprezentând 30% din totalul sumelor datorate, iar în septembrie 2010 li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012; ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților; prin urmare, Curtea a considerat că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
De asemenea, fata de considerentele reținute de Curtea EDO în cauza D. s.a. contra României, este necesara o analiza în funcție de situația concreta a fiecărui creditor în parte, astfel încât nu se poate aplica automat concluzia Curții, în sensul că nu ar fi afectată însăși substanța dreptului și că plata eșalonată a sumelor datorate ar fi rezonabilă.
Prin urmare, având în vedere că hotărârea instanței de fond de respingere a cererii de validare, este netemeinică și nelegală, tribunalul a admis apelul, modificat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis cererea, a validat poprirea și a obligat terțul poprit să plătească reclamantei suma de 150.351 lei.
Împotriva acestei decizii instanței au declarat recurs debitorul C. S. al Magistraturii și terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a M. București.
Recurentul – debitor critică decizia instanței de apel sub următoarele aspecte:
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a legii, fiind astfel incident motivul de recurs instituit de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Instanța a apreciat în mod greșit cu privire la exigibilitatea creanței, întrucât prin coroborarea dispozițiilor legale incidente în materia validării popririi cu cele ale art. 379 și respectiv 373 ind. 3 alin. 4 din Codul de procedură civilă, creanța invocată nu este exigibilă, fiind afectată de un termen suspensiv.
Sub acest aspect, recurentul invocă prevederile art. 1 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările ulterioare.
Având în vedere situația economică dificilă pe care a traversat-o atât economia mondială cât și economia României, legiuitorul a reglementat executarea eșalonată a acestor drepturi salariale.
Titlurile executorii de care se prevalează creditoarea se circumscriu dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările ulterioare.
În considerarea dispozițiilor acestui act normativ, care se aplică strict și cu precădere în raport de dispozițiile Codului de procedură civilă, recurentul – debitor consideră că în mod netemeinic și nelegal a fost admisă cererea privind validarea popririi, atâta vreme cât terțul poprit respectă legea.
În același sens, precizează că dispozițiile art. 452 alin. (2) lit. a) din codul de procedură civilă exceptează de la măsura executării silite prin poprire „sumele care sunt destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție."
Totodată, se arătă că urmare a modificării O.G. nr. 22/2002 prin Legea nr. 92/2011, s-au introdus noi proceduri judiciare în care instituțiile publice pot solicita instanțeieșalonarea executării sau suspendarea sa, precum și interdicția expresă de a se plăti sume cu titlu de executare din alte capitole bugetare decât cele aprobate expres cu această destinație.
De asemenea, învederează faptul că, la data de 5.12.2013, prin sentința civilă nr._, Judecătoria Sectorului 4 București a admis contestația la executare formulată de C. S. al Magistraturii împotriva somației din data de 1.06.2012 emisă în dosarul de executare silită nr. 947/2012 al B. Dumitraehe și D., dosar în care creditoarea solicitase executarea silită a creanțelor stabilite prin cele două titluri executorii mai sus menționate.
Mai susține recurentul că instanța de apel a făcut o aplicare formală a cauzei D. D. D. și alții împotriva României, cu ignorarea principiilor avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la pronunțarea acestei hotărâri.
Având în vedere argumentele prezentate, recurentul – debitor solicită admiterea recursului, cu consecința respingerii apelului, ca nefondat și a menținerii sentinței civile nr._ /19.12.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, precum și O.G. nr. 22/2002, cu modificările ulterioare.
Recurenta – terț poprit critică hotărârea ca fiind netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă).
Se susține că, în lumina prevederilor art. 460 din C.pr.civ., validarea de poprire, în general este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultimă instanță ca o sancțiune aplicata terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.
În condițiile în care există un act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituțională, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009, reprezintă un refuz exprimat cu rea credință.
Prin validarea popririi, consideră recurentul că instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr.71/2009, norme potrivit cărora „În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."
Având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât, deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.
Învederează recurenta – terț poprit că nu poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificată pe de o parte și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională a României.
De asemenea, recurenta arată că, la data de 04.09.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. ș.a. contra României, context în care Curtea a constatat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja_ plătite fiind indexate ( par. 50).
Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par-51).
În consecință, a considerat că cererea reclamanțiIor este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din și art.4 din Convenție (par.52).
Se mai arată că, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Recurenta – terț poprit precizează totodată că, prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Axând în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța de apel
Deși la momentul înființării popririi prevederile O.U.G. nr.71/2009 erau aplicabile în raport de titlurile puse în executare de către creditoare, totuși din dosarul de executare rezultă că s-a înființat poprirea la cererea creditoarei pentru întreaga sumă la care ar fi îndreptățita potrivit titlurilor executorii, cu nesocotirea termenelor de plată menționate mai sus pentru tranșele astfel stabilite.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art.6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție, susține recurenta că este nejustificată neaplicarea acestor dispoziții de drept intern în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, întrucât, astfel cum rezultă și din interpretarea dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu reiese că ar fi o neconcordanță între aceste prevederi legale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, se face referire la statuări realizate prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului: în cauza S. c. României; în cauza Saggio c. Italiei; în cauza Bourdov c.Rusiei, precum și în cauza D. și alții c.României.
Față de cele expuse și statuate de Curtea Europeană, contrar susținerilor creditoarei, instanța a apreciat că nu se impune vreo analiză a modului în care s-a executat creanța ce face obiectul executării silite raportat la fiecare creditor în parte, cât timp eșalonarea instituită a fost apreciată de Curte ca fiind justificată de condițiile de criză invocate de Guvern.
Față de această dispoziție legală imperativă. Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Având în vedere argumentele prezentate, recurenta – terț poprit solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate, în sensul menținerii ca temeinică și legală a sentinței civile nr._/19.12.2012, pronunțată de Judecătoria sectorului 4.
Recursuri scutite de taxa de timbru.
Intimata – reclamantă G. R. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
Se arată în esență că, în soluționarea cererii de validare a poprii, conform art.460 alin. 2 Cod de procedură civilăeste necesară analizarea doar a împrejurării dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, fără a se pune în discuție raportul juridic dintre creditor și debitor. Această condiție este îndeplinită, Trezoreria, datorând sume de bani Consiliului S. al Magistraturii, aspect necontestat de părți. Analiza raportului juridic dintre debitor și creditor, în cadrul căreia să se aprecieze incidența sau nu a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, poate face obiectul doar al contestației Ia executare, și nu al validării popririi, în caz contrar, procedurile s-ar suprapune, cu riscul de a se pronunța soluții contradictorii cu privire la același raport juridic.
În subsidiar, dacă se va analiza raportul juridic dintre creditor și debitor, intimata – reclamantă solicită să se rețină următoarele:
Aplicabilitatea OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, invocată de recurentul-debitor, este înlăturată prin aplicarea dispozițiilor art. 6 CEDO și art. 1 Protocol 1 adițional la CEDO, în temeiul art. 11 alin. (2) și 20 din Constituția României.
Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 304 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Astfel cum rezultă din prevederile art. 304 C.pr.civ., recursul – cale de atac nedevolutivă - permite reformarea hotărârilor definitive exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-9 din această normă procedurală.
Având în vedere aceste limite specifice recursului, precum și principiul disponibilității propriu procesului civil, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate de recurenți.
Curtea constată că, în esență, criticile formulate de recurenți vizează modalitatea în care s-a dat eficiență prevederilor art. 422 - 460 cod procedură civilă, prin raportare la prevederile OUG 71/2009, recurenții făcând referire totodată la dispozițiile OG 22/2002, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pe această problemă.
Anterior, instituția debitoare a formulat contestație împotriva executării silite pornite în baza titlurile executorii care stabilește obligația de plată a sumelor de bani pentru a căror realizare a solicitat reclamanta-creditoare validarea popririi, invocând tocmai efectele eșalonării dispuse prin menționatul act normativ. Respectiva contestație a fost soluționată irevocabil, în sensul respingerii ei ca nefondată, prin decizia civilă nr 858 R/23.03.2015 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă (decizie prin care a fost reformată hotărârea prin care, în primă instanță, respectiva contestație fusese admisă)
Din cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești ce a fost pronunțată în procedura contestației la executare, Curtea reține că în respectivul proces a fost deduse judecății (de către debitorul contestator) chestiunea relativă la declanșarea executării silite pentru întreaga sumă datorată potrivit titlurilor executorii, inclusiv problematica incidenței în speță a prevederilor OG 22/2002, și aceea a eșalonării plății reglementate prin de OUG 71/2009, din perspectiva Convenției Europene a drepturilor Omului.
Pronunțându-se o soluție irevocabilă de respingere a contestației la executare ce a fost astfel susținută, concluzia care se impune este aceea că au fost găsite nefondate argumentele relative la nerespectarea procedurii reglementate prin OUG 71/2009, și respectiv prin OG 22/2002, iar actele de executare silită prin poprire (nefiind invalidate) își produc toate efectele ce sunt specifice acestei proceduri (potrivit art. 452 și urm. din C.pr.civ.) .
Observând că aspectele aduse în discuție, în recursul pendinte, de către recurenți – care se referă la inexistența caracterului executoriu al titlurilor de creanță, și, derivat din aceasta, la inexistența obligației terțului poprit de a plăti sumele de bani pretinse de intimate, ca efect al adoptării OUG 71/2009 cu completările și modificările ulterior aduse, ca reglementare care suspendă procedurile de executare silită și instituie o procedură specială de plata eșalonată a acestor titluri executorii - au fost deja tranșate irevocabil (în sensul arătat), prin hotărârea pronunțată în procedura contestației la executare silită, Curtea constată că o nouă analiză a acestor chestiuni nu este posibilă, în considerarea eficienței depline ce trebuie acordate puterii de lucru judecat de care se bucură statuările realizate de instanțele de judecată care au pronunțat hotărârile judecătorești menționate anterior.
Din perspectiva modului de aplicare a prevederilor art. 460 cod procedură civilă, Curtea constată că sunt formulate critici care vizează, practic, aspecte de legalitate a procedurii de validare a popririi, în sensul că instanța de control judiciar trebuie să examineze dacă sunt sau nu îndeplinite cumulativ cerințele legale pentru încuviințarea validării.
Pornind de la conținutul de acestei norme procedurale, Curtea reține că cerințele impuse de legiuitor pentru validarea popririi se referă la existența unei creanțe față de terțul poprit a persoanei ce are calitatea de debitor al creditorului urmăritor, precum și refuzul terțului poprit de a-și îndeplini obligațiile legate de indisponibilizarea sau consemnarea sumelor la dispoziția creditorului.
Din economia acelorași dispoziții procedurale mai reiese că acțiunea având ca obiect validarea de poprire trebuie introdusă la instanța de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să plătească, sau să consemneze suma respectivă la dispoziția creditorului.
În ceea ce privește suma care formează obiectul obligațiilor terțului poprit, aceasta trebuie să îndeplinească cerințele unei creanțe certe, lichide și exigibile.
Pornind de la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, Curtea constată că, în speță, sunt întrunite cumulativ toate condițiile validării de poprire, terțul poprit fiind debitor al debitorului principal, refuzând indisponibilizarea în folosul creditoarelor reclamante a sumelor de bani pe care le datorează debitorului principal, potrivit adresei de înființare a popririi comunicată de executorul judecătoresc.
Obligația terțului poprit de a plăti debitorului sume de bani există, iar refuzul acestuia de a indisponibiliza sumele respective apare ca nejustificat în condițiile în care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, s-a tranșat cu putere de lucru judecat - prin hotărârea prin care s-a respins irevocabil contestația la executare - faptul că OUG 71/2009 nu constituie o reglementare de natură a afecta valabilitatea actelor de înființare a popririi, astfel că actele de executare a întregului debit sunt realizate în deplină concordanță cu legea, iar terțul poprit nu este îndreptățit să refuze a le da curs.
În ceea ce privește referirea făcută de recurenți la dispozițiile OG 22/2002, care instituie anumite limite în care se poate face executarea silită asupra instituțiilor publice (în sensul că nu este permis ca executarea să se realizeze asupra oricăror fonduri bănești, ci numai asupra sumelor aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli în care se încadrează obligația respectivă) Curtea apreciază că acest principiu nu poate fi invocat ca argument de către debitor sau terțul poprit pentru a se deroba de obligația de plata ce îi revine. Dispozițiile anterior menționate au menirea să stabilească regulile speciale, impuse de specificul persoanei debitorului (fiind vorba de instituții publice) ce trebuie respectate în procedura de executare voluntară, dar nu pot constitui motive de exonerare de la plata creanțelor recunoscute creditorilor lor, în condițiile legii.
Curtea reține că o astfel de interpretare este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență prin care s-a afirmat în mod tranșant că statului, prin instituțiile sale, îi revine obligația de a crea toate mecanismele necesare pentru a face posibilă executarea benevolă a titlurilor executorii în care figurează ca debitor, precum și pentru identificarea resurselor corespunzătoare pentru plata efectivă a sumelor de bani respective. Pe lângă marja de apreciere pe care forul european o recunoaște statelor în ceea ce privește identificarea instrumentelor și modalităților adecvate de punere în executare a titlurilor executorii, trebuie subliniat că statului îi revine, în concepția instanței de contencios european, obligația pozitivă de a lua, în concret, măsurile necesare în acest sens. Din perspectiva acestei obligații pozitive a statului, rezultă cu evidență că edictarea unui act normativ, care instituie regulile și modalitățile în care se face executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, nu poate fi invocat ca un impediment în procedura de executare silită declanșată de creditor, statul - prin instituțiile și autoritățile care exercită prerogative de putere publică - fiind obligat să ia măsurile necesare pentru executarea corespunzătoare a creanțelor, astfel cum au fost stabilite prin titlurile executorii.
Relativ la critica privind împrejurarea că instanța de apel ar fi făcut o aplicare formală în speță a statuărilor Curții EDO din cauza D. D. D. ș.a. împotriva României, cu ignorarea principiilor avute în vedere de Curtea europeană la luarea acestei hotărâri, Curtea constată că este lipsită de orice fundament în condițiile în care, prin hotărârea supusă recursului, s-a reținut faptul că în procedura validării popririi nu pot fi făcute aprecieri relative la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, respectiv cu privire la incidența cauzei D. D. D. ș.a. împotriva României D., acestea putând fi analizate doar în procedura contestației la executare.
Pe de altă parte, Curtea constată că, prin aspectele invocate de recurentul debitor se aduc în discuție plățile făcute eșalonat către intimata creditoare, din sumele ce i se cuvin potrivit titlurilor executorii pe care și-a fundamentat cererea de executare silită prin poprire.
Din perspectiva aprecierii caracterului cert, lichid și exigibil al creanței supuse executării silite, Curtea apreciază că sunt pertinente argumentele expuse de recurenți cu privire la necesitatea determinării cuantumului sumei pentru care trebuie menținută validarea; în condițiile în care intimata creditoare a beneficiat, pe parcursul procedurii de executare de plăți (benevole) parțiale, se impune ca aceste plăți să fie deduse din debitul reprezentat de suma ce formează obiectul popririi, întrucât validarea popririi nu poate subzista decât asupra părții ce a rămas neexecutată din debit.
Curtea urmează a avea în vedere relațiile ce au fost comunicate de către C. S. al Magistraturii la solicitarea instanței de recurs – prin adresa nr. 25.116/2012/28.05.2015 și actele anexate acesteia -, care relevă faptul că instituția în cadrul căreia intimata creditoare a activat, a efectuat plăți către aceasta din urmă în perioada cuprinsă între data la care a fost realizată expertiza în baza căreia s-a determinat suma asupra căreia poprirea a fost înființată și data soluționării prezentului recurs.
Având în vedere împrejurarea că debitoarea recurentă a executat – față de intimata creditoare - în mod benevol plata unei părți a datoriei ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărârile judecătorești ce constituie titlurile executorii în baza căruia a fost demarată procedura executării prin poprire, și că obligația de executare a debitorului nu poate subzista decât în măsura în care dreptul corelativ de creanță al intimatei nu a fost stins prin plată, urmează ca suma netă, încasată efectiv de intimată să fie dedusă din obligația integrală de plată stabilită prin actele ce au stat la baza măsurii de înființare a popririi.
Curtea notează că, prin motivele de recurs se invocă și necesitatea aplicării dispozițiilor OUG 71/2009, susținându-se convenționalitatea acestui act normativ, astfel cum s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D.. De asemenea, s-a mai făcut referire la decizii ale Curții Constituționale, în susținerea aceleiași teze a compatibilității OUG 71/2009 cu normele convenționale.
Astfel cum s-a menționat în cele ce preced, problema aplicării și interpretării OUG 71/2009, fost deja examinată prin hotărârea judecătorească pronunțată în procedura contestației la executare.
Această hotărâre a instanței de executare este irevocabilă, prin ea statuându-se cu putere de lucru judecat relativ la efectele OUG 71/2009 în privința legalității popririi a cărei validare s-a dispus în speță. Dând eficiență puterii de lucru judecat – în manifestarea sa de excepție procesuală, care se impune în speță a mijloc de probă ce nu este susceptibil de a primi dovada contrară atâta vreme cât debitorul recurent a fost parte în procedura contestației la executare în care au fost pronunțate a hotărârile anterior menționate - Curtea constată că reexaminarea acestor chestiuni, în actualul cadru procesual nu este permisă, motiv pentru care va constata caracterul nefondat al acestei din urmă critici.
Având în vedere ansamblul considerentelor expuse și dispozițiile legale menționate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 și 3 din cod procedură civilă, Curtea urmează să admită recursurile, modificând în parte decizia recurată, în sensul că, din suma pentru care a fost înființată și validată poprirea, va fi dedusă suma care a fost executată benevol (prin tranșele ce au fost plătite în temeiul OUG 71/2009) de către recurentul debitor în perioada ulterioară datei declanșării procedurii de executare silită prin poprire, respectiv din luna aprilie 2012 până la zi.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul-debitor C. S. AL MAGISTRATURII și recurenta-terț poprit TREZORERIA MUNICIPIUL BUCUREȘTI–ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A M. BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.835A din data de 23.09.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-creditoare G. R. E..
Modifică în parte decizia atacată în sensul că suma ce formează obiectul validării este de 2018 lei.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 23.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. SNGH G. S.
GREFIER
N.-C. I.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex./_
TB-S.3 – C.V.; A.G.
Jud.S.4 – F.M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 761/2015. Curtea de Apel... | Validare poprire. Decizia nr. 797/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
