Validare poprire. Decizia nr. 797/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 797/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-07-2015 în dosarul nr. 797/2015

Dosar nr._ (_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 797

Ședința publică de la 15.07.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. S.

JUDECĂTOR - S. G.

JUDECĂTOR - D. - A. B.

GREFIER - I. A. G.

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul – debitor M. P. – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva deciziei civile nr.1709 A din data de 10.11.2014 de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – creditor R. C. și cu intimatul – terț poprit DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – A. DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Obiectul pricinii – validare poprire.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa reprezentantului recurentului – debitor MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a intimatului – creditor R. C. și a reprezentantului intimatului – terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – A. de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin cererea e recurs se solicită judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. 2 C.pr.civ.

Curtea având în vedere că recurentul debitor a solicitat judecarea cauzei în baza art. 242 alin. 2 C.pr.civ., constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 19.07.2013 sub nr._, creditoarea R. C., în contradictoriu cu debitorul M. P. - P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și terțul poprit D.G.F.P.M.B- A. DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a formulat cerere de validare a popririi înființate de B.E.J.A. G., G. și P. în dosarul de executare nr. 1947/2012 până la concurența sumei de 128.323 lei.

În motivarea cererii, în esență, creditoarea R. C. au arătat că titlul executoriu este reprezentat de Sentința civilă nr. 315/28.04.2009 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._ irevocabilă prin decizia nr. 1221/R/04.11.2009 a Curții de Apel G., Sentința civilă nr. 263/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._ și Sentința civilă nr. 361/19.05.2009 pronunțată în dosarul_ irevocabilă prin decizia nr. 1219/R din 04.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel G. în dosarul nr._ și deși executorul judecătoresc a înființat poprirea prin adresa din data de 25.05.2013, terțul poprit nu a dat curs adresei de poprire.

În drept, creditoarea și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 460 C.p.c..

La data de 03.12.2013, debitorul M. P. - P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de validare ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, s-a susținut faptul că prin O.U.G nr. 71/2009 s-a dispus plata eșalonată a sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar devenite executorii până la data de 31.12.2009, iar prin art. 1 al. 2 al acestui act normativ s-a prevăzut suspendarea de drept a oricărei cereri de executare silită. În acest sens, s-a solicitat a se constata faptul că aceste prevederi legale își au aplicabilitate în cauza de față, invocându-se faptul că cererea de executare silită se suspendă de drept, iar creanțele nu sunt exigibile.

De asemenea, debitorul a mai arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a admis că statul poate să își ia măsuri de protecție economică, aceste măsuri nefiind incompatibile cu convenția, după cum a arătat Curtea și în cauza D. c. României.

Mai mult, debitorul a arătat că Judecătoria Sectorului 4 a respins cererile de validare a popririi formulate de creditori, argumentând această soluție pe faptul că titlurile executorii menționat cuprind obligații pentru executarea cărora legiuitorul a prevăzut termenele suspensive conform O.U.G. nr. 71/2009.

Debitorul a mai arătat că și-a executat întocmai ratele ce trebuiau a fi plătite creditorului în temeiul O.U.G. nr. 71/2009, arătând că executarea imediată integrală a hotărârilor judecătorești nu este posibilă din considerente de politică economică.

Terțul poprit nu a formulat întâmpinare.

La data de 18.11.2013, la cererea instanței B.E.J.A. G., G. și P. a depus la dosarul cauzei dosarul de executare 1947/2012.

Prin sentința civilă nr. 706/03.02.2014 s-a admis cererea de chemare în judecată și s-a dispus validarea popririi, obligându-se terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței în valoare de_ lei, sumele datorate debitorului

În urma analizării înscrisurilor din dosar, instanța a reținut următoarea situație de fapt:

„Creditoarea R. C. a solicitat B. G., G. și P. executarea silită prin poprire în baza titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 315/28.04.2009 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._ irevocabilă prin decizia nr. 1221/R/04.11.2009 a Curții de Apel G., Sentința civilă nr. 263/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._ și Sentința civilă nr. 361/19.05.2009 pronunțată în dosarul_ irevocabilă prin decizia nr. 1219/R din 04.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel G. în dosarul nr._, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 1947/2012.

Prin aceste hotărâri judecătorești, debitorul a fost obligat la plata drepturilor salariale către creditori, respectiv creșteri salariale.

Prin adresa din data de 25.05.2013 întocmită de către B. G., G. și P. și comunicată terțului poprit la data de 30.05.2013, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare nr. 1947/2012, solicitându-se terțului poprit Trezoreria Municipiului București (în prezent „A. de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București”) indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitorului M. P. - P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE.

Terțul poprit nu a dat curs înființării poprii.

III. ÎN D.

În ce privește procedura aplicabilă prezentei cereri, instanța reține aplicabilitatea Codului de procedură civilă 2010 – Legea nr. 134/2010, publicată în M.Of. nr. 545 din 03.08.2012, republicată în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, publicată în M.Of. din 30.05.2012 – intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Cauza de față a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 București la data de 19.07.2013.

Instanța însă reține prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Codului de procedură civilă: „ Dispozițiile Codului de procedura civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după ..”

Instanța astfel consideră că executarea este începută la data de 13.07.2012, reținând că aplicabil în procedură de față este Codul de procedură civil intrat în vigoare în 1865, cu modificările și republicările ulterioare.

Potrivit art. 460 C.pr.civ., ,,dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”.

În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.

După validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456 C.pr.civ., în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu.

Cu privire la invocarea divizibilității obligației, astfel cum rezultă din interpretarea art. 460 C.pr.civ., instanța de validare verifică existența raporturilor juridice dintre debitor și terțul poprit, în cauză neputând fi reținute apărările debitorului cu privire la faptul că obligația nu este solidară.

În acest sens, este necesar a se menționa faptul că în cadrul procesului ce are ca obiect validarea de poprire, instanța nu analizează legalitatea înființării popririi, iar debitorul are posibilitatea de a formula aceste apărări și a solicita desființarea popririi numai pe calea contestației la executare.

Pe de altă parte, potrivit ar. 379 C.proc.civ., nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă. Totodată, potrivit art. 3731 alin. 4 C.proc.civ., instanța poate respinge cererea de încuviințare a executării silite dacă creanța nu este certă, lichidă și exigibilă. Prin urmare, pentru a se putea declanșa procedura execuțională este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții, inclusiv aceea a existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile. Exigibilitatea creanței are în vedere faptul că s-a împlinit scadența, iar executarea poate fi cerută imediat de creditor. În măsura în care obligația este afectată de un termen suspensiv, executarea ei nu se va putea cere decât după împlinirea termenului.

În ceea ce privește titlul executoriu menționat de creditori, el cuprinde obligații pentru executarea cărora legiuitorul a prevăzut termene suspensive, astfel cum acestea au fost stabilite prin OUG nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art.1 din OUG nr. 71/2009, ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a)În anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu

b)În anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu

c)În anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu

Potrivit alin.2 al art.1 din același act normativ, până la împlinirea termenelor menționate orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

La data de 12.12.2011 a intrat în vigoare Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea OUG nr. 71/2009 care prevede în art. 1 alin.1 că ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a)În anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu

b)În anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu

c)În anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu

d În anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu

e) În anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu

Potrivit alin.2 al art.1 din același act normativ, până la împlinirea termenelor menționate orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

Prin Decizia nr. 1533 din 28.11.2011 a Curții Constituționale Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea OUG nr. 71/2009 a fost declarată constituțională. Curtea a reținut printre altele că situația de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și implicit securitatea națională, având în vedere că executarea necontrolată a unui număr atât de mare de hotărâri judecătorești executorii ce privesc creanțe salariale într-un cuantum total foarte ridicat ar duce la crearea unui dezechilibru bugetar.

Cu privire la aceste aspecte s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, căreia i s-a cerut să recunoască încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO având în vedere că refuzul autorităților de a executa o hotărâre judecătorească definitivă transformă dreptul în unul iluzoriu și teoretic.

În decizia D. și alții c. României Curtea a statuat în sensul că legiuitorul ar trebui să beneficieze, atunci când pune în aplicare politicile sale, mai ales cele sociale și economice, de o mai mare flexibilitate pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urmă. Curtea a subliniat că trebuie respectat modul în care legiuitorul stabilește cerințele interesului public, în afara situației în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de un fundament rezonabil.

CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.

CEDO și-a argumentat, totodată, decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pentru viitor. Soluția a fost una de respingere ca inadmisibilă a cererii formulate.

Prin urmare, termenele stabilite de OUG nr. 71/2009 și Legea nr.230/2011, acte normative confirmate la nivel național și european, amână executarea obligației, aceasta neputând fi considerată exigibilă. Mai mult, până la împlinirea termenelor stabilite pe cale legală procedura de executare este suspendată de drept.

B. Soluția instanței:

Analizând cauza de față, instanța constată că este întemeiată urmând a fi admisă în temeiul dispozițiilor art. 460 C.proc.civ., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, așa cum acesta a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”.

Rezultă astfel că, dispoziția legală reglementează validarea popririi doar ca o procedură de excepție, determinată de conduita terțului poprit, spre deosebire de vechea reglementare, care instituia regula popririi urmată de validare în toate situațiile, indiferent de conduita terțului poprit, situație justificată de faptul că art. 456 din Codul de procedură civilă, instituie o . obligații în sarcina terțului poprit care, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, trebuie să consemneze suma de bani sau să indisponibilizeze bunurile poprite și să trimită dovada executorului sau să plătească direct creditorului suma cuvenită acestuia.

În situația în care terțul poprit nu respectă obligațiile instituite prin art. 456 din Codul de procedură civilă, creditorul, debitorul sau organul de executare pot sesiza instanța de executare în vederea validării popririi, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.

Termenul prevăzut de art. 460 alin. 1 din codul de procedură civilă este un termen imperativ, pentru că înăuntrul acestuia trebuie îndeplinit actul de procedură care constă în sesizarea instanței cu cererea de validare a popririi, un termen legal, fix și absolut, deoarece legea îl impune, iar nerespectarea lui, în lipsa unor alte dispoziții contrare, afectează eficacitatea sesizării instanței de executare prin intervenirea sancțiunii decăderii.

Sistemul execuțional stabilit prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 219/2005, a instituit o procedură mai accelerată de executare și a schimbat reglementarea instituției formei de executare silită prin poprire, instituind ca regulă executarea fără validare.

În condițiile în care validarea popririi apare ca o procedură specială, justificată de nerespectarea de către terțul poprit a obligațiilor legale, având scopul de a eficientiza și accelera procedura execuțională, în cadrul acesteia nu pot fi puse în discuție aspecte ce țin de fondul raporturilor execuționale, cum ar fi caracterul cert, lichid și exigibil al creanței sau existența unor impedimente legale pentru începerea sau continuarea executării silite.

Astfel, prin prisma reglementării înscrise în art. 460 Cod procedură civilă, instanța investită cu o cerere de validare poprire examinează numai existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, toate neregularitățile formele execuționale putând fi invocate doar pe calea specială a contestației la executare prevăzute de art. 399 și următoarele Cod procedură civilă.

Dacă s-ar accepta posibilitatea invocării în cadrul unei cereri de validare de poprire a apărărilor ce vizează eventuale neregularități ale executării silite, ar însemna recunoașterea în favoarea celui interesat sau vătămat de executare a posibilității de a promova practic o contestație la executare cu eludarea termenului imperativ de 15 zile, precum și permisiunea de a se aduce aceleași critici prin intermediul a două căi de atac.

Instanța prin urmare constată că impedimentele legale ale executării – incidența OUG nr. 71/2009 sau a OUG nr. 22/2002 se pot analiza pe calea procedurii contestației la executare, iar nu în procedura specială de față.

Instanța ia act că la data de 16.01.2014 creditoarea și-a precizat cererea arătând că solicită spre validare suma de 128.323 lei, raportat la plățile ce au fost efectuate de către debitoare (f. 76).

Față de aceste considerente, în temeiul art. 460 C.proc.civ. va admite cererea, va valida poprirea înființată de B. G., G. și P. în dosarul de executare nr. 1947/2012, în temeiul titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 315/28.04.2009 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._ irevocabilă prin decizia nr. 1221/R/04.11.2009 a Curții de Apel G., Sentința civilă nr. 263/07.04.2009 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._ și Sentința civilă nr. 361/19.05.2009 pronunțată în dosarul_ irevocabilă prin decizia nr. 1219/R din 04.11.2009 pronunțată de Curtea de Apel G. în dosarul nr._, asupra sumelor de bani datorate sau pe care le va datora în viitor terțul poprit Direcția de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București debitorului M. P. - P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, până la concurența sumei totale de 128.323 lei.

Astfel, instanța va obliga terțul poprit să plătească creditoarei, suma totală de: 128.323 lei, conform adresei de înființare a proprii, sume datorate debitorului.”

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, calificat ca fiind apel, atât terțul poprit, cât și debitorul, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 21.05.2014, sub nr. unic de dosar_ .

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul terț poprit a arătat că validarea de poprire, in general este admisa si aplicata ca o accelerare a executării silite, si in ultima instanța ca o sancțiune aplicata terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credința obligațiile sale prevăzute de actele normative in vigoare in materia executării silite prin poprire. In condițiile in care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit A. de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.

Reiterează dispozițiile art. 460, alin. (1) Cod proc.civ. potrivit cărora „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popriri.”

Așadar, având in vedere cele mai sus arătate, a solicitat instanței de recurs respingerea cererii de validare formulata de către creditoare, ca fiind neîntemeiata, apreciind că prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările si completările ulterioare, norme potrivit cărora: „în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”

Prin urmare, având in vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării in vigoare a O.U.G. nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile in cauza, astfel încât deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.

Prin dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 modificata si completata prin Legea nr. 230/2011 fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite in favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii pana la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale ..

De asemenea, învederează instanței ca nu poate constata existenta unei neconcordante intre dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cat prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

In motivarea Deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeana a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

A mai precizat, totodată, ca prin dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanța de fond.

In al treilea rând, a învederat faptul ca dispozițiile imperative ale O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 92/2011, "Creanțele stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva.

Prin dispozițiile O.G. nr. 22/2002 au fost reglementate condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si legea finanțelor publice.

Astfel, in deplina concordanta cu art. 137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca Formarea, administrarea, întrebuințarea si controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, in vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

In acest context, O.G. nr. 22/2002 cu modificările si completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice. Indiscutabil, O.G. nr. 22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, in sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective. F. de aceasta dispoziție legala imperativa, A. de Trezorerie si Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare si a destinațiilor aprobate potrivit legii.

In drept: - art. 282 și următ. din Codul de procedura civila.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul debitor a arătat că hotărârea pronunțată este criticabilă, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 7 și 9 Cod procedură civilă, fiind pronunțată cu aplicarea greșită legii, respectiv a dispozițiilor O.U.G. 71/2009 modificată si completată, O.G. 22/2002 modificată si completată prin Legea 92/2011, precum si ale art. 460 din Codul de procedură civilă. Solicită de asemenea, în temeiul art. 3041 C.proc.civ., examinarea cauzei sub toate aspectele.

Solicită instanței de recurs să constate că la soluționarea în fond a cauzei s-a analizat o interpretare si aplicare greșită a dispozițiilor care reglementează procedura validării poprii, respectiv art. 460 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 460 din Codul de procedură civilă „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi. Așadar, procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri legal înființate.

În consecință, Mai mult, s-a arătat că în speță nu este îndeplinită condiția exigibilității creanței, aceasta fiind afectată de un termen suspensiv, în considerarea disp. O.U.G. nr. 71/2009, neputându-se vorbi de o ingerință în dreptul recunoscut creditorilor.

În continuare s-a arătat că, mod greșit instanța de fond nu a ținut seama de Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 04.09.2012, fiind vorba de un raport juridic și o situație de fapt identice.

De altfel, debitorul și-a îndeplinit obligațiile de plată stabilite în sarcina sa conform titlului executoriu, însă cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de O.U.G nr. 71/2009.

În drept dispozițiile art. 299 din Codul de procedură civilă.

Intimatul debitor nu a formulat întâmpinare.

Prin decizia civilă nr.1709A(10.11.2014 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de terțul poprit D.G.F.P.M.B - A. DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice și debitorul MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă ÎCCJ împotriva sentinței civile nr. 706/03.02.2014, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București, în contradictoriu cu intimata creditoare R. C..

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În privința motivului de recurs/apel vizând încălcarea dispozițiilor O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, tribunalul a apreciat că acesta este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 din O.G. nr.22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.

Potrivit art.2 din actul normativ menționat anterior dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, iar, în conformitate cu disp. art. 3, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.

În conformitate cu dispozițiile art.3 din O.G. nr. 22/2002, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedura civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.

Cronologia procedurii prevăzute în textele legale menționate vizează obținerea unui titlu executoriu, intenția instituției publice de a executa obligația de bunăvoie, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligației, comunicarea somației de plată prin executor, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obținerea fondurilor, demararea sau continuarea procedurii de executare silită într-una din formele instituite de lege.

Astfel, s-a constatat că beneficiul termenului legal în favoarea instituțiilor publice este condiționat de dovada neexecutării benevole a obligației din cauza lipsei de fonduri, dar și de proba demersurilor făcute pentru obținerea fondurilor necesare achitării obligațiilor.

O atare interpretare este în concordanță cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României (dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile), prevederi care atrag prioritatea în soluționarea cauzei a Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale astfel cum aceasta este reflectată în jurisprudența C.E.D.O. în materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 al Protocolului 1 la aceasta.

De asemenea, a pretinde creditorului că pentru realizarea creanței sale ar trebui să formuleze o nouă acțiune pentru obligarea debitoarei de a prevedea în buget sumele necesare îndestulării sale ar reprezenta o sarcină oneroasă pentru partea ce și-a stabilit dreptul pe cale judecătorească.

În cauza S. P. împotriva României, aceeași Curte a apreciat că întreprinderea altor demersuri de către reclamant nu ar avea decât un rezultat repetitiv și anume ca o instanță să dispună încă o dată autorității publice să execute o hotărâre judecătorească, fapt ce ar încălca art. 35 alin. 1 din Convenție, considerente reiterate și în cauza C. împotriva României.

În aceeași ordine de idei, în cauza Bourdov împotriva Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. O întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 (Immobiliare Saffi împotriva Italiei), iar reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri judiciare din cauza dificultăților financiare ale statului.

În concluzie, debitoarea, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca reprezentantă a autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă. Or, în cauză, se constată că în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, simpla invocare a nealocării în buget a sumelor cu această destinație, nu o poate scuti pe aceasta de executarea silită.

În ceea ce privește motivul de recurs/apel ?? comun vizând încălcarea disp. O.U.G. nr. 71/2009, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Tribunalul a considerat că prima instanță în mod legal și temeinic a concluzionat în sensul că aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr.71/2009, astfel cum au fost modificate, încalcă art.6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția amintită.

În ce privește cererea dedusă judecății, aceasta este susceptibilă de a implica incidența dispozițiilor art.1 alin.(1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009, amânarea, eșalonarea plăților și suspendarea de drept a procedurii de executare silită fiind incidente la executare, de natură a temporiza demersurile creditorilor (prin ipoteză, personal din sectorul bugetar) ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale.

Supremația legii este un principiu fundamental într-un stat de drept, iar aplicarea corectă de către instanța de judecată a normelor juridice ce constituie sediul materiei pentru pricina cu care este învestită reprezintă garanții ale procesului echitabil; aceste reguli fundamentale ale unei societăți democratice sunt inserate și în Constituția României, republicată, prin dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (2) și (3).

Totodată, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv ale protocoalelor ulterioare (astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) constituie parte a dreptului intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată, iar preeminența acestora este reglementată prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, având prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Tribunalul a considerat că interpretarea potrivit căreia acestea au, dincolo de efectele inter partes, și un efect erga omnes, este o consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

Or, procedura de executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă parte a procesului civil, astfel că prima instanță era ținută a observa că și în privința acesteia sunt antrenate toate garanțiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța de la Strasbourg, analizând plângeri prin care se reclamă încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, precum în Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, paragraful 65, reține după cum urmează: „Curtea reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr._/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menționat, alin. 63 și 66 și Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, p._, alin. 40)”. Pe de altă parte, în paragraful 41 din Cauza S. împotriva României din 25 septembrie 2005, Curtea arată că: „Neconformarea autorităților cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, mai ales atunci când obligația de executare a hotărârii în cauză aparține unei autorități administrative (vezi, mutatis mutandis, Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, paragraful 26, 27 mai 2004, Burdov împotriva Rusiei nr. 59.498/00, paragrafele 36-38, CEDO 2002 - III, Timofeyev împotriva Rusiei, nr. 58.263/00, paragrafele 41-42, 23 octombrie 2003, P. împotriva Moldovei, nr. 49.806/99, paragrafele 54-55, 18 mai 2004, Luntre și alții împotriva Moldovei, nr. 2.916/02, paragrafele 40-41, 15 iunie 2004, Romashov împotriva Ucrainei, nr. 67.534/01, paragraful 27, 27 iulie 2004, Voitenko împotriva Ucrainei, nr. 18.966/02, paragraful 35, 29 iunie 2004 și Dubenko împotriva Ucrainei, nr. 74.221/01, paragraful 36, 11 ianuarie 2005)”.

În consecință, apare ca necesar pentru instanța de judecată învestită cu cererea formulată, ca în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.

O asemenea ipoteză implică, pe de o parte, o atingere adusă dreptului de acces la instanță și la un termen rezonabil, astfel cum sunt consacrate prin art. 6 paragraful 1 din Convenție, iar pe de altă parte, implică nerespectarea unui raport rezonabil de proporționalitate dintre interesul general și cel particular al individului, astfel cum este cerut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul ingerințelor în dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Curtea Europeană reține în cauza Hornsby c. G. (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997) că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților, dar să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Curtea a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.

În cauzele Burdov c. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. c. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), Curtea a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. Curtea admite că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a apreciat că nu poate fi primit motivul de recurs în discuție, aplicabilitatea O.U.G. nr.71/2009 fiind înlăturată în cazul creditoarei, după cum a reținut în mod corect și prima instanță, obligațiile incumbând Statului român intrând sub imperiul art.6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ce au preeminență potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, în discuție fiind accesul liber la justiție garantat de art. 21 și dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituție.

Tribunalul a reținut și că, față de dispozițiilor art.456-460 C.proc.civ., se impune concluzia că în cadrul soluționării cererii de validare a popririi, se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.

Astfel, din interpretarea prevederilor art. 452 - 461 C.proc.civ., s-a constatat că legalitatea actelor de executare silită nu poate fi analizată de instanța sesizată cu cererea de validare a popririi. Conform art. 460 alin. 2 C. proc.civ., instanța verifică dacă terțul poprit datorează sau nu sume de bani debitorului, precum și, în caz afirmativ, dacă terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile ce-i revin potrivit dispozițiilor art. 456 C. pr. civ.

Prin urmare, neregularitățile formelor de executare silită (exigibilitatea creanței, prin prisma incidenței actelor normative care reglementează plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii și suspendarea de drept a executării silite, necompetența executorului judecătoresc ori caracterul disproporționat al onorariului de avocat cu prilejul stabilirii cheltuielilor de executare silită) pot fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare, în condițiile reglementate de dispozițiile art. 399 și urm. C. pr. civ.

Ca atare, terțul poprit sau debitorul nu pot invoca, în combaterea cererii de validare a popririi formulată de creditor, suspendarea executării silite în temeiul unei dispoziții legale. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de dispozițiile art. 401 C.pr.civ. în materia contestației la executare, golindu-se astfel de eficiență aceste prevederi legale și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii.

În consecință, constatând refuzul nejustificat al terțului poprit de a proceda la indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitorului, tribunalul a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, la data de 13.,03.2015 a declarat recurs debitorul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înaltei Curți de Casație și Justiție care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 28.05.2015.

În motivarea recursului său, recurentul a arătat următoarele:

1. Instanța de apel pronunțat o sentință netemeinică și nelegală în raport de dispozițiile art.299 alin.1 Cod procedură civilă.

Potrivit art.299 alin. 1 Cod procedură civilă" Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, sunt supuse recursului" . Astfel deși instanța de apel a reținut în considerente că în speță sunt aplicabile normele de procedură ale vechiului cod de procedură, în fapt a pronunțat o hotărâre cu mențiunea "irevocabilă" în apel.

2. Instanța de apel printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legale în vigoare a pronunțat o sentință netemeinică și nelegală în raport de dispozițiile Legilor nr.110/2007 și nr.92/2011 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cât și pe cele ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 în ceea ce privește eșalonarea executării obligațiilor cuprinse în titlurile executorii, acte normative incidente tuturor creanțelor din sistemul bugetar.

3. Instanța de fond în mod greșit a respins apelul Ministerului P., reținând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.460 Cod procedură civilă, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 452 alin. (1) din Codul de procedură civilă: "(1) Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente." Textul alin (2) lit. a) din același articol stabilește că nu sunt supuse executării silite prin poprire sumele destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.G nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.92/2011.

„(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate".

În acest context, apreciem că terțul poprit a procedat în mod temeinic și legal refuzând poprirea conturilor de cheltuieli materiale, de organizare și de funcționare și de personal ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicând, în concret, în mod judicios prevederile Ordinului nr. 2336 din 25.07.2011 al Ministrului Finanțelor Publice privind procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului, completat prin Ordinul nr. 161 din 15 februarie 2012.

Totodată, în temeiul art. 460 alin. (1) din Codul de procedură civilă: "Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi". Potrivit alin. (2) din același text de lege, în cazul în care, în baza probelor administrate, se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi.

Din coroborarea textelor lega le menționate anterior, rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri legal înființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile în materia executării silite, prin raportare și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În conformitate cu art. 379 alin. (1) din Codul de procedură civilă: .Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă. "

Creditorul nu poate proceda la executarea silită prin simplul fapt că posedă o creanță. Ordinea juridică recunoaște creditorilor posibilitatea de a-și valorifica drepturile numai în anumite condiții și cu respectarea unor reguli procedurale strict determinate.

Existența unei creanțe care trebuie să îndeplinească anumite condiții constituie premisă necesară declanșării procedurii execuționale. Caracterul cert și lichid al creanței nu este suficient, mai este necesar ca aceasta să fie exigibilă, adică executarea titlului să se facă la împlinirea termenului.

În speță, condiția exigibilității creanței nu este îndeplinită, întrucât aceasta nu a ajuns la scadență, fiind afectată de un termen suspensiv.

Titlurile a căror executare se cere fac parte din categoria celor ce intră sub incidența Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.

Art. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr.230/2011, dispune: ,,(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a)în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

b)în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;

c)în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

d)în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;

e)în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (111) orice procedură de executare silită se suspendă de drept".

În concluzie, este evident că obligația terțului poprit de a efectua poprirea și de a consemna sumele poprite nu există, întrucât executarea silită este suspendată de drept.

Prin decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009.

În considerentele acestei decizii Curtea Constituțională a arătat în primul rând că "măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avută în vedere, respectiv eșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia. "

Totodată, Curtea a mai arătat: "conceptul de termen rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor. Dacă s-ar privi unilateral acest termen s-ar ajunge la situații nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătorești fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetățeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetățean, dar contrară stabilității economice și financiare pe care statul trebuie să o asigure. În consecință, termenul rezonabil trebuie apreciat și stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societății cu cele ale cetățeanului. Or, în cauza de față, termenul în care urmează a se eșalona, respectiv reeșalona debitele statului ține cont atât de interesele debitorului, cât și de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea.

Curtea observă că, spre deosebire de cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, sau prin Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Yuriy Nikolayevich I. împotriva Ucrainei, statul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Astfel, rezultă că situațiile avute în vedere nu sunt comparabile; în speță, nu este vorba de complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public ori de faptul că autoritățile statului se prevalează de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru executarea hotărârilor judecătorești, ci de problema sistemică ce rezultă din plata sumelor de bani care ar trebui executate și de impactul acesteia asupra stabilității economice și financiare a țării. De asemenea, nici cele stabilite în Hotărârea din 25 octombrie 2011, pronunțată în Cauza Tkhyegepso și alții împotriva Rusiei, paragrafele 17 și 18, nu sunt aplicabile în situația de față, întrucât statul se confruntă cu o problemă sistemică și nu depinde de voința lui faptul de a executa sau nu imediat hotărârile judecătorești ce intră sub incidența legii critica te. Din contră, depune toate eforturile în acest sens. "

Soluția privind plata eșalonată a acestor drepturi și suspendarea executării hotărâri lor judecătorești devenite executorii și coordonatele unei proceduri coerente și unitare de executare a acestor hotărâri a fost motivată de următoarele aspecte: dificultățile întâmpina te în ceea ce privește executarea acestor hotărâri, influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea acestor titluri în condițiile dreptului comun, necesitatea instituirii unor reglementări speciale, în regim de urgență, cu aplicabilitate limitată în timp privind executarea silită a hotărârilor judecătorești, în absența cărora s-ar produce un grav dezechilibru bugetar, necesitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, respectarea angajamentelor interne și internaționale asuma te, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar, incidența unei situații extraordinare, potrivit dispozițiilor art.115 alin.4 din Constituție, în sensul că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința autorităților statale care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economico-financiară a statului român.

Instituirea acestor restricții, impuse de rațiuni evidente, în valorificarea dreptului creditorilor, nu are ca efect negarea posibilității acestora de a și-l realiza, neatingând substanța dreptului.

În fapt, edictarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 constituie măsuri de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas al debitorului de a-și executa creanța.

Faptul că debitorul își va executa creanța eșalonat, în decursul termenelor prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr.230/2011, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.

Totodată, în practica unitară și constantă a Curții Constituționale a României s-a apreciat că executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în nici un mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, executarea uno ictu constituind doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care statul o poate aplica (Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010).

Prin urmare, nu se poate vorbi de eventuala incompatibilitate a interpretărilor Curții Constituționale în raport de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece Curtea a examinat, cu ocazia exercitării controlului de constituționalitate, în mod exhaustiv, corelarea legislației naționale cu cea rezultată din tratate și convenții internaționale, rezultând compatibilitate a indiscutabilă a acestora.

Este real că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1la Convenție, însă edictarea O.U.G nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 constituie măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Deci, nu poate fi vorba de nici o ingerință din partea statului în dreptul de proprietate al creditorilor în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, în condițiile în care, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.

În acest sens, s-a statuat că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000), anume dacă încalcă principiul legalității.

Principiul legalității înseamnă existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, previzibile, precise și nediscriminatorii iar Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.71/2009 aprobată prin Legea nr.230/2011 răspunde exigențelor de previzibilitate, de precizie, accesibilitate și nediscriminare.

Statul nu a refuzat aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le-a recunoscut și și-a luat angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în situații excepționale statele pot interveni în procedura de executare, cu condiția ca o asemenea intervenție să nu aibă drept consecință împiedicarea, invalidarea sau întârzierea de o manieră excesivă a executării, or, măsura preconizată reprezintă o amânare a executării pe o perioadă rezonabilă în sensul Constituției și Convenției și este adoptată în scopul unic al identificării, în condițiile actuale de severă criză economică, a soluțiilor pentru acoperirea acestor cheltuieli bugetare. 2

4. Apreciază că instanța de apel, în mod greșit a apreciat incidența în speță a deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, ignorând evidenta aplicabilitate în speță a acesteia, având în vedere că este vorba despre un raport juridic și o situație de fapt identice.

Astfel, Curtea în decizia menționată a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României",prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

În motivarea hotărârii sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului Român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților. Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a argumentat, totodată, decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pentru viitor.

Curtea, verificând dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția, a constatat că în perioada 2008 - 2011 statul român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspendă de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care s-a introdus un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.

Chemată să se pronunțe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, . nr. 169).

O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea

unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu

poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art.6 paragraful 1 din Convenție (a se vedea [asiuniene împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, pct.27, 6 martie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54.268/00, pct.38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr.7.352/03, pct.60, 22 august 2006).

În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție eșalonarea plății datoriilor stabilite pe cale judiciară, deoarece actul de eșalonare nu avea statut de "lege" în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau deoarece mecanismul de eșalonare, deși respecta noțiunea de "lege", fusese aplicat în mod defectuos (Suljagic împotriva Bosniei-Herțegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56 - 57,3 noiembrie 2009).

În jurisprudența anterioară, Curtea a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr.44.232/11 și 44.605/11, 6 decembrie 2011, Sulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr.42.923/10, pct.24,6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr.13.902/11, pct. 21, 20 martie 2012].

Curtea a admis că măsurile în litigiu au urmărit un scop de utilitate publică, concluzionând că, deși mecanismul de eșalonare a suferit modificări, autoritățile statului I- au respectat, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești.

5. Tranșa de 5% aferentă anului 2012, de 10% aferentă anului 2013, tranșa de 25% aferentă anului 2014, precum și tranșa de 25 % pe anul 2015 au fost executate conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Potrivit art. 46 alin.1 din Legea Nr. 356/2013 a bugetului de stat pe anul 2013: "În anul 2014, plata titlurilor executării se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr.730/2011, Ordonanța Guvernului nr.17/2012,aprobată cu modificări prin Legea nr.280/2013, precum și prin O.U.G. nr.92/2012, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal ", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale ".

Tranșa aferentă anului 2015, în cuantum de 25%, a fost achitată anticipat în conformitate cu dispozițiile O.U.G nr. 74/2014 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2014 și unele măsuri bugetare.

În conformitate cu art.19 alin. 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 74/2014

"Sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată prevăzute la alin.(1) lii. b) sunt destinate:

b) plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din unitățile de învățământ preuniversitar de stat, în cuantumul prevăzut pentru anul 2014 prin Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executării având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011,prin Ordonanța Guvernului nr.17/2012privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, aprobată cu modificări prin Legea nr.280/2013,prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.92/2017 privind luarea unor măsuri în domeniul învățământului și cercetării, precum și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2013, precum și prin art.21 alin.1 lit.a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr.28/2014,cu modificările și completările ulterioare; ", iar potrivit alin.4 al aceluiași articol:

"Plata titlurilor executorii se va face în ordine cronologică, achitându-se cu prioritate sumele aferente anului 2014 și ulterior sumele aferente anului 2015, în cuantumurile prevăzute de lege, după asigurarea integrală a fondurilor necesare pentru finanțarea cheltuielilor cu salarii, sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale în bani stabilite de lege, precum și contribuțiile aferente acestora pentru personalul din unitățile de învățământ special, centrele de resurse și asistență educațională și din unitățile de învățământ preuniversitar de stat".

Potrivit art.26 alin.1 din același act normativ .i« anul 2014, începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, prin derogare de la prevederile ari. 1alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, și ale art.14 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr.17/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2013,persoanele juridice de drept public, instituțiile și autoritățile publice, indiferent de sistemul de finanțare, coordonare și de subordonare, pot plăti tranșa aferentă anului 2015". Totodată, potrivit art.53 alin.1 din Legea nr.186/2014 a bugetului de stat pe anul 2014 "În anul 2015, plata titlurilor executorii se efectuează în conformitate cu legislația în vigoare care reglementează modalitatea de plată în acest an a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești definitive având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal".

6. Jurisprudență

Menționează faptul că în spețe similare (amintim cu titlu de exemplu sentința civilă nr.7698 pronunțată la data de 4 octombrie 2012 în dosarul nr._/4/2012, sentința civilă nr._ pronunțată la data de 26 noiembrie 2012 în dosarul nr._/4/2012), Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererile de validare a popririi formula te de către creditori, argumentând această soluție pe faptul că titlurile executorii menționa te cuprind obligații pentru executarea cărora legiuitorul a prevăzut termene suspensive, astfel cum au fost stabilite prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, precum și pe soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza "D. și alții împotriva României".

Față de cele expuse și de normele legale incidente în cauză, solicită instanței admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, pct.7, pct.8 și pct.9 din Codul de procedură civilă cu aplicarea art. 3041 Cod procedură civilă, modificarea în tot a sentinței civile nr. 1709A din 10 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, și, prin rejudecare, să constate că cererea

de validare a popririi asupra conturilor indicate este nelegală și netemeinică față de dispozițiile art.452 alin.(2) lit. a) din Codul de procedură civilă, art.1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de Guvern nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, raportat la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 și, de asemenea, să ia act că - în baza art. 1 alin. (2) din

actele normative anterior menționate - executarea silită începută în cauză este suspendată de drept, cu consecința respingerii cererii de validare ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 din Codul de procedură civilă.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.

Deși recurenta nu și-a întemeiat în drept calea de atac promovată, din examinarea cererii de recurs rezultă că aceasta a înțeles să critice legalitatea soluției instanței de apel din perspectiva nerespectării dispozițiilor art 460 cod procedură civilă, a prevederilor OUG 71/2009, precum și din perspectiva incidenței în speță a celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. contra României.

Dând eficiență prevederilor art 306 alin 3 cod procedură civilă, care permite instanței să dea calificarea juridică legală motivelor de critică formulate, Curtea constată că aspectele de nelegalitate invocate se încadrează în dispozițiile art 304pct 9 cod procedură civilă, urmând ca analiza acestora să se realizeze din această perspectivă.

În privința acestui motiv de recurs, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

În privința primului motiv de critică formulat referitor la menționarea în dispozitiv a caracterului irevocabil a deciziei pronunțate în apel, Curtea constată că este vorba de o eroare materială, în condițiile în care posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești este dată de normele procesuale și nu de instanța care a dat hotărârea. Pe de altă parte, Curtea constată că recurentul, care invocă această inadvertență, a exercitat calea de atac a recursului, potrivit dispozițiilor art 299 cod procedură civilă, astfel că nu se poate identifica existența unei vătămări, care să decurgă din menționarea eronată a caracterului irevocabil al deciziei tribunalului.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de critică, referitor la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art 460 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa chiar de la examinarea acestor norme procesuale. Potrivit prevederilor alineatului 1 al acestui text de lege, în cazul în care terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi. Din interpretarea logică a acestor prevederi rezultă că situația premisă pentru a se putea pune problema validării, constă în existența unei popriri înființate, în condițiile legii. Așa cum reiese din actele dosarului de executare silită, s-a trimis adresa de înființare a popririi la data de 30 05 2013, dar, în urma admiterii contestației la executare formulate de debitor, poprirea, alături de celelalte acte de executare( somația execuțională și procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 25 01 2013) a fost anulată, soluția fiind irevocabilă prin nerecurare, așa cum rezultă din evidențele sistemului informativ Ecris. Pe cale de consecință, atâta timp cât poprirea a fost desființată, nu există situația premisă pentru a se pune în discuție validarea acesteia, în condițiile în care prin anularea popririi a dispărut obligația terțului poprit de a indisponibiliza sumele de bani datorate debitorului, în favoarea creditorului.

Din această perspectivă, Curtea constată că celelalte critici referitoare la caracterul neexigibil al creanței, raportat la prevederile OUG 71/2009( care a prevăzut modalitatea eșalonată de plată a drepturilor salariale), precum și la incidența în speță a cauzei CEDO D. contra României apar ca nepertinente, motiv pentru care analiza lor devine inutilă.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va admite recursul debitorului, va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul debitorului, va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va respinge cererea de validare a poprii ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGA ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva deciziei civile nr.1709A/10.11.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – creditor R. C. și cu intimatul - terț-poprit D.G.F.P.M.B- A. DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Modifică în tot decizia civilă recurată în sensul că:

Admite apelul declarat de apelantul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Schimbă în tot sentința civilă apelată în sensul că:

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de validare a popririi.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 15.07.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. S. G. S. D. A. B.

GREFIER

I. A. G.

Red.I.S.

Tehnored.C.S./IS

2ex/20.07.2015

T.B.Secția a V-a Civilă – S.V.

- M.S.

Jud.sector 4 București - A.G.D.

← Validare poprire. Decizia nr. 760/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 925/2015. Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Hotărâre din 18-09-2014, Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1369/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 761/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Validare poprire. Decizia nr. 760/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 925/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 887/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 895/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 387/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI