Pretenţii. Decizia nr. 1779/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1779/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 1779/2014
Dosar nr._
(630/2011)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.1779
Ședința publică de la 25.11.2014
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror E. I..
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de recurentul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, și de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1877 din data de 24.10.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă S. A..
Obiectul pricinii – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune și avocat Abdel – Razek C. – C., în calitate de reprezentant al intimatei – reclamante S. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._, emise de Baroul București (fila 9), lipsind reprezentantul recurentului M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că, prin serviciul registratură s-a depus, la data de 19.11.2014, întâmpinare formulată de intimata – reclamantă.
Reprezentanții părților și a Ministerului P., având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurentul – pârât, S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii, ca neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive astfel cum a fost invocată, solicită admiterea, având în vedere că prin cererea formulată reclamanta a chemat în judecată, în calitate de pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, însă instanța de fond a admis acțiunea în contradictoriu cu o altă persoană, Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit art.4 din legea nr.221/2009 calitatea procesuală pasive în astfel de cauze o deține Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Față de cel de-al doilea motiv, arată că instanța a dispus admiterea acțiunii în baza altui temei de drept decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată – art. 504 din Codul de procedură penală – și în această situație Tribunalul București a încălcat principiul disponibilității.
Pe fond, apreciază că daunele morale, în acest moment, nu mai pot fi acordate prin prisma deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională și a deciziei nr.12 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Solicită admiterea recursului declarat de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Reprezentantul Ministerului P., având cuvântul, solicită admiterea recursului declarat de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, modificarea hotărârii recurate cu consecința respingerii cererii de acordare a despăgubirilor morale, apreciind că hotărârea pronunțată de Tribunalul București este nelegală. Instanța a soluționat cererea de acordare a despăgubirilor morale solicitate în temeiul unor texte de lege ce nu au fost invocate de reclamantă fiind astfel încălcat principiul disponibilității și principiul respectării dreptului la apărare, în condițiile în care acest temei de drept nu a fost pus în discuția părților, acestea neputându-și exprima punctul de vedere față de temeiul reținut de instanță. Judecătorul fondului, plecând de la faptul că reclamanta a invocat ca temei de drept și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a apreciat că față de acest temei indicat, corespunzător legislației din România, în cauză ar fi aplicabile dispozițiile art. 504 și următoarele din Codul de procedură penală.
În opinia sa, instanța de fond a procedat eronat în condițiile în care textul invocat din Codul de procedură penală are în vedere două ipoteze, ipoteze care nu pot fi aplicabile în cauză.
Pe de altă parte, Tribunalul București a reținut că hotărârea de constatare a caracterului politic ar putea echivala cu o hotărâre de achitare, consideră că acest raționament este greșit, întrucât nu poate fi reținută o hotărâre prin care să se constată caracterul politic al condamnării are valoarea unei hotărâri de condamnare, situație ce poate fi dispusă în urma rejudecării procesului potrivit procedurii penale.
Consideră că, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului indicate de reclamantă și reținute de instanța de fond, în condițiile în care se referă la o situație juridică creată anterior momentului la care România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Apreciază că reclamanta nu putea primi despăgubiri morale nici în temeiul Legii nr.221/2009, întrucât textul de lege ce conferea această posibilitate a fost declarat neconstituționale.
Față de recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la primul aspect, apreciază că nu poate fi decât o eroare materială referirea în dispozitivul hotărârii doar a pârâtului M. Finanțelor, întrucât acțiunea este îndreptată împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și, pentru celelalte considerente expuse consideră că recursul este întemeiat.
Intimata – pârâtă S. A., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea celor două recursuri, ca neîntemeiate.
Solicită ca întâmpinările formulate să fie reținute ca și concluzii scrise (a depus și practică judiciară). Recurentele, în fața instanței fondului,nu au avut nici o manifestare juridică, sub nici un aspect și nu s-au opus acțiunii introduse de reclamantă.
Consideră că despăgubirile acordate de instanța de fond trebuie să reliefeze o recunoaștere a perioadei de detenție a bunicului său, o recunoaștere a faptului că reținerea acestuia a fost ilegală.
Apărările reclamantei expuse contravin normei juridice.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IlI-a Civilă sub nr._ reclamanta S. A. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE solicitând obligarea sa la plata sumelor de 20.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin hotărârea de condamnare a tatălui său P. C. și 20.000 euro pentru perioada de 655 de zile cât a fost deținut peste perioada de detenție fără a fi condamnat printr-o hotărâre.
In motivare se arată că prin sentința penală nr.766/31.07.1950 Tribunalul M. București 1-a condamnat pe tatăl reclamantei P. C. la o pedeapsă de 2 ani închisoare corecțională și 5000 lei cheltuieli de judecată pentru delictul prev. de art. 209 pct. II lit. a) și e) C.pen.
În motivare se arată că tatăl reclamantei, numitul P. C. a fost arestat și condamnat pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, înaltă trădare și omisiune de denunțare. În timpul desfășurării anchetei autorul reclamantei a fost supus la tortură fizică și psihică pentru a declara ceea ce doreau organele de urmărire penală.
Pedeapsa a fost executată în Penitenciarul Văcărești și în colonia de muncă de la Poarta Albă nr.2. Potrivit ordinului de arestare nr._ din 2.11.1949 s-a dispus reținerea pentru 15 zile a lui P. C. pentru a fi cercetat pe linie de securitate, pentru ca ulterior prin mandatul nr._ din 17.12.1949 să se prelungească cu încă 30 de zile reținerea acestuia de către Direcția Generală a Securității Poporului.
La data de 28.07.1950 prin sentința nr. 766 pronunțată de Tribunalul M. București - Secția a II - a P. C. a fost condamnat pentru delictul prevăzut de art. 209 P. II lit. a) și e) Cd.p. la 2 ani închisoare.
Tatăl reclamantei a fost deținut începând cu data de 5.10.1949 la Penitenciarul Văcărești, ulterior a fost transferat la Colonia de Muncă Poarta Albă nr. 2, unde a executat muncă la canal. La sfârșitul celor doi ani de detenție tatăl reclamantei a mai fost reținut fără mandat și fără a fi condamnat încă o perioadă de 655 zile aproximativ un an și 8 luni.
La momentul arestării, reclamanta era minoră și a rămas în întreținerea mamei sale care nu avea serviciu și care a fost nevoită să vândă o . bunuri și să presteze munci casnice sub demnitatea ei pe la diverse familii.
La momentul eliberării din penitenciar tatăl reclamantei suferea de mai multe boli care au presupus o îngrijire medicală atentă și costisitoare în condițiile în care tatăl reclamantului nu a mai putut să se angajeze fiind nevoit să lucreze ca zilier.
In dovedirea acțiunii a fost administrată proba cu înscrisuri respectiv: ordin de trimitere în judecată nr. 684/21.06.1950, referat de trimitere în judecată sentința nr 766/28.07.1950 în dosar nr.971/1950 a Tribunalului M. București, deciziunea nr.471/1951 pronunțată de Curtea Militară de Casare și Justiție, adresa nr.301/1950 către Penitenciarul Jilava, adresa emisă de Colonia nr.2 Poarta Albă privind încarcerarea deținutului P. C. din 1951, memorii adresate de autorul P. C-tin procurorului general al R.P.R, declarați, adresa nr.8462/1950 emisă de Penitenciarul Jilava către Șantierul Poarta Albă privind transferul deținutului P. C-tin, în vederea executării pedepsei, fișa matricolă penală, adresa MAI DGM reg C. datată 15.07.1951 de înaintare a mandatului de arestare nr.1410/1951 privind pe P. C-tin, acte de stare civilă, certificat de moștenitor nr.2150/27.10.1992 eliberat de notariatul de Stat al sect II București.
Prin sentința civilă nr.1877/24.10.2013 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta S. A., a constatat caracterul politic al sentinței penale nr.766/1990 a Tribunalului M. București și, pe cale de consecință a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 euro în echivalent în lei la data plății către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că tatăl reclamantei S. A. a fost condamnat la o pedeapsa de 2 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. Conform certificatului de moștenitor nr.2150/27.10.1992 coroborat cu actele de stare civilă, reclamanta are calitatea de moștenitor legal al defunctului P. C., decedat la 20.04.2074.
Autorul reclamantei a fost arestat la 2.11.1949 și condamnat prin sentința 766/28.07.1950 dată de Tribunalului M. Teritorial București;din probe nu rezultă data la care acesta a fost pus în libertate, însă din adresa emisă de Colonia de Muncă nr.2 Poarta Albă reiese că ar fi suferit o nouă condamnare pentru abuz de încredere. Reclamanta nu a solicitat constatarea caracterului politic al sentinței 2857/1951 pentru care s-a emis mandatul de arestare nr. 1410/1951 la care se face referire în adresă așa încât tribunalul nu va examina această hotărâre.
Potrivit art.l alin.2 din Legea nr.221/2009 constituie de drept condamnare cu caracter politic hotărârea de condamnarea pentru fapta incriminată la art.209 pct.II lit a) și e) din Cod penal de al 1938.
În conformitate cu art.5 alin.l lit.a) din Legea nr.221/ 2009 orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv, poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii tribunalului în raza căruia este situat domiciliul.
Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale, respectiv art.5 alin.l lit.a) teza I, prin Decizia Curții Constituționale nr.1358/ 25.10.2010, însă ele rămân aplicabile cât privește termenul în care poate fi formulată acțiunea, asupra căruia Curtea nu a fost sesizată.
Având în vedere că reclamanta a solicitat aplicarea în cauză a prevederilor cuprinse în Legea 221/2009, art. 998- 999 C.civ. și art.5, 6, 13, 14, 17, 18 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.504-506 din Codul de procedură penală conform următorului raționament: în susținerea pretențiilor sale, reclamanta a solicitat aplicarea art.5 din CEDO; aceste prevederi nu pot fi aplicate direct în cauză, deoarece prin art.20 din Constituție, se instituie principiul prevalentei reglementărilor internaționale față de legea internă cu condiția existenței unei neconcordanțe între legea internă și Convenție.
Însă, așa cum s-a arătat legislația internă cuprinde reglementări clare, mai favorabile în materia răspunderii statului pentru prejudiciul rezultat din erori judiciare și anume prevederile art. 504-506 Cod procedură penală, astfel că nu pot fi aplicate art.5 din CEDO, câtă vreme trebuie aplicate prevederile legale mai favorabile.
Prin condamnarea sa la o pedeapsă privativă de libertate privită de legiuitor ca fiind nelegală și abuzivă, i-a fost încălcat autorului reclamantei dreptul la libertate; hotărârea de condamnare a avut ca efect atingerea adusă onoarei și reputației; de asemenea au fost afectate și alte valori nepatrimoniale precum dreptul la viață intimă și la păstrarea relațiilor personale cu rudele și prietenii.
Stabilirea cuantumului daunelor morale nu se poate face cu precizie deoarece suferința umană nu poate fi măsurată; instanța are în vedere anumite criterii, cum sunt durata lipsirii de libertate, consecințele negative produse asupra celui în cauză în plan fizic și psihic, afectarea stării de sănătate, afectarea situației familiale, restrângerea posibilităților de realizare profesională.
De asemenea persoanei condamnate pe nedrept i-a fost afectată situația materială prin pierderea locului de muncă și implicit a veniturilor necesare asigurării traiului persoanelor aflate în întreținerea sa, respectiv a reclamantei care la data arestării și condamnării tatălui era minoră.
Acțiunea reclamantei în calitate de moștenitoare legală a defunctului P. C. își are temeiul juridic în dispozițiile art.504 -506 din Codul de procedură penală conform cărora persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea pagubei de către stat, dacă în urma rejudecării s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. La stabilirea reparației se ține seama de durata privării de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei și asupra familiei celui privat de libertate.
Acțiunea poate fi pornită de persoana îndreptățită, iar după decesul acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa. Termenul este de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, însă în speță, așa cum s-a arătat, prin adoptarea Legii nr.221/2009, ca și în cazul altor legi de reparație al căror scop a fost înlăturarea efectelor nedreptăților comise în perioada instaurării regimului comunist și ulterior, persoanele îndreptățite au fost repuse în termenul de formulare a acțiunii.
Împotriva acestei sentințe, la data de 14.03.2014 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 18.03.2014.
În motivarea recursului său, recurentul – pârât a arătat că hotărâre recurată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii – motiv prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Arată că în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 Euro, reprezentând daune morale având în vedere faptul că reclamanta prin cererea de chemare in judecata a înțeles sa se judece cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,nicidecum cu Ministerul Finanțelor Publice.
Astfel, arată ca instanța de fond face o grava confuzie intre Ministerul Finanțelor Publice ca instituție si S. R. care este reprezentat in raporturile de drept de către Ministerul Finanțelor Publice.
Or, este evident ca instituția Statului R. nu este una si aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice si nici nu ar putea fi vreodată confundate motiv pentru care invoca excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice întrucât apreciază că nu există identitate între cel care este titularul obligației din raportul juridic de desdăunare, obligație corelativă dreptului reclamantului la obținerea de despăgubiri, si cel care a stat in judecata in calitate de parat, si anume Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Având in vedere in primul rând ca in speța de fata reclamanta a chemat in judecata Ministerul Finanțelor Publice in calitate de reprezentant al Statului R. și nu in nume propriu iar in al doilea rând că nu exista obligativitatea Ministerului Finanțelor Publice in nume propriu de a plăti despăgubirile solicitate in baza Legii nr.221/2009, consideră ca in mod greșit instanța a obligat Ministerul Finanțelor Publice in nume propriu la plata despăgubirilor solicitate de reclamanta din prezenta cauza.
Potrivit art.4 alin.4 din Legea nr.221/2009 cererile formulate in baza acestui act normativ se formulează in contradictoriu cu S. R., astfel, rezulta fără dubiu ca instituția Ministerului Finanțelor Publice in nume propriu nu are calitate procesuala pasiva in cauza.
A legitima procesual o persoana care nu a deținut calitatea de parte în dosar echivalează cu încălcarea principiului disponibilității părților, si deci cu o evidenta si gravă încălcare a legii.
Or, in privința acestei persoane juridice, apreciază ca, in speță nu se realizează identitatea impusa de lege intre cel care este titularul obligației din raportul juridic de desdăunare, obligație corelativa dreptului reclamantei la obținerea despăgubirii si cel care a stat in judecata in calitate de parat.
Conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesului, in ce privește persoana cu care se judecă obiectul pricinii.
In respectarea acestui principiu, numai părțile pot largi sfera subiectiva a procesului, instanța nu poate introduce din oficiu o alta persoana in proces.
De vreme ce reclamanta a determinat obiectul si persoanele cărora au înțeles să le facă opozabila hotărârea, în exercițiul rolului activ instanța nu putea decât sa pună in discuția părților necesitatea lărgirii cadrului procesual inițial si nicidecum sa introducă ea părți in proces.
In acest context, introducerea in cauza a Ministerului Finanțelor Publice, din inițiativa instanței este nelegala; în cauza, Ministerul Finanțelor Publice asigura numai reprezentarea Statului R., situație in care nu poate fi obligat in nume propriu.
F. de cele arătate mai sus, solicită instanței admiterea recursului astfel cum a fost formulat, sa modifice sentința civila atacata in sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive si respingerii acțiunii in consecința.
2. Hotărârea recurata cuprinde motivele contradictorii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.7 din Codul de procedura civila.
Critică faptul ca hotărârea instanței cuprinde motive contradictorii conform art. 304 pct. 7 din Codul de Procedura Civila, in sensul ca in considerentele sentinței civile atacate, instanța a reținut faptul ca dispozițiile art.5 alin.1 lit a din Legea nr.221/2009 pe care si-a întemeiat reclamanta acțiunea au fost declarate neconstituționale, prin decizia nr.1358/2010, însa, in cauza a apreciat ca sunt incidente dispozițiile art.504- 506 Cod procedura penala.
Mai mult decât atât, instanța a acordat despăgubiri in baza altui temei de drept decât cel invocat de către reclamant in cererea de chemare in judecata.
Astfel, potrivit art. 129 alin.6 Cod procedura civila, instanțele sunt obligate sa se pronunțe în limitele in care au fost investite.
Or, nemotivarea constituie un motiv de modificare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, ci si atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Motivele contradictorii și cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează astfel cum se considera în mod constant in doctrina cu o nemotivare. Ipostazele in care se poate ajunge la o motivare, așa cum sunt stabilite de către codul de procedura civila sunt cele mai diferite: existenta unei contrarietăți intre considerentele hotărârii, in sensul ca din unele rezulta netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul ca acțiunea este fondată; prezentarea in exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Jurisprudența a stabilit ca motivarea sumara si confuza echivalează deopotrivă cu o nemotivare.
Arată in acest sens faptul ca motivarea este esența hotărârilor judecătorești, constituind o garanție pentru parți ca cererile lor au fost analizate cu atenție. Motivarea trebuie sa fie clara, precisa si necontradictorie, astfel încât din ea sa rezulte justețea soluției pronunțate.
In consecința, instanța de fond a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să despăgubească reclamanta din prezenta cauza, in mod nejustificat si fără a motiva clar soluția data.
F. de cele arătate mai sus, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile atacate in sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiata.
In alta ordine de idei, criticabila este hotărârea instanței referitoare la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 20.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a arestării autorului sau, din următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor cuprinse de art.5 alin.1, lit. a, teza I din Legea nr.221/2009 arata următoarele :" Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999,aprobată cu modificări și completări Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
Însa, recurentul solicită să se observe că la data 21.10 201 Curtea Constituționala prin decizia nr.1358 a statuat ca dispozițiile prevăzute de art.5 alin. 1, lit. a din Legea nr.221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, au fost declarate neconstituționale.
Astfel, ca o consecința a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, s-a constatat ca "prevederea normativa a cârei neconstituționalitate a fost constatata nu mai poate fi aplicata de nici un subiect de drept încetându-si de drept efectul, pentru viitor.
Așadar având in vedere ca dispozițiile art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, au fost declarate neconstituționale trimiterile la acesta norma au rămas fără obiect.
Prin urmare litera a din art. 5 din Legea nr.221/2009 care constituia temeiul de drept al acțiunii nu mai exista deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
La soluționarea unui proces in care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabila se aplică legea in vigoare la acel moment.
Sub acest aspect, solicită să se observe ca din punct de vedere al efectelor aduse, exista identitate intre situația in care o lege veche este modificata, completata sau abrogata printr-o lege noua si situația in care o lege sau o dispoziție legala este declarata neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea dau dispoziția legala în acord cu Constituția.
Identitatea de situație impune identitatea de raționament astfel ca in cauza sunt de reținut aserțiunile cu privire la aplicarea legii civile in timp, din Decizia nr. 6/27.09.1999 pronunțata de Curtea Suprema de Justiție in cadrul recursului in interesul legii cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică in cazul cererilor având ca obiect retrocedarea de bunuri imobile expropriate anterior intrării in vigoare a acestei legi.
Legea noua este aplicabila de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum si tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi. Evident, printre acestea sunt si situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma sa producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi.
Ca urmare, in cazul in care legea ulterioara modifica efectele viitoare sau le exclude pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioara se aplica si la efectele actului anterior nerealizate încă sub legea veche, întrucât ordinea publică trebuie sa aibă in esența ei un caracter de unitate si de uniforma obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea ca in speța se aplica legea in forma dobândita după declararea neconstituționalității, chiar dacă aceasta declarare s-a petrecut in cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații in curs are caracterul unei fapte in desfășurare (facta pendentia), astfel ca " legea noua" ( forma legii după data la care decizia de neconstituționalitate produce efecte ), se aplica in virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Referitor la aceasta excepție de neconstituționalitate, Curtea Constituționala a reținut prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 ca in ceea ce privește acordarea despăgubirilor nu poate exista decât o obligație morala a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate in perioada comunista.
Prin urmare Curtea a constatat ca "a fortiori nu se poate concluziona ca in materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici in perioada comunista ar exista vreo obligație a statului de a le acorda ".
De asemenea, Curtea Constituționala a reținut prin aceeași decizie ca „despăgubirile pentru daunele morale suferite in perioada comunista trebuie sa fie drepte, echitabile, rezonabile si proporționale cu gravitatea si suferințele produse prin aceste condamnări sau masuri administrative".
Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile art.5 alin.1 lit a teza întâi din Legea nr.21/2009 care au același scop ca si indemnizația prevăzuta de art. 4 din Decretul lege nr.118/1990 nu pot fi considerate drepte, echitabile si rezonabile.
Prin urmare, având in vedere ca aceste dispoziții in baza cărora reclamanta și-a întemeiat acțiunea pentru acordarea unor despăgubiri morale au fost declarate de către Curtea Constituționala prin Decizia nr.1358/21.10.2010, ca fiind neconstituționale, consideră acțiunea ca fiind neîntemeiată.
Mai mult decât atât, prin Decizia nr.12/19.09.2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție in dosarul nr.14/2011, s-a admis recursul in interesul legii statuând că urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și masuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Este si cazul speței de față, care nu era soluționată definitiv Ia data publicării deciziei susmenționate (1358/2010), cauza fiind înregistrata pe rolul instanței ulterior.
In consecința, având in vedere ca actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condițiile fostei litere a) de la art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009, nici pentru condamnări politice nici pentru masuri administrative cu caracter politic, concluzia care se impune este aceea că instanța investită cu soluționarea unei acțiuni are obligația să nu aplice în acea cauza dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatata prin decizia Curții Constituționale.
Urmare faptului ca dispozițiile art.5 alin.1 lit.a) teza I din Legea nr.221/2009, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.1358/21.10.2010 de către Curtea Constituțională, prezenta acțiunea se apreciază ca este neîntemeiata si in consecința solicita respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Învederează instanței de fond faptul ca jurisprudența Tribunalului București este quasi-unanima in respingerea ca neîntemeiate a pretențiilor privind daune morale formulate in baza Legii nr.221/2009 pentru argumentele mai sus arătate, completul de judecata ce a soluționat prezenta cauza este singurul din cate cunoaște care interpretează normele legale in vigoare in materie in sens contrar.
F. de cele arătate mai sus, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurata si respingerea acțiunea ca neîntemeiată.
In drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7 și 9 din codul de procedură civilă și ale Legii nr.221/2009.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea reține următoarele:
Având în vedere că în materia legii 221/2009, astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.
Din examinarea cererilor de recurs, Curtea constată că s-au formulat critici întemeiate pe prevederile art 304 pct 7 și 9 cod procedură civilă, urmând ca examinarea aspectelor critice să fie examinate prin prisma acestor motive de reformare punctual indicate de reclamant, cu luarea în considerare a specificului căii de atac a recursului exercitat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel.
În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că, întemeindu-se pe prevederile art 304 pct 7 și 9 cod procedură civilă, s-au formulat două critici relativă la nelegalitatea soluției de acordare a daunelor morale, precum și la caracterul contradictoriu al motivării sentinței recurate.
În privința primului motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art 304 pct 7 cod procedură civilă, referitor la motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate, Curtea constată că, aceste dispoziții consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.
Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea reține că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.
De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea reține că decizia recurată nu a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale,în condițiile în care instanța de fond a soluționat acțiunea pe un alt temei juridic decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea inițială, reclamanta s-a prevalat de dispozițiile legii 221/2009, iar prima instanță a acordat daunele morale dând eficiență prevederilor art 504-506 cod procedură penală, pe care le-a aplicat prin coroborare cu cele ale legii speciale, doar sub aspectul momentului de la care se calculează termenul de 18 luni prevăzut de normele procesual penale.
În ceea ce privește acest motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
Pe cale de consecință, pentru a răspunde criticilor formulate de reclamant și pentru a verifica legalitatea sentinței recurate sub toate aspectele invocate, Curtea apreciază necesar să examineze modificările care au survenit după înregistrarea cererii de chemare în judecată de către reclamanți, pentru a avea o imagine clară asupra consecințelor pe care aceste modificări le-au produs asupra legii speciale, edictate de legiuitor în domeniul reparării prejudiciilor cauzate celor persecutați politic în perioada regimului comunist și mai ales pentru a putea stabili corelarea acestui act normativ cu celelalte norme legale care au reglementat această chestiune.
Astfel, la data de 30 06 2010 legea 221/2009 a fost modificată prin OUG 62/2010, în sensul că se recunoștea expres posibilitatea celor care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic să obțină despăgubiri în temeiul acestui act normativ, plafonându-se totodată cuantumul daunelor morale în funcție de categoria din care face parte reclamantul: a) cel care a suferit condamnarea sau măsura administrativă, b) soțul acestuia și descendenți de gradul I și c) descendenții de gradul al II lea.
Aceste modificări aduse legii 221/2009 au fost cenzurate sub aspectul constituționalității de către instanța de contencios constituțional, care a statuat că plafonarea despăgubirilor contravine dispozițiilor art 16 alin 1 din Constituție, care dau expresie principiului egalității în drepturi a cetățenilor precum și prevederilor art 15 alin 2 din legea fundamentală care consacră principiul neretroactivității.
În esență, Curtea Constituțională a reținut,, prin decizia nr 1354/2010, faptul că, în ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, există unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o . elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de instanța privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu dețineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010. În consecință, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în drepturi.
Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979,). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984,).
De asemenea, Curtea a constatat că prevederile art 5 alin 1 lit a din legea 221/2009 încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Ulterior deciziei 1354/2010, Curtea Constituțională, sesizată fiind nou cu o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art 5 lit a din legea 221/2009, s-a pronunțat prin decizia 1358/2010, în sensul constatării unei neconcordanțe cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naștere unor reglementări paralele și a unor situații de incoerență și instabilitate, aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, așa cum este consacrată de dispozițiile art 1 alin 3 din Constituție.
În esență, Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei anterior citate faptul că legiuitorul, pornind de la actele cu caracter de recomandare adoptate de Consiliul Europei în materia condamnării regimului comunist a atrocităților comise de statele totalitare care au îmbrățișat această doctrină politică, este vorba de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr 1096/1996 și 1481/2006, adoptase deja o . acte normative în acest domeniu. Instanța de contencios constituțional a avut în vedere OUG 214/1999 și decretul lege 118/1990. Primul act normativ se încadrează a în categoria celor care urmăreau reabilitarea persoanelor condamnate politic și se referă la acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, și a fost aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Prin această ordonanță s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că edificatoare sunt prevederile celui de-al doilea act normativ( decretul lege 118/1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009. În același domeniu, Curtea Constituțională a reținut că se integrează și OUG 214/1999 și legea 221/2009, acestea reprezentând o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituțională, pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art 1 din CEDO, în sensul de a putea sau nu considera că destinatarii acestor acte normative cu caracter reparatoriu sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției, care înglobează în conținutul său atât drepturile cu caracter patrimonial(de creanță sau de proprietate), inclusiv speranța legitimă de a dobândi un bun, izvorâtă din existența unei legislații sau a unei practici judiciare constante favorabile, Curtea Constituțională a reținut următoarele: instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Instanța de contencios constituțional a concluzionat că măsurile reparatorii pe care le acordă statul persoanelor condamnate politic în perioada comunistă sau care au fost victimele represiunii comuniste în orice alt mod, nu sunt rezultatul unei obligați legale, care își are izvorul în trecut, ci sunt acordate în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Curtea reține că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubi că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând comparativ prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Instanța de contencios constituțional a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Aceeași soluție cu aceeași argumentare a fost dată de Curtea Constituțională și prin decizia nr 1360/2010.
Concluzionând, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, Curtea constată că prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.
În ceea ce privește recursul Ministerului P., P. de pe lângă Tribunalul București, Curtea constată, din examinarea cererii de declarare a căii de atac, că s-au formulat trei critici, relative la imposibilitatea acordării daunelor morale, din perspectiva deciziei nr 1358/2010 a Curții Constituționale, la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art 504-506 cod procedură penală, inclusiv sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, toate acestea fiind întemeiate de dispozițiile art 403 pct 9 cod procedură civilă.
În privința primei critici, Curtea constată că este comună celor două recursuri, fiind deja examinată în cadrul recursului promovat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, astfel că, față de această situație, considerentele referitoare la chestiunea acordării daunelor morale, anterior expuse, sunt comune ambelor căi de atac, cu soluționarea cărora a fost investită instanța.
În ceea ce privește criticile relative la soluția de acordare a daunelor morale întemeiată pe prevederile art 504 cod procedură penală, Curtea în egală măsură le apreciază ca întemeiate, în mod corect susținându-se de către recurent inaplicabilitatea acestor prevederi legale în cauza de față.
Astfel, potrivit prevederilor art 504 cod procedură penală, legiuitorul recunoaște dreptul la despăgubiri persoanei care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și celui care, în cursul procesului penal, a fost privat de libertate ori căruia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, inclusiv cel care a fost privat de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Textul de lege arată în concret în ce mod trebuie stabilită existența unei privări sau restrângeri de libertate nelegale și anume prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Dispozițiile art 505 cod procedură penală arată criteriile pe care instanța trebuie să le aibă în vedere la stabilirea felului și a întinderii reparației, iar dispozițiile art 506 cod procedură penală reglementează condițiile de exercitare a acțiunii pentru repararea prejudiciului, în sensul că acțiunea poate fi introdusă de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504, hotărârea prin care se pronunță instanța fiind supusă doar recursului.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea constată că în mod corect s-a susținut de către recurent inaplicabilitatea în cauză a acestei posibilități de reparare care vizează un alt domeniu de aplicabilitate circumscris existenței unei condamnări penale (sau aplicării unei măsuri preventive pe nedrept), caz în care trebuie îndeplinită cerința situației premise și anume existența unei hotărâri de achitare, rămasă definitivă, moment de la care se calculează termenul de 18 luni pentru exercitarea acțiunii în pretenții, având ca obiect acordarea daunelor în vederea acoperirii prejudiciului suferit. Din această perspectivă, Curtea reține că, . legii 221/2009 și înlăturarea, prin dispozițiile art 2 din acest act normativ, a efectelor hotărârii de condamnare, înlăturare chiar constată pe cale judiciară, nu poate suplini cerința existența unei hotărâri penale de achitare a condamnatului, care constituie, în concepția legiuitorului, suportul acțiunii în pretenții. Din examinarea dispozițiilor codului de procedură penală, anterior menționate, Curtea constată că acțiunea în daune întemeiată pe aceste prevederi legale este supusă unor cerințe precise, prevăzute prin norme imperative, de la care nu se poate deroga și care nu sunt susceptibile de aplicare prin analogie în alte situații decât cele care se înscriu sferei bine delimitate de aplicabilitate. În egală măsură cerințele prevăzute de dispozițiile procesual penale nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite prin raportare la elemente parțial asimilabile acestora, sub aspectul naturii sau efectelor juridice, din această perspectivă, neputându-se considera că organul judiciar dă dovadă de formalism excesiv ci doar de rigoarea pe care normele procesual penale o impun în interpretare, în condițiile în care cele două norme legale reprezintă două reglementări speciale, distincte, a căror domeniu de aplicabilitate nu interferează.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va admite ambele recursuri, va modifica sentința atacată în parte, în sensul că va cererea de acordare a daunelor morale va fi respinsă ca nefondată. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul – pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1877/24.10.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția III-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – reclamantă S. A..
Modifică sentința, în parte, în sensul că respinge cererea de obligare la daune morale, ca nefondată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.2/02.12.2014
T.B.Secția a III-a Civilă – S.M.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1815/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 534/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
