Legea 10/2001. Decizia nr. 660/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 660/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-06-2015 în dosarul nr. 660/2015

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 660 R

Ședința publică de la 05.06.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE – D. F. G.

JUDECĂTOR – D. L. M.

JUDECĂTOR – D. Z.

GREFIER – S. V.

……………….

Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți C. (fostă R.) I. A., I. R. A., R. S., R. Ș. și R. (fostă R.) I. și de recurenta pârâtă A. pentru Administrarea Activelor Statului, împotriva sentinței civile nr. 1318/20.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți R. I. A. și I. B. Ș., decedat pe parcursul procesului, prin moștenitori I. V. E., I. A. B. și I. D. A. și intimata pârâtă . SA, având ca obiect „Legea nr. 10/2001”.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 19.05.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea – pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării – a amânat pronunțarea la data de 26.05.2015, la 02.06.2015 și apoi la 05.06.2015, hotărând următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V a Civilă la data de 13.11.2001, reclamanții I. R.-A. și I. B.-S., R. S., R. S. și I. R. (fostă R.), R. I. M., R. I. A. și C. I. A. (fostă R.), în temeiul dispozițiilor art.24, alin.7 și 8 din Legea nr. 10/2001, în calitate de moștenitori ai autorilor I. T., I. L. M. A., M. R., I. R. și autori ai notificării nr. 1360/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, au chemat în judecată pe pârâtele S.C. "D." S.A. și A.P.A.P.S. BUCUREȘTI, solicitând: să se constate faptul că imobilul ce a aparținut autorilor lor, situat în București, Calea Dorobanților nr. 3, sector 1, a fost preluat de către stat fără titlu, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la chiar data preluării lui și, pe cale de consecință, să se dispună anularea formelor de privatizare ale pârâtei S.C. DOROBANTI S.A., în ce privește preluarea în patrimoniul acesteia a imobilului, privatizarea facându-se cu încălcarea dispozițiilor legale în și în frauda intereselor reclamanților; să se dispună anularea deciziei nr. 2882 emisa la data de 01.10. 2001 de către pârâta S.C. DOROBANTI S.A., prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură sau de acordare de măsuri compensatorii cu privire la imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 3, sector 1, imobil deținut în prezent de către pârâta S.C. DOROBANTI S.A.; obligarea pârâtei la restituirea în natura a imobilului, sau la despăgubiri pentru acesta, întrucât a fost trecut fără titlu în proprietatea statului și pe cale de consecință nu putea constitui obiect al procesului de privatizare. La termenul de judecată din data de 04.06.2003, Tribunalul a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității actului de înstrăinare încheiat în procesul de privatizare al pârâtei, de soluționarea celorlalte capete de cerere și a dispus, totodată, trimiterea acestuia spre competentă soluționare, Secției a VI a Comercială (fila 206- vol. I).

La data de 03.09.3003,tribunalul a dispus suspendarea judecății conform art. 244 pct.1 din codul de procedură civilă de la 1865, până la soluționarea irevocabilă a capătului de cerere disjuns.(fila 222 vol. I)

Cauza a fost repusă pe rol la data de 20.10.2010.

Tribunalul a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză tehnică.

Prin sentinta civila nr. 1318/ 20.06.2013 pronuntata de Tribunalul Bucuresti, Sectia a 5-a civila s-a admis în parte contestația formulată de reclamanți, a fost anulata decizia nr. 2882/1.10.2001 emisă de . prezent .), s-a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în compensare prin puncte, în condițiile cap. III din legea nr. 165/2013, măsuri ce se acordă pentru imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 3, sector 1, compus din teren în suprafață de 2.391 m.p. și construcție (în prezent demolată) alcătuită din fostă casă de locuit transformată în restaurant-parter-200 m.p., cu garderobă, bar, cameră de serviciu și birou, construcție ce avea parchet, canal, instalație de apă, și sistem de iluminat. A fost respinsa cererea de restituirea în natură a imobilului ca neîntemeiată.

P. a pronunta aceasta solutie, tribunalul a retinut in esenta urmatoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au formulat în temeiul prevederilor legii nr. 10/2001, contestație împotriva deciziei emisă la data de 01.10.2001 de pârâta . decizia menționată a fost respinsă notificarea nr. 2882/2001 formulată de reclamanți, prin care aceștia au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, Calea Dorobanților nr. 3, sector 1, compus din teren în suprafață de 3755,350 m.p. și o casă.

Sub aspectul calității de persoane îndreptățite a reclamanților, tribunalul observă că aceștia au făcut dovada în acest sens.

Așa fiind, tribunalul reține că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de fostul Tribunal I. sub nr._/4.04.1946 (fila 118 vol. I), R. I. (25%), R. M. (25%) și I. T. (50%), au dobândit, prin cumpărare, în indiviziune, imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 3, compus din teren în suprafață de aproximativ 3.755,350 m.p. și o clădire.

Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea statului, fiind naționalizat la data de 20.04.1950. (fila 126 –Vol. I), fiind prin urmare circumscris domeniului de aplicare al legii nr. 10/2001, preluarea imobilului fiind calificată ca abuzivă, conform prevederilor art. 2 lit. a din actul normativ amintit.

Potrivit certificatului de moștenitor nr. 484/27.06.1984 emis de fostul notariat de Stat Local al sectorului 6 București (fila 52- Vol. I), emis ca urmare a decesului lui R. I., tribunalul constată că au calitatea de moștenitori, R. I. M., în calitate de soție supraviețuitoare și reclamantul R. I. A., în calitate de fiu. Consecință a decesului lui R. I. M., survenit 17.11.2002, au calitatea de moștenitori, reclamanții R. I. A. și R. I. A. M., în calitate de descendenți de gradul I, așa cum rezultă din mențiunile certificatului de calitate de moștenitor nr. 103/11.11.2002 emis de BNP R. D. și M. P.. (fila 92 –Vol. I)

În ceea ce privește succesiunea defunctului R. M., decedat la 31.03.1988, tribunalul reține că masa succesorală a revenit în cote egale, reclamanților R. S. și Rosetti I., în calitate de fii, astfel cum s-a stabilit prin certificatul de moștenitor nr. 488/23.05.1991 emis de fostul Notariat de Stat al sectorului 4 București. (fila 114 – Vol. I)

Referitor la succesiunea defunctului I. T.(cunoscut și ca I. T. sau T. –fila 106 –Vol. I), tribunalul reține că aceasta a fost culeasă de reclamanții I. R. A. și I. B. Ș., în calitate de fii, conform certificatului de moștenitor nr. 13/10.01.1968 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 16 Februarie București. (fila 104 –Vol. I).

Coroborând cele mai sus reținute cu mențiunile cuprinse în istoricul proprietății și făcând aplicația art. 23.1 din normele metodologice de aplicare a legii nr. 10/2001 și având în vedere și disp. art. 4 alin. 2 din legea nr. 10/2001 tribunalul apreciază că notificatorii-reclamanți au justificat calitatea de persoane îndreptățite, atât prin raportare la calitatea de proprietari a autorilor cât și a calității de moștenitori ai acestora.

Sub aspectul întinderi dreptului de proprietate, tribunalul reține suprafața de teren identificată conform raportului de expertiză topografică (fila 161-172), și deținută în prezent de pârâta . (fostă .>respectiv 2391 m.p., ocupată în totalitate de construcția Hotelului Howard Johnson.

Referitor la construcția inițială edificată pe acest teren, în prezent demolată și care a aparținut autorilor reclamanților, tribunalul reține alcătuirea acesteia dintr-o fostă casă de locuit transformată în restaurant-parter-200 m.p., cu garderobă, bar, cameră de serviciu și birou, construcție ce avea parchet, canal, instalație de apă, și sistem de iluminat.

În această privință are în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv, mențiunile existente în evidențele fiscale și matricola nr. 2 vizând impozitul pe clădiri (filele 126 -127 Vol. I) din care rezultă suprafața imobilului restaurant și compunerea sa cât și adresele existente la filele 149-150 din vol. II.

Tribunalul nu va ține seama de restul îmbunătățirilor enumerate de expertul construcții în anexa trei a raportului de expertiză, în absența dovezilor certe privind existența lor la momentul preluării imobilului de către stat, reclamanții nedepunând dovezi în acest sens.

În ceea ce privește modalitatea de restituire, tribunalul are în vedere dispozițiile art. 1 si art. 7 alin. 1 din legea nr. 10/2001.

Așa fiind, tribunalul constată că terenul în suprafață de 2.391 m.p. ce a aparținut fostei proprietăți deținute de autorii reclamanților se află în prezent în proprietatea pârâtei . temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată . nr.0466 emis la data de 20.12.1995 de Ministerul Turismului și în privința căruia, în mod irevocabil a fost respinsă cererea de constatare a nulității (sentința civilă nr. 194/01.02.2007 pronunțată de Tribunalul București –Secția a III a Civilă irevocabilă ), împrejurare în raport de care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Având în vedere prevederile legii nr. 165/2013, conform cu care, dispozițiile sale se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor,..., ipoteză ce se regăsește în prezenta cauză, tribunalul va reține dispozițiile acesteia, urmând a face aplicarea acestora.

În sensul incidenței în cauză a prevederilor legale amintite, tribunalul constată că la data intrării în vigoare a legii notificarea nu era practic soluționată, atât timp cât prin dispoziția contestată în prezenta cauză, aceasta fusese respinsă.

Așa fiind, o asemenea situație este apreciată ca fiind circumscrisă ipotezei art. 4 din legea nr. 165/2013, întrucât era vorba despre o cauză nesoluționată aflată pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii (20.05.2013).

Prin incheierea din data de 22.05.2014 s-a indreptat eroarea materiala strecurata in sentina pronuntata, in sensul ca in considerente se va mentiona ca si reclamantul R. S. este mostenitor al defunctului R. M., conform certificatului de mostenitor 488/ 23.05.1991, alaturi de reclamantii R. S. si Rosetti I..

Impotriva acestei sentinte, s-au declarat, in termen legal prezentele recursuri de catre pârâta A. pentru Administrarea Activelor Statului AAAS (fostă A.) și reclamanții C. (fostă R.) I. A., I. R. A., R. S. și R. (fostă R.) I..

În motivarea recursului declarat de recurenta pârâtă A. pentru Administrarea Activelor Statului AAAS, se invoca dispozitiile art. 304 pct. 6 si 9 C.pr.civ. si se dezvolta urmatoarele critici:

I.In cauza sunt aplicabile dispozitiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., hotararea fiind pronuntata cu incalcarea art. 10 si 32 din Legea nr. 10/ 2001.

1. Se invoca exceotia lipsei calitatii procesuale pasive a AAAS, cu urmatoarele argumente:

a.Instanța de fond a pronunțat hotărârea si in contradictoriu cu AAAS, in temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001/R, fără ca AAAS SA FI FOST NOTIFICATA, investita legal, conform art.29 din Legea nr. 10/2001, republicata, sa soluționeze solicitarea intimaților-reclamanți, pentru acordarea despăgubirilor in condițiile legii speciale.

In aceste condiții, se poate constata ca acțiunea dedusa judecații nu întrunește condițiile prevăzute de art.29 din lege fata de AAAS, pentru acordarea de despăgubiri in condițiile legii speciale

In plus, din actele de la dosar nu rezulta ca notificarea la care fac referire intimatii-reclamanti ar fi fost comunicata instituției publice implicate.

Se observa, din cererea intimatilor-reclamanti si din hotărârea criticata, faptul ca aceștia au formulat o notificare, adresata doar . .), prin care au solicitat restituirea in natura a imobilului in litigiu, notificare respinsa de . .), prin Decizia nr.2882/01. 10.2001 (contestata prin prezenta acțiune).

Astfel, nefiind îndeplinite dispozițiile art.29 din Legea 10/2001/R, care ar fi putut conferi calitate procesuala instituției publice AAAS, se solicita admiterea recursului, prin respingerea cererii de chemare in judecata împotriva AAAS (fosta A./APAPS), ca fiind formulata împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasiva.

b.Cu privire la imobilul - construcție revendicat ce a aparținut antecesorilor intimatilor-reclamanti, din considerentele hotărârii criticate rezultând ca acesta nu mai exista, caz in care competenta de soluționare a notificării nu revine AAAS, ci primăriei in a cărei raza teritoriala s-a aflat imobilul revendicat, conform dispozițiilor art. 10 si 32 din Legea nr. 10/2001/R.

In consecința, in ambele situații invocate, atât cu privire la lipsa notificării instituției AAAS, cat si cu privire la imobilul demolat, AAAS nu are calitate procesuala pasiva, motiv pentru care se solicita respingerea cererii de chemare in judecata fata de AAAS.

2.In cazul in care instanța ar trece peste excepția menționata mai sus, se invoca excepția inadmisibilității, fata de prevederile Legea nr. 10/2001/R, deoarece nu s-a finalizat procedura administrativa.

In raport de caracterul imperativ si prioritar al normelor ce reglementează procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 10/2001/R pentru emiterea deciziei cu propunerea de acordarea de masuri reparatorii, nu s-a dovedit ca intimații-reclamanți au urmat procedura administrativa, având in vedere ca la AAAS nu a fost înregistrata nici o notificare formulata de aceștia.

Prin Legea nr. 10/2001 sunt instituite două etape succesive, din care prima procedura administrativa care este obligatorie (art. 1, ari. 21 alin.1 si 5, art. 47 alin. 2 si art. 48), iar a doua facultativa, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise in temeiul acestei legi speciale.

In condițiile Legii nr. 10/2001 republicata, prin prevederile art.29 si urm., se reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate in patrimoniul unor societăți comerciale privatizate integral de AAAS (fosta A.).

Așadar, este obligatoriu ca notificarea sa se comunice instituției publice implicata in privatizare, numai conform art. 29 (3) din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri in condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, si Legea nr. 165/2013, ori AAAS, nu a putut soluționa notificarea intimaților reclamanți întrucât aceasta nu a fost încă înregistrata la instituția noastră.

Dosarul administrativ aferent notificării privind despăgubirile pentru acest imobil, nu a fost înregistrat la AAAS si, in consecința nu a fost completat cu toate actele doveditoare in condițiile art. 23 si urm. din Legea nr. 10/2001/R.

Din analiza dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicata, se poate constata ca "Actele doveditoare... pot fi depuse pana la data soluționării notificării".

F. de aceste dispoziții legale, AAAS susține ca instanța putea analiza cererea privind despăgubirile, numai in măsura in care se emitea aceasta decizie sau dispoziție motivata prin finalizarea procedurii administrative in condițiile art.29 din lege de către AAAS si aceasta decizie sa poată face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, in condițiile art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001 republicata.

In raport de considerentele expuse si prevederile ce reglementează si instituie procedura administrativa obligatorie, AAAS apreciază că stabilirea calității de persoana îndreptățită privind masurile reparatorii in echivalent/despăgubiri, fără finalizarea acestei proceduri administrative de către instituția recurenta, este nelegală.

In consecința, se solicita admiterea acestei excepții ca fondata, fiind incalcate dispozițiile art. 29 din Legea nr.10/2001/R, deoarece nu a fost înregistrata si analizată notificarea si astfel a fost imposibil sa fie finalizată procedura administrativă, de către AAAS, din culpa exclusiva a intimaților-reclamanți.

3.Cu privire la stabilirea si acordarea despăgubirilor in condițiile legii pentru imobilul-teren ce nu poate fi restituit in natura, devin incidente si dispozițiile art. 13 (1) capitolul III din Legea nr. 247/22.07.2005.

Prin Legea nr. 247/22.07.2005, art. 1 (1) Titlul VII, se reglementează sursele de finanțare, cuantumul si procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite in natura, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicata.

In acest sens, art.13 (1) capitolul III din Legea nr. 247/22.07.2005, precizează ca "P. analizarea si stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie in subordinea cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrala pentru Stabilirea despăgubirilor. Din analiza acestor texte legale, rezulta in mod evident ca AAAS nu mai are competenta legala de a acorda masuri reparatorii in echivalent, numai propune acordarea despăgubirilor, (cu respectarea dispozițiilor art.29 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificata si completata) in condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, instituției competente - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 alin. 2 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

In acest sens, potrivit dispozițiilor legale menționate mai sus instituția recurenta nu poate fi obligata la restituirea in natura sau la acordarea implicita a acestor masuri, ci doar de propunere a acordării acestora, acordarea efectiva fiind de competenta altei entități juridice, respectiv Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Se invoca dispozițiile art. 21 alin. (6) si (7) din Legea nr. 165/16.05.2003.

II. In cauza sunt aplicabile dispozițiile art.304 pct.6 Cod procedura civila, hotararea criticata fiind pronunțata si in contradictoriu cu AAAS, prin admiterea in parte a cererii, in sensul constatării calității de persoane îndreptățite la masuri reparatorii a reclamanților, deși aceștia nu au solicitat acest lucru:

Astfel, in mod nelegal, instanța de fond a admis in parte cererea de chemare in judecata, si in contradictoriu cu AAAS, constatând calitatea intimatilor-reclamanti de persoane îndreptățite la masuri reparatorii pentru imobilul in litigiu.

Se poate observa ca instanța a acordat, prin admiterea cererii de chemare in judecata, ce nu s-a cerut, masuri reparatorii potrivit Legii nr.10/2001/R, deși intimații-reclamanți, solicitaseră expres restituirea in natura.

Faptul ca AAAS, prin apărările depuse la dosar (întâmpinare), a făcut referire la situația in care instituția poate avea calitate procesuala, respectiv doar cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art.29 din Legea nr.10/2001/R, nu poate conduce la obligarea in acest sens a instituției noastre, in situația in care reclamanta nu a solicitat expres acest lucru.

În motivarea recursului declarat de recurenții reclamanți se se invoca disp. art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. pr. Civ. si se dezvolta urmatoarele critici:

1.Primul capăt de cerere se referea la constatarea preluării imobilului în litigiu de stat fara titlu. Deși în considerente instanța reține că a fost vorba de o preluare abuzivă, în dispozitiv omite să menționeze că admite acest capăt de cerere și constată că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu de către stat.

Judecătorul fondului reține în mod corect în considerentele hotărârii că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar nu în temeiul Legii nr. 119/1948 cum eronat a susținut apărătorul pârâtei . prilejul concluziilor orale.

Decretul nr. 92/1950 a avut în vedere situația celor care erau proprietarii imobilelor respective, calitatea persoanei, iar nu a bunului ca atare, criteriile după care opera naționalizarea figurând în art. I și II din actul normativ menționat. Din acest motiv în listele anexe, care făceau parte integrantă din decret figura imobilul dar și numele persoanei de la care era naționalizat, pentru a se putea verifica dacă erau îndeplinite criteriile pentru a opera naționalizarea. Dacă aceste criterii nu erau îndeplinite operațiunea juridică a naționalizării este lovită de nulitate absolută. Acest lucru decurge tocmai din caracterul de clasă al Decretului nr. 92/1950.

În primul rând, în speță, în lista anexă la Decretul nr. 92/1950 figurează fostul proprietar al imobilului C. A., în condițiile în care începând din anul 1946 acesta nu mai avea calitatea de proprietar al imobilului. In consecință, în raport cu această împrejurare, naționalizarea este lovită de nulitate, în lista anexă figurând o altă persoană decât adevărații proprietari ai imobilului.

În al doilea rând, proprietarii imobilului făceau parte din categoriile exceptate de la naționalizare. Astfel, T. lonescu a fost avocat și era încadrat în muncă la data naționalizării, fiind intelectual profesionist, respectiv funcționar - agent de asigurări la Societatea Sovrom Asigurarea (fila 136). R. M. era inginer, așa cum rezultă din carnetul de muncă (fila 138). În consecință, nu puteau fi aplicabile dispozițiile art. I din Decretul nr. 92/1950 care făceau trimitere la "industriași, moșieri, bancheri, mari comercianți și celelalte elemente ale marii burghezii". Proprietarii imobilului în litigiu făceau parte din categoriile exceptate de la naționalizare potrivit art. II din același act normativ, conform cărora "nu intră în prevederile Decretului și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, micilor meseriași, funcționarilor, intelectualilor profesioniști și pensionarilor".

In consecință, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, printr-o simplă măsură de fapt, împrejurare corect reținută de judecătorul fondului în considerentele hotărârii; dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul autorilor reclamanților fiind transmis acestora pe cale de succesiune. D. exercițiul său a fost paralizat prin acțiunea abuzivă a statului, care are natura unei încălcări continue a dreptului de proprietate, astfel cum a constatat si Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele V. c. România din 1998 si Brumărescu c. România din 2000.

De altfel, caracterul abuziv al preluării acestui imobil a fost deja constatat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. Prin sentința civilă nr. 308/28 martie 2005 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de A. și de Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată și completată în sensul că: a constatat că imobilul compus din teren în suprafață de 3755,35 m.p. și construcție (2 corpuri de clădiri) situat în București Calea Dorobanților nr. 3-5, sector l (în prezent .-34), fostă proprietatea autorilor reclamanților, a trecut în proprietatea statului, fără titlu legal.

Această hotărâre este definitivă și irevocabilă.

De asemenea, pentru imobilul situat în București, Calea Dorobanților nr. 5, sector l, preluat în aceleași condiții si in același timp, respectiv tot în temeiul Decretului nr. 92/1950, Tribunalul București a reținut prin sentința civilă nr. 307/2005 pronunțată de asemenea in contradictoriu cu . că a fost vorba de o preluare abuzivă. Această hotărâre a devenit de asemenea irevocabilă.

In aceste condiții însă, prin dispozitivul hotărârii instanța de fond trebuia să admită capătul de cerere referitor la constatarea preluării imobilului în litigiu de stat fără titlu.

2.Instanța de fond a respins în mod nelegal capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului:

Judecătorul fondului a motivat soluția de respingere a cererii de restituire în natură în sensul că terenul se află în proprietatea pârâtei . în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate în privința căruia a fost respinsă irevocabil cererea de constatare a nulității, apreciind că în aceste condiții nu mai poate dispune restituirea în natură.

Soluția este nelegală, în speță fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. pentru următoarele considerente:

2.1.In primul rând, terenul nu se află în proprietatea pârâtei, întrucât fiind vorba de o preluare abuzivă, dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul autorilor reclamanților, fiind transmis acestora pe cale de succesiune.

În acest sens erau de altfel si dispozițiile art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2009 în vigoare la data emiterii deciziei a cărei anulare se solicită si deci aplicabile în speță. Contestația prevăzută de Legea nr. 10/2001 este o cale de atac specială, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data emiterii deciziei care formează obiect al controlului judecătoresc în cadrul acestei proceduri speciale a contestației. Ca urmare, chiar dacă între timp această dispoziție legală a fost abrogată, câtă vreme era în vigoare la momentul emiterii deciziei atacate nr. 2882/2001 este aplicabilă în speță în virtutea principiului „tempus regit actum".

În condițiile în care în speță este vorba de un imobil preluat de stat fără titlu, în conformitate cu art. 2 alin. 2 din Legea n r. 10/2001 reclamanții nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari ai bunului, pe care l-au dobândit pe cale de succesiune și, în consecință, statul nu a dobândit niciodată calitatea de proprietar, deoarece o preluare fără titlu valabil nu este aptă să ducă la transferul dreptului de proprietate.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001: „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini".

Ca urmare, regula pe care o instituie de principiu Legea nr. 10/2001 este aceea a restituirii în natură a bunurilor preluate de stat, iar în caz excepțional, acolo unde acest lucru nu este posibil, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

2.2.In al doilea rând, aspectul reținut de instanța de fond că prin hotărâre irevocabilă s-ar fi respins cererea de constatare a nulității și din acest motiv nu se mai poate dispune restituirea în natură este neîntemeiat.

Pe de o parte, cererea de constatare a nulității nu a fost respinsă pe fond, ci pe o excepție de procedură. Ca urmare, instanța de judecată nu a analizat pe fond actul juridic respectiv și nu s-a pronunțat asupra valabilității sau nevalabilității certificatului de atestare. Astfel, prin sentința civilă nr. 194/1.02.2007, pronunțată în dosarul nr._/3/2006, Tribunalul București - Secția a III - a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii si a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului . 08 nr. 0466 emis la 20.12.1995 de către Ministerul Turismului.

P. a pronunța o asemenea soluție instanța a reținut în esență că față de acest obiect al procesului, reclamanții nu au stabilit corect cadrul procesual, căci s-ar fi impus chemarea în proces și a emitentului actului contestat, respectiv Ministerul Turismului" și, de asemenea, că „în eventualitatea admiterii acțiunii, ca efect al relativității hotărârii, actul contestat trebuie considerat nul și lipsit de efecte, în mod retroactiv, față de beneficiar, în timp ce față de emitentul său, el apare ca perfect valid, ceea ce este de neconceput".

In aceste condiții, hotărârea judecătorească nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate devine astfel cenzurabil de către instanța de drept comun sesizată cu litigiul întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca orice alt act doveditor de proprietate asupra unui bun imobil.

În practica judiciară a instanței supreme s-a apreciat că atunci când instanța este învestită cu soluționarea unei cereri complexe, întemeiate pe dispozițiile art. 24 și 46 din Legea nr. 10/2001, competența materială aparține tribunalului ca instanță de fond întrucât, urmărindu-se restituirea în natură a nemișcătorului, este necesar, ca o chestiune prejudicială, să se dispună pe cale judecătorească desființarea actului prin care o autoritate de stat a recunoscut un drept asupra imobilului sau unei părți din acesta. In aceste condiții s-a apreciat că, deși certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act emis de un organ central al administrației de stat, în această ipoteză în care problema anulării acestui act se pune în cadrul unui litigiu care vizează restituirea în natură a imobilului, se consideră că intervine o prorogare de competență în condițiile art. 17 C. pr. civ. și, ca urmare, același tribunal va soluționa atât cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare, cât și solicitările vizând anularea deciziei emise de persoana notificată și de restituirea în natură a bunului (a se vedea în acest sens ICC J S. Civ. decizia nr. 4090 din 18 mai 2005).

În aceste condiții, câtă vreme capătul de cerere disjuns privind nulitatea acestui certificat a fost respins pentru un aspect de ordin procedural - anume acela că nu au fost chemate în judecată toate părțile, Tribunalul București sesizat cu litigiul de fond formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuia să analizeze ca o chestiune prejudicială valabilitatea acestui certificat de atestare, nicidecum să considere că în raport cu existența acestui act restituirea în natură nu mai este posibilă.

2.3.Oricum, și dacă nu a fost anulat de instanța de judecată, certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă un titlu de proprietate valabil în favoarea ..

Așa cum a precizat chiar reprezentantul pârâtei, certificatul de atestare a fost emis în temeiul HG nr. 834/1991. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ de autoritate care are un efect constatator, deci declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, în consecință, nu poate fi opus reclamanților ca fiind un titlu de proprietate valabil care să determine respingerea acțiunii formulate de aceștia.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1 din acest act normativ terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort.

Dispozițiile Legii nr. 15/1990 nu constituie prin ele însele titlu de proprietate.

Astfel cum se arată în Decizia nr. 112/9.11.1995 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 9 din 17.01.1996, potrivit art. 20 alin. 2 din Legea. nr. 15-1990, Societățile Comerciale puteau deveni proprietare doar ale acelor "bunuri din patrimoniul lor asupra cărora aveau un drept de administrare regulat născut, deci cu privire la care dreptul de proprietate al Statului se născuse în mod legal.

Așa fiind, decide Curtea Constituțională, "cât privește cuprinderea în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăților comerciale respective a unor bunuri care anterior n-au intrat legal în proprietatea statului, chestiunea de a ști dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea Societății Comerciale este de competența Instanței Judecătorești. Examinând această problemă, instanța va trebui să stabilească dacă în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui titlu legal, o asemenea dobândire a proprietății n-a avut loc niciodată".

Totodată, numai în cazul în care bunul ar fi intrat cu titlu valabil în patrimoniul Societății ar fi fost incidente dispozițiile art. 1 din HG nr. 834/1991 și se putea emite certificat de atestare a dreptului de proprietate.

În speță, bunul a fost preluat de stat fără titlu. In aceste condiții statul nu a putut transmite în mod valabil acest bun în administrare . având în vedere principiul nemo plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet.

Din acest considerent reclamanții solicită restituirea în natură a terenului imobilului în litigiu, iar soluția instanței de fond de respingere a capătului de cerere privind restituirea în natură a terenului este nelegală, instanța de fond încălcând prevederile art. 2 alin. 2 și art. 9 din legea nr. 10/2001.

3.Instanța de fond a soluționat în mod nelegal si capătul de cerere formulat în subsidiar prin care reclamanții au solicitat ca în cazul în care instanța de judecată considera că nu se poate dispune restituirea în natură să fie obligate pârâtele la îndeplinirea formalităților si emiterea unei dispoziții motivate prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 450.248 Euro pentru construcție și de 6.508.800 Euro pentru teren conform rapoartelor de expertiză, care trebuiau omologate:

3.1.Instanța de fond a considerat în mod nelegal că în speță este aplicabilă Legea nr. 165/2013 și a dispus măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare prin puncte. Acest act normativ publicat în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013 nu este aplicabil în speță:

Acest act normativ se aplică notificărilor încă nesoluționate, sens în care legea cuprinde o . dispoziții legale privind constituirea comisiilor inclusiv a Comisiei Naționale și atribuțiile acestora.

In speță, notificarea a fost deja soluționată prin decizia nr. 2882/1.01.2001 emisă de . prezent ., iar cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar reprezintă o contestație în temeiul legii nr. 10/2001.

Contestația are natura juridică a unei căi de atac. In consecință, sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data emiterii deciziei atacate, respectiv varianta Legii nr. 10/2001 în vigoare la acel moment.

În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr. 88 din 27 februarie 2014 cu prilejul soluționării unei excepții de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, în motivarea căreia autorii au arătat că dosarele aflate pe rolul instanțelor trebuie soluționate conform reglementărilor de drept material în vigoare la momentul nașterii raportului juridic. Astfel, litigiile aflate pe rolul instanțelor, se arată în motivarea excepției au avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării inițiale, iar faptul că pe parcursul judecății cauzelor a fost adoptată Legea nr. 165/2013 care reglementează alte termene și condiții decât cele de la momentul formulării și înregistrării cererilor ce urmează a se aplica în condițiile art. 4 din această lege, nesocotește principiul fundamental al neretroactivității legii.

În cuprinsul deciziei menționate Curtea reține că există o anumită lipsă de precizie a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 care nu disting între normele procedurale și cele substanțiale, ceea ce poate genera confuzie în aplicarea acestora în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. Se arată de asemenea că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte condițiile de formă și de fond care sunt reglementate de actele normative in vigoare la momentul introducerii ei. Se reține de asemenea că relativ la principiul neretroactivității legii Curtea a statuat deja că este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare. Singura excepție pe care o îngăduie norma constituțională privește legea penală sau contravențională mai favorabilă. Suntem în prezența unei reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Consecințele consacrării principiului neretroactivității în Constituție sunt foarte severe însă ridicarea la rang de principiu constituțional garantează securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, constituind o expresie a separației puterilor în stat.

În speță, este vorba de o acțiune introdusă în anul 2001 împotriva unei decizii emise la acel moment, în acest condiții, atât din punct de vedere material, cât și procesual se aplică legea în vigoare la momentul introducerii contestației, în caz contrar ar fi vorba de o aplicare retroactivă a legii, ceea ce nu este posibil, după cum arată Curtea Constituțională.

De altfel, întregul proces s-a desfășurat în temeiul reglementării în vigoare la momentul introducerii contestației, probele au fost administrate în temeiul acestei reglementări. Așa fiind, este inadmisibil, ca la finalul procesului, după administrarea tuturor probatoriilor să se aplice un act normativ care abia a intrat în vigoare. Aplicând Legea nr. 165/2013 în speță cu privire la o contestație introdusă anterior intrării sale în vigoare împotriva unei decizii care de asemenea este emisă sub imperiul unei alte reglementări înseamnă aplicarea retroactivă a acestui act normativ.

Așa cum reține și Curtea Constituțională în decizia menționată, reclamanții au formulat contestația bazându-se pe o anumită reglementare, iar probele în cauză au fost administrate în considerarea acelei reglementări. In aceste condiții, nu este posibil ca în propria lor cale de atac împotriva deciziei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 să li se aplice o altă reglementare, ulterioară și defavorabilă.

In consecință, în mod nelegal a considerat instanța de fond că în speță este aplicabilă Legea nr. 165/2013 și a dispus măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte în conformitate cu acest act normativ.

3.2.În cazul în care aprecia că nu se poate dispune restituirea în natură, măsurile reparatorii prin echivalent care trebuiau acordate de instanța de fond erau sub formă de despăgubiri la valoarea de 450.248 Euro (echivalent în lei la cursul de schimb din ziua plății) pentru construcție și la valoarea de 6.508.800 Euro pentru teren.

Se citeaza de catre recurenti dispozitiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată si se arata ca reclamanții sunt moștenitori ai foștilor proprietari, împrejurare reținută corect de instanța de fond.

Potrivit raportului de expertiză topo dispus a fost identificat terenul în litigiu. Prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert A. N. construcțiile demolate au fost evaluate la suma de 450.248 Euro.

Referitor la teren, expertul a întocmit evaluarea în raport de 3 situații comparabile. In speță se impunea omologarea variantei de calcul bazată pe comparabila l, menționată și în răspunsul la obiecțiuni ca fiind de 6.508.800 Euro.

În consecință, instanța de fond trebuia să aibă în vedere aceste valori și să oblige pârâtele să îndeplinească formalitățile și să emită decizia pentru acordarea măsurilor reparatorii la valoarea de 450.248 Euro (echivalent în lei la cursul de schimb din ziua plății) pentru construcție și la valoarea de 6.508.800 Euro (echivalent în lei la cursul de schimb din ziua plății) pentru teren. Astfel această comparabilă se referă la un teren învecinat imobilului în litigiu, deci este vorba de situația comparabila cea mai asemănătoare cu terenul în litigiu.

3.3.În mod nelegal, instanța de fond a ținut seama doar de o parte din îmbunătățirile enumerate de expertul construcții în anexa 3 a raportului de expertiză:

a) În primul rând, motivarea instanței de fond este neclară în sensul că nu precizează expres care sunt îmbunătățirile de care nu tine seamă, ceea ce este de natură să lase loc dubiului și interpretării.

Astfel, la pag. 4 din hotărâre se arată că tribunalul reține alcătuirea acesteia dintr-o fostă casă de locuit transformată în restaurant parter - 200 m.p. cu garderobă, bar, camera de serviciu și birou, constructive ce avea parchet, canal, instalație de apă și sistem de iluminat, în continuare se arată că instanța nu va tine seama de restul îmbunătățirilor enumerate de expertul construcții în anexa 3 a raportului de expertiză în absența dovezilor certe privind existența lor la momentul preluării imobilului de către stat, reclamanții nedepunând dovezi în acest sens.

Instanța trebuia să menționeze expres, respectiv să enumere care sunt aceste îmbunătățiri, restul de care nu ține seama.

De asemenea, instanța argumentează faptul că nu tine cont de restul îmbunătățirilor prin aceea că ar fi vorba de absența dovezilor certe - ar însemna că există totuși anumite dovezi dar care nu sunt certe. In acest caz, dacă aprecia că respectivele dovezi sunt insuficiente sau neclare trebuia să pună acest aspect în discuția părților și să dispună suplimentarea probatoriului pentru clarificarea tuturor chestiunilor. In continuare însă, după ce inițial a făcut referire la absența unor dovezi certe, ceea ce după cum am arătat presupune că există totuși anumite dovezi care ridică însă anumite dubii în opinia instanței, instanța menționează că reclamanții nu au depus dovezi în acest sens. Or dovezile nu sunt certe, sunt insuficiente sau neclare, ori aceste dovezi lipsesc.

Având în aceste aspect - respectiv faptul că instanța nu a enumerat îmbunătățirile de care nu tine seama, iar motivarea este contradictorie - rezultă că în speță este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C. pr. civ. în sensul că motivarea hotărârii este necorespunzătoare.

b).În al doilea rând, instanța trebuia să stabilească valoarea imobilului și să omologheze rapoartele de expertiză efectuate în cauză în acest scop, valoare în funcție de care urmau să se stabilească măsurile reparatorii prin echivalent, indiferent care erau acele măsuri.

În cauză a fost dispusă o expertiză topo în vederea identificării terenului dar și o expertiză construcții în vederea identificării construcției și evaluării întregului imobil - teren și construcție. Procesul a suferit numeroase amânări, care s-au succedat pe parcursul a câțiva ani - în vederea efectuării acestor expertize. Reclamanții au suportat costurile administrării acestor probe, care au fost considerate necesare și utile soluționării cauzei.

Cu toate acestea prin hotărârea pronunțată instanța de judecată nu omologhează expertiza construcții și nu stabilește valoarea imobilului în funcție de care se stabilesc măsurile reparatorii.

Indiferent care erau măsurile reparatorii dispuse de instanță, deci inclusiv în cazul compensării prin puncte deși după cum am arătat Legea nr. 165/2013 nu este aplicabilă în speță, judecătorul fondului trebuia să stabilească valoarea imobilului în funcție de care se vor stabili respectivele măsuri reparatorii.

În cazul în care instanța considera că nu poate avea în vedere toate îmbunătățirile efectuate și reținute de experți avea două posibilități: fie solicita experților o variantă de calcul fără acele îmbunătățiri, fie stabilea în mod direct valoarea construcției prin deducerii valorii acestor îmbunătățiri, valoare care era indicată de experți în anexa 3.

Instanța de fond reține o parte din concluziile expertizei în privința alcătuirii construcției inițiale, respinge concluziile referitoare la restul îmbunătățirilor din anexa 3 dar în mod surprinzător nu omologhează raportul de expertiză construcții și nu stabilește nici o valoare, nici cu privire la construcție și nici cu privire la teren. Procedând în felul acesta expertiza efectuată este lipsită de eficiență și nu există nici o obligație a autorității administrative să țină seama de ea deși a fost vorba de o expertiză judiciară, iar instanța a respins obiecțiunile ca neîntemeiate.

Chiar în varianta reținută de instanța de fond, variantă în care următoarele: îmbunătățiri nu au fost avute în vedere (soluție greșită după cum vom arăta în continuare la pct. c): - Corecție pentru placaje de marmură la pardoseli sau pereți specifice unui restaurant de lux- 17.250 lei- Corecție pentru decorațiuni (fresce, mozaicuri) specifice unui restaurant de lux - 50.000 lei, - Corecție pentru camera frigorifica - 12.000 lei, - Corecții pentru instalații de ventilație - 34.000 lei, - Platforma din plăci mozaicate sau cărămizi montate pe muchie - 5.744 lei. Total: 118.994 lei.

Valoarea construcției fără respectivele îmbunătățiri era: 2.003.425 lei (echivalentul în lei la data expertizei al sumei de 450.248 Euro) - 118.994 = 1.884.431 lei valoare construcție, care la cursul avut în vedere de experți de 4,4496 reprezintă 423.505,70 Euro.

În consecință, chiar în această variantă instanța trebuia să stabilească valoarea construcției care era de 423.505,70 și valoarea terenului care după cum am arătat raportat la comparabila l era de 6.508.800 Euro.

c.In mod greșit instanța de fond și-a însușit punctul de vedere al pârâtei Grand Piaza că nu au fost depuse dovezi certe din care să rezulte că respectiva construcție avea amenajările și dotările menționate în Anexa 3 din raportul de expertiză.

Faptul că a fost executată Autorizația de construire nr. 74DII/22.12.1939 (iar nu 1931 cum a susținut pârâta) iar construcția avea amenajările și dotările menționate în Anexa 3 din raportul de expertiză rezultă din următoarele:

Comparându-se conturul clădirii înainte de 1940 (plan topo 1911, plan CF 1940, releveu al situației existente din cadrul autorizației) cu cele de după 1940 (planuri topografice 1956, 1965): la comparație rezulta ca: in zona anexelor lățimea clădirii a sporit cu 2,00 m; sala restaurantului conform Autorizației de construcție, era de cea. 196 mp; in Registrul matricol se menționează 200; cea mai mare sala a casei așa cum era inainte de Autorizație era de cea 40 mp.

Toate acestea ne arata ca Autorizația a fost pusa in practica conform planurilor; deci nu avem motive sa ne indoim nici de punerea in practica a altor detalii evidențiate in acele planuri: in planul situației existente a Autorizației de construcție (ca si in planul topo 1911) este evidențiata poziția scării spre subsol; exista deci si un subsol; in planul situației proiectate, autorizația arata noua scara spre subsol, in aceeași locație, dar cu o alta orientare; întinderea subsolului nu putea fi mai mica decât dimensiunea încăperii corespunzătoare de la parter, intre fundațiile pereților acesteia, adică o suprafața de cca. 20,93 mp; o suprafața mai mica ar fi costat mai scump (ar fi avut un indice de preț superior); dar putea fi mai mare, si anume corespunzător mai multor incaperi adiacente de la parter, pentru ca in parterul restaurantului nu apare decât depozit frigorific si nu exista suprafețe pentru depozite de legume (care ar fi stat foarte bine in subsol); in planul autorizat apare instalație (camera) frigorifica; este figurata in plan si termoizolatia camerei; finisaje evidențiate in secțiuni: scafe la tavane; lucrări de arta (peretele adiacent intrării); capitonaj de catifea al separeurilor, așa cum sunt figurate in planșe; placi de mozaic la bucătărie (semnul convențional utilizat de proiectant reprezintă un anumit tip de placi); planurile situației proiectate prezintă spatii pentru bucătarii si grupuri sanitare. Acestea nu ar fi putut funcționa decât cu instalații (distincte) de: Canalizare (ale cărei cămine apar in planul topo 1956, pe amplasamentele logice având in vedere planul din 1939); Instalația de canalizare (interioara si exterioara) asigura eliminarea deșeurilor menajere de tot felul, de la bucătarii si grupuri sanitare; menționam ca stația de hidrofor nu are nici o legătura cu căminele de canalizare; Alimentare cu apa; stația de hidrofor face parte din instalația de alimentare cu apa potabila si este destinata asigurării presiunii constante a acesteia la bucătarii si grupuri sanitare, chiar in situația întreruperii alimentarii de la rețeaua orășeneasca, prin intermediul unui rezervor de acumulare, necuprins in mod distinct in evaluare, amplasat tot in subsol, condiție necesara bunei funcționari a restaurantului; Dar existenta branșamentelor de canalizare si de apa ale restaurantului, si deci a instalațiilor respective este probata si de nota serviciului cadastrului din autorizație. Tâmplăria se vede in planșa de fațada a autorizației; dimensiunile ei, la nivelul anului 1939, arata calitatea pe care o avea; este menționata si in textul autorizației.

În Procesul Verbal de Carte Funciara nr. 1539/21 Martie 1940 (nr. top. 13/48) se menționează: "suprafața de 3380 mp ", Curte si 2 clădiri. Clădirea .... având o sala mare de restaurant si dependințe. Imobilul din fund are garaj si dependințe. "

In cererea de impunere pentru plata impozitului l ianuarie 1947/1948 figurează: "Clădire Mon Jardin București D. 3_".

Așadar: Mon Jardin nu fusese naționalizat; venitul declarat pentru restaurant era de 4 ori mai mare decât la D. 5, la o suprafața construita similara (_).

În declarația pentru plata impozitului l ianuarie 1949 figurează: "București Calea D. 3 Societate de stat Alimentare, Chiria pe un an_".

Mon Jardin fusese naționalizat in 1948. Venitul declarat pentru restaurant era de 2,5 ori mai mare decât la D. nr. 5 (la o suprafața similara, deci scăzuse după naționalizare in raport de 4/2.5)

In Planul (aerofotogrametrie) 1953 se observa amenajările grădinii restaurantului.

Planurile ridicărilor topo 1956 si 1965 sunt identice in ce privește restaurantul de la nr. 3, deși au trecut, intre cele 2 ridicări, 9 ani.

P. in 1968 (data adresei_/1968) au mai trecut 3 ani.

Ambele planuri arata curtea restaurantului ca fiind amenajata cu jardiniere, pergole, terase denivelate, havuz (sau fântâna arteziana); adică amenajări foarte atent făcute si foarte atrăgătoare, pentru care restaurantul - care nu întâmplător se numea „Mon jardin" era foarte frecventat intre 1940 si 1960; imobilul fusese modernizat intre 1939 si 1942; in adresa nr._/1968 se specifica necesitatea unor ample lucrări de modernizare: lucrările necesare după 26 de ani de lipsa de investiții; deci - dat fiind lipsa investițiilor - jardinierele, pergolele, terasele denivelate, havuzul nu au apărut după 1950: in 1950, la naționalizare, existau deja dinaintea investiției din 1939 – 1942.

Se face mentiune si la anumite consemnari din lucrarea "Istoria Bucureștilor" (C.C.Giurascu, Ed. Sport - Turism, 1979, ed. II revăzuta si adăugită), in care este inclus restaurantul "Mon jardin" pe lista celor de lux ( pag. 157, alin. l final, coloana stânga si pag.279, alin.2, coloana stânga ), din lucrarea "Istoria Bucureștilor" (C.C.Giurascu, Ed. Vremea, 2009, ed. III rev. îngrijită de D. C. Giurascu ...) - pag.645, alin. 1, lucrarea "Amintiri" (A. S., Rețeaua Literara), lucrarea „De la hanul S. V. la Hotel Intercontinental" (I. P.-T. I., Ed. Sport - Turism, 1979).

Așadar, este vorba de amenajări exterioare de efect, care adaugă un plus de farmec unui local de lux; pergole existau si in grădinile palatelor Renașterii Italiene, si nimeni nu le-a contestat acelor palate calitățile din acest motiv.

Pârâta a mai susținut că nu există proces verbal de recepție la terminarea lucrărilor și, prin urmare nu ar rezulta dacă lucrările respective au fost într-adevăr executate.

Prin Regulamentul de construcțiuni si alinieri al Municipiului București - 1928 (Monitorul Comunal al Municipiului București, nr. 4 - duminica 22 ianuarie 1928) nu era statuată obligația întocmirii unui proces verbal de recepție la finalizarea lucrărilor civile particulare. Acesta obligație a fost prevăzută abia de Regulamentul din 1939, data la care Șeful Serviciului Cadastrului nota ca lucrarea este executata (Referatul serviciului cadastrului nr. 1702 din 18 dec. 1939).

În final, recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul constatării că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, obligarea pârâtelor la restituirea în natură a imobilului sau în subsidiar la îndeplinirea tuturor formalităților și la acordare de despăgubiri pentru acesta la valoarea de 450.248 Euro pentru construcție si de 6.508.800 Euro pentru teren, conform raportului de expertiză imobiliară și răspunsului la obiecțiuni pe care vă solicităm să le omologați. . subsidiar, în cazul în care instanța de recurs va aprecia asupra unei alte valori a construcției și respectiv terenului solicităm stabilirea respectivei valori prin dispozitivul hotărâri, valoare în funcție de care să se stabilească măsurile reparatorii.

Soluționând recursurile formulate, in raport de criticile dezvoltate, a caror incadrare in dispozitiile art. 304 pct. 1-9 nu este necesara, fata de disp. art. 304 indice 1 C.pr.civ., Curtea constată următoarele:

Curtea constata fondat recursul declarat de recurenta parata AAAS si, in baza art. 312 C.pr.civ., il va admite, pentru urmatoarele argumente:

In primul rand, Curtea constata ca tribunalul a solutionat cererea in contradictoriu cu AAAS pe fondul ei, cu depasirea limitelor judecatii fixate prin cererea de chemare in judecata si in conditiile in care AAAS nu are calitate procesuala pasiva in cauza.

Cererea de chemare în judecată care a investit instanța a reprezentat o contestație întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei nr. 2882/1.10.2001 emisă de .>

În această situație, A., actuala AAAS, nu are calitate procesuală pasivă decurgând din acest raport juridic, căci o contestație întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 pune în raport procesual pe unitatea emitentă a dispoziției /deciziei atacate și pe notificator.

S-ar putea lua în discuție și faptul că acestei contestații întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 i s-a alăturat prin cererea de chemare în judecată și o cerere distinctă împotriva A..

Din perspectiva acestei analize, Curtea se vede nevoită să constate că reclamanții nu au formulat niciun moment nicio pretenție concretă împotriva A. prin cererile formulate în fața primei instanțe și care au investit instanța.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată erau chemați în judecată . APAPS ( ulterior A., actuala AAAS) și se formulau patru capete de cerere, fără să se indice în concret în contradictoriu cu cine este formulat fiecare capăt de cerere.

In urma solicitării instanței, la data de 19.06.2002 s-a depus de catre reclamanti o precizare de acțiune (fila 74 și următoarele volumul I dosar fond), prin care se detalia referitor la fiecare dintre cele 4 capete de cerere și se preciza în mod expres și direct pentru fiecare capăt de cerere că este formulat în contradictoriu cu . capătul de cerere privind anularea formelor de privatizare ale pârâtei . pe ambele pârâte, acest capat de cerere fiind disjuns in fata primei instante si nemaifacand obiectul judecatii in acest dosar ulterior disjungerii.

Curtea se vede nevoită să constate, din lecturarea atentă a acestei precizări, că era formulată în termeni foarte clari, în sensul că toate pretențiile ( cu excepția capătului doi de cerere care viza anularea formelor de privatizare ) și în mod esențial pretențiile de restituire în natură si de acordare de despăgubiri erau formulate exclusiv în contradictoriu cu . calitatea sa de unitate considerată deținătoare de către reclamanți, iar nu și în contradictoriu cu A..

Sunt nefondate susținerile recurenților reclamanti în sens contrar, lecturarea precizărilor de la filele 74 și următoarele relevând cu evidență acest lucru, anume că nu a fost formulată nicio pretenție în contradictoriu cu A. ( repetam, cu excepția celei care a privit anularea formelor de privatizare și care a fost disjunsă din acest dosar, nemaifăcând obiectul cauzei la acest moment ).

Așa fiind, Curtea constată că obiectul cauzei fiind o contestație întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva unei decizii de soluționare a notificării emisă de . fără să poată fi identificată și o cerere distinctă formulată împotriva A., această din urmă pârâtă nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu s-a dedus judecății și nu este obiect al judecății vreun raport juridic cu aceasta.

Calitatea procesuala pasiva semnifica identitatea dintre persoana chemata in judecata si persoana obligata in raportul juridic dedus judecatii.

In cauza, reclamantii au chemat in judecata pe AAAS, insa nu au dedus judecatii nici o pretentie impotriva acesteia, nu au pus in discutie niciun raport juridic cu aceasta, ci au dedus judecatii doar pretentii impotriva ., neexistand asadar identitate intre paratul AAAS si persoana tinuta in cadrul raportului juridic dedus judecatii prin cererea reclamantilor.

In mod evident, nu poate fi luata in considerare modalitatea in care reclamantii in recurs formuleaza pretentii si impotriva AAAS, la acest moment nemaiputand fi modificat cadrul procesual, in raport de disp. art. 294 si 316 C.pr.civ., ceea ce a investit instanta de judecata in mod legal fiind cererea de chemare in judecata, astfel cum a fost precizata ulterior in fata tribunalului.

P. aceste motive, Curtea va modifica soluția atacată în sensul respingerii cererii în contradictoriu cu A. pentru lipsa calității procesuale pasive.

Curtea constată, de altfel, că această excepție a și fost admisă de către prima instanță prin încheierea din data de 29.05.2002 (f. 64 dosar fond), ulterior această parte nemaifigurând în citativ pentru o perioadă de timp, însă a fost introdusă din nou în citativ și judecata a continuat în contradictoriu și cu aceasta în pofida încheierii interlocutorii menționată mai sus, după reluarea judecății în urma suspendării (suspendare operată la 3.09.2003 – f. 222 Volumul I dosar fond), iar în final sentința a fost pronunțată în contradictoriu și cu această persoană juridică.

Curtea nu poate primi susținerile reclamanților în sensul de a da eficiență celor 13 ani în care judecata a avut loc în contradictoriu și cu A., pentru următoarele argumente:

Este foarte adevărat că scopul de soluționare eficientă a cauzelor și a notificărilor depuse conform Legii nr.10/2001 este foarte important și Curtea admite că, în realizarea acestui scop, este necesar sa fie abandonata o abordare formalista si rigida.

Pe de alta parte, impedimentul pe care instanta de judecata ar fi trebuit sa il depaseasca pentru a solutiona pe fond pretentiile reclamantilor in contradictoriu cu AAAS este dirimant, de neinlaturat.

Astfel, este vorba de incalcarea limitelor judecatii, incalcare care nu vizeaza doar principiul disponibilitatii, din perspectiva intereselor reclamantilor, ci reprezinta in egala masura o garantie procesuala si din perspectiva paratului, care nu poate fi obligat dincolo de limitele fixate prin cererea de chemare in judecata.

Iar aceasta în condițiile în care AAAS, prin recursul formulat, invocă în apărare faptul că nu s-a solicitat în contradictoriu cu ea obligarea la măsuri reparatorii prin echivalent, că instanța de fond s-a pronunțat cu depășirea limitelor judecății, deci in conditiile in care instanta de recurs a fost investita cu o critica exact in acest sens, pe care, fata de situatia dosarului, nu poate decat sa o admita.

De aceea, chiar daca s-ar fi putut, eventual, aprecia ca posibil de depasit impedimentul decurgand din aceea ca notificarea nu a ajuns niciodată la A. și, deci, faza administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu s-a consumat în ce privește pe A., cu justificarea duratei lungi a procedurii și a faptului ca această procedură în fața instanței de judecată s-a derulat și cu participarea A., totuși, această abordare de protectie a interesului, legitim într-adevăr, al reclamanților nu este posibila atata timp cat AAAS formuleaza aceasta critica in recurs, pe care instanta de recurs nu poate sa o depaseasca cu argumente legale.

Asadar, față de aceste apărări ale AAAS și față de situația dosarului arătată mai sus, Curtea se vede nevoită să constate aspectele dezvoltate mai sus, neputând apela la vreun temei legal sau procedural care să-i permită să depășească acest impediment referitor la limitele judecatii fixate chiar prin cererea reclamantilor.

Nu va mai fi analizata exceptia autoritatii de lucru judecat in raport de AAAS cu privire la capatul de cerere care viza constatarea caracterului nevalabil al titlului de preluare de catre stat, Curtea apreciind ca aceasta este subsidiara chestiunii lipsei calitatii procesuale pasive a acestei parate.

Este adevarat ca aceasta exceptie este in mod obisnuit prioritara exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive, dar aceasta in situatia in care este in discutie o cerere de chemare in judecata prin care se formuleaza o pretentie efectiva impotriva paratului, dar paratul nu apare ca fiind persoana obligata in raportul dedus judecatii prin cererea reclamantului ( cazul preponderent intalnit in practica ). In cauza prezenta situatia este insa diferita, anume lipsa calitatii procesuale pasive a paratei decurge din faptul ca, desi AAAS este chemata in judecata, nu se formuleaza nicio pretentie efectiva impotriva AAAS, practic nu exista o cerere impotriva acestei parate, ci o cerere impotriva celeilalte parate, se deduce judecatii asadar o pretentie impotriva celeilalte parate, de care AAAS este straina, nefiind practic persoana obligata in raportul juridic dedus judecatii prin cererea reclamantilor.

Analizand mai departe recursul reclamantilor, ca si criticile recurentei parate referitor la lipsa calitatii . .) de unitate competenta sa solutioneze notificarea cu privire la masurile reparatorii prin echivalent pentru teren si constructia demolata ( aspectele fiind comune celor doua recursuri ), Curtea constata urmatoarele:

Curtea constată că, într-adevăr, reclamanții prin cererea de chemare în judecată formulată au solicitat, printr-un capat de cerere distinct, formulat in contradictoriu cu . ( denumita . acel moment al formularii cererii de chemare in judecata ) să se constate că preluarea de către stat a imobilului din Calea Dorobanților nr. 3, sector 1 a fost facuta fără titlu valabil.

Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, într-adevăr, preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr.92/1950 a fost fără titlu valabil, intrucat acest decret incalca in mod flagrant Constitutia Romaniei in vigoare la acel moment .

Art. 8 din Constitutia din anul 1948 recunostea si garanta in mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulara, textele ulterioare ale art. 10 si 11 prevazand anumite exceptii, care derogau de la acest principiu, anume in art. 10 se prevedea posibilitatea exproprierii pentru cauze de utilitate publica si cu o dreapta si justa despagubire, iar art. 11 prevedea ca mijloacele de productie, bancile, societatile de asigurare, proprietate particulara, pot deveni proprietate de stat.

In aceste conditii, se constata ca nationalizarea imobilului in discutie nu putea fi facuta in conditiile pct. 1, 2, 4 si 5 din Decretul nr. 92/ 1950, incalcandu-se ordinea constitutionala a vremii, caci aceasta situatie nu se putea incadra in nici una din dispozitiile de exceptie ale art. 10 si 11 din Constitutia Romaniei, atata timp cat a fost facuta nu pentru cauze de utilitate publica si fara o dreapta si justa despagubire.

Asa fiind, in contextul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/ 1998, preluarea imobilului de catre stat nu poate fi considerata decat facuta fara titlu valabil.

Curtea constata inutil sa mai analizeze celelate argumente dezvoltate de recurenti referitor la inaplicabilitatea acestui decret de nationalizare in cazul concret al autorului lor, de vreme ce se constata ca in preluarea in sine in baza acestui act normativ era nelegala.

P. aceste motive, in baza art. 312 C.pr.civ., va fi admis recursul reclamantilor si va fi modificata solutia tribunalului, in sensul admiterii primului capat de cerere in contradictoriu cu Grand P. SA, cu consecinta constatarii preluarii fara titlu a imobilului in discutie.

Curtea va respinge insa toate celelalte critici ale recurentilor reclamanti, pentru urmatoarele considerente:

Cu privire la situația terenului de 2.391 m.p. în discuție în cauză, Curtea constată următoarele:

Terenul se află în deținerea intimatei . SA, astfel cum rezultă și din certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus la fila 165, volumul I fond, cum a rezultat din expertiza topografică întocmită și din înscrisurile administrate.

Pe acest teren a fost edificat în anii 1970 hotelul D., care ulterior anului 2000 a fost supus unor lucrări ample de reamenajare și refacere, hotel care actualmente se numește hotelul Howard Johnson.

Din raportul de expertiză topografică intocmit in cauza ( f. 162 vol. 2 dosar fond ) reiese că această clădire a hotelului, cu anexe, ocupă funcțional întregul teren.

Curtea constată că intimata deținător a terenului, denumită anterior . fost privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la fila 170 volumul I dosar fond, cererea de mențiuni nr._/1995 și actul adițional din anul 2000, existente la fila 282 volumul II dosar recurs si f. 189 vol. 1.

Pe de altă parte, Curtea are în vedere că în discuție este o contestație introdusă împotriva deciziei nr. 2882/1.10.2001 emisa de către . care a fost respinsă notificarea reclamanților, ceea ce atrage consecința că trebuie avută în vedere forma art. 27 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la momentul emiterii acestei decizii, deci forma inițială a textului, anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 247/2005.

Or, în forma inițială a acestui text, pentru situația imobilelor preluate de stat fără titlu valabil și care se aflau în deținerea unei unități privatizată integral, se prevedea ca măsură reparatorie restituirea în natură, care trebuia, în mod logic, acordată de către unitatea deținătoare.

Așadar, în mod corect . soluționat notificarea reclamanților sub aspectul solicitarii de restituire in natura cu privire la teren, reprezentând unitatea deținătoare competentă să soluționeze notificarea sub aspectul acordării măsurii reparatorii de restituire în natură a terenului.

Pe de altă parte, așa cum am arătat deja, terenul este afectat de o construcție nouă edificată anterior anului 1990, ceea ce atrage de data aceasta aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că măsurile reparatorii nu pot fi acordate decât în echivalent.

Dispozitiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001 instituie o exceptie de la principiul restituirii in natura invocat de reclamanti pe temeiul art. 9 din lege, exceptie care este disticta si se verifica separat fata de cea care ar decurge din aplicarea disp. art. 27 din lege.

De aceea, Curtea constată că este legală soluția . respingere a cererii de restituire în natură, iar aceasta nu pe temeiul oferit de art. 27 din Legea nr. 10/2001, pentru că în condițiile acestui text s-ar fi impus restituirea în natură, ci pe temeiul prevăzut de art. 10 alin. 2 din lege, întrucât pe teren există edificată o construcție nouă.

În ce privește textul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 invocat de către reclamanți pentru a solicita restituirea în natură a imobilului, text care prevedea, la momentul emiterii deciziei de către . ”persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”, Curtea constată că interpretarea corectă a acestui text nu poate fi făcută decât coroborat cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, în sensul că, deși dreptul de proprietate este astfel recunoscut, modalitatea efectivă de recunoaștere și de acordare a măsurilor reparatorii, în natură sau echivalent, urmează regulile instituite în lege în cuprinsul mai multor articole – art. 10, art. 11, art. 18, art. 27.

Nu poate fi interpretat acest text ca semnificând că pentru imobilele preluate fără titlu valabil se impune restituirea în natură în mod automat, fara aplicarea exceptiilor prevazute mai departe in corpul legii de la restituirea in natura, atâta timp cât aceste excepții de la restituirea în natură erau prevazute fără circumstanțiere după cum priveau imobile preluate cu sau fără titlu valabil, anume situația imobilelor ocupate de construcții noi, situația imobilelor înstrăinate cu respectarea legii, etc.

De altfel, textul invocat de recurentii reclamanti prevede ca dreptul se exercita ” după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”, ceea ce releva ca si in cazul acestui text de principiu se aplica apoi dispozitiile de exceptie, in functie de situatia concreta.

A interpreta așa cum susțin recurenții acest text, înseamnă a goli de conținut dispozițiile art. 10, 18 și 27 din lege, sau măcar a le aduce circumstanțieri pe care legiuitorul nu le-a adus.

Este evident că interpretarea textelor trebuie făcută sistematic, iar această interpretare conduce la concluzia că art. 2 alin. 2 vizează doar recunoasterea dreptului, insa modalitatea de exercitare si de reparatie urmeaza regulile ulterior stabilite in cuprinsul legii, referitoare inclusiv la exceptiile de la restituirea in natura si acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.

Curtea inlatura toate dezvoltarile recurentilor reclamanti referitoare la nevalabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis in favoarea . si la imprejurarea ca acest certificat nu ar reprezenta „titlu de proprietate valabil” in favoarea unitatii detinatoare.

In primul rand, Curtea constata nefondata sustinerea reclamantilor ca instanta ar mai putea cerceta la acest moment, pe cale incidentala, valabilitatea acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate, intrucat, sustin reclamantii, pricina care a avut ca obiect declararea nulitatii acestui certificat a fost solutionata doar pe exceptie, iar nu pe fondul ei.

Este adevarat ca instanta investita sa solutioneze o cerere cu un anumit obiect si cauza juridica este indreptatita si chiar obligata sa se pronunte si asupra aparilor si exceptiillor invocate in aparare si asupra chestiunilor care sunt puse in discutie in mod inerent de cererea formulata.

Pe de alta parte, aceste analize incidentale nu mai pot fi facute in masura in care sunt impiedicate de un impediment legal, iar in cauza functioneaza ca un asemenea impediment disp. art. 46 din Legea nr. 10/ 2001 ( forma initiala, art. 45 in forma republicata ) referitoare la prescriptia dreptului la actiune privind actiunile in declararea nulitatii actelor de instrainare.

Atata timp cat acest capat de cerere a fost disjuns si solutionat separat, in prezenta cauza nu a mai ramas spre solutionare un asemenea capat de cerere, asupra caruia instanta sa se poata pronunta, cu respectarea limitelor judecatii referitor la obiectul cauzei, iar cercetarea aceluiasi aspect pe cale incidentala pentru a i se da eficienta ar semnifica eludarea dispozitiilor legale referitoare la prescriptia dreptului la actiune mentionate mai sus.

Ceea ce ar mai putea instanta sa analizeze la acest moment, in masura in care ar prezenta relevanta in cauza, ar fi efectele pe care acest certificat de atestare a dreptului de proprietate le produce cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului, dar nicidecum analizarea legalitatii/ nulitatii acestui certificat.

Pe de alta parte, Curtea constata ca toate chestiunile puse in discutie de reclamanti legat de acest certificat sunt irelevante in cauza, intrucat cauza prezenta este o cerere intemeiata pe art. 26 din Legea nr. 10/ 2001, a carei dezlegare se face in conditiile legii speciale nr. 10/ 2001, in raport de dispozitiile acesteia.

Or, in raport de dispozitiile art. 27 si art. 45 din Legea nr. 10/ 2001, titlul de dobandire de catre intimata . nu mai poate fi pus in discutie sub aspectul valabilitatii, in afara termenului de prescriptie special instituit de lege ( iar capatul de cerere care a avut ca obiect aceasta pretentie a fost respins, in dosarul format in urma disjungerii ), iar odata ce acesta nu a fost desfiintat, devin aplicabile dispozitiile art. 27 din Legea nr. 10/ 2001, iar modalitatea acestora de aplicare si efectele juridice ale acestora la speta nu mai sunt influentate catusi de putin de considerentele dezvoltate de recurenti referitoare la certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Mai exact, atata timp cat certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu a fost desfiintat, imobilul teren apare ca apartinand patrimoniului ., ceea ce atrage incidenta art. 27 din Legea nr. 10/ 2001, iar modalitatea de aplicare a acestui text nu mai este diferentiata in functie de aspectele puse in discutie de recurentii reclamanti.

Curtea constata, totodata, ca recurentii fac referire la principii care nu sunt specifice legii speciale aplicabila cauzei, Legea nr. 10/ 2001, ci dreptului comun reprezentat de actiunea in revendicare, anume se invoca imprejurarea ca acest certificat nu ar fi putut produce efectul translativ de proprietate atata timp cat instrainatorul, Statul roman, nu a fost la randul lui proprietar, principiu care nu prezinta nicio semnificatie in contextul Legii nr. 10/ 2001.

Legea nr. 10/ 2001 consacra propriile solutii de rezolvare a conflictului intre fostul proprietar si actualul detinator, instituind regula restituirii in natura si exceptii de la aceasta regula, exceptii care nu sunt intemeiate neaparat pe ideea invocata de reclamanti, a lipsei titlului valabil al statului, ci constituie solutii legislative specifice.

Este adevarat ca si legea speciala acorda, in anumite situatii, relevanta valabilitatii titlului de preluare de catre stat ( si una din aceste situatii este chiar cazul reglementat de art. 27 din Legea nr. 10/ 2001, aplicabil in cauza ), insa nu acesta este principiul care guverneaza legea in ansamblul ei si nu acesta poate fi argumentul util reclamantilor, in conditiile in care acest principiu de drept comun nu este reluat ca atare in legea speciala, ci argumentul l-ar putea constitui tocmai textul legii speciale.

Asa cum am aratat mai sus, in contextul art. 27 din Legea nr. 10/ 2001, in forma anterioara Legii nr. 247/ 2005, valabilitatea titlului de preluare de catre stat prezenta relevanta, iar aceasta relevanta era data de text independent chiar de valabilitatea titlului de transfer de la Stat catre detinatorul societate privatizata, insa, asa cum s-a motivat deja mai sus, solutia in prezenta cauza nu se transeaza pe taramul art. 27 din lege, ci pe taramul art. 10.

În concluzie, Curtea constată corectă soluția data prin decizia emisa de . respingere a cererii de restituire în natură cu privire la terenul în discuție si va pastra decizia atacată sub acest aspect.

În ce privește construcția preluată de către stat, proprietatea autorului reclamanților, situată pe teren, Curtea constată că a fost dovedit în cauză că aceasta nu mai există în prezent, fiind demolată ( raport de expertiza aflat la fila 178 vol. 2 dosar fond ).

În această situație, Curtea constată că competența în soluționarea notificării reclamanților pentru construcția demolată revenea conform art. 32 din Legea nr. 10/2001 Primăriei București, iar nu intimatei .>

P. aceste motive, se impune anularea deciziei nr. 2882/2001 emisă de . privire la soluția de respingere a notificării pentru construcția demolată.

Se observă de către Curte că în cuprinsul deciziei se făcea referire de către . faptul că pentru construcție competența de soluționare revine Primăriei, însă această motivare nu a atras din partea intimatei o soluție de înaintare a notificării către Primărie, așa cum s-ar fi impus, sau măcar de încunoștințare a notificatorilor, așa cum prevede art. 25 din Legea nr. 10/2001 ( forma initiala, actual art. 27 ), ci . propriu zis notificarea și sub acest aspect, respingând-o.

Soluția este greșită așa cum am arătat, întrucât . unitate deținătoare competentă să soluționeze notificarea cu privire la construcția demolată, caz în care trebuia să procedeze conform art. 25 din Legea nr. 10/2001, anume să încunoștințeze pe reclamanți despre aceasta sau să înainteze ea însăși către primărie notificarea.

În ce privește cererea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent formulată în contradictoriu cu . pentru teren, cat si pentru constructie, Curtea constată că în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 10/2001, acordarea acestor măsuri reparatorii în echivalent pentru teren nu cade în atribuțiile . în atribuțiile entității care a efectuat privatizarea, respectiv A., iar in privinta constructiilor demolate, asa cum s-a aratat deja, competenta revine Primariei Bucuresti.

Prin urmare, cererea reclamanților de acordare a acestor măsuri reparatorii în echivalent în contradictoriu cu . poate fi primită, solutia tribunalului de recunoastere a acestui drept la masuri reparatorii in echivalent in contradictoriu cu aceasta parata fiind gresita, urmand sa fie modificata in mod corespunzator, in sensul respingerii cererii reclamantilor de acordare a masurilor reparatorii in echivalent formulata in contradictoriu cu . SA ( fosta .>

În ce privește apărările recurenților în sensul că instanța nu poate interveni asupra soluției dată de către instanța de fond cu privire la notificare referitor la construcțiile demolate, Curtea constată că reclamanții omit că acest aspect a fost pus în discuție și prin recursul formulat de A., in cadrul acestui recurs fiind admisa, deci nu se pune problema agravării situației recurentilor reclamanti în propria cale de atac.

Nu mai putin, Curtea apreciaza ca in discutie sunt norme legale de ordine publica, recunoasterea dreptului la masuri reparatorii prin echivalent care sunt suportate din fonduri publice, iar nu private ale unitatii detinatoare, interesand ordinea publica, neputand suporta derogare aplicarea art. 27 sau a art. 32 din lege in sensul stabilirii acestui drept in contradictoriu cu alta unitate decat cea competenta conform legii.

De aceea, criticile recurentei parate AAAS referitoare la imprejurarea ca . nu era unitate competenta in contradictoriu cu care sa se transeze dreptul la masuri reparatorii prin echivalent al reclamantilor pentru terenul imposibil de restituit in natura si pentru constructia demolata trebuie considerate ca atare.

Nu poate fi primită solicitarea reclamanților ca instanța să omologheze totuși raportul de expertiză care evalueaza imobilul, inclusiv construcțiile demolate, și să stabilească care este valoarea acestora.

Aceasta întrucât o asemenea statuare excede soluției pe care Curtea o constată că se impune, soluție care în esență nu pune în discuție dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

Dreptul la măsuri reparatorii în echivalent urmează a fi discutat în contradictoriu cu P.M.B. pentru construcțiile demolate și în contradictoriu cu AAAS pentru teren, în niciun caz în cadrul procesual actual, față de soluția care urmează a fi dată de către Curte neputându-se antama aspecte de fond referitor la acele reparații prin echivalent.

Curtea înțelege interesul recurenților de a salva, pe cât posibil, măcar parțial, efortul procesual făcut pe durata judecății acestui dosar, însă nu-și poate asuma soluții care în mod evident nu sunt legale, astfel cum solicită recurenții.

Nu vor mai fi analizate susținerile părților referitoare la incidența Legii nr. 247/2005 și la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor, in contextul deciziei data in recurs in interesul legii nr. 52/ 2007, aceste aspecte fiind evident subsidiare situațiilor stabilite de către Curte și nemaipunându-se problema cuantificării despăgubirilor, atât timp cât nu se recunoaște acest drept prin prezenta hotărâre.

Toate dezvoltarile recurentilor reclamanti referioare la aplicabilitatea Legii nr. 10/ 2001 in forma initiala, anterioara Legii nr. 247/ 2005, desi corecte, privesc doar raportul juridic dintre ei si ., emitenta deciziei de solutionare a notificarii contestata in prezenta cauza, emisa . 2001, anterior Legii nr. 247/ 2005 si supusa deci normelor legale in forma lor nemodificata, aceasta si in contextul deciziei data in recurs in interesul legii nr. 52/ 2007.

Pe de alta parte, avand in vedere ca solutia data de Curte nu analizeaza si nu stabileste dreptul reclamantilor la masuri reparatorii prin echivalent in contradictoriu cu ., pentru motivele dezvoltate mai sus ( lipsa calitatii de unitate competenta sa solutioneze notificarea sub acest aspect, atat pentru teren, cat si pentru constructii ), nu se pune problema aplicarii acestor mecanisme in raportul juridic dintre reclamanti si aceasta parata.

Iar in raportul juridic cu unitatile competente sa solutioneze notificarea sub aspectul dreptului la masuri reparatorii prin echivalent, respectiv Primaria Bucuresti pentru constructiile demolate si AAAS pentru teren, avand in vedere ca aceste raporturi juridice nu sunt analizate si transate pe fond in cauza prezenta, iarasi nu se pune problema unei asemenea analize referitoare la aplicabilitatea sau nu a Legii nr. 10/ 2001 in forma initiala sau a Legii nr. 247/ 2005 si la posibilitatea instantei de judecata de a cuantifica despagubirile in echivalent cuvenite reclamantilor, aceasta analiza excedand cadrului prezentului litigiu.

De aceea, nu vor fi analizate toate dezvoltarile recurentilor reclamanti referitor la forma Legii nr. 10/ 2001 aplicabila, si nici cele referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 165/ 2013, toate acestea interesand pe fond raportul juridic in care se pune in discutie dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, drept care poate fi discutat in contradictoriu cu Primaria Bucuresti pentru constructiile demolate si AAAS pentru teren ( in contradictoriu cu aceasta in cadrul unei cereri de chemare in judecata formulata propriu-zis impotriva acesteia ), iar nu in raportul juridic cu ..

La fel sunt criticile referitoare la neluarea in considerare a anumitor imbunatatiri existente la constructie la momentul preluarii de catre stat, aceste aspecte interesand tot dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, deci un raport juridic care nu face obiectul judecatii prezente ( in contradictoriu cu Primaria Bucuresti ).

In concluzia celor expuse, in baza art. 312 C.pr.civ., Curtea va admite recursurile formulate, recursul reclamantilor doar din perspectiva constatarii, in contradictoriu cu ., a preluarii fara titlu valabil a imobilului din Bucuresti, Calea Dorobantilor nr. 3, sector 1, teren de 2.391 mp. si constructie demolata, iar recursul AAAS in sensul respingerii cererii reclamantilor de acordare a masurilor reparatorii in echivalent formulata in contradictoriu cu . SA ( fosta . respingerii cererii in contradictoriu cu A. pentru Administrarea Activelor Statului, pentru lipsa calitatii procesuale pasive.

Avand in vedere dispozitiile art. 27.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/ 2001, va dispune obligarea intimatei parate . SA ( fosta . inainteze notificarea nr. 1360/ 06.08.2001 spre competenta solutionare catre Primaria Municipiului Bucuresti, in ce priveste constructia demolata, si catre A. pentru Administrarea Activelor Statului pentru teren.

P. ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DISPUNE

Admite recursurile declarate de recurenții reclamanți C. (fostă R.) I. A., I. R. A., R. S., R. Ș. și R. (fostă R.) I. și de recurenta pârâtă A. pentru Administrarea Activelor Statului, împotriva sentinței civile nr. 1318/20.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți R. I. A. și I. B. Ș., decedat pe parcursul procesului, prin moștenitori I. V. E., I. A. B. și I. D. A. și intimata pârâtă . SA.

Modifica, in parte, sentinta recurata nr. 1318/20.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, astfel:

Admite in parte cererea reclamantilor C. (fostă R.) I. A., I. R. A., R. S., R. Ș. și R. (fostă R.) I., R. I. A. și I. B. Ș., decedat pe parcursul procesului, prin moștenitori I. V. E., I. A. B. și I. D. A. in contradictoriu cu parata . SA ( fosta .>

Constata preluarea fara titlu valabil a imobilului din Bucuresti, Calea Dorobantilor nr. 3, sector 1, teren de 2.391 mp. si constructie demolata.

Dispune anularea in parte a deciziei nr. 2882/ 01.10.2001 emisa de parata . SA ( fosta . cu privire la solutia de respingere a notificarii cu privire la constructia demolata.

Pastreaza decizia atacata nr. 2882/ 01.10.2001 cu privire la solutia de respingere a cererii de restituire in natura de catre . terenului situat in Bucuresti, Calea Dorobantilor nr. 3, sector 1.

Respinge cererea reclamantilor de acordare a masurilor reparatorii in echivalent formulata in contradictoriu cu . SA ( fosta .>

Respinge cererea in contradictoriu cu A. pentru Administrarea Activelor Statului, pentru lipsa calitatii procesuale pasive.

Dispune obligarea intimatei parate . SA ( fosta . inainteze notificarea nr. 1360/ 06.08.2001 spre competenta solutionare catre Primaria Municipiului Bucuresti, in ce priveste constructia demolata, si catre A. pentru Administrarea Activelor Statului pentru teren.

Irevocabila.

Pronuntata in sedinta publica, azi, 05.06.2015.

P., Judecator, Judecator,

D. F. G. D. L. M. D. Z.

Grefier

S. V.

Red/ dact. DFG/ 2 ex./

Jud. fond: E. P. J.

← Superficie. Decizia nr. 695/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Obligaţie de a face. Decizia nr. 619/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 657/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 677/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Superficie. Decizia nr. 695/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 93/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1201/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 1215/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI