Legea 10/2001. Decizia nr. 305/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 305/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-03-2015 în dosarul nr. 305/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.305
Ședința publică de la 10.03.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurentul – reclamant S. M. și de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.148 din data de 12.02.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._ .
P. are ca obiect – Legea nr.10/2010.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat P. Toia, în calitate de reprezentant al recurentului – reclamant S. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014, emise de Baroul București (fila 15) și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL în baza delegației depuse la fila 16.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul – reclamant S. M., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul stabilirii calității de persoană îndreptățită a reclamantului la acordarea de despăgubiri pentru întregul imobil situat în București, ..3, sector 4 și obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate privind stabilirea conform dispozițiilor art.21 alin.6 și 7 din Legea nr.165/2013 pentru cota de 75% din dreptul la măsuri reparatorii asupra imobilului în litigiu.
Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 500 lei, potrivit chitanței nr.1239 din data de 07.01.2015 și a convenției nr.380 din 31.10.2012.
Recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea soluției pronunțate de Tribunalul București.
Solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a sentinței, în sensul înlăturării obligației de a înaintare a dosarului administrativ către Secretariatul Comisiei Naționale
De asemenea, solicită cenzurarea criticilor referitoare la suprafața de teren și la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.
Recurentul – reclamant S. M., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General față de suprafața de teren de 290 mp., din măsurătorile efectuate de expertul ce a întocmit expertiza în cauză rezultând 298 mp.
Cu privire la înaintarea dosarului administrativ Secretariatului Comisiei Națională, susține că aceasta este o măsură prevăzută de dispozițiilor Legii nr.165/2013.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 13.02.2013, reclamantul S. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună soluționarea pe fond a notificării nr. 3671/2001 privind imobilul din București, .. 24, sectorul 4, format din teren cu suprafața de 270 mp și construcție în suprafață de 155,21 mp, obligarea pârâtului M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._, aferent notificării nr. 3621/2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză; în subsidiar, obligarea pârâtului M. București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, autoarea sa, S. F., a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul din București, .. 24, sector 4, compus din teren cu suprafața de 270 mp și construcție. Notificarea a fost transmisă cu nr. 3621/2001 și înregistrată la P.M.B. cu nr. dosar_, nesoluționat până în prezent.
Imobilul din București, .. 24, sector 4 (fost sector 5), compus din teren cu suprafață de 270 mp și apartament cu suprafață de 124 mp a fost dobândit de S. T. și S. F., autorii reclamantului, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr._/08.11.1971 la notariatului de Stat al sectorului 5 București.
Conform certificatului de moștenitor nr. 208/1999, întocmit ca urmare a dezbaterii succesiunii defunctului S. T., reclamantul împreună cu S. F., au rămas moștenitori ai acestuia, în calitate de fiu, respectiv soție supraviețuitoare.
Ulterior depunerii notificării, în anul 2010, a decedat și S. F., al cărei unic moștenitor este reclamantul, S. M., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 12/25.05.2012.
Întregul imobil, compus din teren cu suprafața de 270 mp și construcție de 155,21 mp, a fost expropriat în baza Decretului nr. 89/1984, în anexa nr. 11 a actului de preluare, la poziția 41, fiind înscriși autorii reclamantului, S. T. și S. F.. Astfel cum rezultă din adresa nr. 938/03.12.2009 emisă de S.C.A.V.L. Berceni, s-au acordat despăgubiri (49.523 lei) doar pentru construcția preluată, nu și pentru teren. Potrivit planurilor de situație cu suprapunere, terenul expropriat este afectat în parte de lucrări de sistematizare.
Reclamantul a arătat că în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, la data de 12.07.2007 a depus la dosar toate documentele doveditoare în sensul legii prin care a făcut dovada calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, a preluării abuzive, a continuității dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, a situației juridice a imobilului, a situației juridice a despăgubirilor, declarând că nu mai sunt alte acte de depus și pe cale de consecință, a solicitat expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin. 1 și 26 din Legea nr.10/2001 și pct. 25 din H.G. nr.250/2007 și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei de solicitare, respectiv până la data de 12.09.2007, acest termen nefiind prorogat de solicitarea acestuia de a mai depune altă probă, ceea ce reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar nesoluționarea nejustificată.
Sesizarea instanței de a tranșa asupra dreptului pretins de reclamant s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu soluționarea notificării și cu cererea de emitere a dispoziției formulate la data de 12.07.2007, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, Primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 cod civil din 1864). Lipsa de diligență a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin. 3 Cod civil din 1864, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Reclamantul a susținut că M. București prin reprezentantul său încalcă și dreptul său la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6. paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la care România a devenit parte. Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție”, și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să se reîntoarcă în faza aceleiași proceduri care i-a trimis în fața instanței judecătorești. Acest punct de vedere l-a exprimat și Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art. 26 alin.3 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește obligația de transmitere a dosarului, s-a învederat că aceasta este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 2/1 și 22 cap. V, titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor”, acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. În absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv. Nu este admisibil și s-ar afecta cu grave consecințe securitatea juridică, dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legii, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar încălca principiul separației puterilor în stat.
În subsidiar, în măsura în care s-ar considera că cererea principală nu poate fi primită, având în vedere aceleași argumente de mai sus privind imposibilitatea efectuării controlului de legalitate de către Instituția Prefectului, s-a solicitat transmiterea către Instituția Prefectului numai în vederea centralizării dosarelor înainte de a fi transmise CCSD.
În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 Cod Civil din 1864.
În dovedire, s-a solicitat proba cu înscrisuri.
Reclamantul a depus la dosar cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, în temeiul dispozițiilor art. 132 C.proc.civ., solicitând obligarea Municipiului București prin Primarul General, la plata sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale către reclamant, datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 3661/2001 prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul situat în București, .. 24, sectorul 4.
În motivare, reluându-se situația de fapt expusă pe larg în cuprinsul actului de sesizare a instanței, s-a învederat în esență, că atitudinea culpabilă a pârâtului i-a produs un prejudiciu moral care constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru. Fapta ilicită a paratului consta în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamant ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările reclamanților, care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
Reclamantul a învederat că așteaptă de 11 ani soluționarea notificării, a depus toate actele necesare, a făcut toate demersurile legale posibile, și care, fără dubiu, fac apt de soluționare dosarul de retrocedare. Suferința provocată de tergiversarea nejustificată a soluționării cererii, precum și revolta pe care a încercat-o de atâtea ori, când afla că dosarul, deși complet, se află în aceeași fază de soluționare, reprezintă un prejudiciu moral, rezultat din nerespectarea dreptului de soluționare a cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la evaluarea daunelor morale, practica națională împărtășește criteriul general evocat de instanța europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora (Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit), prejudiciul nefiind necesar a fi dovedit sub aspect valoric.
În drept, s-au invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 4 și 5 Cod civil, art. 252, 1349, 381 și urm. Cod civil.
Prin încheierea de ședință din data de 02.10.2013, tribunalul a încuviințat proba cu expertiză topografică. Raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit de expert tehnic judiciar A. M. a fost înaintat la dosarul cauzei la data de 14.01.2014.
Prin sentința civilă nr.148/12.02.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, a obligat pârâtul la emiterea în favoarea reclamantului a unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte stabilite conform dispozițiilor art. 21 alin. 6 și 7 din Legea nr. 165/2013 pentru 75% din dreptul la măsuri reparatorii asupra imobilului situat în București, .. 3, sectorul 4, format din teren în suprafață de 270 mp din acte și 298,60 mp din măsurători, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit de expert tehnic judiciar A. M. și construcție în suprafață de 184 mp, din care 155,21 mp suprafață utilă, scăzându-se valoarea actualizată a despăgubirilor deja acordate (49.523 lei achitate la data de 05.09.1985 pentru construcție), a obligat pârâtul să predea Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv înscrisurile relevante cu privire la construcții demolate, potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, a respins pentru rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul M. București la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut următoarele:
Prin notificarea nr. 3621/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și comunicată prin intermediul B. D., I. și Crafcenco, în temeiul căreia s-a format dosarul administrativ nr._, numita S. F. a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 24, sector 4.
În ceea ce privește dovada calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/08.11.1971 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București, soții S. T. și S. F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din apartament în suprafață construită de 124 mp și teren neconstruit în suprafață de 270 mp situat în București, .. 24, sector 5.
S. T., decedat la data de 18.03.1999, a lăsat în calitate de moștenitori legali pe S. F., în calitate de soție supraviețuitoare, pentru o cotă de 1/4 din masa succesorală și pe reclamantul din prezenta cauză S. M., cu o cotă de câte 3/4 din masa succesorală, în calitate de fiu, astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor nr. 208/16.07.1999 emis de BNP A. Surubaru.
De pe urma defunctei S. F., decedată la data de 22.01.2009, a rămas în calitate de unic moștenitor, reclamantul S. M., căruia în calitate de fiu i-a revenit întreaga masă succesorală.
În privința modalității de preluare a bunului imobil în proprietatea statului, tribunalul a reținut că acesta a făcut obiectul Decretului privind exproprierea unor terenuri și construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație în mun. București nr. 89/15.03.1984, la nr. crt. 41 din Anexa nr. 11 figurând S. T. și S. F., cu teren în suprafață de 270 mp din care construit 155,21 mp.
Din adresa nr. 938/03.12.2009 emisă de SCAVL Berceni SA a rezultat că imobilul situat în .. 24, sector 4 a fost expropriat și demolat în baza Decretului nr. 89/15.03.1984 de la foștii proprietari, că s-au acordat despăgubiri în valoare de 49.523 lei la data de 05.09.1985 pentru construcție, aceasta fiind demolată, pentru teren nefiind acordate despăgubiri.
Din raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit în cauză de expert tehnic judiciar A. M., a rezultat că fostul imobil teren cu o suprafață rezultată din măsurători de 298,60 mp este ocupat în totalitate de lucrări de utilitate publică, nefiind posibilă restituirea lui în natură.
Ca atare, tribunalul a apreciat că reclamantul a făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite, a preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului aflat sub incidența Legii nr. 10/2001, precum și a imposibilității de restituire în natură a acestuia.
Totodată, tribunalul a constatat că prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2100/31.10.2012 de BNP R. C. M., reclamantul din prezenta cauză a transmis în favoarea . SA cota-parte de 25% din drepturile la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, .. 24, sector 4, pentru care s-a formulat notificarea ce face obiectul dosarului administrativ nr._.
Tribunalul a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România potrivit cărora dispozițiile acestui act normativ se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Art. 16 din același act normativ prevede că cererile de restituire care nu pot fi soluționate prin restituire în natură se soluționează prin acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. 6 și 7.
Art. 21 alin. 6 și 7 prevăd că evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte, un punct având valoarea de 1 leu; numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. 6.
De asemenea, tribunalul a reținut că raportat la cesiunea a 25% din dreptul la măsuri reparatorii, reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii pentru cota de 75% din imobil.
În ceea ce privește cererea de transmitere a documentației, în raport de modificările legislative cuprinse în Legea nr. 165/2013, tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 1 din acest act normativ, a dispus obligarea pârâtului să predea Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv înscrisurile relevante cu privire la construcții demolate.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect daune morale, tribunalul a reținut că acesta este neîntemeiat, întrucât simpla încălcare a unui drept subiectiv nu conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu moral titularului dreptului subiectiv și la nașterea obligației corelative la despăgubiri a autorului faptei ilicite, fapta ilicită și prejudiciul moral fiind condiții distincte în cazul răspunderii civile delictuale.
Or, tribunalul a constatat că în cauza de față reclamantul nu a relevat un minim probatoriu sub aspectul producerii unui prejudiciu moral, motiv pentru care cererea a fost respinsă ca fiind neîntemeiată.
Față de soluția de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, reținând culpa procesuală a pârâtului în derularea procedurii judiciare de față, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul a dispus obligarea acestuia la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1000 lei reprezentând onorariu expert și 500 lei onorariu avocațial.
Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat recurs ambele părți.
Recurentul – reclamant S. M. consideră că sentința recurată este parțial nelegală și netemeinică, recursul prezent întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 din vechiul Cod de procedură civilă, pentru următoarele motive:
Apreciază recurentul - reclamant că în mod nelegal s-a stabilit dreptul său la măsuri compensatorii, conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013, pentru doar procentul de 75% din dreptul la măsuri compensatorii pentru imobilul solicitat prin notificarea nr. 3671/2001, a cărui adresa a fost în .. 24, sectorul 3, București, fără însă să se constatate că acesta este persoană îndreptățită la măsuri compensatorii, conform dispozițiilor art. 3 și art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru întregul imobil, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari ai acestuia, autorii recurentului – reclamant, S. T. și S. F..
Art. 3 alin.1 din Legea nr. 10/2001 dispune că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituire sau după caz în echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive, iar art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 dispune că de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.
Având în vedere că recurentul - reclamant are calitatea de moștenitor legal al părinților săi, S. T. și S. F., care au avut calitatea de proprietari ai imobilului situat în București, .. 24, sector 3 Ia data preluării abuzive, conform certificatelor de moștenitor nr. 202/16.07.1999 și nr. 12/25.02.2012, are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii, conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru întregul imobil solicitat prin notificarea nr. 3671/2001 și nu doar pentru cota de 75% din acest imobil, calitatea de persoana îndreptățită stabilindu-se exclusiv în persoana fostului proprietar sau a moștenitorilor legali sau testamentari ai acestuia.
Faptul că ulterior formulării notificării nr. 3671/2001, recurentul – reclamant, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari ai imobilului solicitat prin notificare, a cedat un procent de 25% din dreptul la măsuri compensatorii, aferent imobilului notificat, către cesionarul . SA, în baza principiului libertății contractuale a părților, prin contractul de cesiune de drepturi, autentificat sub nr. 2100/31.10.2012 de BNP Ros C. M., nu poate să reprezinte un motiv pentru a se constata că acesta ar avea calitatea de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii doar pentru procentul de 75% din imobil, care nu a fost cedat prin contractul de cesiune.
În acest sens, recurentul - reclamant apreciază că se impunea ca instanța de fond să stabilească prin sentința recurată, calitatea de persoană îndreptățită, pe numele reclamantului, pentru 100% din imobilul solicitat prin notificare, iar în continuare să fie obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunere de măsuri compensatorii pe numele reclamantului S. M., pentru cota de 75% din imobil, diferența de 25% din acest drept revenind cesionarului . SA, conform art. 21 și art. 24 alin. 2 din Legea nr. 165/2013.
În concluzie, recurentul – reclamant solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 148/12.02.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în sensul stabilirii calității sale de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii, conform dispozițiilor Legii nr. 165/2013, pentru întregul imobil situat în București, sectorul 3, .. 24, compus din teren în suprafață de 298,60 mp și construcție demolată în suprafață de 184 mp, din care reclamantul are dreptul să primească măsuri compensatorii pentru cota de 75%, diferența de 25% din măsurile compensatorii revenind cesionarului . SA, conform contractului de cesiune de drepturi, autentificat sub nr._ 31.10.2012 de BNP Ros C. M..
În drept, a invocat art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 Cod de procedură civilă.
Recurentul-pârât M. București prin Primarul General critică sentința recurată pentru următoarele motive:
În mod nelegal s-au dispus măsuri reparatorii pentru 298,60 mp, conform raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, când în actul de preluare, Decretul de expropriere nr. 89/15.03.1984, la poliția 41 din anexa 11 figurau autorii reclamantului cu suprafață de 270 mp. Totodată, solicită și îndreptarea erorii materiale strecurate în sentință în sensul că imobilul aferent notificării ce formează dosarul nr._ este aferent străzii Împăratul T. nr.24, sector 4.
Din actele depuse la dosar și a planurilor imobilului a rezultat că nu mai poate fi restituit în natură fiind afectat în totalitate de alei de acces, carosabil, etc..
Recurentul – pârât apreciază că potrivit art.23 alin. 1 și 2, "În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
În altă ordine de idei, conform art.22 din Legea nr. 10/2001, rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu "acte" respectiv înscrisuri prin care înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând, să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 se prevede că „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ..... pot fi depuse până la data soluționării notificării”.
În ceea ce privește obligația stabilită în sarcina pârâtului de a înainta dispoziția către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, recurentul – pârât solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 16 alin.2 ind.1 din O.U.G. nr.81/2007 ce modifica Titlul VlI din Legea nr. 247/2005.
Potrivit prevederilor invocate mai sus, „dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta".
În consecința, recurentul – pârât consideră că nu poate fi obligat la înaintarea directă a dispoziție primarului către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită acestuia și de Legea nr. 215/2001, legea administrației publice locale.
Referitor la cheltuielile de judecată stabilite de instanță în cuantum de 1.500 lei, recurentul – pârât solicită respingerea acestora ca neîntemeiate.
Pentru aceste motive, recurentul – pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În drept, a invocat art.304 ind.1 și pct.9 Cod de procedură civilă.
Intimații nu au formulat în termen legal întâmpinare, deși aveau această obligație potrivit art. 308 al.2 Cod Procedură Civilă, intimatul reclamant depunând la dosar, concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului advers, ca nefondat.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art.305 Cod Procedură Civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentele recursuri, date fiind prevederile art. 3, art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererilor de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursurile promovate, ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:
I.1 În legătură cu motivele de recurs ale pârâtului M. București, circumstanțiate de ansamblul criticilor referitoare la natura termenului de 60 zile și data epuizării acestuia,Curtea constată caracterul neîntemeiat al acestora.
i. Astfel, la dosar, există dovada formulării prin executor judecătoresc, de către intimatul reclamant, alături de autoarea S. F., la data de 28.11.2001, a notificării însoțite de copii ale actelor doveditoare (filele 6 și urm. dosar fond).
ii. Curtea observă faptul că potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 (art.23 înainte de republicarea din septembrie 2005, a legii), „în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”.
Caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării, (termen epuizat la momentul intrării în vigoare a noii Legi 165/2013, aplicabil cauzei prezente, date fiind dispozițiile exprimate în mod expres de Curtea Constituțională prin decizia sa nr.88 din 27 februarie 2014: „art.4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”), rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.
Prin acceptarea tezei contrare, a caracterului de recomandare al termenului, s-ar nesocoti intenția legiuitorului dedusă din întreaga economie a Legii nr.10/2001, aceea de soluționare cu celeritate a cererilor de restituire care intră sub incidența acestei legi, ceea ce a impus și stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.
A admite că termenul de soluționare a notificării, este un termen de recomandare, ar însemna în plus, să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare, durata soluționării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca, prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, determinată fie de neglijență, fie de rea-credință, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
De altfel, sub același aspect, al caracterului termenului în discuție, prezenta instanță de recurs constată că, analizând prin prisma temeiului art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale referitor la dreptul de acces la o instanță, caracterul eficace al procedurii instituite de Legea 10/2001, Curtea de la Strasbourg a arătat următoarele: „Curtea observă că, într-adevăr, reclamanților care au inițiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 li s-a respins acțiunea în constatare la data de 8 aprilie 2002, deși nu fusese pronunțată nici o decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primăria nu a solicitat informații suplimentare într-un termen rezonabil, solicitare care, dacă era cazul, ar fi putut fi luată în considerare de instanțe ca semn de activitate din partea autorității administrative competente. Modul în care instanțele le-au respins reclamanților acțiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune sub semnul îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească, conferit reclamanților (Cauza Faimblat împotriva României – hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, paragraful 33).
Mult mai tranșant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat sub același aspect în discuție, în recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,că „din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile”, apreciind că acest fapt reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.
Așadar, în temeiul tuturor acestor argumente, nu se poate acredita concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță trecând foarte mulți ani de la data când recurentul trebuia să răspundă la notificare, potrivit considerentelor anterioare.
Critica recurentului pârât relativă inexistenței unei precizări din partea notificatorilor în sensul art. 25.1 din HG nr. 250/2007, nu este întemeiată, atât timp cât notificatoarea a depus în cursul anului 2005, o cerere de comunicare a răspunsului la notificare, echivalentă precizării inexistenței altor documente, cerere față de care recurentul pârât nu a formulat vreo adresă către aceasta și fiul său, privind caracterul insuficient al documentației pentru fundamentarea dispoziției care urma a fi emisă, potrivit obligației instituite de al.4 al normei juridice invocate.
În consecință, deoarece art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, Curtea observă că din acel moment, creditorul putea cere instanței, îndeplinirea ei, această posibilitate procedurală fiind recunoscută de altfel, în mod expres și obligatoriu prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a instanței supreme ce acordă atributul soluționării în astfel de cazuri, și instanței de judecată.
2. În privința motivului de recurs relativ nedovedirii dreptului de proprietate al autorilor asupra imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea, Curtea îl apreciază de asemenea, nefondat.
i. Sub un prim aspect, Curtea constată în mod preliminar, faptul că în privința dovedirii dreptului de proprietate, potrivit art. 23 din lege și art. 23.1 lit. a, b,f,g din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin HG 250/2007: „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate”, reprezintă: „a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moștenitor (certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate, testament însoțit de certificat de moștenitor sau de calitate de moștenitor);(…)
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; (…)
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale”.
Nu mai puțin, prevederile art. 24 din Legea 10/2001, act normativ incident în cauză, atestă: „(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
Așadar, în temeiul tuturor acestor prevederi normative evidențiate, Curtea constată în referire la aspectul dovedirii existenței și întinderii dreptului de proprietate, pe de o parte, faptul că și în cadrul procedurii speciale a Legii 10/2001, funcționează principiul juridic al echivalenței și coroborării probelor, iar pe de altă parte, împrejurarea că regulile de probă a dreptului de proprietate instituite de dispozițiile speciale ale Legii 10/2001, derogă de la dreptul comun în materie, fiind mult mai permisive, oferind posibilitatea administrării a diverse categorii de dovezi sub acest aspect și nu doar a actelor juridice care sunt admise în mod tradițional, în cadrul acțiunii în revendicare obișnuite.
De asemenea, observăm că valoarea probatorie sub acest aspect, a actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este determinată ca având caracter declarat subsidiar, potrivit sintagmei folosite de legiuitor: „În absența unor probe contrare”.
Cu alte cuvinte, organele competente stabilite de Legea 10/2001, își vor întemeia aprecierile lor asupra aspectului dovedirii existenței și întinderii dreptului de proprietate, pe aprecierea coroborativă a probelor administrate cauzei, putând acorda motivat, preferință, unora pe care le vor considera ca oferind un grad mai mare de certitudine, în detrimentul altora. De asemenea, în subsidiar, deci în lipsa unor alte dovezi, își vor putea întemeia decizia, pe mențiunile din cadrulactului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive și numai dacă acestea se coroborează totuși, cu alte probe.
ii. Sub un secund aspect, Curtea observă, aplicând toate aceste dispoziții, situației de fapt a speței prezente, că intimatul reclamant a dovedit dreptul de proprietate al autorilor dumnealui, asupra imobilului în litigiu.
Astfel, se observă că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/08.11.1971 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București (fila 90 dosar fond), soții S. T. și S. F. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din apartament în suprafață construită de 124 mp și teren neconstruit în suprafață de 270 mp situat în București, .. 24, sector 5.
Proprietarul S. T., decedat la data de 18.03.1999, a lăsat în calitate de moștenitori legali pe S. F., în calitate de soție supraviețuitoare, pentru o cotă de 1/4 din masa succesorală și pe intimatul reclamant din prezenta cauză S. M., cu o cotă de câte 3/4 din masa succesorală, în calitate de fiu, astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor nr. 208/16.07.1999 emis de BNP A. Surubaru (fila 95 dosar fond).
De pe urma defunctei S. F., decedată la data de 22.01.2009, a rămas în calitate de unic moștenitor, reclamantul S. M., căruia în calitate de fiu i-a revenit întreaga masă succesorală, potrivit certificatului de moștenitor nr. 12/25.05.2012 emis de BNP A. M. (fila 20 dosar fond).
În privința modalității de preluare a bunului imobil în proprietatea statului, se constată că acesta a făcut obiectul Decretului privind exproprierea unor terenuri și construcții, scoaterea din funcțiune a unor fonduri fixe, precum și realizarea și desființarea unor artere de circulație în mun. București nr. 89/15.03.1984, la nr. crt. 41 din Anexa nr. 11 figurând S. T. și S. F., cu teren în suprafață de 270 mp din care construit 155,21 mp (filele 10 și urm. dosar fond).
Din adresa nr. 938/03.12.2009 emisă de SCAVL Berceni SA a rezultat că imobilul situat în .. 24, sector 4 a fost expropriat și demolat în baza Decretului nr. 89/15.03.1984 de la foștii proprietari S. T. și S. F., că s-au acordat despăgubiri în valoare de 49.523 lei la data de 05.09.1985 pentru construcție, aceasta fiind demolată, pentru teren de 270 mp nefiind acordate despăgubiri (fila 24 dosar fond).
Așadar, în temeiul tuturor acestor probe coroborate administrate, Curtea observă că în cauză s-a realizat de către reclamant, dovada dreptului de proprietate al autorilor dumnealui asupra imobilului obiect al notificării, criticile recurentului pârât sub acest aspect, fiind așadar, neîntemeiate, prin raportare și la considerentele evocate la punctul i anterior.
3. Curtea constată însă, întemeiat motivul de recurs al pârâtului M. București relativ individualizării suprafeței de teren în litigiu, de către instanța de fond.
Din această perspectivă, Curtea observă că întradevăr, reclamantul intimat nu a reușit să realizeze dovada dreptului său de proprietate, moștenit de la autorii săi, asupra întregii suprafețe identificate de către prima instanță de judecată, prin hotărârea atacată, de 298,60 mp.
Astfel, potrivit actelor doveditoare ale dreptului de proprietate enunțate la punctul I.2.ii, a căror analiză nu va mai fi reluată, reclamantul intimat a realizat dovada dreptului de proprietate exclusiv pentru suprafața de 270 mp, această suprafață fiind preluată de statul comunist.
Nu mai puțin, în cadrul notificării formulate în temeiul legii speciale incidente, intimatul reclamant și autoarea dumnealui au solicitat în mod expres, restituirea în natură a suprafeței de teren de 270 mp (fila 89 dosar fond), în vreme ce prin cererea de chemare în judecată, intimatul a solicitat de asemenea, în mod expres, restituirea în natură sau prin echivalent, a unei suprafețe de teren de 270 mp, în continuarea motivării în fapt a acțiunii, referindu-se la aceeași arie de 270 mp (fila 1 dosar fond).
Pe întreg parcursul judecății în fața primei instanțe de judecată, nici ulterior efectuării expertizei topografice în cauză, intimatul reclamant nu a modificat cererea sa de chemare în judecată, potrivit prevederilor art.132 Cod Procedură Civilă, iar pledoaria sa, prin avocat, din dezbaterile asupra fondului cauzei, nu au vizat vreo suprafață lărgită, fie ea și rezultată din măsurătorile realizate de expert.
Raportat la ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază că reclamantul intimat a solicitat și a realizat dovada dreptului său de proprietate doar asupra unei suprafețe de teren de 270 mp și nu de 298,60 mp, cât s-a dispus de tribunal a fi restituită, cu mențiunea că ea ar rezulta din măsurători, fiind nefondată aprecierea intimatului din notele scrise depuse în recurs în sensul înglobării și a diferenței de teren ca urmare a existenței unei neconcordanțe între suprafața înscrisă în acte și cea din teren, întrucât această neconcordanță, chiar reală de ar fi, nu ar putea constitui - în lipsa demersurilor legal edictate de-a lungul timpului, ale autorilor dumnealui pentru înlăturarea sa prin mijloacele procesuale specifice - temei pentru recunoașterea în cadrul special conferit de Legea nr. 10/2001, a dreptului de proprietate al succesorului acestora, asupra unei suprafețe mai mari decât cea înscrisă în actele de proprietate ale autorilor, rămânând evident, intimatului reclamant posibilitatea remedierii acestei invocate neconcordanțe prin mijloacele procesuale conferite de legiuitorul actual în acest scop, dacă sunt întrunite cerințele legal edictate.
Din perspectiva tuturor acestor elemente, se impune reformarea sentinței pronunțate, în sensul eliminării din sentință, a mențiunii privind suprafața de 298,60 mp din măsurători.
4. În legătură cu motivul de recurs circumstanțiat de ansamblul criticilor formulate în privința greșitei obligări la înaintarea întregii documentații direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea constată că potrivit art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
În urma intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, regula legislativă evocată este reluată în dispozițiile art. 21 alin. 1 aplicabile și cauzelor aflate pe rolul instanțelor în temeiul art. 4 din același act normativ: „În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate”.
Conform art. 21 alin. 3: „Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”. Prin urmare, acest din urmă text de lege instituie o excepție de la regula înaintării dosarului administrativ format în urma notificării direct către Secretariatul Comisiei Naționale, excepție aplicabilă în ipoteza în care entitatea notificată este o autoritate a administrației publice locale.
Interpretând textul de lege prin raportare la metoda de interpretare rațională, se constată că intenția evidentă a legiuitorului a fost aceea de a asigura exercitarea unui control de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, control care s-a apreciat imperios necesar în procedura administrativă de emitere a acestor decizii.
În cazul sesizării instanței însă, procedură finalizată prin emiterea unei hotărâri judecătorești pe fond, nu entitatea administrativă este cea care verifică temeinicia cererii de restituire și stabilește calitatea de persoană îndreptățită a notificatorului, respectiv natura măsurilor reparatorii la care aceasta este îndreptățit, ci o instanță de judecată.
Or, singurul control de legalitate și temeinicie care poate viza o hotărâre judecătorească este cel deschis de căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești și prevăzute ca atare de lege.
În prezenta cauză a fost deja exercitată această cale de atac, astfel că din punct de vedere practic, numai în mod formal instituția prefectului ar mai emite un asemenea aviz, lipsit de orice finalitate juridică atât timp cât această instituție nu are prevăzută prin lege, atribuția și competența de a cenzura hotărârile judecătorești care pot face obiect al unui control de legalitate, așa cum s-a arătat anterior, exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Nu în ultimul rând, rezultatul interpretării evocat corespunde rațiunii legii care este accelerarea procedurii administrative și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, Curtea apreciind așadar, că aceluiași scop îi este afectată și omisiunea voluntară a legiuitorului a reglementării trimiterii către prefect, a hotărârilor pe fond ale instanței, însoțite de documentația aferentă.
Față de cele reținute mai sus, Curtea apreciază că textul de lege al art. 21 al.3 nu poate fi interpretat extensiv, prin analogie, și în privința hotărârilor judecătorești pronunțate sub acest aspect, soluția la care a ajuns prima instanță de judecată nefiind de natură a contraveni dispozițiilor înscrise în Legea nr. 165/2013.
5. În fine, sub aspectul motivului de recurs referitor la cheltuielile de judecată, Curtea îl va respinge, pentru următoarele argumente:
În virtutea prevederilor art. 274 Cod de procedură civilă: „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Cheltuielile de judecată sunt cele efectuate de către părți și se compun din taxele de timbru, din sumele cheltuite pentru transportul și cazarea lor, sumele cheltuite pentru administrarea probelor – exempli gratia, onorarii experți, de asemenea, din onorariile avocaților sau cheltuielile făcute pentru deplasarea acestora.
Potrivit prevederilor legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie așadar, culpa procesuală a părții.
În speța dedusă judecății, contrar susținerii sale, recurentul pârât M. București se află în culpă procesuală, deoarece a pierdut procesul, acțiunea contestatorului fiind determinată totodată, de pasivitatea acestui pârât în soluționarea în termenul legal al notificării. Așadar, în aplicarea prevederilor legale enunțate, în mod corect a fost obligat acest pârât la plata de cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant moștenitor.
6. În privința solicitării recurentului pârât de îndreptare eroare materială a dispozitivului, Curtea constată că pentru remedierea sa, părțile au la îndemână instituția juridică reglementată de art. 281 Cod Procedură Civilă, de care intimatul reclamant a și uzitat, îndreptarea fiind realizată.
II. În privința recursului promovat de reclamantul S. M., Curtea are în vedere sub un prim aspect, că potrivit art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001: „Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent (...) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”. De asemenea, art. 4 alin. 2 prevede că: „De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.
Pe de altă parte, cesiunea de creanță între vii este contractul prin care creditorul transmite dreptul său de creanță, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane. Contractul are ca efect transmisiunea creanței pe care o are cedentul sau creditorul originar față de debitorul cedat. Codul civil român de la 1864 reglementa cesiunea de creanță în materia contractului de vânzare cumpărare, art. 1391-1398 și art. 1402-1404.
Cât privește obiectul contractului de concesiune, se reține că, de regulă, toate creanțele sunt susceptibile de cesiune, fără a deosebi între creanțele pecuniare și cele de altă natură. Astfel, pot fi cesionate creanțele născute din acte juridice sau din fapte juridice, creanțele contractuale și cele extracontractuale, creanțele pure și simple, creanțele afectate de modalități, creanțele actuale, precum și cele viitoare sau chiar eventuale.
De la principiul cesibilității creanțelor există totuși și excepții prevăzute de lege în considerarea faptului că unele creanțe prezintă un caracter necesar pentru titularul lor, fiind intim legate de creditorul originar. Spre exemplu, practica judiciară a decis în mod constant că obligația de întreținere este incesibilă, atât cât privește latura sa activă, adică dreptul de creanță, cât și latura sa pasivă, înțelegând datoria de întreținere. În schimb, creanțele de întreținere care s-au născut dintr-o liberalitate, donație sau legat, pot fi cesionate, dar cu condiția ca prin actul de constituire să nu fie declarate insesizabile și incesibile.
Pentru a putea decela dacă o anumită creanță este sau nu cesibilă, este necesar ca în fiecare caz în parte să se analizeze natura și ființa proprie a dreptului, scopul său, condițiile de exercitare și de stingere, făcându-se comparație cu alte creanțe a căror cesiune este sau nu permisă de lege.
În ceea ce privește cesiunea dreptului de a obține măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a reținut că nu există motive pertinente și suficiente pentru a o include în categoria excepțiilor de la principiul libertății contractuale, aplicabil și în această materie.
În asemenea condiții, se constată că art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, care recunoaște dreptul unor persoane de a obține măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, nu are decât menirea să le indice pe acelea în patrimoniul cărora se naște inițial dreptul respectiv, nereglementând în niciun mod, cel puțin nu expres, valabilitatea sau, din contră, nevalabilitatea, cesiunii acelei creanțe.
În plus, o confirmare legislativă a acestei soluții se regăsește în art. 1 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, în care se face referire la situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății.
În cauză, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 2100/31.10.2012 de BNP R. C. - M., recurentul contestator S. M., în calitate de cedent, a transmis . SA, în calitate de cesionar, cota-parte de 25% „din dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în .. 24, sector 4, constând în restituire în natură și/sau măsuri reparatorii prin echivalent. 1.2. Drepturile care fac obiectul prezentei cesiuni sunt prevăzute de Legea nr. 10/2001 și au fost solicitate de către cedent prin notificarea nr. 3621/27.11.2001 transmisă către Primăria Municipiului București” (contract de cesiune – filele 72-74 dosar fond).
Pe cale de consecință, se reține că recurentul contestator este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru cota de 75% din imobil, pe care nu a cesionat-o.
Având în vedere totodată, și finalitatea procedurii judiciare prezente, finalitate care constituie însuși obiectul cererii prezente de chemare în judecată deduse judecății, configurat de contestator potrivit principiului disponibilității care guvernează procesul civil, respectiv recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii, obiect față de care recunoașterea calității de persoană îndreptățită reprezintă doar un aspect prejudicial, Curtea constată că dispoziția concretă contestată de către reclamant este perfect legală și temeinică, instanța de fond procedând la soluționarea cererii potrivit solicitării concrete a reclamantului, nestructurate (în privința punctului 1 din acțiune) pe două praguri, astfel cum invocă și dorește în prezent, prin recursul promovat.
De altfel, recurentul contestator nu a indicat nici care este interesul său personal concret în susținerea acestui motiv de recurs, acesta neputând fi decelat, nici de către instanță.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul formulat de recurentul – reclamant S. M., va admite recursul declarat de recurentul – pârât M. București, împotriva aceleiași sentințe pe care o va modifica în parte, în sensul înlăturării mențiunii privind 298,60 mp din măsurători. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul formulat de recurentul – reclamant S. M., împotriva sentinței civile nr.148/12.02.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Admite recursul declarat de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte, sentința, în sensul că înlătură mențiunea privind 298,60 mp din măsurători.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 10.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red.M.H.
Tehdact.R.L./M.H.
2 ex./TB-S.4 – C.M.I.
| ← Anulare act. Decizia nr. 244/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 162/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
