Pretenţii. Decizia nr. 1800/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1800/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-11-2013 în dosarul nr. 1800/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1800
Ședința publică de la 11 noiembrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă M. J. C., împotriva sentinței civile nr. 271 din 13.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurenta-reclamantă M. J. C. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților la acest termen de judecată și faptul că nu au solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art.242 pct.2 din Codul de procedură civilă.
Curtea, având în vedere lipsa părților reține dosarul pentru suspendare.
După reținerea dosarului pentru suspendare, nu înainte de terminarea ședinței de judecată se prezintă avocat Marzavan M. E., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 22.06.2010, emisă de Baroul București, depusă la fila 21 din dosarul Tribunalului București și solicită acordarea cuvântului în susținerea recursului, învederând că nu are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei-reclamante susținând oral motivele de recurs solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile atacate și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile și imobile, precum și a sumei reactualizate la care a fost obligat autorul reclamantei și la plata despăgubirilor pentru daune morale, fără cheltuieli de judecată.
Apreciază că instanța de fond a dat dovadă de superficialitate, făcând o confuzie în ceea ce privește dispozițiile art.504-506 din Codul de procedură penală și art.998-999 din Codul civil, coroborat cu art.2 din Legea nr.221/2009, considerând că nu se poate face aplicarea acestora, întrucât în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale există reglementări speciale, respectiv, Decretul-lege nr.118/1990.
Menționează că a precizat faptul că, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.998-999 din Codul civil, iar instanța a considerat că s-a declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr.221/2009 și a cuprins toate capetele de cerere formulate în cauză.
În ceea ce privește daunele morale instanța nu a contestat faptul că reclamanta nu a suferit aceste daune, ci faptul că nu are dreptul la acestea, însă solicită a se avea în vedere că, excepția nu a fost întemeiată pe art.5 din Legea nr.221/2009, ci și pe art. 998-999 din Codul civil și art.504-506 din Codul de procedură penală.
Referitor la daunele materiale pentru bunurile mobile astfel cum sunt prevăzute la art.5 lit. d din lege, apreciază că nu mai este în drept să le solicite la acest moment, însă raportat la celelalte articole de lege poate solicita daunele care au fost provocate și pentru care se solicită recuperarea prejudiciului care nu a fost acordat.
În ceea ce privește bunurile imobile arată că instanța de fond nu a avut în vedere probele de la dosar, întrucât există procesele verbale de sechestru coroborate cu sentința civilă prin care s-a pus sechestru pe bunuri.
Mai mult, arată că, a solicitat proba cu martori care a fost respinsă de către instanță, iar în situația Legii nr.10/2001 poate face dovada și cu această probă. Există la dosar și declarații ale persoanelor care atestă faptul că imobilul a fost construit de către autorul reclamantei și dovada că a formulat notificare în baza Legii nr.10/200, iar până la acest moment nu a fost soluționată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 25.06.2010, sub nr.de dosar_, reclamanta M. J. CONSTANTA, a chemat în judecată pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicitând, instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța sa dispună obligarea paratei la plata unei despăgubiri in cuantum de 500.000 euro, echivalent in lei la data plații efective, reprezentând daune morale, despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.
În fapt a arătat că are calitatea de descendenta de gradul I (fiica ) a autorului G. I. PARMENIUS, decedat la 17.02.1986.
Prin sentința 1205/57 a Tribunalului Cluj, autorul G. I. PARMENIUS, a fost condamnat in baza art. 209, partea a III-a din Codul Penal in forma in vigoare la acel moment, la pedeapsa de 10 ani temnița grea, pentru crima de uneltire contra ordinii publice.
G. I. PARMENIUS s-a aflat in detenție începând cu data de 15.11.1956, data arestării preventive, perioada dedusa din pedeapsa aplicata. Eliberarea din penitenciar s-a produs la data de 23.06.1964, urmare a incidenței decretului nr. 310/1964.
Potrivit art. 5 alin 1 lit a) din legea 221/2009 orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare
S-a arătat că este întrunita cerința impusa de textul de lege citat cu referire la caracterul condamnării, căci potrivit art 1 alin 2 din lege, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusa printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva, pronunțata în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar condamnarea pronunțata pentru fapta prevăzuta de art.209 din Codul Penal din 1936, republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr.48/02.02.1948, cu modificările si completările ulterioare, constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Pe de alta parte, măsura condamnării la pedeapsa privativa de libertate si executarea acesteia pentru o perioada de 7 ani, a fost de natura a crea un prejudiciu moral atât autorului reclamantei, cat si reclamantei.
După ce a fost acordata amnistie generala pentru deținuții politici, tatăl acesteia s-a întors acasă foarte bolnav, profund afectat psihic si total schimbat, muncind din greu ca sa se întrețină, fiind extrem de reținut in toate manifestările sale si deseori se ascundea . casei, revenind după mult timp răvășit și debusolat.
La momentul in care a fost arestat, tatăl acesteia era sef de gara la Stânceni. Ca studii avea liceul si o scoală superioara de 3 ani de sef de gara. După eliberare nu a mai fost primit la CFR fiind nevoit sa se angajeze la Hunedoara, la fabrica de ciment, ca muncitor necalificat.
In timpul detenției a fost tratat ca un animal, nu îl putea vizata iar alimentele care i le trimitea nu le primea. Timp de un an si 7 luni nu l-a putut vedea sub nici o forma. De la tatăl său cunoaște ca forma cea mai degradanta in care era torturat, era bătaia cu 2 creioane peste testicule, pana leșina.
In ceea ce o privește, la data rețineri tatălui său avea 26 de ani fiind logodita cu băiatul unuia din așa ziși capi ai organizației împotriva comuniștilor, condusa de profesorul F.. După arestarea tatălui său, a fost practic forțată sa renunțe la acel pe care îl iubea si cu care visa sa întemeieze o familie si sa se căsătorească in graba - 1957-, cu un impiegat de la gara condusa de tatăl său, pentru a nu avea soarta tatălui său.
In Stânceni, stăteau . tatălui său, iar după arestarea acestuia au fost somate, împreuna cu mama sa părăsească casa in 3 zile, rămânând in . alungate din casa lor nu s-a încheiat nici un fel proces verbal de confiscare.
Fiind deținut politic, atât tatăl său, cât și întreaga familie, au fost deseori evitați de localnici si chiar de unele rude, care se temeau pentru propria situație.
In aceste condiții, având in vedere cele semnalate, solicită să se constate ca atât tatăl său a cărei moștenitoare este, a fost condamnat politic si persecutat, cat si reclamanta in nume personal a avut de suferit de pe urma acestei condamnări si ca urmare are dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral rezultat din persecuții grave si îndelungate, având in vedere si bunurile materiale abandonate ca urmare a acestor masuri.
In drept s-au invocat dispozițiile din legea 221/2009.
In dovedire a fost solicitată încuviințarea probei cu înscrisuri precum si a probei testimoniale.
La data de 20.06.2011 reclamanta a depus precizări cu privire la motivarea în drept a acțiunii, arătând că temeiul primului capăt de cerere este art. 504-506 C.proc.penală coroborat cu art. 2 din legea 221/2009 și art. 998 – 999 C.civ., iar temeiul celui de-al doilea capăt de cerere este art. 5 alin. 1 lit. B din legea 221/2009.
La termenul din data de 22.06.2011 reclamanta a arătat că daunele materiale se referă la imobilul din Stânceni, iar la data de 26.10.2011 a arătata că solicită despăgubiri materiale pentru bunurile mobile precizate în procesul-verbal sechestru din 14.02.1957 și bunul imobil compus din 4 camere din .> Prin sentința civilă nr.271/13.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta are calitatea de descendent de gradul I al lui G. I. Parmeniuș, decedat la data de 18.02.1986, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei, fiind adoptată de către acesta potrivit cărți de judecată de adopție nr. 1/1948/3.04.1948 pronunțată de Judecătoria Rurală Toplița Județul M..
Tatăl reclamantei, G. I. Parmeniuș, a fost condamnat prin sentința nr. 1205/3.07.1957 pronunțată de Tribunalului M. al Regiunei a III-a Militară Cluj, în deplasare în garnizoana Sibiu, autorul G. I. PARMENIUS a fost condamnat in baza art. 209, partea a III-a din Codul Penal in forma in vigoare la acel moment, la pedeapsa de 10 ani temnița grea, pentru crima de uneltire contra ordinii publice, cu confiscarea averii.
G. I. PARMENIUS s-a aflat in detenție începând cu data de 15.11.1956, data arestării preventive, eliberarea din penitenciar producându-se la data de 23.06.1964, urmare a incidenței decretului nr. 310/1964 (f. 170).
Tribunalul a reținut că potrivit art 1 alin 2 din legea 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea dispusă in baza art.209, partea a III-a din Codul Penal din 1936, republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr.48/02.02.1948.
La data de 14 februarie 1957, s-a încheiat proces-verbal de sechestru a bunurilor personale ale tatălui reclamantei, în care figurează bunurile mobile a căror contravaloare se solicită pe calea prezentei acțiuni, precum și o casă de locuit în curs de construcție în .> Prin decizia nr.8/26.01.1998 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție a fost admis recursul în anulare, G. Parmenius a fost achitat, iar măsura complementară de confiscare totala a averii a fost înlăturată.
Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea specificată anterior este neîntemeiată, ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Analizând însă, motivarea Curții în stabilirea caracterului neconstituțional al normei care a prevăzut dreptul la despăgubiri morale, Tribunalul a constatat că raționamentul este aplicabil nu numai în situația dispozițiilor speciale ale Legii nr. 221/2009, ci și în condițiile existenței oricărui alt temei juridic pentru acordarea acestora, implicit art. 504-506 C.proc.penală coroborat cu art. 2 din legea 221/2009 și art. 998 și art. 999 C.civ. Aceasta întrucât, astfel cum a reținut Curtea Constituțională, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a constatat că Decretul Lege nr. 118/1990 prevedea deja acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, diferența față de art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 (și, păstrând raționamentul, și față de despăgubirile solicitate în temeiul art. 998 și art. 999 C.civ.) constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul-lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cea de-a doua situație.
De altfel, Curtea Constituțională a analizat inclusiv aspectul invocat de reclamantul din prezenta cauză referitor la încălcarea unei speranțe legitime prin înlăturarea caracterului previzibil și accesibil al Legii. Astfel, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
În același timp, Tribunalul a avut în vedere și cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr.12/2011, potrivit cărora prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Cât privește o eventuală discriminare ce ar putea fi invocată de reclamantă, Tribunalul a avut în vedere cele statuate de Înalta Curte, potrivit cărora situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale). Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
În raport de cele reținute anterior, constatând că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, și, deci nu mai pot reprezenta un temei pentru acordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă, iar dispozițiilor art. 504-506 C.proc.penală coroborat cu art. 2 din legea 221/2009 și art. 998 – 999 C.civ. invocate de aceasta le este aplicabil același raționament utilizat de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile menționate anterior, Tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect plata daunelor morale.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune materiale, Tribunalul a reținut că potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din legea 221/2009: “Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: …. acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Ca atare, din conditia impusa de legiuitor pentru acordarea despagubirilor reprezentand echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective sa nu fi fost restituite sau sa nu se fi obtinut despagubiri prin echivalent în conditiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificarile si completarile ulterioare -, rezulta ca numai echivalentul banesc al bunurilor ce intra in domeniul de reglementare al acestor doua acte normative de reparatie poate fi solicitat in temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare. Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificata si completata prin Legea nr. 247/2005, cu modificarile si completarile ulterioare, nu intra decat terenurile si constructiile (imobile prin natura), precum si utilajele si instalatiile preluate odata cu imobilul (imobile prin destinatie), in acest sens fiind prevederile art. 6 alin. (1) si (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare. Asadar, chiar daca art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificarile si completarile ulterioare, nu se refera in mod expres numai la imobile, aria sa de aplicare vizeaza exclusiv astfel de bunuri si, eventual, bunurile mobile devenite imobile prin destinatie, care fac obiectul legilor speciale de reparatie mentionate in acest text si pentru care nu s-au obtinut, inca, masuri reparatorii.
Ca atare, Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile invocate a fi fost confiscate tatălui adoptiv al reclamantei, aceste bunuri neintrând în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. B din legea 221/2009.
Pe de altă parte, fata de situatia de fapt retinuta, prin raportare la cererea de acordare de despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunului imobil din . apreciat ca în speta este indeplinita conditia ca reclamanta sa fie descendentul unei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în cauză tatăl reclamantei suferind o condamnare cu caracter politic.
Insa, Tribunalul, din analiza materialului probator administrat in cauza, a reținut ca reclamanta nu a făcut, pe de o parte, proba deținerii dreptului de proprietate asupra bunului imobil invocat a fi confiscat de către autorul reclamantei, din actele dosarului neputându-se susține cu claritate titlul cu care G. I. Parmenius deținea bunul, iar, pe de altă parte, dovada confiscării efective a bunului imobil.
Astfel, deși prin sentința penală nr.1205/3.07.1957 pronunțată de Tribunalului M. al Regiunii a III-a Militară Cluj, în deplasare în garnizoana Sibiu s-a dispus confiscarea întregii averi a tatalui reclamantei, in lipsa indicarii exprese a bunurilor confiscate prin hotararea de condamnare ori a unui process-verbal de preluare sau confiscare prin care sa se procedeze la individualizarea bunurilor confiscate, Tribunalul a reținut ca in speta, reclamanta, careia ii incumba sarcina probei, in temeiul art. 1169 C.civ., nu a facut dovada trecerii bunului imobil din . statului ca efect al confiscării prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, aspect ce ar atrage aplicabilitatea dispozitiilor legii 221/2009.
F. de aceste aspecte, având în vedere argumentele redate, Tribunalul a respins ca neintemeiată cererea formulată de reclamanta M. J. C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta M. J. C..
Prin motivele de recurs, se critică hotărârea ca nelegală și netemeinică în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în cuantum de 500.000 euro reprezentând daune morale, însă din lecturarea sentinței recurate rezultă că instanța a fost în eroare cu privire la cauza dedusă judecății.
Din actele de la dosar rezultă fără echivoc traumele suferite de autorul reclamantei și indirect de către reclamantă, însă respingerea acțiunii nu are ca temei constatarea că nu există aceste traume, ci survine ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009.
Prima instanță a constatat că această excepție de neconstituționalitate se răsfrânge nu numai asupra art.5 alin.1 lit.a, care a făcut obiectul excepției, dar și asupra oricărui alt temei juridic de acordare a daunelor, implicit art.504-506 C.proc.pen., dispozițiile art.998 – 999 C.civ.
Instanța face o confuzie și în ceea ce privește dispoz.art.504-506 C.proc.pen. și art.998 – 999 C.civ., care se coroborează cu art.2 din Legea nr.221/2009, considerând că nu se poate face aplicarea lor, întrucât în domeniul acordării de despăgubiri pentru daune morale, există reglementări speciale, respectiv Decretul nr.118/1990.
Susține recurenta că Decretul nr.118/1990 a acordat drepturi și nu despăgubiri morale, astfel încât nu se poate face o echivalență între cele două acte normative.
Intervalul mare de timp în care a fost în vigoare art.5 alin.1 lit.a (1 an și 5 luni) și jurisprudența națională constantă au dat naștere unei speranțe legitime de recunoaștere a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul moral, iar schimbarea cadrului legislativ în cursul soluționării unor cauze ar atrage nesocotirea dispozițiilor art.1 din Primul Protocol al C.E.D.O.
O altă critică formulată în recurs se referă la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor mobile confiscate.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr.221/2009 nu este specificat că este vorba nu numai de bunuri imobile, judecătorul fiind ținut a aplica legea, fără a face nicio distincție.
În ceea ce privește imobilul, instanța a considerat că acesta face obiectul legii, însă consideră, pe de o parte, că nu s-a făcut dovada confiscării efective a acestuia, iar pe de altă parte, că nu s-a probat deținerea dreptului de proprietate.
Din actele depuse la dosar, rezultă în mod clar că bunurile pentru care se solicită despăgubiri materiale sunt cuprinse în procesul-verbal de sechestru din 14.02.1957 (fila 82), dovada făcându-se cu acest inventar, coroborat cu hotărârea de condamnare prin care s-a confiscat întreaga avere.
De asemenea, la filele 79 – 88 și 166 există dovezi din care rezultă că imobilul casă de locuit este sub sechestru, și că s-au făcut demersuri pentru recuperarea acesteia prin notificarea nr.157/2001, răspunsurile autorităților confirmând faptul că această locuință a fost confiscată ca urmare a condamnării.
La dosar mai există și declarații care atestă faptul că înainte de condamnare, autorul a deținut un imobil care a fost confiscat, dar și constatarea expertului care a precizat în raportul de expertiză că a stat de vorbă cu primarul comunei, care cunoștea situația imobilului.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va admite recursul și va casa sentința, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în ceea ce privește despăgubirile referitoare la bunul imobil, situat în .> Sub acest aspect, tribunalul a reținut că din materialul probator administrat în cauză, reclamanta nu a făcut proba deținerii dreptului de proprietate, deoarece din probele dosarului nu s-a putut reține cu claritate titlul cu care G. I. Parmenius deținea bunul și nici dovada confiscării efective a acestui bun.
De asemenea, s-a mai reținut că prin hotărârea de condamnare nu au fost indicate expres bunurile confiscate, reclamanta, care avea sarcina probei, nefăcând dovada trecerii imobilului situat în . statului ca efect al confiscării prin hotărârea de condamnare.
Curtea constată că această cerere, practic, a fost respinsă ca nedovedită, deși instanța,în baza rolului activ, avea obligația de a ordona probe care să ducă la lămurirea situației de fapt, atât în ceea ce privește dovedirea dreptului de proprietate, cât și în ceea ce privește modul de trecere a imobilului în proprietatea statului.
Expertiza dispusă în cauză a lămurit doar parțial un aspect al cauzei și anume, valoarea de circulație a acestui imobil.
Instanța nu a dispus probe pentru verificarea existenței vreunei notificări în temeiul Legii nr.10/2001, nu numai la Primăria Comunei Stînceni, dar și la Ministerul Transporturilor, având în vedere că imobilul este ocupat de un angajat al acestei instituții, precum și stadiul soluționării acesteia.
Aceste probe se impuneau cu atât mai mult cu cât, răspunsurile Primăriei Comunei Stînceni referitoare la restituirea imobilului aflat pe raza acesteia de către reclamantă sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, prin adresa nr.711/9.08.2001 se menționează existența unei solicitări de restituire a imobilului în natură a construcției, însă aceasta aflându-se în administrarea Regionalei C.F.R. B., se dau îndrumări reclamantei să formuleze o notificare către Regionala C.F. B. – Stația L.6 Gheorghieni, iar, pe de altă parte, adresa nr.1560/25.07.2011, prin care se arată că nu s-a formulat nicio notificare și nu s-au acordat despăgubiri.
Întrucât această cerere nu a fost analizată pe fondul său și în raport de actele pe care reclamanta a înțeles să le folosească în dovedirea atât a calității de persoană îndreptățită sub aspectul dreptului de proprietate și a celor referitoare la confiscare, Curtea va trimite cauza spre rejudecare sub acest aspect.
Celelalte două motive de recurs formulate de reclamantă, referitoare la acordarea unor despăgubiri morale și la despăgubiri materiale pentru bunuri mobile confiscate sunt nefondate.
În ceea ce privește daunele morale, instanța de fond a motivat coerent și legal conform dispoz.art.261 C.proc.civ., neexistând nici o confuzie din partea sa în ceea ce privește temeiurile de drept invocate de către reclamantă.
Din această perspectivă, în mod corect s-au avut în vedere decizia Curții Constituționale nr.1358/2010, precum și decizia în interesul legii nr.12/2011, general obligatorie atât pentru instanță, cât și pentru părți.
În considerentele sentinței de fond s-a arătat că există identitate de rațiune a raționamentului juridic între considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție și cele pentru care s-a constatat că cererea de acordare a unor despăgubiri morale este neîntemeiată și din perspectiva dispoz.art.504 – 506 C.proc.pen. și art.998 – 999 C.civ.
De asemenea, corectă este soluția instanței de fond și în ceea ce privește bunurile imobile, acestea neputând face obiectul Legii nr.221/2009, această chestiune de drept fiind dezlegată cu putere obligatorie de către instanța supremă prin recursul în interesul legii prin decizia civilă nr.6/2013.
Astfel fiind, Curtea va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă M. J. C., împotriva sentinței civile nr. 271 din 13.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE .
Casează sentința și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
2 ex/11.12.2013
-------------------------------------------
T.B-Secția a IV-a – E.A.
| ← Anulare act. Decizia nr. 282/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 11/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
