Legea 10/2001. Decizia nr. 13/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 13/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-01-2014 în dosarul nr. 13/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.13
Ședința publică de la 13.01.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - Doinița M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - I. N. C.
***********
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții – reclamanți A. N., A. G., și de recurentul-pârât M. București prin Primar G. împotriva sentinței civile nr.891 din 25.04.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P. G. S. O., S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cauza are ca obiect acțiune civilă în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat Toia P. în calitate de reprezentant al recurenților-reclamanți, în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 16.12.2013 emisă de Baroul București, consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. București prin Primar G. precum și al intimatului-pârât P. G. S. O., în baza delegației ce o depune la dosar, consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației ce o depune la dosar; lipsind intimata-pârâtă Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că dosarul se află la primul termen de judecată, motivele cererilor de recurs au fost comunicate potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare.
Intimata-pârâtă Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a formulat și depus întâmpinare – la data de 24.12.2013, precum și Cerere privind introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art.4 din Legea nr.165/2013.
Părțile, având cuvântul pe rând, asupra cererii formulate de intimata Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor solicită a se lua act că prin efectul Legii nr.165/2013 a intervenit o subrogare legală.
Curtea, deliberând, constată că în cauză, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor se subrogă de drept Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul recurenților-reclamanți A. N. și A. G., solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței civile nr.891/25.04.2013, modificarea în parte a acesteia, în sensul admiterii acțiunii formulate și de reclamanta A. G., constatarea calității acesteia de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 253 mp conform titlului de proprietate. Solicită admiterea capătului subsidiar referitor la obligarea pârâtului M. București să trimită dosarul aferent notificării nr.262/24.05.2001 însoțit de hotărârea judecătorească direct către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Consideră că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii nr.10/2001 cât și a dispozițiilor art.35 din Codul Familiei prin respingerea cererii formulate de recurenta-reclamantă A. G., întrucât aceasta nu ar fi formulat în termenul legal o notificare în temeiul Legii nr.10/2001. Consideră eronată motivarea instanței de fond referitoare la faptul că mandatul tacit instituit prin art.35 Codul familiei s-ar fi aplicat doar actelor de administrare a drepturilor/bunurilor ce fac obiectul patrimoniului comun al soților, iar notificarea de față ar reprezenta un act de dispoziție. Arată că ambii soți au cumpărat imobilul și pentru a depune o notificare prin care să obțină un drept al lor nu este nevoie de un consimțământ expres legea instituind această măsură numai în situația în care ar fi vorba de o înstrăinare. Astfel, reclamantul A. N. a formulat notificarea atât în nume propriu cât și în numele soției sale A. G., urmărind prin aceasta readucerea bunului în patrimoniul soților.
Consideră că trebuia reținută suprafața imobilului ca fiind 253 mp, astfel cum rezultă atât din actul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1974 cât și din raportul de expertiză topografică, efectuat și omologat în cauză, nefiind astfel îndeplinite prevederile art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Solicită admiterea cererii privind înaintarea dosarului administrativ aferent notificării către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, urmare unui refuz de soluționare, din partea unității deținătoare, astfel cum dispune art.21 din Legea nr.165/2013. Consideră că nu se impune controlul de legalitate cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, conform chitanței ce o depune la dosar.
Având cuvântul asupra cererii de recurs formulate de pârâtul M. București prin Primar G. solicită respingerea recursului, ca nefondat. Depune concluzii scrise.
Reprezentantul recurentului-pârât M. București prin Primar G. solicită respingerea recursului promovat de reclamanții A. N. și A. G., fiind nefondat sub toate cele trei aspecte invocate.
Solicită admiterea cererii sale de recurs, modificarea în parte a sentinței recurate, în raport de dispozițiile Legii nr.165/2013, în sensul obligării M. București la emiterea unei dispoziții în sensul art.1 al.2, respectiv, în sensul compensării prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Reprezentantul intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea recursului formulat de reclamanții A. N. și A. G. și admiterea recursului promovat de pârâtul M. București prin Primar G..
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă sub nr._ reclamanții A. N. și A. G. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI prin Primar G., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și COMISIA CENRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR constatarea calității de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri la valoarea de piață pentru imobilul situat în ., sector 5, București, compus din teren în suprafață de 253 mp. și construcție în suprafață de 65 mp; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri egale cu valoarea de piață a imobilului, iar în subsidiar, dacă tribunalul va constata că este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea 247/2005, solicită obligarea M. București la emiterea dispoziției cu propunerea de acordarea a măsurilor reparatorii în echivalent precum și la transmiterea dosarului aferent notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin cererea completatoare formulată la 9.01.2012 reclamanții au solicitat obligarea pârâților M. București în solidar cu P. G. la repararea prejudiciului cert actual creat prin refuzul nejustificat de soluționare a notificării, prejudiciu reprezentat de diferența dintre valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea respectiv 26.01.2009 și valoarea de piață actuală la momentul soluționării cauzei, plus câștigul nerealizat reprezentat de dobânda legală calculată de la momentul soluționării cauzei și până la data plății despăgubirilor.
În drept reclamanții și-a motivat cererea pe dispozițiile Legii 10/2001, Legii 247/2005, art.1073 C. civ., Decizia 33/2008 a ÎCCJ, art.6 și 25 din CEDO.
Prin sentința civilă nr.891/25.04.2013 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea reclamantului A. N. și a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei A. G. și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul M. București prin P. G. să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul situat la fosta adresă din București . compus din suprafața de teren de 250 mp. și construcție (compusă din două camere și dependințe) pe numele reclamantului A. N., cu obligarea pârâtului M. București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei către reclamantul A. N..
Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. BUCUREȘTI la transmiterea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost respins ca neîntemeiat, aceeași soluție primind și capătul de cerere având ca obiect obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului constituit în baza notificării.
Prin aceeași sentință a fost disjuns capătul de cerere având ca obiect obligarea Municipiului București și a Primarului G. la plata de daune civile precum și capătul de cerere având ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata de despăgubiri și s-a acordat termen la 19.09.2013 pentru continuarea judecății.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 19.09.2013, prima instanță a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile mai sus menționată în sensul că M. București prin P. G. a fost obligat să emită decizie sau dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul din litigiu compus din teren în suprafață de 250 mp. și construcție compusă din două camere și dependințe în suprafață de 65 mp. pe numele reclamantului A. N..
Pentru a statua astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele argumente de fapt și de drept:
Prin notificarea nr. 262/2001 reclamantul A. N. a solicitat despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 253 mp situat în București, la fosta adresă din . sector 5.
În conformitate cu art.4 alin.2 din Legea 10/2001, republicată, reclamantul A. N. are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în calitate de fost coproprietar al imobilului preluat abuziv.
Imobilul din . a fost cumpărat de reclamanții A. N. și A. G. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la nr.7465/1978 la notariatul de Stat sector 6 București.
În anul 1978 imobilul a fost expropriat în baza Decretului 518/1978, iar construcția compusă din două camere și dependințe a fost demolată. Construcția este descrisă în fișa tehnică și plan de situație a imobilului întocmite la data exproprierii.
În conformitate cu art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută prin actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
În cauză, arată Tribunalul, titularii dreptului de proprietate sunt reclamanții fiind înscriși la poziția nr.108 în anexa Decretului de expropriere nr.518/1978 ca proprietari ai imobilului din . cu teren în suprafața de 250 mp.
Tribunalul a reținut caracterul abuziv al actului de expropriere în conformitate cu art. 2 litera i) din lege.
În conformitate cu art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001, în situația imobilelor preluate abuziv ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În cazurile în care, pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv, s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Față de refuzul nejustificat de soluționare a notificării este incidentă Decizia 20/2007 a ÎCCJ care a interpretat dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 în sensul că instanța competentă în soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, este deopotrivă competentă să judece și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a răspunde la notificare prin examinarea fondului cererii de restituire.
Având în vedere că deciziile pronunțate în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în conformitate cu art.329 alin.3 Cod procedură civilă tribunalul, în temeiul art. 26 din Legea 10/2001, republicată, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul M. București să emită decizie sau dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul din București . compus din suprafața de teren de 250 mp și construcție compusă din două camere și dependințe pe numele reclamantului A. N..
Cererea formulată de reclamanta A. G. a fost respinsă cu motivarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege. Mandatul tacit prezumat de legiuitor ca fiind acordat reciproc de soți se referă numai la actele de administrare, iar nu și la actele de dispoziție privind bunurile imobile. Prin urmare, notificarea având ca finalitate mărirea patrimoniului, nu poate fi apreciată drept act de administrare, iar cererea formulată de un soț nu poate profita și celuilalt soț.
Totodată, a fost respins și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București la transmiterea dosarului format în baza notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu motivarea că din actele dosarului nu rezultă refuzul nejustificat al Municipiului București de a înainta dosarul către această pârâtă. Singurele solicitări adresate de reclamantă pârâtului M. București sunt de emitere a dispoziției cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
Cu aceeași motivare a fost respins și capătul de cerere având ca obiect obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la înregistrarea dosarului constituit în baza notificării.
În conformitate cu art.274 Cod procedură civilă, Tribunalul a obligat pârâtul M. București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei reprezentând onorariul de avocat și onorariul de expert către reclamantul A. N..
Apărătorul reclamanților nu a făcut dovada încheierii unui contract de asistență juridică extins și la acte de renunțare la judecată, pentru care legea ( art. 69 c.proc.civ.) cere forma mandatului special; în consecință Tribunalul a luat act de cererea de renunțare la judecata capetelor de cerere 2 și 3.
Având în vedere că nu se află în stare de judecată cererea reclamanților de obligare a pârâtului M.F.P la plata de daune, precum și cererea de obligare a pârâților Municipiului București și P. G. la despăgubiri pentru nesoluționarea în termen a notificării, Tribunalul, în temeiul art.165 C.proc.civ. le-a disjuns și a fixat termen pentru continuarea judecății la data de 19.09.2013.
Prin recursul declarat de reclamanți și întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 și ale art.3041din Codul de procedură civilă, s-a susținut că instanța de fond a făcut o interpretare greșită a art.35 din Codul Familiei și, astfel, în mod greșit, cererea reclamantei A. G. a fost respinsă cu motivarea că aceasta nu a formulat notificare în termenul prevăzut de lege.
Sentința a fost criticată și din perspectiva aplicării dispoziției art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001 arătându-se că instanța de fond a ignorat atât actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.7465/16.08.1974 la Notariatul de stat local al sectorului 6 București cât și expertiza realizată în cauză unde se identifică aceeași suprafață de 253 mp. iar nu doar suprafața de teren de 250 mp.
În opinia recurenților – reclamanți, în mod greșit, a fost soluționată și cererea acestora de transmitere a dosarului format în baza notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind astfel aplicate greșit prevederile art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005.
La rândul său, pârâtul M. București prin P. G. a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva dispoziției art.304 pct.9 din codul de procedură civilă și a susținut că dispozițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005 nu mai sunt aplicabile potrivit Legii nr.165/2013 așa încât, conform art.1 alin.1 și 2, art.4, art.16 și art.50 din acest din urmă act normativ, pârâtul urmează să fie obligat să emită dispoziția în sensul compensării prin puncte pentru imobilul din litigiu.
În opinia sa, soluția este greșită și prin prisma aplicării dispoziției art.22 din Legea nr.10/2001 arătându-se că recurentul a fost obligat greșit la plata cheltuielilor de judecată deși culpa procesuală; reclamanții aveau obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de legea specială în vederea soluționării notificării.
Examinând cauza prin prisma criticilor invocate prin cele două recursuri, Curtea reține următoarele:
Prin notificarea formulată la 24.05.2001 reclamantul A. N. a declanșat procedura administrativă de despăgubire privind imobilul situat în București . și a terenului în suprafață de 253 mp., imobil demolat în anul 1979, înțelegând să depună în dovedirea dreptului de proprietate înscrisul autentic înregistrat sub nr.7465/10.08.1974.
Contestația formulată de cei doi soți reclamanți, A. N. și A. G. îndreptată împotriva refuzului nejustificat de soluționare a notificării în discuție a avut ca obiect constatarea calității de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri în conformitate cu dispozițiile Legii nr.10/2001, obligarea pârâtului la soluționarea notificării și la transmiterea directă a dosarului administrativ la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Având în vedere cadrul procesual stabilit, așa cum am arătat în cele ce preced precum și actul de vânzare - cumpărare din anul 1974 din care rezultă că ambii soți au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu, coroborând ansamblul probator administrat în faza de judecată în primă instanță, precum și dispozițiile art.35 din Codul Familiei și ale art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001, Curtea consideră că și reclamanta A. G. are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului dobândit în anul 1974 compus din teren în suprafață de 253 mp. și construcții în suprafață de 65 mp.
Curtea apreciază că notificarea formulată de reclamantul A. N. în baza mandatului tacit, potrivit cu ipoteza normei art.35 din Codul Familiei, reprezintă un act de administrare a patrimoniului matrimonial, act prin care se tinde la readucerea în acest patrimoniu a unui bun imobil preluat de stat, situație în care consimțământul celuilalt soț nu trebuia exprimat expres.
În privința întinderii dreptului de proprietate, în conformitate cu dispoziția art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001, aceasta se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, în absența unor probe contrare, însă, reclamanții au demonstrat acest contrariu prin actele autentice în temeiul cărora au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu (fila 10 dosar fond).
Învestită cu rezolvarea refuzului de nesoluționare primit de recurenții – reclamanți din partea recurentei pârâte, prima instanță, în temeiul aspectelor statuate prin decizia de RIL nr. XX/2007 a procedat la cenzura acestui refuz și a soluționat, pe fond, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție notificarea care privește imobilul în discuție.
În aceste condiții, instanța a înfăptuit controlul de legalitate și temeinicie cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, astfel cum acestea sunt prevăzute expres atât de dispozițiile Legii nr.10/2001 cât și de dispozițiile Legii nr.165/2013 și de art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, astfel că înaintarea dosarului, după finalizarea procedurii judiciare, către prefect, reprezintă un formalism excesiv care se îndepărtează de la principiile avute în vedere de legiuitor la adoptarea unei legi speciale de reparație, și anume, acela al celerității în derularea procedurii administrative.
Legea nr.165/2013 nu se îndepărtează de la acest principiu și nici nu elimină dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 astfel că modificarea sentinței recurate, pentru argumentul invocat de recurentul – pârât, nu se poate dispune cu atât mai mult cu cât, instanța de fond nu a individualizat măsurile reparatorii pe care să le propună pârâtul, ci doar a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, în mod firesc, astfel cum acestea rezultă din actele normative speciale.
Prin soluția care formează obiectul recursurilor pendinte, prima instanță a aplicat corect și dispozițiile art.274 din Codul de procedură civilă; în contextul în care a constatat culpa procesuală a recurentului – pârât care, din data de 24.05.2001 și până la data de 25.04.2013, când a fost rezolvat în fond litigiul, nu a dat o rezolvare notificării reclamanților, a dispus obligarea la emiterea dispoziției privind această notificare.
Culpa procesuală a pârâtului rezultă din soluția de condamnare civilă a acestuia, prin raportare la pretențiile reclamanților, astfel că susținerea recurentului relativă la pasivitatea reclamanților în privința completării dosarului administrativ este nefondată; soluția se impune cu atât mai mult cu cât, prorogarea legală, la care face referire dispoziția art. 26 din Legea nr. 10/2001, este prevăzută în favoarea persoanei îndreptățite iar nu a unității deținătoare ce are obligația de a aduce la cunoștința notificatorului faptul că dosarul administrativ trebuie să fie completat cu eventuale înscrisuri în dovedirea cerințelor legale de restituire..
Curtea va respinge cererea formulată de recurentul – pârât în baza dispozițiilor art.274 alin.3 din Codul de procedură civilă, observând că nu există nici un temei pentru a diminua cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în cauză, cheltuieli utile și necesare efectuate de părți pentru epuizarea procedurii judiciare, la care, în cele din urmă s-a ajuns, consecință a trenării nejustificată a procedurii administrative.
Pentru considerentele de mai sus, Curtea a apreciat că recursul reclamanților este întemeiat, urmând a se dispune modificarea sentinței în sensul celor afirmate în memoriul de recurs, pentru aceleași considerente recursul pârâtului fiind privit ca nefondat.
În temeiul dispoziției art.274 din Codul de procedură civilă, Curtea va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți în această fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de M. BUCUREȘTI PRIN P. G. împotriva sentinței civile nr.891/25.04.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații – reclamanți A. N., A. G. și pârâtul S. R. prim MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Admite recursul formulat de reclamanți împotriva aceleași sentințe, pe care o modifică, în parte, în sensul că:
Admite acțiunea formulată de reclamanta A. G. și obligă pârâtul M. București prin P. G. să emită dispoziția menționată în sentință pentru suprafața de teren de 253 mp. pe numele ambilor reclamanți.
Obligă pârâtul să înainteze dosarul la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Obligă intimatul M. București prin P. G. la 300 lei cheltuieli de judecată către recurenți.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 13.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
C. N. I.
Red. D.M.
Tehnored.C.S.
Ex.2/22.01.2014
T.B.Secția a III-a Civilă – S.M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 11/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 7/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
