Legea 10/2001. Decizia nr. 1675/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1675/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-11-2014 în dosarul nr. 1675/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1675 R
Ședința publică de la 05 noiembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. R. T.
JUDECATOR - M. S. C.
JUDECĂTOR - M. D. O.
GREFIER - G. C. A.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul - pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL împotriva sentinței civile nr.1671 din 02.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în contradictoriu cu intimații reclamanți A. A., A. I., P. A.-M., . SA.
Cererea de chemare în judecată are ca obiect:„Legea nr.10/2001”
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă: intimații reclamanți A. A., A. I., prin apărător, lipsind recurentul - pârât M. București și intimații reclamanți P. A.-M., . SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimații reclamanți, prin apărător, arată că nu mai au cereri prealabile.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Intimații reclamanți, prin apărător, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, apreciind că sunt neîntemeiate criticile aduse hotărârii atacate. Solicită să se constate că instanța de fond, Tribunalul București, a soluționat notificarea nr. 1095/2001 formulată de autorul reclamanților A. Ș. în raport de dispozițiile art. 25 și art. 26 din Legea nr.10/2001 în interpretarea dată și prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. XX/2007. Arată că instanța de fond a stabilit că reclamanții sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte. Având în vedere că . SA este un cesionar pentru un procent din drepturi au fost aplicate dispozițiile art. 24 din Legea nr.165/2013, în sensul plafonării. În ceea ce privește daunele morale solicită să se constate că Tribunalul București a admis cererea sa și a obligat M. București la plata daunelor morale apreciind că fapta ilicită este dovedită,în raport de situația dosarului administrativ, care este complet încă de la începutul anul 2009, de refuzul nejustificat a soluționării notificării și de faptul că recurentul pârât la instanța de fond nu a motivat de ce nu soluționează notificarea pe cale administrativă. Solicită înlăturarea criticii referitoare la faptul că nu s-a dovedit prejudiciul moral, instanța anterioară a ținut cont la pronunțare de practica instanțelor naționale și practica Curții Europene a Drepturilor Omului. Solicită să se constate că notificarea nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege sau măcar într-un termen rezonabil, în cazul de față fiind vorba de refuzul de a se soluționa notificarea. Critica referitoare la cheltuielile de judecată este neîntemeiată, fiind vorba de onorariul acordat expertului. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 13.04.2012,reclamanții A. A., P. A.-M. și A. I. au chemat în judecată pe pârâții M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL pe capătul 1 și 2 de cerere, precum și pe Primarul General pe capătul 3 de cerere, solicitând: 1. soluționarea pe fond a notificării nr. 1095/27.07.2001 privind imobilul situat în București, .. 48 A, sector 5, format din teren în suprafață de 250 mp și construcție în suprafață construită de 122,40 mp din care suprafața utilă reprezenta 105,70 mp, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune fie restituirea acestuia în natura, fie acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale; 2. să fie obligat pârâtul M. București să transmită imediat și direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării; 3. să fie obligat pârâtul M. București în solidar cu Primarul General la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat prin refuzul nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se compune din: a) prejudiciul efectiv reprezentat de lipsa de folosință a imobilului ce poate fi restituit în natură și/sau diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea, respectiv 15.04.2009, și valoarea de piață actuală, la momentul soluționării, pentru imobilele imposibil de restituit în natură;b)câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD; 5. să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea nr. 1095/27.07.2001 transmisă prin executor judecătoresc, înregistrată la Primăria Municipiului București în dosarul nr._, autorul lor, A. Ș., a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 48A, sector 5, preluat abuziv de stat.
Terenul, loc de casă, situat în .. 46, în suprafață totală de 250 mp a fost dobândit de autorii reclamanților, A. F. și A. A., în baza a trei acte de vânzare-cumpărare: actele de vânzare-cumpărare nr._/03.10.1932, nr._/16.09.1933 și nr._/17.05.1935 autentificate la Tribunalul I., Secția notariat. Ulterior numărul poștal al imobilului a devenit din 46, 48 A, iar în anul 1972 autorii reclamanților au ridicat o construcție conform autorizației nr. 71/21.03.1972.
În anul 1970, A. F. a decedat, iar dreptul de proprietate asupra cotei de 1/2 din imobilul situat în .. 48A, sector 6, a fost transmis fiului defunctului, A. Ș..În anul 1999, a decedat și A. A., conform certificatului de moștenitor nr. 12/31.03.2004; moștenitori ai acesteia au rămas A. Ș. și reclamantul A. I..A. Ș., titular al notificării nr. 1095/27.07.2001, a decedat la data de 25.10.2007,iar conform certificatului de moștenitor nr. 138/03.10.2008, moștenitori au rămas mama, A. F., și A. A., P. A.-M. și A. I..La data de 27.12.2010 a decedat și A. F., fiind întocmit certificatul de moștenitor nr. 65/17.06.2011, conform căruia reclamanții au rămas unicii moștenitori și singurele persoane îndreptățite la masurile reparatorii ce se vor acorda pentru terenul în suprafață de 250 mp și construcția în suprafață de 122,40 mp.
Reclamanții au menționat că A. Ș. a fost proprietar al imobilului până la emiterea Decretului nr. 153/04.06.1987, când imobilul a fost cuprins în anexele acestui act normativ, fiind expropriat. Conform adresei nr. 3610/29.11.2006, emisă de S.C. COTROCENI S.A., a fost preluat în mod abuziv imobilul din București, .. 48A, compus din teren în suprafață de 220 mp și construcție în suprafață de 122,40 mp, și au fost acordate despăgubiri în valoare de 56.190 lei, doar pentru construcție, iar suprafața de 30 mp a fost preluată fără titlu.
Reclamanții au susținut că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin documentele pe care le-au anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, au probat calitatea autorilor lor de proprietari ai imobilului la data preluării abuzive, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, situația juridică a imobilului și a despăgubirilor.
Pârâtul M. București nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea 10/2001 și pct. 25 din H.G. 250/2007, încălcând dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Reclamanții au arătat că sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 13.02.2009, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. 1 pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la acea dată, o asemenea situație existând când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen pe care debitorul 1-a lăsat să treacă). Lipsa de diligență a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin. 3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv a entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. 2 că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Ca urmare, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri.
Același punct de vedere l-a exprimat Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Referitor la capătul 2 de cerere, reclamanții au arătat că obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005.
Din formularea respectivelor norme a rezultat că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor", acest lucru implicând obligația autorităților de a transmite dispozițiile, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. În absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Ca argumente cu privire la necesitatea transmiterii dosarului direct către CCSD și evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură, reclamanții au arătat următoarele:
- controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv;
- nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legii, o hotărâre judecătorească, care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat;
- omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
În subsidiar, în măsura în care se va considera că cererea principală formulată de reclamanți nu poate fi primită, având în vedere aceleași argumente de mai sus privind imposibilitatea efectuării controlului de legalitate de către Instituția Prefectului, se solicită să se dispună transmiterea către Instituția Prefectului numai în vederea centralizării dosarelor înainte de a fi transmise CCSD.
Referitor la capătul 3 de cerere, reclamanții învederează că potrivit art. 1381 pct. l Cod civil „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație" și în baza art. 1385 pct. l Cod civil „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel". Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art. 1385 alin. 3 Cod civil).
Potrivit art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul reclamanților este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și valoarea acestuia la data prezentei acțiuni, precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus.
Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul de despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică si totodată poate fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar și prejudiciile viitoare și sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs în totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe bază de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) al capătului 4 de cerere este limitat în timp de două repere, respectiv de la momentul când trebuia soluționată notificarea și momentul până la care CCSD va fi sesizată prin transmiterea dosarului.
Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, Decizia XX/2007 a ÎCCJ, art. l din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art. 6 din CEDO, art. 16 cap. V – Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din Codul civil de la 1864, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 Cod civil.
Prin cererea de precizare, completare și modificare a cererii de chemare în judecată depusă în ședința publică de la 19.12.2012, reclamanții au arătat că, urmare a încheierii contractului de cesiune autentificat sub nr. 601/11.04.2012, autentificat de B.N.P. M. C.-M., prin care au cesionat cota de 25% din măsurile reparatorii ce li se cuvin pentru imobilul situat în București, .. 48A, sector 5, către S.C. R. G. INVEST S.A., se impune citarea cesionarei în calitate de reclamant, calitate preluată prin transmiterea convențională a calității procesuale active pentru cota cesionată.
Totodată, reclamanții au arătat că modifică petitul capătului 3 al cererii, în sensul că solicită obligarea Municipiului București prin Primar General la plata daunelor morale în sumă de 14.000 lei către reclamanții A. A., P. A.-M. și A. I., datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 1095/27.07.2001 prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul situat în București, .. 48 A, sector 5.
În motivarea cererii de acordare a daunelor morale, reclamanții au arătat că, deși au depus toate actele doveditoare și au efectuat numeroase demersuri, pârâtul M. București, ca entitate învestită cu soluționarea notificării, nu și-a respectat obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Conform Legii nr.10/2001 și practicii judiciare naționale, termenul imperativ de 60 de zile impune unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea acesteia în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită.
Deși în mod frecvent doctrina și jurisprudența au statuat caracterul imperativ al acestui termen, pârâtul a ignorat cu știință atât prevederile legale, cât și demersurile repetate pe care reclamanții le-au făcut în scopul soluționării și nu a emis dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, pasivitatea (inacțiunea) acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut, nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen decizia sau dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite.
Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, pârâtul se află în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței, deoarece obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă.
Referitor la prejudiciul moral, reclamanții au arătat că, așa cum a reținut constant Curtea Europeana a Drepturilor Omului, administrația publică constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă refuză sau omite să execute o obligație legala sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. împotriva României, pag. 24).
În situația în care există o violare a art. 6§l al Convenției și a art. l din protocolul nr. l al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. României, C. E. R. c. României).
Dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente st funcționale, cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr. 5958/2007 a ICCJ).
Prejudiciul moral suferit a constat în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta cauzate de faptul că, prin conduita sa, pârâtul pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru.
Fapta ilicită a pârâtului a constat în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți, care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în disprețul față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările acestora, care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
Autorul reclamanților, notificatorul A. Ș., și reclamanții au așteptat timp de 11 ani soluționarea notificării, iar de la data la care sau depus toate actele necesare, și care, fără dubiu, fac apt dosarul de retrocedare de soluționare, au trecut aproape trei ani.
În plus, nu se poate trece cu vederea suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii și de revolta pe care au încercat-o de atâtea ori, când aflau că dosarul, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (C.E.D.O., 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
De asemenea, reclamanții au invocat și cauza Ernestina Zullo c. Italiei, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
Astfel, s-a apreciat că o bază de calcul între 1000-1500 de Euro pentru fiecare an de întârziere este o sumă rezonabilă, fără să conteze rezultatul favorabil sau nu al procesului. Suma globală va fi ridicată cu 2000 de Euro dacă litigiul are o importanță specială pentru reclamant - în materia dreptului muncii, a capacității persoanei, pensiei, etc.. Suma de bază va fi redusă în funcție de numărul instanțelor care s-au pronunțat asupra acțiunii, în raport de importanța litigiului la nivelul de viață a statului respectiv. O reducere poate interveni și dacă există o culpă a reclamantului în producerea întârzierii.
Ca și criteriu obiectiv, într-o soluție de speță, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă, prin decizia nr. 64/2011, ca element de comparație pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a raportat la cea mai recentă decizie din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv la cauza C. contra României (2011).
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art. 252, 1349, 1381 și următoarele Cod civil.
La termenul din 19.12.2012, tribunalul a luat act de transmiterea calității procesuale active pentru cota de 25% din drepturile litigioase și a dispus citarea în calitate de reclamantă a S.C. R. G. Invest S.A., precum și de renunțarea reclamanților la judecata cu pârâtul Primarul General al Municipiului București.
Prin sentința civilă nr.1671/02.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă s - a admis acțiunea formulată de reclamanții A. A., P. A.-M. și A. I., S.C. R. G. INVEST S.A., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMAR GENERAL, astfel cum a fost modificată; a constatat că reclamanții A. A., P. A.-M. și A. I. au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte, în condițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013, măsuri ce se acordă pentru imobilul situat în București, .. 48A, sector 5, compus din teren în suprafață de 221,21 mp și construcții demolate în suprafață construită de 122,40 mp (din care suprafață utilă 105,70 mp); a constatat că reclamanții A. A., P. A.-M. și A. I. au înstrăinat drepturile ce li se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății în cotă de 25% către reclamanta S.C. R. G. Invest S.A., conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 601/11.04.2012 de B.N.P. M. C. M., și în consecință a constatat că reclamanta S.C. R. G. INVEST S.A. este îndreptățită la măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condițiile art. 24 alin. 2 și 4 din legea nr. 165/2013; a obligat pârâtul M. București să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 1095/27.07.2001 privind imobilul situat în București, .. 48A, sector 5, către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor;a obligat pârâtul M. București la 1500 lei daune morale către reclamanții A. A., P. A.-M. și A. I.; a obligat pârâtul M. București la 1000 lei cheltuieli de judecată către reclamanții A. A., P. A.-M. și A. I., reprezentând onorariul de expert.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
La data de 27.08.2001, autorul reclamanților, A. Ș., a formulat notificarea nr. 1095 prin intermediul executorului judecătoresc Casagranda-S. A. în baza Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, .. 48A, sector 5, compus din teren în suprafață de 250 mp și construcție.
Notificarea a fost înregistrată la Prefectura Municipiului București sub nr._/2001, fiind transmisă ulterior Primăriei Municipiului București.Deși avea obligația legală de a soluționa notificarea, prin emiterea unei decizii motivate, pârâtul M. București nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.Având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX/19.03.2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cu care instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, tribunalul urmează să analizeze fondul cererii de restituire formulată de reclamanți.
Sub acest aspect, tribunalul a apreciat că este întemeiată cererea, pentru următoarele considerente:
Prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr._/03.10.1932 de fostul Tribunal I. – Secția Notariat, autorii reclamanților, A. F. și A. A. F., au dobândit împreună cu C. I. și M. C. I. dreptul de proprietate asupra imobilului - teren situat în București, .. 46, în suprafață de 250 mp.
Prin actele de vânzare-cumpărare autentificate de fostul Tribunal I. – Secția Notariat sub nr._/16.09.1933 și sub nr._/17.05.1935, C. I. și M. I. au transmis autorilor reclamanților, A. F. și A. A., cota parte din terenul dobândit anterior, astfel încât întreg lotul de 250 mp cumpărat în baza actului autentificat de Tribunalul I. sub nr._/1932 a devenit proprietatea indiviză a soților A. F. și A. A..
Pe acest teren, în anul 1935 autorii reclamanților au edificat fără autorizație o construcție cu 2 camere, pe care au extins-o cu o cameră în anul 1942, în baza autorizației nr. 7I din 21.03.1972 eliberată de fostul Consiliu Popular al Sectorului 6 București.
Din adresa nr. 4374/16.04.2009 a Serviciului Nomenclatură Urbană al Primăriei Municipiului București reiese că în registrul de revizuire a numerotării imobilelor și apartamentelor – 1948 figura înscris număr poștal nou 48A pe . 5, fără a fi menționat numărul anterior; în nota de reconstituire întocmită de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul cadastru din Primăria Municipiului București se menționează că a fost identificat imobilul din .. 48A, sector 5; totodată expertul topograf desemnat în cauză a identificat fostul imobil din București, .. 48 A, sector 5, ca având o suprafață totală de 221,21 mp.
În consecință, tribunalul a constatat că este dovedită identitatea dintre imobilul notificat și imobilul dobândit de autorii reclamanților.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 153/1987, figurând în anexa nr. 1 a decretului de expropriere, cuprinzând tabelul proprietarilor imobilelor expropriate, la poziția 324/371 pe numele A. Ș. și A. A., cu teren în suprafață de 220 mp și construcție în suprafață desfășurată de 122,40 mp, din care suprafață utilă 105,70 mp, preluarea fiind abuzivă conform art. 2 alin. 1 lit. i din legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește calitatea reclamanților de succesori ai foștilor proprietari A. F. și A. A., tribunalul a reținut că în urma decesului lui A. F. (17.05.1970) cota sa de ½ din imobilul situat în București, .. 48A, a revenit fiului său, A. Ș., conform certificatului de moștenitor nr. 566/18.09.1970 eliberat de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 6 București și testamentului autentificat sub nr._/21.11.1969 de același notariat.
A. A. a decedat la data de 12.10.1999, de pe urma sa rămânând ca moștenitori A. I. și A. Ș., în calitate de fii, fiecare cu cota de 1/2 din masa succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr. 12/31.03.2004 eliberat de B.N.P. A. M. V..
Ulterior formulării notificării, la data de 25.10.2007 a decedat și A. Ș., moștenitori fiind soția supraviețuitoare A. F., cu cota de ¼ din masa succesorală, și copiii A. A., A. I. și P. A.-M., fiecare cu cota de ¼ din masa succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr. 138/03.10.2008 eliberat de B.N.P. M. N. G..
La data de 27.12.2010 a decedat și A. F., fiind moștenită de reclamanții A. A., A. I. și P. A.-M., în calitate de fii, potrivit certificatului de moștenitor nr. 65/17.06.2011 eliberat de B.N.P. M. C. - M..
În conformitate cu art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali și testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Sub acest aspect, tribunalul apreciază că reclamanții au justificat pe deplin calitatea lor de succesori în drepturi de pe urma foștilor proprietari, A. F. și A. A..
Cu privire la întinderea dreptului de proprietate, tribunalul a reținut că, prin contracte de vânzare - cumpărare autentice autorii reclamanților au dobândit în proprietate suprafața de 250 mp teren, însă în anexa decretului de expropriere a fost înscrisă suprafața de 220 mp teren. Aceeași suprafață de 220 mp este menționată și în nota de reconstituire, dar tribunalul constată că prin raportul de expertiză topografică, întocmit de expert Avramiuc N., care a suprapus măsurătorile efectuate pe planul topografic și a determinat suprafața prin georeferențiere, a rezultat suprafața de 221,21 mp, astfel că această suprafață este considerată reală.
Cât privește construcția, tribunalul a avut în vedere suprafața trecută în anexa decretului de expropriere, care corespunde mențiunilor din fișa tehnică a imobilului, respectiv o suprafața desfășurată a construcției de 122,40 mp, fiind astfel incidente în privința construcției dispozițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumție relativă de proprietate în baza mențiunilor din actul de preluare.
Referitor la modalitatea de restituire, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 conform cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi; în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, precum și dispozițiile art. 7 alin. 1 care stabilesc că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. 1 din același act normativ, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
Așa fiind, din examinarea probatoriului administrat în cauză, tribunalul a constatat că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă.
În acest sens tribunalul a avut în vedere că imobilul - construcție a fost demolat ulterior preluării în proprietatea statului, iar în privința terenului are în vedere nota de reconstituire nr. 4374/03.04.2009 întocmită de Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală din Primăria Municipiului București și concluziile raportului de expertiză topocadastrală. Potrivit acestora, terenul în suprafață de 221,21 mp din fostul imobil situat în .. 48A este afectat în totalitate de elemente de sistematizare: . blocului, alee, trotuar pietonal, parcaj, astfel că nu poate fi restituit în natură, măsurile reparatorii urmând a fi stabilite în echivalent. La stabilirea acestor măsuri urmează a se ține seama de sumele încasate de autorii reclamanților cu titlu de despăgubire la momentul exproprierii conform dovezilor depuse la dosarul cauzei – 56.190 lei (filele 90 și 92).
În consecință, în raport de cele reținute, constatând că în prezent construcția nu mai există, iar terenul nu este liber, tribunalul a considerat că nu este posibilă restituirea în natură conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Față de aceste considerente, tribunalul a admis acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București, astfel cum a fost modificată.
Totodată, având în vedere prevederile Legii nr. 165/2013, conform cărora dispozițiile sale se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor,..., ipoteză ce se regăsește în prezenta cauză, tribunalul a făcut aplicarea art. 1 alin. 3 din acest act normativ, care prevede că în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4) și drept consecință:
A constatat că reclamanții A. A., P. A.-M. și A. I. au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii constând în compensare prin puncte, în condițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013, măsuri ce se acordă pentru imobilul situat în București, .. 48A, sector 5, compus din teren în suprafață de 221,21 mp și construcții demolate în suprafață construită de 122,40 mp (din care suprafață utilă 105,70 mp).
A constatat că reclamanții A. A., P. A.-M. și A. I. au înstrăinat drepturile ce li se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății în cotă de 25% către reclamanta S.C. R. G. Invest S.A., conform contractului de cesiune autentificat sub nr. 601/11.04.2012 de B.N.P. M. C. M., situație în care va constata că reclamanta S.C. R. G. INVEST S.A. este îndreptățită la măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte în condițiile art. 24 alin. 2 și 4 din Legea nr. 165/2013.
De asemenea, tribunalul a obligat pe pârâtul M. București, prin Primar,să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 1095/27.07.2001 privind imobilul situat în București, .. 48A, sector 5, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor în vederea stabilirii numărului de puncte ce se vor acorda în compensare. Astfel, tribunalul a apreciat că, din moment ce prin hotărâre judecătorească s-a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, nu se mai impune efectuarea unui control de legalitate de către instituția prefectului așa cum prevede art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Un asemenea control ar însemna cenzurarea unei hotărâri judecătorești de către o autoritate a administrației publice din afara sistemului judiciar, or hotărârea judecătorească este supusă doar căilor de atac prevăzute de lege.
În ceea ce privește cererea de reparare a prejudiciului moral determinat de nesoluționarea notificării, tribunalul a apreciat această solicitare ca fiind justificată, reținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii delictuale civile a pârâtului M. București, conform dispozițiilor art. 998-999 din Codul civil de la 1864, aplicabil în cauză potrivit art. 6 alin. 2 Cod civil, respectiv: existența unei fapte ilicite și a vinovăției autorului acesteia, producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Cu privire la fapta ilicită, tribunalul reține că aceasta constă în nesoluționarea de către pârât, în termenul legal, a notificării formulate de autorul reclamanților, atribuție care îi revenea pârâtului în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prejudiciul, pentru a fi susceptibil de reparare, trebuie să îndeplinească la rândul său două condiții, respectiv să aibă un caracter cert și să nu fi fost reparat încă.
Astfel, tribunalul a apreciat că nesoluționarea notificării înregistrată la data de 27.08.2001, în condițiile în care în dosarul administrativ se regăseau toate înscrisurile necesare soluționării, a cauzat reclamanților o stare de disconfort psihic, de nemulțumire, determinată de timpul lung de așteptare a soluționării notificării, deci un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat, acesta fiind apreciat de tribunal la suma de 1500 lei.
În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, pârâtul M. București, prin Primar, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând onorariul de expert, către reclamanți.
Împotriva sentinței civile nr.1671/02.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului recurentul pârât critică sentința pentru următoarele motive:
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ:.: hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Potrivit notificării nr.1095/2001,s-a format dosarul administrativ prin care autorul reclamanților A. Ș. a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București ..48A, sector 5,format din teren în suprafață de 250 mp și construcție.
Imobilul a trecut în proprietatea statului,în temeiul Decretului nr.153/1987 figurând în anexa nr.1 a decretului de expropriere,la poziția 324/371 pe numele A. Ș. și A. A. cu teren în suprafață de 220 mp teren.
În motivele de fapt ale acțiunii s-a invocat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului situat la adresa sus menționată, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și refuzul pârâtului de a soluționa notificarea, iar în drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001. Atât petitul clar al acțiunii,cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrata de reclamanți.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivata, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură. Unitatea deținătoare nu poate, însă să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege. O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât, vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. .. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamanților urmează a fi analizată pe cale administrativa și, dacă se va fi stabilit ca imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitanții nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibila potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natura.
In cazul în care persoana îndreptățită a depus o data cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 120 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existentei, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. (pct.23.1 din R.G. nr. 498/2003).Pct.28.1din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii a solicitat observarea ca, legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acorda preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul sau în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.
Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege ca legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității investite cu soluționarea notificării a oportunității sale de a-și oferi bunurile ori serviciile de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr.10/2001, republicata, atunci când restituirea în natură nu este dorita de solicitant sau este imposibil de asigurat, potrivit legii. Prin notificarea formulata reclamanții nu au solicitat acordarea de bunuri sau servicii în compensare.
A fost observat de asemenea că legiuitorul nu a obligat în nici un fel unitatea deținătoare de a despăgubi în acest mod persoana deposedata nici măcar atunci când aceasta deține în patrimoniul sau astfel de bunuri ori poate asigura prestarea de servicii ce ar putea fi oferite în schimb și ca echivalent al bunurilor preluate, pentru care restituirea în natura nu poate fi asigurată, după cum nu a fost obligat nici notificatorul să accepte, peste voința sa, o astfel de modalitate reparatorie.
În speța nu există o oferta ferma din partea paratului de acordare de bunuri și servicii, oferta care să aibă un obiect clar determinat ori determin abil și disponibil.
A constatat că pentru soluționarea notificării,s-a instituit un nou termen în sarcina unității deținătoare,altul decât cel stabilit prin art.25.1 din legea nr.10/2001 mai mult prin art.32.1 din legea 165/2013 se instituie un termen de decădere în procedura administrativa de 120 zile în care persoanele care se considera îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile investite de lege.
În ceea ce privește obligarea instituției la repararea prejudiciului moral urmează să fie administrate probe care să dovedească prejudiciul moral suferit de reclamanta în cuantum de 1.500 lei .Prin urmare, acordarea daunelor morale, dacă este admisibilă, ca urmare a clasificării dihotomice a prejudiciului, trebuie să-și găsească suportul în prejudiciul moral suferit.Aceasta presupune în primul rând un probatoriu adecvat din care să rezulte existența prejudiciului moral, întinderea sa și gravitatea măsurii abuzive, sau cel puțin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat.
Cuantumul daunelor se stabilește față de noțiunea de" prejudiciu cert" adică a cărui existență este neîndoielnică și a cărui întindere poate fi sigur stabilită. Daunele morale sunt prejudiciile cauzate unei persoane, constând în suferințe de ordin psihic. Normele eticii și echității interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibil a cu un echivalent bănesc. A considerat că evenimentele în cauză nu au putut să provoace reclamantei o stare de incertitudine și suferințe, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a nerespectării titlului.
Sub aspectul prejudiciului moral, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsa, ca reparație, cu acest titlu. Probele administrate nu au relevat împrejurări legate de implicațiile morale, de implicațiile pe plan afectiv legate de nerespectarea titlului executoriu. Reclamantul nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între prejudicial suferit de acesta si prejudiciul moral, in ce anume consta. In concret, cuantumul daunelor morale acordate trebuie să aibă efecte compensatorii și nu constituie venituri nejustificate acordate reclamantului, întrucât potrivit art. 998 Cod civil: "orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".
Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse întemeiate sub aspectul întinderii prejudiciului, urmând să se constate ca regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morala, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate, care să asigure reparația morala și nu una având exclusiv scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului. Totodată, în absența unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectiva a daunelor morale, acestea se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamanta, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectata situația familiala, profesionala și socială.
In cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabila corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. Acestea sunt condițiile generale care reglementează răspunderea civilă delictuală ce constituie o sancțiune civilă, cu caracter reparator, care intervine în cazul săvârșirii faptului ilicit cauzator de prejudiciu.
In ceea ce privește obligarea instituției la transmiterea dosarului direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a menționat ca M. București are obligația să înainteze dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate.Art.16 din titlul VI prevede în mod expres faptul ca valoarea echivalenta a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Națională pentru compensarea imobilelor,iar potrivit dispozițiilor art.16 alin.2 ind.I din OUG nr.81/2007 instituția înaintează întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București,în vederea întocmirii ordinului de legalitate.
In temeiul art.274 Cod pr.civ. instanța a obligat instituția la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei, deși în opinia sa instituția nu datorează aceste cheltuieli. Astfel potrivit art.274 alin.1 cod pr.civ. "partea care cade în pretenții va fi obligata la cerere, să plătească cheltuielile de judecata". In ceea ce privește obligația instituției de a suporta cheltuielile de judecata în cuantum de 1.000 lei a considerat că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de procedura Civila.
Având în vedere cele arătate, a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat,modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
In drept a fost invocate dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ.
Analizând sentința recurată, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea reține că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei decizii.
Astfel, critica ce vizează soluția de admitere a cererii de înaintare a dosarului administrativ direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Curtea este fondată, față de etapele necesare acordării compensării prin puncte, procedură prevăzută în art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 care reglementa o procedură ulterioară etapei administrative derulată conform Legii nr.10/2001 ce se finaliza prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate.
La data de 20.05.2013, a intrat în vigoare Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Potrivit art.4 din Legea nr.165/2013 „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (…)”, iar potrivit art.50 lit. c din același act normativ „La data intrării în vigoare a prezentei legi (…) articolele 16, 17, 18, 181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 188, 189 și articolul 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi se abrogă”.
Odată ce notificarea recurenților reclamanți nu era soluționată irevocabil la data de 20 mai 2013, dispozițiile legii nr.165/2013 sunt aplicabile litigiului de față, acest nou act normativ prevăzând, la rândul său, o procedură ulterioară emiterii dispoziției administrative.
Astfel, potrivit art.17 din Legea nr.165/2013 în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, iar procedura de urmat în vederea acordării măsurilor compensatorii pentru imobilele imposibil de restituit în natură este reglementată în capitolul III al legii.
În cauza de față, tribunalul a fost investit cu o cerere prin care s-a urmărit soluționarea pe fond a notificării, iar într-un asemenea litigiu, instanța de judecată nu putea dispune altceva ori mai mult decât ar fi dispus unitatea deținătoare însăși, dacă ar fi respectat legea.
Conform art. 21 alin1 din actul normativ menționat: ” (1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate.
Curtea mai constată că potrivit dispozițiilor art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013 „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”, situație în care controlul de legalitate efectuat de prefect prevăzut de vechea reglementare este menținut și prin noua lege.
Scopul controlului de legalitate de către prefect este de a verifica modul în care s-a emis decizia ca urmare a obligării entității învestite prin hotărîre judecătorească, astfel că aceasta etapa este obligatorie, nefiind posibilă transmiterea dosarului administrativ direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor .
Este nefondată critica privind greșita aplicare a art. 22 din legea 10/2001, în sensul că reclamanții nu s-au adresat cu notificare către unitatea deținătoare în vederea restituirii imobilului preluat abuziv, Curtea reținînd că la fila 34 din dosarul de fond se află notificarea înregistrată la data de 21.07.2001 la Primăria Municipiului București, de către A. Ș., autorul reclamanților.
Potrivit art. 25 alin. 1 din legea 10/2001: „ În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.”
Articolul 23 din legea 10/2001 prevede că: „ Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.”
Conform art. 26 alin. 1 din legea 10/2001: „ Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.”
Neîndeplinirea de către unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării a obligației instituite prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori de acordare persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori propunerea de acordare de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, justificând exercitarea dreptului persoanei interesate de a de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest sens este Decizia XX/ 2007 a Înaltei Curți de Casație Și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în legătură cu stabilirea competenței instanței de a judeca pe fond contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, obligatorie pentru instanțe conform art. 330 alin.4 C... Potrivit acestei decizii, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Nefondată este și critica referitoare la nelegalitatea sentinței prin prisma reglementărilor ce prevăd data de la care curge termenul de 60 de zile de soluționare a notificării.
Astfel, prevederile punctelor 23.1. și 28 .1 din HG 498/2003 invocată de recurentă, în prezent abrogată prin Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost preluate prin noul act, care prevede la punctul 25.1: „ 25.1. Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).”
Din textul enunțat anterior, rezultă că, în condițiile în care unitatea deținătoare nu a comunicat persoanei îndreptățite necesitatea completării documentației, termenul de 60 de zile de soluționare a notificării curge de la data depunerii acesteia, astfel că refuzul pîrîtei de a răspunde solicitării reclamanților apare ca nejustificat.
În ceea ce privește lipsa declarației pe proprie răspundere a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte înscrisuri, declarație în lipsa cărei, conform opiniei recurentului, nu poate fi soluționată notificarea, Curtea reține că potrivit pct. 24 .2 din Normele Metodologice, aceasta declarație este necesară doar în situația aplicării art. 24 din lege, text ce prezumă existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, ca fiind cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, în absența unor probe contrare. Ori, în cauză au fost depuse acte doveditoare ale dreptului de proprietate în sensul art. 23 din legea 10/2001, astfel că soluționarea notificării nu poate fi condiționată de depunerea declarației prevăzute de pct. 24 . 2 din normele metodologice .
Sunt nefondate și criticile privind acordarea daunelor morale, Curtea reținînd că refuzul de soluționare a notificării în decursul a 11 ani, este de natură a produce solicitanților un prejudiciu moral, ce necesită reparare prin plata de despăgubiri.
Instanța fondului a analizat toate condițiile răspunderii civile delictuale, argumentele în susținerea soluției de obligare la plată fiind redate în hotărîre.
Curtea constată că lipsa unei justificări a faptului că pîrîta nu a luat nici o măsură pentru soluționarea cererilor reclamanților într-o perioadă lungă de timp, cu ignorarea termenelor prevăzute de legea 10/2001 și a Normelor metodologice de punere în aplicare a acesteia, reprezintă o atitudine care a avut consecințe negative asupra stării psihice acestora. Plata de despăgubiri este justificată de împrejurarea că, refuzând să răspundă cererilor reclamanților, aceștia au fost puși în situația de a se adresa în mai multe rînduri pîrîtei, fără rezultat, ceea ce a necesitat introducerea unei acțiuni în justiție, toate acestea presupunînd eforturi de natură a le provoca disconfort psihic .
Nefondată este și critica ce vizează obligarea pîrîtei la plata cheltuielilor de judecată, aceasta avînd calitate de parte căzută în pretenții, astfel că tribunalul a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.1 C..
Față de considerentele expuse, reținînd disp. art. 312 alin. 1 și 3 C., raportat la art. 304 pct. 9 C., Curtea va admite recursul și va modifica în parte sentința, în sensul respingerii ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București să înainteze dosarul administrativ către CNCI, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr.1671/02.10.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în contradictoriu cu intimații reclamanți A. A., A. I., P. A. – M. și ..
Modifică în parte sentința în sensul că:
Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București să înainteze dosarul administrativ către CNCI.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 5 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. R. T. M. D. O.
GREFIER
C. G. A.
RED.MDO
Tehnored.MȘ/MDO 2 ex.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1784/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Succesiune. Decizia nr. 1680/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
