Legea 10/2001. Decizia nr. 216/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 216/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-02-2015 în dosarul nr. 216/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.216
Ședința publică de la 23 februarie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind soluționarea recursurilor formulate de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.840 A din 16.09.2013, precum și împotriva încheierii din data de 10.02.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți P. C., P. M. și cu intimații pârâți S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE și P. M. BUCUREȘTI .
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă intimatul reclamant P. C., personal și asistat de avocatul Bezna G., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 02.04.2012, emisă de Baroul București, aflată la fila 25 din dosarul Tribunalului București, același avocat reprezentând și interesele intimatei reclamante P. M. și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte P. M. București, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice și intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează împrejurarea că intimații reclamanți P. C. și P. M. au depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare în 3 exemplare.
Apărătorul intimaților reclamanți depune la dosar o cerere prin care aduce la cunoștință instanței că domiciliul actual al reclamanților este în București, .-5, ..
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Apărătorul intimaților reclamanți solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârilor pronunțate anterior ca temeinice și legale, fără cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr.840 A din 16.09.2013, solicită a fi respins, ca nefondat, având în vedere că, instanța de apel, a reținut cu autoritate de lucru judecat în considerentele deciziei că, potrivit legislației în vigoare, Ministerul Finanțelor Publice este instituția care urmează să efectueze plata către reclamanți în ceea ce privește prețul actualizat cu indicele de inflație. Instanța de apel a expus pe larg argumentele legale avute în vedere la pronunțarea deciziei și a constatat îndeplinite condițiile aplicării principiului restabilirii situației anterioare care guvernează efectele nulității actului juridic, motiv pentru care a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării fiecărei rate până la data plății efective.
Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din data de 10.02.2014, solicită a fi respins, apreciind că soluția pronunțată de instanța de apel este corectă, având în vedere că, de la data înregistrării acțiunii cheltuielile suportate de reclamanți au fost cu mult mai mari față de cele asupra cărora instanța a decis a fi recuperate, iar munca prestată de avocat a fost pe o perioadă de 7 ani și se reflectă în actele și lucrările dosarului.
Reprezentantul intimatei pârâte solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârilor pronunțate anterior ca temeinice și legale sub toate aspectele, inclusiv a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului .
De asemenea, arată că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, apreciază că, instanța de apel, în mod corect a obligat partea care a căzut în pretenții la suma actualizată cu indicele de inflație de la data achitării fiecărei rate până la data plății efective.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 01.06.2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._/299/2009, reclamanții P. C. și P. M. au chemat în judecată pe pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, P. M. București și B. A. M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea primilor doi pârâți la restituirea prețului de piață pentru imobilul situat în ., sector 1, București, precum și obligarea pârâtului B. A. M. la restituirea contravalorii materialelor și lucrărilor de modernizare și îmbunătățire a imobilului.
La data de 14.12.2009, reclamanții au depus la dosarul cauzei o cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Economiei și Finanțelor, având în vedere dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și au solicitat, totodată, în subsidiar, obligarea celor doi pârâți la restituirea prețului reactualizat al imobilului, față de dispozițiile art. 50 alin. 2 din același act normativ.
La termenul de judecată din data de 14.12.2009, instanța a dispus disjungerea capătului 2 al cererii de chemare în judecată, având ca obiect pretenții în contradictoriu cu pârâtul B. A. M., a luat act de renunțarea reclamanților la dreptul supus judecății în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere, pe care l-a respins, pe cale de consecință, ca neîntemeiat.
Ca urmare a disjungerii dispuse de instanță în temeiul art. 165 Cod procedură civilă, s-a dispus, totodată, formarea unui nou dosar având ca obiect pretenții (primul capăt al cererii de chemare în judecată), în contradictoriu cu pârâții S. R. și P. M. București, precizat la același termen de judecată în sensul chemării în judecată în calitate de pârât și a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Dosarul nou format în urma disjungerii a primit nr._ .
La data de 10.02.2010, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului R. și, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 01.03.2010, instanța a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 3877/28.02.2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 274.825 lei, reprezentând prețul de piață al imobilului, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.400 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 31.01.1997, pârâta P. M. București, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A. și reclamanții din prezenta cauză au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3235/_ având ca obiect imobilul situat în București, ., parter, sector 1. În baza acestui contract, reclamanții P. C. și P. M., în calitate de cumpărători și foști chiriași ai locuinței, au devenit proprietari ai imobilului sus menționat.
Prin decizia civilă nr. 1045 pronunțată la data de 12.06.2008 de către Curtea de Apel București în dosarul nr._, instanța a constatat, cu caracter irevocabil, nulitatea absolută a acestui contract de vânzare cumpărare. Prin aceeași decizie, instanța a dispus obligarea reclamanților din prezenta cauză la a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, ., numitului B. A. M..
În raport de această situație, reclamanții P. C. și P. M. au formulat cererea, având ca obiect obligarea pârâților la restituirea prețului de piață al imobilului, întemeiată pe obligația de garanție pentru evicțiune și pe dispozițiile art. 50 și 50¹ din Legea nr. 10/2001.
Instanța a reținut astfel că pierderea totală a proprietății bunului naște în sarcina vânzătorului obligația de garanție reglementată de art. 1337 Cod civil, fiind îndeplinite condițiile necesare în vederea obligării vânzătorului la a suporta consecințele evicțiunii, fiind vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii fiind anterioară vânzării, și nefiind cunoscută de către cumpărător, evicțiunea fiind rezultatul unei acțiuni în justiție.
În ceea ce privește subiectul obligației de garanție pentru evicțiune, instanța a constatat că, deși Primăriei M. București, în calitate de vânzător, îi revine sarcina de a răspunde pentru evicțiunea totală, potrivit art. 1337 și următoarele Cod civil, totuși obligația de plată a prețului reactualizat incumbă, în speță, Ministerului Finanțelor Publice, față de dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001. Față de principiul potrivit căruia norma specială derogă de la dispozițiile generale, aceasta aplicându-se cu întâietate, instanța a apreciat că obligația de restituire a prețului actualizat revine Ministerului Finanțelor Publice, față de prevederile exprese ale art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
S-a considerat că, deși sub aspectul dreptului material sunt aplicabile dispozițiile art. 1137 Cod civil, în sensul că vânzătorul răspunde pentru evingerea cumpărătorilor, totuși, din punct de vedere procesual, potrivit dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 - art. 50, obligația de plată a prețului actualizat revine Ministerului Finanțelor, aceasta și pentru că banii proveniți din vânzarea apartamentului au fost virați într-un cont al pârâtului, conform art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub același număr unic de dosar.
Prin decizia civilă nr. 397A/17.04.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința instanței de fond, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că primul motiv de apel, invocat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, vizează greșita respingere de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive.
În legătură cu acest aspect, prin dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut că restituirea prețului de piață al imobilelor, în cazul contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 din Legea nr.112/1995.
Prin noțiunea de „contracte desființate” legiuitorul a avut în vedere atât situația în care cumpărătorii au fost deposedați de bunul, obiect al contractului de vânzare cumpărare, ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, cât și ipoteza în care a fost admisă acțiunea în revendicare, promovată de foștii proprietari (acest lucru rezultă cu claritate din dispozițiile art. 20 alin. 21 din Legea nr. 10/2001).
Motivul pentru care s-a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui foștilor chiriași prețul de piață pentru apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 și, prin aceasta, și calitatea procesuală pasivă a acestuia în astfel de acțiuni, este evident dacă se are în vedere că fondul extrabugetar constituit conform art. 13 din Legea nr. 112/1995 se alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură foștilor proprietari, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. Prin urmare, deși vânzarea apartamentelor se făcea de unitățile administrativ teritoriale, prin unitățile specializate, prețul era încasat de Ministerul Finanțelor Publice.
Tribunalul a apreciat că nu pot fi avute în vedere susținerile apelantului în sensul că, în cauză, calitatea procesuală pasivă ar fi revenit M. București, în temeiul dispozițiilor art. 1337 și art. 1341 Cod civil, care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, întrucât pentru situația contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, ulterior desființate, s-a prevăzut prin norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind garanția pentru evicțiune, răspunderea Ministerului Finanțelor Publice. Or, potrivit unui principiu de interpretare a legii civile, norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant), rolul ei fiind tocmai acela de a reglementa diferit raportul juridic civil ce formează obiectul ei.
Instanța de apel a constatat, însă, că este fondat motivul de apel privind nerespectarea dispozițiilor art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, pentru obligarea apelantului la plata prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 3235/_/31.01.1997.
Astfel, ținând cont că prin decizia civilă nr. 1045/2008 a Curții de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, pentru încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, instanța de apel a apreciat că sunt incidente în speță dispozițiile art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, care dau dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 numai la restituirea prețului actualizat.
S-a considerat că o astfel de soluție se desprinde și din interpretarea per a contrario a art. 501 din același act normativ, care prevede dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001, privind despăgubirea pe care trebuie să o primească foștii proprietari ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost anulate, reprezintă o aplicare a principiului restabilirii situației anterioare care guvernează efectele nulității actului juridic. Potrivit acestui principiu tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-a încheiat (în cazul contractului de vânzare cumpărare, vânzătorul trebuie să restituie prețul, iar cumpărătorul lucrul vândut).
S-a considerat că, în mod greșit instanța de fond a apreciat că poate fi angajată răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 Cod civil, deoarece prin anularea contractului de vânzare cumpărare a fost desființată și obligația vânzătorului de a garanta pe cumpărător împotriva evicțiunii, născută din contract.
În consecință, tribunalul a apreciat că intimații reclamanți au dreptul numai la restituirea prețului actualizat, achitat conform contractului de vânzare cumpărare, în condițiile dispozițiilor art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr.10/2001.
Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 08.02.2013, arătând că motivele de recurs sunt încadrate și structurate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 Cod procedură civilă.
În motivare, au susținut că, în raport de situația particulară a bunului litigios și față de considerentele juridice și situația de fapt expusă în actele și cererile depuse la dosar, instanța s-a pronunțat numai asupra unor chestiunii de drept generale.
În opinia recurenților, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii subsidiare depuse de reclamanți la termenul din data de 14.12.2009, cerere în raport de care, la instanța de fond, s-a dispus administrarea probei cu expertiză contabilă, care a stabilit prețul reactualizat al imobilului.
Recurenții consideră că, față de motivarea cererii și față de temeiurile juridice invocate, Tribunalul nu a fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc, ceea ce a determinat o motivare contradictorie, care atrage incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă).
Astfel, instanța de fond a soluționat acțiunea din perspectiva dispozițiilor de drept comun care constituie sediul răspunderii pentru evicțiune, iar instanța de apel, în motivarea soluției, a făcut trimitere exclusiv la legea specială.
De asemenea, au arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit dispozițiile legii speciale referitoare la plata prețului de piață. În opinia lor, pentru a analiza și dispune asupra cererii principale de obligare a pârâților la plata prețului de piață, esențială în soluționarea litigiului, era împrejurarea dacă reclamanții au cunoscut, la data la care au cumpărat imobilul, aspectul că acesta făcea obiectul vreunui litigiu sau notificări, în condițiile legilor speciale de reparație.
Din înscrisurile depuse la dosar rezulta că, la momentul cumpărării imobilului de către recurenții reclamanți au depus toate diligențele pentru aflarea situației juridice a bunului, iar instituțiile Statului le-au comunicat că poate fi cumpărat, întrucât nu există litigiu sau alte cereri.
Totodată, fostul proprietar, care a redobândit imobilul, niciodată nu i-a notificat să nu cumpere și nici nu le-a adus la cunoștință, în vreo altă modalitate, aspectul că solicită retrocedarea imobilului.
Recurenții reclamanți au susținut că au cumpărat imobilul la data de 31.01.1997, iar fostul proprietar s-a adresat instanței de judecată în anul 1998, pârât fiind numai Consiliul General al M. București, astfel încât aceștia au cumpărat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și a Constituției în vigoare.
Fostul proprietar, care a redobândit imobilul, a formulat cerere precizatoare și a introdus în cauză toți cumpărătorii apartamentelor din imobil în dosarul de revendicare, inclusiv pe recurenții reclamanți din prezenta cauză, abia la data de 1.08.2002.
Astfel, recurenții reclamanți au luat la cunoștință de cererea în revendicare a fostului proprietar abia în august 2002, la 5 ani de la cumpărarea imobilului, astfel încât apreciază că în cauză nu se poate reține că au fost de rea credință la data cumpărării, contrar celor constatate de Tribunalul București prin sentința recurată.
Recurenții reclamanți au mai învederat că au pierdut proprietatea și posesia imobilului ce face obiectul litigiului, fiindu-le anulat contractul de vânzare cumpărare, prin decizia civilă nr.1045/2008 a Curții de Apel București, reținându-se că reprezentații statului au vândut imobilul cu încălcarea dispozițiilor legale.
În cadrul obligațiilor pe care pârâta P. M. București le avea, potrivit legii, se număra și cea prevăzută de Legea nr. 112/1995, de a verifica situația juridică a imobilului, respectiv dacă există litigii, cereri de retrocedare etc. privitoare la imobilul în discuție, urmând ca numai după aceste verificări să procedeze la vânzare.
În acest sens, departamentele de specialitate din cadrul Primăriei M. București și-au dat avizul favorabil cumpărării, ceea ce a creat convingerea recurenților reclamanți că au cumpărat de la adevăratul proprietar, iar asupra validității și valabilității tranzacției exista o puternică prezumție de legalitate. Mai mult, pe cererea de cumpărare depusă de recurenții reclamanți la data de 24.01.1997, pe verso, departamentele Primăriei M. București, care trebuiau să verifice situația juridică a imobilului, au menționat că nu există litigiu asupra imobilului și că imobilul intră sub incidența Legii nr. 112/1995, putând fi vândut.
Față de cele menționate, reclamanții cumpărători au avut convingerea că au încheiat actul cu titlu oneros cu proprietarul imobilului, iar faptul că s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă de neînlăturat s-a datorat vânzătorului/pârâtelor.
În opinia recurenților, verificarea legalității actelor încheiate în 1997, precum și poziția pârâtelor, urmează a se efectua în raport de legislația în vigoare la data încheierii lor, care impunea reprezentanților statului să verifice, anterior vânzării, situația juridică a bunului ce urma a fi supus procedurii vânzării, dispoziții legale pe care pârâtele nu le-au respectat. Acest aspect nu a fost verificat de instanța de apel.
Potrivit dispozițiilor legale - art. 1336-1337 Cod civil, art. 1341, 1344 - 1346 cod civil - dacă vânzătorul a vândut cu rea credință fondul altuia, el este dator să întoarcă cumpărătorului toate spezele, iar dacă lucrul vândut se află la epoca evicțiunii la o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii.
În cauză există o legătură de cauzalitate între faptele pârâtelor și prejudiciul creat reclamanților, respectiv pârâta P. M. București a indus în eroare recurenții reclamanți când a vândut imobilul, prezentându-le ca adevărată o faptă care în realitate era falsă (cu referire la situația juridică a imobilului), iar prin aceste fapte sau acte personale anterioare vânzării, dar tăinuite față de cumpărători (reclamanți ) de natură a-i tulbura pe cumpărători în liniștita folosință a lucrului, pârâtele se fac vinovate de evicțiune.
Obligația de garanție a vânzătorului pentru fapte proprii săvârșite înainte și după încheierea contractului de vânzare cumpărare vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătorului, ci și evicțiunea care se realizează prin intermediul unui terț.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299-315 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 726/18.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie în dosarul nr._, s-a admis recursul declarat de recurenții reclamanți, s-a casat în parte decizia instanței de apel și s-a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie, a reținut, contrar susținerilor recurenților reclamanți, că tribunalul a prezentat în concret argumentele decisive care au condus la admiterea apelului, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, reținută pe baza unei hotărâri judecătorești anterioare în care aceștia au figurat în calitate de părți, situație ce face să se regăsească ipoteza normativă a art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001.
În plus, s-a reținut și faptul că recurenții reclamanți nu au indicat ce parte a susținerilor lor nu ar fi primit un răspuns, nu au formulat întâmpinare la apel, iar cererea de chemare în judecată nu conține decât o prezentare a situației de fapt și o enumerare a unor texte de lege, nu și un raționament suplimentar care ar demonstra încadrarea situației de fapt în acele texte de lege.
De asemenea, prin concept, contradictorialitatea trebuie să existe între diversele argumente din cadrul raționamentului instanței de apel, iar nu între acestea și afirmațiile făcute de o altă instanță.
Cu privire la critica ce viza nelegalitatea deciziei instanței de apel din punct de vedere al aplicării legii, instanța de recurs a reținut că este, de asemenea, nefondată, dezlegarea problemei privind încălcarea Legii nr.112/1995 la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare fiind dată cu putere de lucru judecat prin decizia nr.1045/12.06.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, prin care s-a constatat nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege.
Instanța a apreciat însă că este întemeiată critica privind omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la cererea subsidiară depuse de recurenții reclamanți la termenul din 14.12.2008, acțiunea fiind soluționată exclusiv prin raportare la cererea inițială, prin care s-a solicitat prețul de piață al imobilului, nu și la cea subsidiară, prin care se solicita restituirea prețului actualizat.
În consecință, reținând nelegalitatea hotărârii atacate numai sub aspectul acestei încălcări a formelor de procedură, precum și faptul că, procedând astfel, instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cererii subsidiare, instanța de recurs a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Cauza a fost astfel înregistrată în al doilea ciclu procesual, la data de 20.06.2013, în calea de atac a apelului, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._, iar prin decizia civilă nr.840/A/16.09.2013, instanța de apel a dispus în rejudecare, după casare, admiterea apelului și obligarea pârâtului M. Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 1086,19 lei, actualizată cu rata inflației, reprezentând prețul actualizat al imobilului din București, ., parter, sector 1.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că la data de 14.12.2009, prin intermediul cererii precizatoare formulate de către reclamanții P. C. și P. M., s-a solicitat ca, în subsidiar, să fie obligați cei doi pârâți la plata prețului plătit de aceștia privind imobilul din București, ., parter, sectorul 1, actualizat, în raport de disp. art. 50 alin. 2 din Lg. nr. 10/2001 și față de considerentele Deciziei Civile nr. 1045/12.06.2008 a C.A.B.
S-au indicat ca temei de drept și dispozițiile art. 50 alin. 2, 3 din Lg. nr. 10/2001.
Din probele administrate în cauză, s-a reținut că prin Decizia civilă nr.1045/2008 pronunțată de Curtea de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamanți sub nr. 3235/_/31.01.1997, pentru încălcarea disp. art. 9 din Lg. nr.112/1995, situație în care devin incidente disp. art. 50 alin. 2 și 3 coroborat cu art. 50 alin. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
În consecință, constatând îndeplinite în cauză condițiile aplicării principiului restabilirii situației anterioare care guvernează efectele nulității actului juridic, tribunalul a admis apelul și a obligat pârâtul M. Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a sumei în cuantum de 1.086,19 lei, actualizată cu rata inflației de la data achitării fiecărei rate până la data plății efective, reprezentând prețul actualizat al imobilului situat în București, ., parter, sectorul 1.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică de la 10.02.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea formulată de intimații reclamanți P. C. și P. M. și a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr.840/A/2013, în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 1.600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin încheierea pronunțată în ședința din Camera de consiliu din data de 11.02.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis o altă cerere formulată de aceeași intimați reclamanți și a dispus îndreptarea erorilor materiale din dispozitivul deciziei civile nr.840/A/16.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în sensul că numele corect al intimatului reclamant este P. C., în loc de P. Criseta și denumirea actuală a Ministerului Economiei și Finanțelor este Ministerul Finanțelor Publice.
Atât împotriva deciziei instanței de apel, cât și împotriva încheierii de completare dispozitiv pronunțată de instanța de apel la data de 10.02.2014, a declarat recurs pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE, criticându-le pentru nelegalitate.
Prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei instanței de apel, recurentul pârât a susținut că aceasta a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, prin respingerea eronată a excepției privind lipsa calității sale procesuale pasive și interpretarea greșită a dispozițiilor art.1337 C.civ.
În dezvoltarea acestei critici, recurentul a susținut că în toate cazurile, calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic, iar în raportul juridic dedus judecății instanței de către reclamanți prin acțiune, are legitimare procesuală pasivă P. M. București care, în calitate de vânzător în actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost constatată de instanță, este răspunzător de prejudiciul suferit de reclamanți prin evicțiune.
A arătat că în același sens sunt și dispoz.art.1337 din Codul civil, iar deposedarea cumpărătorilor de apartamentul ce face obiectul litigiului, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
În finalul motivelor de recurs formulate împotriva deciziei, recurentul pârât a susținut că instanța de fond a încălcat și dispozițiile art.41 din Normele metodologie de aplicare a Legii nr.112/1995, deoarece ar fi trebuit să dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate să fie restituit din prețul actualizat de partea care a încasat acest comision.
Prin motivele de recurs formulate împotriva încheierii din 10.02.2014, recurentul pârât a invocat din nou încălcarea și aplicarea greșită a legii, susținând că în mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, deoarece culpa procesuală aparține Primăriei M. București, care a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare.
În subsidiar, a solicitat instanței de recurs să facă aplicarea dispoz.art.274 alin.3 C.proc.civ. și să micșoreze cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamanți.
Intimații reclamanți au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
Analizând recursurile formulate de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, Curtea va reține că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 840/16.09.2013 pronunțată de instanța de apel în rejudecarea apelului după casare, s-a invocat soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1337 c.civ, susținându-se, în esență, că pierderea de către reclamanți a posesiei asupra apartamentului în litigiu, reprezintă o tulburare de fapt, ce atrage, conform art. 1337 c.civ. răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, respectiv răspunderea Primăriei M. București, în nici un caz răspunderea recurentului, care nu a fost parte în actul de vânzare cumpărare desființat.
Problema calității procesuale pasive a recurentului pârât în prezenta cauză a fost, însă, dezlegată în cauză, cu putere de lucru judecat, în primul ciclu procesual, iar dezlegarea dată de instanțele anterioare era pentru instanța de rejudecare, conform art. 315 alin. 1 cod procedură civilă obligatorie.
Prin hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual s-a reținut că recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, față de obiectul acțiunii ( restituire preț imobil plătit de reclamanți al căror contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat, în baza dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001) și de dispozițiile art. 50 indice 3 din Legea nr. 10/2001, normă specială, ce se aplică prioritar, în raport cu dispozițiile de drept comun cuprinse în art. 1337 c.civ.
Dezlegarea dată de instanțele anterioare acestei probleme de drept era obligatorie pentru instanța care a rejudecat apelul, după casarea cu trimitere, dar și pentru părți, inclusiv pentru recurentul Ministerul Finanțelor Publice, care nu mai poate invoca în recurs, aceeași excepție.
Cea de a doua critică formulată de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice vizează comisionul de 1% din prețul plătit de reclamanți, stabilit conform Legii nr. 112/1995, reținut de mandatarul vânzătorului pentru perfectarea actului, în legătură cu care se susține că se impune a fi restituit reclamanților de P. M. București, în calitate de vânzător sau de mandatarul acesteia.
Nici această critică nu poate fi primită, în condițiile în care, prin hotărârile pronunțate în cauză în primul ciclu procesual instanțele de judecată au reținut, cu putere de lucru judecat, calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât Ministerul Finanțelor Publice, pentru toate pretențiile formulate de reclamanți prin acțiune, inclusiv pentru comisionul invocat prin memoriul de recurs.
Pe de altă parte, prin apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței primei instanțe, prin care acțiunea reclamanților a fost admisă pe fond, nu s-a formulat o astfel de critică, situație în care nu mai poate fi invocată omisso medio, direct în recurs.
Prin recursul declarat împotriva încheierii din data de 10.02.2014, prin care instanța de apel a completat dispozitivul deciziei pronunțate cu dispoziția privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1600 lei, către reclamantă, recurentul pârât a susținut că această încheiere a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. 1 cod procedură civilă, deoarece nu ar exista în cauză culpa sa procesuală, iar în subsidiar a solicitat instanței de recurs să facă aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 cod procedură civilă și să reducă cuantumul acestor cheltuieli.
Instanța de recurs reține, însă, că, potrivit art. 274 alin. 1 cod procedură civilă partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată efectuate pentru soluționarea pricinii.
Textul nu condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de culpa procesuală a părții, astfel cum susține recurenta, ci doar de căderea în pretenții a acesteia (pierderea procesului) și de formularea din partea părții care a câștigat procesul a unei cereri de acordare a acestor cheltuieli.
Prin soluția pronunțată de instanța de apel s-a admis cererea subsidiară formulată de reclamanți și a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească acestora prețul de piață al imobilului, în conformitate cu dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/200.
Din încheierea pronunțată de instanța de apel în ședința publică din data de 09.09.2013 rezultă că intimații reclamanți, prin apărător ales au solicitat cu ocazia dezbaterilor asupra apelului obligarea apelantului pârât Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată.
Fiind îndeplinite ambele condiții prevăzute de art. 274 alin. 1 cod procedură civilă pentru obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată și față de omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra acestei cereri prin decizia pronunțată, în mod corect instanța de apel a dispus prin încheierea recurată admiterea cererii de completare formulată de reclamanți și a completat dispozitivul deciziei pronunțate cu mențiunea privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 1600 lei, dintre care 600 lei reprezenta onorariu de expert și 1000 lei onorariu de avocat, către reclamantul P. C. pe al cărui nume au fost întocmite chitanțele.
Conform dispozițiilor art. 274 alin. 2 cod procedură civilă, instanța de judecată nu poate micșora cheltuielile pe care partea dovedește că le-a făcut pentru efectuarea unei expertize judiciare, iar onorariul de avocat în sumă de 1000 lei nu putea fi apreciat ca fiind nepotrivit de mare, în raport cu valoare obiectului cauzei sau munca îndeplinită de avocat pentru a fi micșorat, în condițiile art. 274 alin. 3 cod procedură civilă.
În consecință, apreciind că atât decizia instanței de apel, cât și încheierea de completare a acesteia, pronunțată la data de10.02.2014, au fost pronunțate cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, Curtea va dispune, în baza art. 312 cod procedură civilă, respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.840 A din 16.09.2013, precum și împotriva încheierii din data de 10.02.2014, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți P. C., P. M. și cu intimații pârâți S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE și P. M. BUCUREȘTI .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.B.I
2 ex./31.03.2015
-----------------------------------------
T.B-Secția a V-a – S.V.
- M.S.
Jud.Sector 1 . E.B.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 76/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 244/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
